„Ucenicul îngerilor”. Interviu cu Andrei Pleșu, scriitor și eseist român, estetician și istoric al artei

25 iul. 2022
2 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 5 (2 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
257 views
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Așa îl văd de la o vreme. Deasupra tuturor. Lucruri și oameni. Desenează ore în șir ferestre pe ziduri, scăpare nesperată pentru aripile noastre ferecate în neputință.

Ori privește prin zid, ca printr-o oglindă, în care vede departe răspunsul meu și al tău, la pronia de mâine, ce ne-a fost hărăzită întru început.

Campanie Craciun UJmag 2020

Ai spune că e un filantrop ce scrie cecuri de cuvinte, cu tâlc și nemăsurată iubire, pe care le împarte mai întâi celor săraci cu duhul, doar ca să le acopere cu ele, un timp, goliciunea și foamea – până ’or deprinde și ei, de vor putea, taina de a citi, de a vedea, de a simți, de a iubi.

De-a ’ntoarce iubirea în brazdă, pentru a o culege mai apoi înzecit – recoltă îndestulătoare pentru oropsiții lumii ori tâlharii câmpurilor. Celor de vază, cu o foarfecă mare (ce stă altfel în odihnă agățată de lună), le croiește cu migală caftane aurite din vorbe înțelepte, uneori mieroase și ușoare, ca fulgul, care să le îmbrace mândria și poftele lumești. Le leagă, apoi, cuminte, cu firul Ariadnei. Și asta pentru salvarea lor, regi ori slugi înalte. Să le poată desface ușor la nevoie și să se poată arăta mulțimii furioase, de atâta plecăciune deșartă, așa cum erau ei odinioară când poporul i-au înălțat în scaune: cuviincioși și buni.

Sunt zile când cuvintele lui scaldă viu lumina, precum aripile păsărilor, și aruncă stropi de cunoaștere în mințile libere. Doar pentru a înmulți fericirea noastră. Sunt alte zile când spune lucruri grave, dar cu umor, pentru a nu deranja prea tare, gingășie inutilă într-un sat fără câini. Și, trimițându-și pe moment bucuria în spatele unor perdele grele, așteaptă cuminte, ca noi să înțelegem, de putem, sensul și să deprindem adevărul. Pe care ni-l lasă, mai apoi, peșcheș nesperat pentru zilele rele. Sunt multe zile când caută să stea singur. Taciturn, se ascunde de lume, fix în mijlocul ei. Și sapă fântână în gândul lui, pentru a găsi, dincolo de humă, fluviul ascuns al fericirii, cu care să umple albiile goale și însetate, ce le purtăm în trup fiecare dintre noi, înainte de naștere și dincolo de viață.

De la un timp, viața lui, scrisul lui sunt doar o râvnă pentru îndreptarea noastră. Oare îi merităm stăruința?

Stă îngândurat: nu s-a schimbat nimic, indiferent câți pereți de tomuri a înălțat el în jurul nostru – să ne fie casă. Suntem doar niște copii triste (peste veacuri, e drept) ale lui Tudosie*, „zugravul de subțire”, la „Sf. Mina”. Ca bietul Tudosie, de prea multă istovire, am uitat să citim, să vedem, să simțim, să iubim… să trăim. Dar nu pregetăm să scriem, cât e seara de lungă, zapis pentru stăpânitorii noștri: „Azi… am pus coadă nouă cocoșului lui Sf. Dumitru și i-am îndreptat coada – 2 lei; am legat pe cruce pe tâlharul din dreapta și i-am pus un deget nou – 2 lei; am pus o aripă Arhanghelului Gavril – 4 lei; am spălat pe servitoarea lui Caiafa și i-am pus roșu pe obraz – 6 lei; am reînnoit cerul, am adăugat două stele și am curățat luna – 8 lei; am înroșit focul din iad, am pus coadă lui Lucifer și i-am ascuțit unghiile – 4 lei; am spălat urechile măgarului lui Avesalon și l-am potcovit – 9 lei; am smolit corabia lui Noe și i-am pus un petic la fund – 5 lei; am albit barba lui Sf. Nicolae – 2 lei; am ascuțit sulița lui Sf. Gheorghe și am înverzit spinarea balaurului – 5 lei; am spălat coada diavolului de la Sf. Marina – 2 lei”.

Viața ne este doar zbatere pentru un pumn de bani – bucurie deșartă, născută în minți de oameni mici. Ce ne mai poate salva? Poate doar primăvara. Să ne poarte cu ea în cărțile lui. Și să ne lase acolo, pai scăpat din cioc de rândunică.

* (În 1832, revista „Contemporanul” din Iași publica un zapis al zugravului Tudosie Marin, găsit la Biserica „Sfântul Mina” din Craiova, în care sunt enumerate reparațiile făcute la biserică și costul lor, pe care le-am citat mai sus.)

Legal Point: Domnule profesor, în primul rând, vă mulțumim că ne-ați primit, că ați acceptat un interviu pentru cititorii revistei Legal Point. O primă întrebare din partea mea ar fi următoarea: În perioada 28 decembrie 1989-16 octombrie 1991 ați fost ministrul culturii. Sunt cunoscute preocupările dumneavoastră constante pe linia protejării patrimoniului cultural al României. Încă din 2007, o comisie formată din experți în materie a început lucrul la elaborarea unui proiect de cod al patrimoniului, iar printr-o hotărâre de Guvern, nr. 905/2016, au fost aprobate tezele prealabile. Din păcate, după publicarea în Monitorul Oficial al României a tezelor prealabile, comisia de la Ministerul Culturii și-a încetat subit activitatea. Am vrea să știm care este punctul dumneavoastră de vedere în legătură cu adoptarea unui cod al patrimoniului în România.

Andrei Pleșu: Problema patrimoniului mi-a apărut ca prioritară încă din primele zile ale ministeriatului meu de după ’89, pentru că unul dintre punctele tragice ale istoriei ultimelor două decenii din România de dinainte de ’89 fusese distrugerea de fonduri patrimoniale, începând de la localități întregi – problema satelor, cu acțiunea Villages roumains, pe care au declanșat-o cei din Occident ca să le protejeze, fiindcă circula, cum știți, ideea: „Să ștergem diferențele dintre sat și oraș”. Și, în general, asta cu ștersul diferențelor devenise ideologie curentă. Nu era vorba numai de anularea diferențelor dintre sat și oraș. Așa-numitul egalitarism socialist însemna, de fapt, un fel de nivelare generală, un fel de omogenizare, de entropie, în care nu mai există valori distincte, ierarhii… totul trebuie să intre într-un fel de liniaritate anonimă. S-a dărâmat enorm în București – eu sufăr și acum că a dispărut cartierul Uranus, care era de un pitoresc nebun… Într-un oraș de șes să ai o colină…

Legal Point: Un fel de Montmartre al Bucureștiului.

Andrei Pleșu: Da. Și era superb. Bun. S-a terminat cu el. A fost desființată comisia patrimoniului, a fost anulată legislația patrimoniului, cu o singură excepție, și anume Legea nr. 63/1974, care a fost păstrată doar ca să poată „statul” să-ți intre în casă și, dacă aveai un tablou, dacă aveai o bijuterie de la bunica, să ți le ia sub pretextul că sunt „bunuri ale întregului popor”. Ideea că s-a păstrat doar atât din lege, încât să poată fi rechiziționate valori private, a fost o problemă serioasă în momentul acela.

