De aproape o sută de ani, românii din Țara Românească, Transilvania și Moldova trăiesc în granițe comune.
1 decembrie 1918 este cel mai important eveniment din istoria României, fiind data la care Marea Adunare de la Alba Iulia a votat unirea Transilvaniei cu România, într-un singur stat național.
Adunarea Națională de la Alba Iulia a adoptat o rezoluție, prin care a fost atestată unirea tuturor românilor din Transilvania și Banat cu România.
La 1 decembrie 1918, Vasile Godiș a citit rezoluția Unirii: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureș, Tisa și Dunăre”.
Alba Iulia a fost aleasă ca loc de desfășurare a acestei Adunări populare pentru că aici, la 1 noiembrie 1599, domnitorul Mihai Viteazul intrase în cetatea Albei, transformând-o pentru scurt timp în capitală a Țărilor Române Unite. Un alt motiv a fost că, în 1784, pe platoul Cetății Alba Iulia, Horea și Cloșca au fost trași pe roată, în urma condamnării lor pentru libertate.
Pentru buna desfășurare a lucrărilor Adunării de la Alba Iulia, urmau să fie aleși 600 de deputați – pe bază de vot universal – și, respectiv, 628 reprezentanți ai organizațiilor și societăților culturale. Pe parcursul a două săptămâni, au fost aleși câte 5 reprezentanți de circumscripție.
Anunțând popoarelor lumii voința și hotărârea sa, națiunea română a declarat, printr-un manifest, că ea, „din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pieri mai bine, decât a suferi mai departe sclavia și atârnarea…”. În încheierea manifestului, se cerea sprijinul întregii populații române din Transilvania, care „spera și aștepta că, în năzuințele ei pentru libertate, o va ajuta întreg neamul românesc, cu care una vom fi de aici înainte în veci”.
Anunțând programul Adunării Naționale Constituante, Comitetul organizatoric adresa următorul apel: „Frați români, locul cel mai istoric al neamului vă așteaptă cu brațele deschise, veniți deci să-l atingeți cu pasul vostru, ca să simțiți fiorul ce l-a mișcat odată pe marele voievod cu numele de arhangheli, pe martirii Horea, Cloșca și Crișan, pe craiul munților, Avram Iancu, și pe toți cei care au început și lucrat la realizarea visului de veacuri, pe care noi, cei de azi, îl vedem ca pe răsăritul cel mai strălucit al celei mai senine zile a neamului românesc”.
La Adunarea de la Alba Iulia, au venit 1228 de delegați oficiali, reprezentând cele 130 de cercuri electorale din comitatele românești, dar și delegați ai bisericii, organizațiilor militare, breslelor meseriașilor, societăților culturale românești și ai tinerimii universitare. Pe lângă toți aceștia, s-au adunat peste 100.000 de oameni, care au venit cu trenul, cu căruțele, călare sau pe jos, cu steaguri tricolore. Pe porțile cetății Albei, flutura, la 1 decembrie 1918, drapelul tricolor. În sala Casinei Militare, delegații au ținut ședința, în timp ce la tribunele amenajate s-a vorbit despre importanța evenimentului. Adunarea de la Alba Iulia a avut astfel caracterul unui plebiscit al tuturor românilor.
La 1 decembrie 1918, deputații au decis – în unanimitate – cu privire la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, pe baze democratice, cu păstrarea unei autonomii locale și cu egalitatea naționalităților și a religiilor. Cu prilejul Adunării, s-a constituit și Marele Consiliu Național Român, de un organism legislativ format din 200 de membri aleși și 50 de membri cooptați. A doua zi, acest Consiliu a ales un guvern provizoriu, numit și Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Consiliul a hotărât să trimită la București o delegație, condusă de episcopul de Caransebeș, Miron Cristea (viitorul patriarh al României). Delegația a înmânat – regelui Ferdinand I – Declarația de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918. Pe 11 decembrie 1918, regele Ferdinand a ratificat Legea Unirii prin decret-lege, aceasta fiind votată de Adunarea Deputaților, în ședinta din 29 decembrie 1919.
Anterior Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, pe 24 ianuarie 1918, la Chișinău, Sfatul Țării – întrunit în ședință solemnă – a votat, în unanimitate, independența Republicii Democratice Moldovenești. Pe 27 martie 1918, tot la Chișinău, Sfatul Țării – întrunit în ședință solemnă – a votat unirea Basarabiei cu țara-mamă, România, cu 86 voturi «pentru», 3 «împotrivă», 36 de abțineri și 13 absențe. După anunțarea rezultatului votului de către Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, prim-ministrul României, Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău împreună cu alți reprezentanți ai guvernului român, a declarat de la tribuna Sfatului: „În numele poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România, de aici înainte și în veci! Trăiască România Mare!”.
Pe 9 aprilie 1918, prin decret-regal – semnat de Ferdinand I, regele României, și contrasemnat de Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri – s-a ratificat Hotărârea de unire a Basarabiei cu România.
În același an – 1918 – la 27 octombrie, s-a constituit Consiliul Național Român al Bucovinei, sub conducerea lui Iancu Flondor, care a afirmat dorința Bucovinei de unire cu România – eveniment proclamat la 28 noiembrie 1918, la Cernăuți.
Pe 28 noiembrie 1918, Congresul Bucovinei hotărăște, în unanimitate, „unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare – până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.
„1 decembrie 1918” rămâne – pentru România modernă – un moment istoric primordial pentru afirmarea națiunii române, la care a contribuit pe deplin clasa politică românească din acele vremuri.
10 mai și 24 august – Zile naționale ale României
Ar mai fi de amintit faptul că România a mai avut două sărbători naționale, în trecutul său. Între 1866-1947, 10 mai a fost considerată Ziua națională a României, deoarece Prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus – în ziua de 10 mai 1866 – jurământul în fața adunării reprezentative a Principatelor Române Unite. În amintirea acestui eveniment, la 10 mai 1877, Carol a proclamat în fața parlamentului independența României. După abdicarea regelui Mihai I, sub regimul comunist, ziua de 24 august a fost adoptată drept Ziua națională a statului român, sub denumirea de Ziua insurecției armate antifasciste și începutul revoluției populare în România.
La mulți ani, România!