Și am convocat imediat experți… Am reînființat Comisia, am reînființat Revista Muzeelor și Colecțiilor și am consultat experții. Ei, aici, ca în România, trebuie să spun, m-am izbit de divergențe, divergențe profesionale. Cei din muzee aveau o imagine despre patrimoniu. S-a pus problema ce e mai important – patrimoniul mobil, patrimoniul imobil…

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Erau divergențele atât de mari, încât, până să punem pe masă un proiect, a durat mult. Dar am reușit totuși – am povestit episodul în prefața la volumul „Protecția juridică a patrimoniului cultural și natural” –, însă de la livrarea proiectului către Parlament până la votul de confirmare a durat nepermis de mult. Iar acum nu mai știu care este situația instituțională exactă a patrimoniului la noi, pentru că există Institutul Național al Patrimoniului, care e autonom, dar în subordinea Ministerului Culturii, există o Direcție a Patrimoniului, dar eu n-am nicio reprezentare nici asupra oamenilor, nici asupra activității concrete. Știu că există un secretar de stat pentru patrimoniu…

Prin urmare, a durat prea mult, iar în momentul de față eu socotesc că ne aflăm într-o oarecare dezordine, într-o lipsă de focalizare instituțională, drept care se întâmplă lucruri greu de controlat și greu de acceptat, ceea ce e foarte dureros, pentru că, o spun mereu, cuvântul patriotism și cuvântul patrimoniu au aceeași rădăcină. Nu se poate una fără alta. Eu mă plimb des prin București, prin cartierul Mântuleasa, pe strada Plantelor… Puțin mai încolo, spre biserică, e casa unde a murit Eminescu – e și o placă memorială. Și vizavi, mai sus, e o casă din 1890, care e superbă, dar care se va dărâma.

Bucureștiul e plin de case mici de un farmec nebun și toate pe cale de dispariție. Numai asta ar fi, în sine, un proiect patrimonial: să se facă o radiografie a acestui București pitoresc de sfârșit de secol XIX și până la al Doilea Război Mondial și, dacă s-ar reface aceste case, în loc să fie lăsate să se dărâme, Bucureștiul ar deveni un oraș de un farmec unic. Nu se întâmplă lucrul acesta; și mi se pare foarte grav.

Legal Point: Domnule profesor, într-un fel, întrebarea următoare este legată de prima și chiar parțial ați răspuns la ea, dar eu totuși o voi pune; sigur veți mai avea ceva de adăugat. În calitate de fost ministru al culturii, cu experiență managerială în domeniu, care ar fi, în opinia dumneavoastră, măsurile organizatorice, de conducere și de gestiune cele mai urgente pentru protejarea patrimoniului cultural și natural al României?

Andrei Pleșu: Evident, pentru orice acțiune de tipul acesta, trebuie cel puțin doi piloni: primul pilon este instituțional – trebuie să existe o carură instituțională fermă, public recunoscută și cu autoritate garantată, care să se ocupe de problemă; al doilea pilon este de natură juridică – și e motivul pentru care sunt foarte bucuros că a apărut cartea dumneavoastră –, întrucât trebuie să existe o solidă sistematizare juridică a domeniului. Nu se poate lucra la întâmplare, nebulos, arbitrar, pe un domeniu atât de prețios. Deci, în primul rând, trebuie ca Institutul Patrimoniului să-și asigure un profil mult mai vizibil și mai autoritar. Și, în al doilea rând, trebuie ca legislația să fie aplicată riguros. Cine aplică legislația aceasta? Eu n-am nicio reprezentare. Are cineva? E vorba de o responsabilitate care trebuie distribuită și în teritoriu. Ar trebui ca fiecare centru teritorial să aibă o echipă care să ia foarte în serios, cu competență, tematica patrimonială. E și o chestie de expertiză, până la urmă. Aici nu poate oricine să își dea cu părerea; trebuie să se pronunțe oameni de specialitate.

Domnule, primul proiect de lege, cel pe care l-am realizat în ’91, era făcut sub conducerea lui Grigore Ionescu, un mare arhitect, un distins profesor, un om care știa ce spune. Au mai fost și alți oameni pricepuți în domeniu. Dar au cam dispărut și nu prea văd profilându-se o generație nouă… Printre cei activi, pot menționa numele domnului Șerban Sturdza, destul de singuratic însă în eforturile sale. Deci: instituție, legislație, expertiză. Aș adăuga că mai există un tip de patrimoniu de care nu se ocupă nimeni, pentru că se presupune că ține de „progresul” tehnic: meseriile tradiționale, aflate și ele pe cale de dispariție. În alte țări – am văzut un documentar din Elveția – sunt, de pildă, familii care se ocupă de 400 de ani cu fabricarea cașcavalului. Tinerii acestor familii nu se grăbesc să plece la oraș; rămân legați de tradiție: continuă să facă ce făceau și părinții lor. Ține de onoarea familiei și, aș spune, de onoarea meseriei. Orice meserie implică o anumită idee de prestigiu, de continuitate… Or, la noi astea sunt valori în declin. Simțim asta și în viața de zi cu zi: cauți un instalator, nu știi dacă și peste cine dai. Dar vorbesc mai ales de meseriile tradiționale – lemnari, șindrilari ș.a.m.d.

Orice meserie implică o anumită idee de prestigiu, de continuitate… Or, la noi astea sunt valori în declin. Simțim asta și în viața de zi cu zi: cauți un instalator, nu știi dacă și peste cine dai.

Legal Point: Vă rugăm, domnule profesor, să ne spuneți ce înseamnă pentru dumneavoastră revista culturală „Dilema”, redenumită „Dilema veche”, al cărei fondator sunteți?

Andrei Pleșu: Se întâmpla pe vremea lui Augustin Buzura, la Fundația Culturală Română. De la un anumit moment încolo am intrat în divergență, dar eu continui să am și azi pentru el respectul datorat fondatorului. El a avut inițiativa unei reviste de cultură, care să fie a Fundației. Și mi-a propus să preiau acest proiect. Momentul de atunci – dumneavoastră vă mai aduceți aminte – era unul în care România – ca și acum, de altfel, dar în altă variantă – era ruptă în două: erai ori cu Iliescu, ori cu Coposu. Atmosfera era de luptă acerbă, iar eu eram prost plasat, pentru că eram în guvernul lui Iliescu și cei din Guvernul lui Iliescu mă credeau cam cripto-opozant, iar cei din opoziție cam cripto-iliescist. Și mi-am spus: „Domnule, într-un moment în care totul e conflict, confruntare fără dialog, hai să punem pe piață o publicație în care să se stea de vorbă… și să stea de vorbă oameni cu păreri diferite”. Titlul „Dilema” a fost propunerea lui Radu Cosașu. Și mie mi a plăcut, pentru că „dilema”, tehnic vorbind, înseamnă o alternativă în care niciuna dintre soluții nu e optimă. Așa că mi-am spus: „Suntem exact într-un moment în care nu poți să mergi garantat nici într-o direcție, nici în alta”, nu pentru că nu erau, nici colo, nici colo, oameni de calitate, dar pentru că populația nu era deloc pregătită, „coaptă” electoral. Adevărul e că noi n-am fost pregătiți, în 1989, pentru ceea ce s-a întâmplat. Spun mereu asta. Stăteam cu bagajele pe peron, așteptam trenul și, când a venit trenul, nu știam clar încotro să mergem… A trebuit să vedem, pe pielea noastră, că libertatea e o valoare greu de administrat (asta încă din Geneză)…

Legal Point: A fost prima revendicare a omului – libertatea.

Andrei Pleșu: Și primul dar făcut de Dumnezeu.

Legal Point: Desigur.

Andrei Pleșu: Dumnezeu n-a vrut să creeze roboți, ci ființe libere. Dar atunci trebuia să includă în proiectul său posibilitatea să avem de ales între bine și rău. Nu vreau să dezbat acum această chestiune din punct de vedere teologic. Ca să optezi, trebuie să ai alternativă. Și nu între Meryl Streep și Brigitte Bardot, ci între Baba Cloanța și Ileana Cosânzeana… Și te poți întreba cum intră Baba Cloanța în economia Creației… Dar să nu intrăm în discuția asta. Voiam doar să spun că libertatea a fost un cadou uriaș, care însă e greu de dus. Trăim și azi fericita povară a acestei oferte. Pe acest fundal, ideea unei publicații a dezbaterii libere, a comunicării care să tempereze spiritele mi s-a părut o bună idee de demaraj. Asta mi-a adus un statut destul de prost în context, pentru că ba se sugera că „Dilema” a fost inventată de Iliescu ca să dea la cap „Revistei 22” – deși eu eram membru fondator la GDS –, ba că momentul nu era al „dilematicilor”, al „echidistanței”, ci al opțiunilor ferme. În ceea ce mă privește, recunosc că eram deseori enervat când vedeam o sumedenie de vechi cunoscuți care nu avuseseră opțiuni ferme înainte de ’89, iar acum deveniseră „radicali”. Numeam asta – și o numesc și acum – „curajul secund”. Când n-ai primul curaj, îl ai pe al doilea; când nu mai e risc, nu mai e mare brânză, atunci te manifești vehement. Fapt este că am reușit să adun în paginile revistei, încă de la primele numere, oameni cu profiluri foarte diferite. Acolo a apărut și Doina Cornea, dar au apărut și reprezentanți ai taberei Iliescu. A fost, într-adevăr, o revistă de dialog și așa a rămas multă vreme.

A apărut, de curând, un volum îngrijit de Mircea Vasilescu, cu titlul „Vorba rămâne”. Volumul adună laolaltă o serie de convorbiri găzduite, de-a lungul anilor, de „Dilema” („Divanul Dilemei”). Invitam la redacție personalități din toate taberele și stăteam de vorbă cu ei, în plenul redacției. Rezultatul e acest volum, extrem de divers ca problematică și coloratură politic-ideologică. Totul părea să funcționeze foarte bine, dar, la un moment dat, am simțit că Augustin Buzura are probleme de „amplasament”: i se părea că facem prea multă politică, iar el nu voia asta. El voia o revistă „de cultură” și, când ne atingeam de politică – ceea ce era inevitabil în acel moment –, era incomodat. Nu-i plăcea.

Legal Point: Într-o țară mereu în tranziție cum e România, n-ai cum să eviți politica.

Andrei Pleșu: Nu prea… Dar el ar fi preferat să o facem.

Legal Point: Noi, românii, nu de puține ori, am avut o problemă când a venit vorba de exprimarea coerentă a voinței politice în luarea unor decizii importante.

Andrei Pleșu: Buzura ar fi preferat să rămânem într-o zonă neutră. Situația s-a complicat când Fundația a devenit „Institutul Cultural Român”, sub patronajul Președinției (era ultimul mandat al lui Iliescu). Mi s-a părut un exces de oficializare”, de natură să ne restrângă și mai mult libertatea. Nu că ar fi intervenit în politica noastră editorială președintele însuși, dar crisparea lui Augustin Buzura s-ar fi amplificat, așa că i-am spus: „Mă Gusti, nu mi se pare potrivit ca o revistă cu profilul – deja consolidat – al «Dilemei» să devină «organ» declarat al unei instituții. Lasă-ne să plecăm, devenim autonomi, îți mulțumim că ne-ai fondat și dă-ne drumul”. S-a cam supărat, a încercat să strecoare o mică schismă în redacție… Dar am decis cu toții să plecăm. Mai întâi, un om de afaceri al momentului s-a oferit să ne preia, dar s-a răzgândit. Eram cam în aer, când, într-o zi, a trecut, întâmplător, pe la redacție Mircea Dinescu. Aude în ce situație ne aflăm și ne spune prompt: „Păi, eu am o fundație. Vă preiau eu”. Zis și făcut! Numai că după vreo trei luni a venit momentul adevărului… Dinescu ne spune că stă prost cu lichiditățile și ne întreabă dacă n-ar putea plăti totul „în natură”: vreo țuică, niște pastramă, ceva cârnați…

Legal Point: De la Cetate.

Andrei Pleșu: Zic: „Mă Mircea, dacă îi propun lui Radu Cosașu să-I dăm salariul la damigeană sau contravaloarea lui în cârnăciori, o să creadă că am înnebunit cu toții. Mai bine spune clar: poți sau nu poți să ne mai susții?”. În cele din urmă, Dinescu s-a simțit obligat să găsească el soluția și ne-a „livrat” holdingului „Adevărul”, aflat, atunci, în mâna lui Dinu Patriciu…

Legal Point: Cum ați ajuns la schimbarea denumirii în „Dilema veche”?

Andrei Pleșu: Buzura a refuzat să renunțe la copyrightul fundației asupra titlului „Dilema”, așa că a trebuit să „inventăm” un titlu nou. Am ales „Dilema veche”. Vestea bună e că la anul împlinim 25 de ani de existență, ceea ce, în context, e, în sine, o reușită. Una peste alta, cred că a fost o ispravă utilă și sper că nu i-a trecut încă vremea…

Legal Point: Și revista „Dreptul” împlinește anul acesta respectabila vârstă de 147 de ani. Acum, ca vechime, este a doua publicație din țara noastră după „Convorbiri literare” și cea mai veche și important publicație juridică din România actuală. Este cunoscut faptul că ați fost unul dintre discipolii semnificativi ai marelui filosof Constantin Noica, alături de Gabriel Liiceanu. În acest context, v-am ruga să ne relatați pe scurt câteva secvențe din participarea dumneavoastră la seminarele celebrei școli de la Păltiniș și, dacă se poate, să ne spuneți cum l-ați perceput dumneavoastră pe Noica – pe de o parte, omul, pe de altă parte, filosoful –, care s-a preocupat de educarea spiritului uman prin cultivarea filosofiei și a științei.

Andrei Pleșu: Generația mea era cu totul altfel structurată față de generațiile de acum – și spun asta fără să vreau să creez ierarhii. E altă lume, alt moment, alt fundal. Noi am avut o mare nevoie de modele, de maeștri și de continuitatea intelectuală pierdută după 1948. Toți am crescut în familii care aparțineau, încă, lumii de dinainte de război. Toată copilăria mea stăteam la masă duminica, cu unchi și mătuși, care povesteau întâmplări din anii ’30. Era un tip de lume care mi se părea, față de ce trăiam în anii ’50, mult mai vie și mai atrăgătoare. Am avut însă și un mare noroc cu anii de școală. Liceele anilor ’50-’60 erau de foarte bună calitate. Profesorii de liceu aveau nivel de profesori universitari și uneori chiar erau foști profesori universitari. Eu am absolvit liceul Spiru Haret. Dar mai erau Sf. Sava, Lazăr… Adevărate oaze de cultură tradițională. Ni se ofereau modele și căutam modele. Din punctul meu de vedere, un tânăr care nu trăiește niciodată, în perioada lui de formare, sentimentul admirației nu se formează cum trebuie. Admirația face parte din înzestrarea de care are nevoie orice tânăr ca să capete contur, ca să evolueze. Or, acum predomină spiritul critic. Bun, până la un punct, e firesc ca tinerii să se raporteze la generația mai veche și cu spirit critic. Dar acum spiritual critic e suveran! Nu e dublat de nicio nevoie de emulație…

În ceea ce mă privește, căutam cu lumânarea reprezentanți ai fostei generații, de care să mă las modelat. Constantin Noica mi-a spus odată: „Dragă, parcă faci insectar. Umbli și îți tot îmbogățești colecția…”. Am auzit, de pildă, la un moment dat, că trăiește Nichifor Crainic. M-am dus imediat să-l cunosc. Și a fost o întâlnire interesantă. Îmi place adesea să spun că sunt produsul unor pușcăriași: Alecu Paleologu, Nicu Steinhardt, Sergiu Al- George, Noica, toți ieșiți din pușcărie când aveam mai mare nevoie de ei… În „sosul” lor m-am format. Și precizez că nu erau de genul acelora care să vorbească despre experiența detenției lor. Mai spuneau câte o chestie, mai curând anecdotică, dar niciodată nu se victimizau… Ba aveau chiar teoria că, într-un anumit sens, experiența concentraționară a fost constitutivă pentru ei. Și la Institutul de Istoria Artei, unde am lucrat după facultate, erau oameni din același lot: Theodor Enescu, Remus Niculescu, Emil Lăzărescu, Teodora Voinescu ș.a. Întâlnirea mea cu domnul Noica a fost mijlocită tot de niște pușcăriași: colegul meu de facultate, Marin Tarangul, care mi-a recomandat articolele pe care Noica începuse să le publice în „România literară” („Citește-le, să vezi și tu cum sună limba filosofiei”), și avocatul Lăzărescu, soț al doamnei Mary Polihroniade, profesoara mea particulară de engleză, al cărei prim soț, Mihail Polihroniade, fusese asasinat la 33 de ani, în timpul dictaturii carliste.

Întâlnindu-l pe Constantin Noica, am descoperit ceva ce nu mai văzusem: un domn în vârstă, „nicely old-fashioned”, instalat în Berceni, la bloc, într-un apartament de două camere (una dintre ele avea un bec lipsă în tavan). Te primea îmbrăcat într-o vestă de casă cam obosită, dar încă elegantă. Primele două lucruri pe care mi le-a spus au fost, din câte îmi aduc aminte, următoarele: 1) „Dragă, dacă vrei să faci filosofie sau istoria artei și nu știi nemțește, apucă-te de altceva. Fără asta nu se poate”; 2) „Uite o listă de cărți, din care ți le împrumut pe primele patru”. Mai apoi, au urmat seminare „private”, în grup restrâns, pe texte de Hegel, Goethe și Platon. Pe scurt, ne-a învățat carte. Pentru noi a fost un episod esențial. Imaginați-vă în momentul ăla, la începutul anilor ’70, să dai peste un „maestru” de asemenea anvergură. Pentru naturile suspicios conspiraționiste, menționez că de-a lungul întâlnirilor noastre nu se făcea politică de niciun fel. O singură dată am deschis totuși, curioși, subiectul legionarismului. Fusesem la Biblioteca Academiei și răsfoisem, la „fondul special”, revista „Buna Vestire”, unde Noica fusese colaborator. Eram stupefiat: pe prima pagină, în dreapta articolul lui Noica și în stânga poza unui legionar cu bocancul așezat victorios pe capul unui mort. Cum să înțelegi asta? Cum e să semnezi un text pe aceeași pagină cu o oroare? Mi-aduc aminte că am plecat, seara, pe Calea Victoriei de la Academie și aproape mi se făcuse frică pe stradă. N-am putut deci să nu cer lămuriri: „Domnule Noica, ce s-a întâmplat?”. Răspuns: „Dragă, două lucruri: 1. M-au invitat să intru la legionari când erau la putere. Și eu le-am spus: «Voi sunteți buni numai ca ferment de opoziție. Când veți fi în opoziție și veți avea probleme, intru. Acum nu intru.» După aia, eram la Paris când a fost omorât Zelea Codreanu. Și mi-am adus aminte că am promis că intru când au probleme. Așa că am trimis repede o telegramă de adeziuneˮ. În marginea acestui episod, avea să spună, mai târziu, că trebuie să te ferești de „eticul gol”: „Domnule, nu practicați eticul gol! Eu am intrat într-o chestie numai fiindcă am promis că intru – un reflex de educație, de «corectitudine» care m-a costat enorm”. 2. În atmosfera politică din epocă, unii dintre noi am avut sentimentul că radicalitatea legionară suspendă valabilitatea stingheritoare a „eternului” Caragiale. Caragiale nu mai era posibil…

Dar efectul modelator al întâlnirii noastre cu Constantin Noica nu avea legătură cu această tematică. Noica ne-a învățat, pur și simplu, carte. Mai întâi la București, apoi la Păltiniș, unde s-a retras în ultimii ani ai vieții. Îl vizitam acolo, din când în când, fără rigori calendaristice sau „universitare”. De altfel, la Păltiniș au început să vină din ce în ce mai mulți oameni. Am intrat, bineînțeles, și în vizorul „organelor” – am aflat, ulterior, că la „sediul” din Sibiu era o cameră întreagă plină cu înregistrări, distruse apoi, după decembrie 1989. Muncă zadarnică, pentru că nu era de pescuit nimic subversiv…

Dincolo însă de învățătură, aș vrea să menționez și ceva de ordin stilistic. Noica era, ca mulți din generația sa, un om extrem de bine crescut… Asta l-a marcat și în pușcărie; învățase, de pildă, din familie, că nu-i frumos să lași „să cadă conversația”. Și ne povestea, semi amuzat, cum în închisoare, după lungi sesiuni de anchetă (zile și nopți întregi), „preopinentul” nu prea mai avea ce să întrebe. „Erau – ne povestea domnul Noica – momente penibile, în care nu mai era nimic de spus… Și mă trezeam făcând eforturi de bună creștere, ca «să nu cadă conversația»”. Vă dați seama cât de inadecvat, cât de nepregătit era acest tip uman pentru lumea născută la noi după război?

Când a ieșit din închisoare, domnul Noica a încercat să-și construiască o strategie de adaptare. Nu credea că vom mai scăpa vreodată de comunism și ne spunea, consolator și „mobilizator”: „Politica e meteorologie! N-ai cum să te opui! Plouă! Te lupți cu ploaia? Măcar încearcă să-ți vezi de treabă! Iar treaba noastră e să ținem în viață cultura.” Asta le spunea și prietenilor lui din străinătate, ceea ce li se părea straniu. „Degeaba înjurați toată ziua! Mai bine dați burse celor de-aici, publicați-le cărțile!” Pe acest tip de discurs s-a născut ideea unui Noica permeabil la compromisuri. Or, nu de „compromis” era vorba, ci de întreținerea unei utopii a normalității, care să facă posibilă performanța intelectuală. Puteam trăi spiritual, în ciuda eroziunii generale… Și pe noi – poate și pe cititorii noștri de atunci – asta ne-a salvat.

Cum vedeți, știm foarte bine ce ne-a dat nouă Constantin Noica. Întrebarea este ce i-am dat noi lui. Nu cred că eram pregătiți să fim parteneri consistenți într-o dezbatere de idei. Sigur, ne mai dădeam cu părerea, ne războiam juvenil cu câte o teorie, dar ceea ce cu siguranță aveam de oferit era o intensă afecțiune. Și cred că afecțiunea noastră era bine-venită. Îi făcea bine! Nu uitați că își petrecuse anii esențiali ai vieții mature în domiciliu obligatoriu și în pușcărie. N-a avut parte, în astfel de situații, de o ambianță iubitoare. Iar afecțiunea noastră nu era din categoria admirației elevilor pentru un profesor prestigios. Era iubire pură și simplă. În paranteză fie spus, Constantin Noica nu vedea cu ochi buni morga profesorală, stilul „catedratic”: „Dacă vreți să faceți filosofie, trebuie să alegeți: professor de filosofie e una – și nu vă recomand –, filosof e alta. Profesorul riscă mereu să devină belfer, să alunece în birocrație expozitivă”. Asta nu înseamnă că, odată ajunși la Păltiniș, intram în detentă, în aleatoriu. Cum ajungeam, ne prezenta un program, în funcție de numărul zilelor pentru care urma să rămânem: 3, 6, 10. Îl amuza să ne propună, în consecință, un trismeron, un hexameron sau un decameron… Și fiecare zi era cadastrată perfect: dimineața cutare, după-masă cutare, lectură, discuție, proiecte. Era foarte riguros.

… un tânăr care nu trăiește niciodată, în perioada lui de formare, sentimentul admirației nu se formează cum trebuie. Admirația face parte din înzestrarea de care are nevoie orice tânăr ca să capete contur, ca să evolueze. Or, acum predomină spiritul critic.

Legal Point: Era un adevărat magister.

Andrei Pleșu: Adică nu mergeam acolo pentru simple taclale. Mergeam să facem treabă.

Legal Point: Erau mai multe grupuri care îl vizitau?

Andrei Pleșu: Din ce în ce mai multe. La un moment dat, se ajunsese, cred, la sute de oameni. Dar asta era altă categorie decât aceea a „ucenicilor” apropiați (Sorin Vieru, Andrei Cornea, Victor Stoichiță, Radu Bercea, Gabriel Liiceanu, eu însumi sau, pe alt plan, Petru Creția sau Mihai Șora). „Vizitatorii” veneau, spre seară, în cabana lui Noica, mânați de o curiozitate uneori strict „turistică”. Veneau și multe doamne. Din fericire, femeile au, spre deosebire de noi, sensibilități de o natură mai subtilă. Le plac umorul, inteligența, ideile… Slavă Domnului! Dacă s-ar lua numai după fizic, cum ne cam luăm noi în cazul lor, unii dintre noi n-ar avea nicio șansă…

Legal Point: Aș vrea, în continuare, să ne spuneți care a fost motivația care a stat la fundamentul elaborării minunatei dumneavoastră cărți „Despre îngeri”. Îi spun „minunată” pentru că face parte din categoria aparte a cărților mele preferate.

Andrei Pleșu: Mă bucur că v-a plăcut. Din punctul meu de vedere, meritul principal al acestei cărți este că s-a născut într-o absolută gratuitate. La sfârșitul anilor ’80, puteam fi sigur că ea nu va fi publicată niciodată. Tema era cu totul exotică din perspective ideologiei oficiale.

Legal Point: Parcă în 2003 ați publicat-o, nu, dacă-mi aduc bine aminte?

Andrei Pleșu: Da. Legat de asta, aș reaminti tinerei generații că, sub comunism, anumite subiecte și, în consecință, anumite meserii nu mai erau abordabile. Istoria artei medievale, de pildă. Întâi, pentru că, pentru a fi, în general, un bun istoric de artă, trebuie să frecventezi marile muzee ale lumii – or, călătoriile erau, în bună măsură, suspendate – și, apoi, pentru că arta medievală înseamnă artă religioasă.

Legal Point: Iar la liceu ne-au redus – la secția de științe umaniste – numărul de ore de literatură universală la una singură pe săptămână. Și am suferit enorm, aveam un profesor excepțional.

Andrei Pleșu: Înțeleg. Se ajunsese atât de departe, încât, dacă publicai un text despre frescele bisericilor pictate din nordul Moldovei, imaginile erau paginate astfel încât să nu se vadă nicăieri cruci. Până și subiectul imaginilor era „rectificat”. De pildă, dacă o icoană îl reprezenta pe Sfântul Gheorghe omorând balaurul, se tăia „Sfântul” și se punea „Gheorghe omorând balaurul”, ca și cum teologia devenise folclor, basm cu poze… Într-un asemenea context, o carte despre îngeri n-avea nicio șansă. Pe mine mă interesa totuși tema. Încercam să înțeleg relația omului cu transcendența, cu Dumnezeu. Dar între om și Dumnezeu, între Creator și creația Sa distanța este enormă. Există ceva în intervalul dintre ei?

Legal Point: Cine intermediază?

Andrei Pleșu: Ei bine, populația „intervalului” e populația îngerilor. Ei duc rugăciunile oamenilor spre Dumnezeu și mesajele lui Dumnezeu către oameni. Sunt, prin excelență, „mesageri”, „trimiși”. În greaca veche, asta înseamnă „angelos”: mijlocitor, „ambasador”. Și m-a interesat cum s-a structurat, în teologia lumii, această tematică a spațiilor intermediare. Așa a început cercetarea mea despre îngeri: o încercare de a înțelege spațiile intermediare. Aceste spații există și în plan etic, și în plan juridic (între lege și decizie, între lege și iertare etc.), și în multiple alte planuri. Tema „intervalului” are ramificații infinite…

Legal Point: Niște ierarhii… La îngeri, câte ierarhii sunt?

Andrei Pleșu: Nouă sunt. Cele trei de la vârful ierarhiei sunt „curtea” lui Dumnezeu, iar cele trei de jos sunt mai aproape de om. Se vorbește despre „specializări” ale fiecărei „oștiri” îngerești. Unii se ocupă de fiecare individ uman, alții de națiuni, alții de epoci („spiritele vremii”). Un celebru teolog elvețian (Karl Barth) comentează foarte expresiv „opțiunile” muzicale ale îngerilor: când sunt în preajma lui Dumnezeu, cântă Bach; când sunt între ei, cântă Mozart… Cercetarea mea despre îngeri a beneficiat enorm de răgazul pe care mi l-au oferit cele opt-nouă luni ale „exilului” meu la Tescani din 1989. De aceea, nu pot resimți drept „persecuție” acel episod. Sigur că fusesem evacuate forțat din București, dar, în fond, acea izolare mi-a priit. Era liniște, nu mă pisa nimeni, mă plimbam pe dealuri, citeam, eram, paradoxal, mai liber decât la oraș. Aveam un post de bibliotecar în casa-muzeu a lui George Enescu din sat, iar directorul meu (Alexandru Popovici) era un om extraordinar, cu mult umor. Îl mai întrebau unii la telefon: „Domnule, e adevărat că e Pleșu pe-acolo?” „Da, zicea el, tocmai l-am pus să măture pe-aici, prin curte…”. În fine, după ’89, am căpătat dreptul să predau la Facultatea de Filosofie și am avut astfel ocazia, nesperată, să valorific, într-o serie de prelegeri, materialul pe care îl adunasem despre îngeri. Și pe urmă am făcut cartea. Deci asta a fost…

Legal Point: Sunt îngerii individuali, deci pentru fiecare om? Sau sunt și îngeri colectivi, pentru comunități?

Andrei Pleșu: Da, cum vă spuneam, există o teologie a diversificării funcțiilor angelice. Se putea vorbi, în textele sacre, despre războiul dintre greci și perși, ca fiind o confruntare între îngerul grecilor și cel al perșilor… Lupta dintre oameni era, în nevăzut, o luptă între îngeri.

Legal Point: Care se ducea pe alte frecvențe, nu pe frecvențele noastre omenești.

Andrei Pleșu: Da, însă, după întruparea lui Iisus, creștinismul relativizează autoritatea îngerilor. De ce? Păi, de-acum înainte, Iisus e Mijlocitorul. El e Cel care acoperă intervalul dintre Dumnezeu și om. El e Cel care ne reprezintă în fața Creatorului, fiindcă S-a făcut om ca noi, și, totodată, Cel care pledează pentru noi dinaintea lui Dumnezeu, fiind Fiul Lui, una cu El. Prin urmare, apariția lui Iisus a diminuat puțin ponderea „funcțională” a îngerilor. Au trecut, ca să zic așa, în subordinea Lui. Există însă nuanțe specifice în fiecare religie. În Islam, de pildă, se socotește că pe un umăr purtăm un înger bun, pe celălalt unul rău. Dar cu asta ajungem la tema îngerilor „răi”, căzuți – oastea lui Lucifer – o temă complicată…

Legal Point: Lucifer – cel care aduce cunoașterea.

Andrei Pleșu: Cunoașterea luciferică.

Legal Point: Mai era numit „steaua dimineții”, nu?

Andrei Pleșu: Da.

Legal Point: E și o carte cu acest titlu, foarte interesantă. Mă refer la lucrarea lui Petru Vintilă jr. intitulată „Lucia Ferescu sau Steaua dimineții”. Vă rog, domnule profesor, să marcați printr-un cuvânt-cheie momentul primirii Ordinului Național al Legiunii de Onoare a Franței în grad de mare ofițer, în decembrie 1999, după ce în luna martie a aceluiași an fuseserăți onorat cu aceeași mare distincție, dar în grad de comandor.

Andrei Pleșu: Am fost, evident, foarte onorat. Cum să nu fii mândru că ai Legiunea de Onoare? M-a flatat însă mai mult prima distincție, cea în grad de comandor, care mi-a fost dată la București. A venit ministrul de externe al Franței de atunci, domnul Hubert Védrine, și la Ambasada Franței a avut loc ceremonia de decernare.

Legal Point: Cea în grad de comandor.

Andrei Pleșu: În grad de comandor. A doua, care e cu un grad mai mare, m-a onorat, de asemenea, dar a fost mai degrabă o chestie de protocol. Când un ministru de externe îl însoțește pe președintele țării într-o vizită oficială în Franța, în mod cvasiautomat i se oferă Legiunea de Onoare. Or, cum eu o aveam deja în grad de comandor, mi s-a acordat un grad superior. Așa e cu decorațiile: unele sunt consemnarea unui merit, altele asumarea unui gest de protocol. Există, cu alte cuvinte, o dimensiune strict politică a decorațiilor…

Îmi place adesea să spun că sunt produsul unor pușcăriași: Alecu Paleologu, Nicu Steinhardt, Sergiu Al-George, Noica, toți ieșiți din pușcărie când aveam mai mare nevoie de ei…

Legal Point: Am constatat, citind textele dumneavoastră, că, deși o așteptare pe care ai avea-o de la Andrei Pleșu, la nivelul la care sunteți dumneavoastră, ar fi să fie cu capul în nori, textile dumneavoastră sunt foarte pământene. Vedeți un crainic la televiziune, pe care-l „apostrofați”, o expunere publică a unui demnitar… – și, practic, este o chestiune foarte interesantă. De unde vine această zonă foarte pământeană a lui Andrei Pleșu?

Andrei Pleșu: Întâi, din faptul că sunt viu și, apoi, din acela că s-a întâmplat să devin om public… Asta complică viața oricărui „intelectual”. Dacă „te bagi”, ți se reproșează că te bagi unde nu-ți fierbe oala; dacă nu te bagi, ești acuzat că stai, egolatru, în turnul de fildeș. Deci, oricum nu e bine. Recunosc că mă provoacă realitatea, dar trebuie să adaug că de vreo doi ani simt nevoia unei retrageri totale… În fond, am și eu propriile mele proiecte, iar de la o vârstă nu mai poți conta pe o porție infinită de timp. E adevărat că realitatea noastră e foarte provocatoare. Și nu numai a noastră. În aceste condiții, postura recomandată de Raymond Aron (intelectualul ca „spectateur engagé”) devine greu de evitat. Te uiți și reacționezi. Dar uneori ai impresia că e inutil, dacă nu chiar dăunător în plan personal. Dacă aprobi, ești lingău; dacă dezaprobi, ești elitist, trădător, sorosist… Oricum, îți faci cu mâna ta o sumedenie de dușmani.

Legal Point: Pierre Manent a fost discipolul lui Raymond Aron. Și lucrează la colegiul creat de el.

Andrei Pleșu: L-am avut invitat la Colegiul „Noua Europă”. Un extraordinar filosof al politicii, al liberalismului, în general.

Legal Point: Fiind atât de implicat în prezent, domnule Pleșu, care-i perspectiva dumneavoastră asupra viitorului acestei țări?

Andrei Pleșu: Sunt melancolic, ca să nu spun depresiv. Ce trăiesc eu în imediat nu e de natură să mă încurajeze și, când spun asta, nu mă refer strict la prestația guvernamentală. Mă refer și la opoziție, de care sunt grav dezamăgit; mă refer și la presa noastră, de o tenace imaturitate. Se vorbește isteric, buruienos, partizan într-o variantă de cartier. Un grup de vreo cinci-șase inși au devenit, de peste un deceniu, dascăli naționali! Știu tot, înțeleg tot, au mereu dreptate, șterg pe jos cu oricine îi contrazice.

Legal Point: Pentru că nu mai au profesori sau magistri, cum îi numeau romanii. Azi societatea românească se confruntă cu o profundă criză de modele, de repere pe care să-și dorească să le urmeze.

Andrei Pleșu: Dar nu mai au nici măcar o decentă cunoaștere a limbii materne, ca să nu mai vorbim de educație în general. Mihail Manoilescu – știu că nu prea e cochet să-l citezi – spunea, încă înainte de război: „Politicianul care nu înțelege că oficiul lui implică și un coeficient de educație publică nu și-a înțeles menirea”. Domnule, este esențial, când apari pe scena publică, să fii conștient că, pentru cei care te văd, ești un reper, un model posibil și că mulți, mai ales tinerii, s-ar putea să vrea să te imite, să creadă că așa trebuie să fii. Lejeritatea comportamentală strică sufletele oamenilor.

Legal Point: Dar trebuie să-și controleze nu numai exprimarea prin cuvinte, ci și gesturile, modulația vocii, adică sunetul.

Andrei Pleșu: Categoric!

Legal Point: Și totuși, ce e de făcut? Mai suntem un popor? Că aici ajungem.

Andrei Pleșu: Nu știu ce să spun. Poate că ăsta a fost felul nostru de a supraviețui – abuzând de relativism pe toate planurile.

Legal Point: Cum? Pur și simplu la plesneală?

Andrei Pleșu: Domnule, în românește este caracteristic cuvântul „a te descurca”. Trebuie să te descurci. Or, asta ce înseamnă? Asta înseamnă că, atunci când ai de-a face cu diferite tipuri de constrângeri, de reguli, e vital să ai aptitudinea de a le fenta. Ți se pare ridicol, prin urmare, să încerci să îmbunătățești regulile date, să le reformezi, că, dacă le schimbi, ți se prăbușește tot eșafodajul adaptativ, te „încurci”, nu te mai descurci…

Legal Point: Deci să înțeleg că încă nu avem un proiect de țară, un proiect de națiune?

Andrei Pleșu: Nu. Avem un discurs patriotic cu rol mai curând ornamental. Uneori e autentic, dar cel mai adesea e conjunctural, politic, demagogic, electoral.

Legal Point: Pe cale de consecință, nu avem un mare rol nici în construcția viitorului Europei. Ca stat membru al Uniunii Europene, în acest sens, contăm?

Andrei Pleșu: Ajungem și la Europa. Peste tot sunt probleme. Eu cred că se întâmplă o mutație. Când bombăn „situațiunea” generală, îmi spun, uneori, că de vină e vârsta. Domnule, ca orice moș, cred că „pe vremea noastră era mai bine”. Și totuși ceea ce se întâmplă nu mi se mai pare o simplă problemă de generație: e vorba chiar de o mutație. S-au schimbat concepte fundamentale, instituții întregi: instituția profesorului, a cărții, a lecturii, a educației. Toate s-au schimbat și se schimbă încă într-un ritm accelerat.

Legal Point: Cum se raportează Andrei Pleșu la Centenar?

Andrei Pleșu: Mă așteptam, la cât de mult a fost folosită împrejurarea asta în plan politic, în plan public, să se întâmple lucruri spectaculoase. Or, găsesc că nu s-a întâmplat nimic spectaculos. Și este tipică această discrepanță între discursul triumfal și realitate. Nimeni nu se simte obligat să facă ceva pentru Centenar; toți se simt obligați să spună ceva despre Centenar. Există și riscul unui festivism de tip Cântarea României – Cântarea Centenarului. Riscul unei volubilități vide, dar semețe. Nu văd nicio instituție asumând cu adevărat acest proiect, decisiv în istoria unei națiuni. Asta-i situația; nu sunt optimist.

Recunosc că mă provoacă realitatea, dar trebuie să adaug că de vreo doi ani simt nevoia unei retrageri totale… În fond, am și eu propriile mele proiecte, iar de la o vârstă nu mai poți conta pe o porție infinită de timp.

Legal Point: Foarte bine ați marcat. De obicei, se spune că suntem între a avea și a fi. Putem să optăm. Mulți aleg să aibă; puțini sunt pentru a fi. Dar la a face se gândesc tot mai puțini. Vă dau dreptate.

Andrei Pleșu: Până și substanța patriotismului s-a schimbat. Eu am cunoscut patrioți. Noica era un patriot. Pentru el, tema „românismului”, a țării, a limbii române nu erau vorbe goale. Erau un crez. Ca pentru cei mai mulți din generația sa. Chiar oameni care, la suprafață, nu păreau compatibili cu retorica „pășunistă” se dovedeau, în adânc, patrioți adevărați – profesorul meu Ion Frunzetti, de pildă, un foarte important istoric de artă, de care nu se mai vorbește. Urma să plec cu o bursă Humboldt, iar el mi-a spus, într-o primă instanță: „Dragă, te sfătuiesc să nu te mai întorci”. I-am răspuns că nu mă simt în stare să iau o asemenea decizie. Nu mă vedeam trăind în afara limbii române, a scrisului pe românește. În plus – adăugam cu oarecare panaș –, de ce să plec eu din țară? Să plece ei, ăia care o conduc, care au ocupat-o! Și atunci, profesorul m-a privit cu ochii în lacrimi și mi-a spus: „Ai dreptate. E ceva de iubit aici”. Mi-a rămas în minte acest moment. Cam tot atunci i-am cerut sfatul și lui Petre Țuțea: „Uitați, am șansa asta, să plec pentru un an în Germania. Ce mă sfătuiți?” Și Țuțea zice: „Cât?” „Un an.” „Un an e puțin! – a răspuns conu’ Petrache, spre stupoarea mea. N-ai ce face! Plimbă-te, bea bere, fă-ți prieteni… Soluția eficientă ar fi alta: să se adune toți premianții din România, să fie trimiși zece ani la studii în Occident și ai să vezi că, la întoarcere, chiar dacă nu mai vin toți, ăia care vin fac România Mare la loc. Dar să te duci pentru un an e doar așa, o mică plimbare…”.

Legal Point: Ce minte a avut Țuțea! Extraordinar!

Andrei Pleșu: Și avea dreptate. Când am ajuns la Universitatea din Bonn, am făcut figură de nebun. Întrebat de un profesor de-acolo ce plan de studiu am pentru anul de bursă, am spus ceva de genul: „Sunt ca unul bolnav de cancer. Nu știu ce șanse mai am să revin vreodată pe-aici! Așa că vreau să fac de toate, să recuperez tot. Începând cu liceul: vreau și geografie, și istorie, și filosofie…”. Omul m-a privit perplex și le-a scris celor de la Fundația Humboldt (cu care, ulterior, m-am împrietenit și mi-au relatat episodul): „Domnule, mi-ați trimis un tip care n-are nici măcar liceul bine făcut!” N-avea cum să înțeleagă stilul ăsta „dostoievskian”. El credea, pe bună dreptate, că venisem acolo ca să fac meserie…

Legal Point: Care este tema, subiectul, ideea care vă preocupă în perioada asta, domnule Pleșu?

Andrei Pleșu: Am un proiect, dar, din păcate, trec printr-o perioadă de demobilizare. Nu mai am poftă nici să citesc, nici să scriu, nici chiar să mănânc – ceea ce era totuși una dintre aptitudinile mele solide… Sper să-mi revin și să pot aborda tema care mă ispitește: o temă oarecum stranie pentru lumea de azi – tema destinului. Întrebarea subiacentă a acestei alegeri e o întrebare despre sens (dacă el există), despre rostul vieții individuale și al lumii. Nu sperați să vin cu răspunsuri. Dar îmi doresc să pun măcar bine întrebarea.

Legal Point: Ce-l bucură și ce-l dezamăgește pe Andrei Pleșu?

Andrei Pleșu: Grea întrebare. Uite, mă bucură că am reușit să fac institutul acesta. Să vă spun, rapid, povestea lui. După ce am plecat (la cerere) de la Ministerul Culturii, am primit o invitație să mă duc pentru șase luni la un institut de studii avansate din Berlin. A fost minunat, pentru că am avut răgazul să revin la „normalitate”, după doi ani de administrație. Un institut de studii avansate este un institut de cercetări, care oferă stagii de lucru unor savanți de pretutindeni, cerându-le doar să se întâlnească săptămânal, pentru a-și discuta proiectele cu toți ceilalți colegi. E foarte important, pentru că fiecare lucrează pe un domeniu diferit și este obligat, astfel, să se deschidă spre orizontul de cercetare al altora. Rezultă un îmbogățitor dialog transdisciplinar.

Legal Point: Adică merge spre esența lucrurilor.

Andrei Pleșu: Fapt e că acest tip de instituție mi s-a părut demn de preluat. La noi, țineți minte cum arăta cercetarea înainte de 1989: „subiectele” veneau „de la centru” și, dacă aveai alt gen de interese științifice, sau le urmăreai pe cont propriu, sau le abandonai. Acum se ivea ocazia ca fiecare cercetător să se ocupe, în sfârșit, de ce vrea el, după pofta minții și inimii lui. Și i-am spus rectorului de la Berlin că ne ar prinde foarte bine să avem și în România un asemenea institut de studii avansate. „Păi – zice – fă un proiect.” Era un moment, ’93-’94, când Occidentul lua foarte în serios o extindere spre est, care să includă și o dimensiune academică. Înființaseră deja un institut de studii avansate la Budapesta – Collegium Budapest. Am făcut și eu un proiect, fără mari iluzii, dar rezultatul a fost neașteptat de bun. Proiectul a fost asumat de mai multe (celebre) institute asemănătoare (Berlin, Princeton, Uppsala, North Carolina ș.a.) și dotat cu un „premiu” de 75.000 de mărci, ca „sumă de demaraj” pentru fondarea institutului bucureștean. Odată născut, Colegiul „Noua Europă” (numit așa pentru că premiul fondator se numise „New Europe Prize”) a fost sprijinit și consolidat, în continuare, de fundații germane, elvețiene, austriece. Și am început să funcționăm, întâi numai cu bursieri români, dar pe urmă și cu străini. Am inclus și Republica Moldova și spațiul din jurul Mării Negre, un spațiu până atunci mai curând neglijat academic de finanțatorii străini. E curios că și universitari din Germania, Statele Unite, Franța etc. candidează pentru burse la noi, deși e vorba de doar 650 de euro lunar (buni pentru români, dar modești pentru apuseni). Oricum, invităm regulat, pentru conferințe, profesori prestigioși din toată lumea (de la Jacques Derrida, la Ralf Dahrendorf). În 1998 ni s-a decernat, la Viena, premiul European „Hannah Arendt” („Cel mai bun institut de studii avansate din estul Europei”). Am avut, până acum, aproape 1000 de bursieri din toate domeniile. Mulți dintre ei, deși n-am urmărit asta, au făcut cariere politice și academice remarcabile. Problema e însă că sponsorii occidentali obosesc, încet-încet, să se angajeze. Și spun, pe bună dreptate, că nu pot susține finanțări „pe viață”. Ar trebui ca și principalul beneficiar al proiectului, România, să se implice…

Legal Point: Să înceapă să sprijine financiar institutul.

Andrei Pleșu: Da, înțeleg, dar eu prefer să rămânem independenți. În țările din est implicarea guvernului local e cu două tăișuri… Ori îți spun că, la câte nevoi economice acute există (spitale, școli etc.), a investi într-o nișă de elită e un lux, ori se implică, dar intervin, interesat, în structura proiectului. Asta s-a întâmplat, de pildă, la Budapesta. Guvernul a dat bani, dar, după aia, a început să se ocupe și de selecția bursierilor, și de numirea rectorului, ba chiar să propună, ca pe vremuri, teme de cercetare „prioritare”. Rezultatul: la ora de față, institutul a dispărut („integrat” în Central European University, aflată și ea în regim de desființare).

Pe de altă parte, și noi, de la anul, suntem în criză. Nu știu dacă mai pot să țin în viață colegiul. Mă gândesc să caut, eventual, ceva sponsori români. Dar nu e ușor, pentru că la noi nu există deprinderea de a finanța asemenea proiecte. Am fost odată, în audiență, la conducerea Petrom-ului – era o doamnă foarte civilizată altfel, dna Gheorghe, cred. I-am propus să ne ajute, oferind, de exemplu, o bursă sau două, care să se numească „Bursa Petrom”. Răspuns: „Mda… Aveți și burse de foraj?” N-am mai insistat. Ce să-i spun? Că Fundația Volkswagen nu dă doar burse pentru cauciucuri? Dar asta-I situația. Pe linia asta suntem prost plasați. N-avem o cultură a fundațiilor private, cum au nemții, de pildă. Dar nici francezii n-au… În aceste condiții, ce-mi rămâne de făcut? Mi-ar părea totuși foarte rău ca tot ce s-a construit aici să dispară. Și nu e vorba numai de sprijinul acordat unor sute de cercetători români și străini. E vorba de o serie de beneficii anexe. Am alcătuit o bibliotecă bine garnisită, unde vin să citească studenți de la toate facultățile bucureștene (fiindcă, după cum știți, până în 1989 bibliotecile universitare n-au mai putut face achiziții la zi). Am primit, în patrimoniul nostru, și darurile câtorva mari învățați: biblioteca Părintelui Scrima, a profesorului Dan Slușanschi sau a fostului meu coleg de facultate Marin Tarangul. Când a murit Virgil Ierunca, am primit uriașa lui colecție de muzică (cca 25.000 de compact-discuri). Avem și 40 de litografii de Eugen Ionescu (realizate de el în anii ’60, într-un spital din Elveția, unde se practica terapia prin artă). Ei, n-ar fi păcat ca toate astea să se irosească? Eu țin mai mult la această instituție decât la tot ce-am făcut prin strădaniile mele ministeriale. Bine, înțeleg că un om de afaceri investește când are și el un profit din asta, un spor de vizibilitate. Or, NEC-ul nu e ca un târg de carte, unde apar bannere cu numele finanțatorului. Pe de altă parte, finanțarea culturii și cercetării umaniste e, de la o vreme, o problemă mondială. Eu sunt uimit să aud venind, azi, din Occident, „idei” de care eram sătul în cei 40 de ani de administrație comunistă. Ți se spunea, ori de câte ori veneai cu un proiect propriu, că trebuie să te gândești la nevoile maselor: „Poporul ce-are de câștigat din asta? Să fim mai aproape de oameni, de industrie, de economie.” Ei, acum mi se transmite dinspre vest un mesaj asemănător: „Domnule, trebuie să ne gândim la utilitatea publică, la prioritățile comunitare…”. A apărut, în plus, și ideea de a nu mai finanța instituții, ci doar proiecte „utile” – un fel de a spune că finanțăm supa, dar nu mai finanțăm bucătăria. Din punctul meu de vedere, e o idee pedantă, contraproductivă, născătoare de criză științifică. Dar poate ne trezim…

Legal Point: Vă mulțumim foarte mult.

Andrei Pleșu: Eu vă mulțumesc.

* Este extras din Revista Legal Point nr. 2/2018.

„Ucenicul îngerilor”. Interviu cu Andrei Pleșu, scriitor și eseist român, estetician și istoric al artei was last modified: iulie 25th, 2022 by Andrei Pleșu

Vă recomandăm:

Despre autor:

Andrei Pleșu

Andrei Pleșu

Este scriitor și eseist român, estetician și istoric al artei.
A mai scris: