Noul Cod Penal

Universul Juridic
23 Mai 2016
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 1817
 

Abonament PREMIUM gratuit pentru 30 de zile!

Odată cu trecerea la etapa UNIVERSUL JURIDIC PREMIUM atingem demersul inițial anunțat încă de la lansarea proiectului: accesul contra-cost pentru beneficiile PREMIUM. Demersul este necesar pentru susținerea unui conținut de calitate!

Vreau detalii!

Noi rămânem aceiași ca până acum! Veți beneficia de aceleași știri certificate editorial, editoriale de substanță, opinii punctuale și articole de specialitate, știri din domeniul juridic și reportaje cu care v-am obișnuit încă de la început!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 


PARTEA GENERALĂ (art. 1-187)

• LPA (L. nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a NCP). Art. 236. Dispozițiile părții generale a NCP, precum și dispozițiile generale ale prezentei legi se aplică și faptelor sancționate penal prin legi speciale, în afară de cazul în care legea dispune altfel.

Titlul I. Dispozitii generale (art. 1-14)
Capitolul I. Principii generale (art. 1-2)
Art. 1. Legalitatea incriminării

(1) Legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni.

(2) Nicio persoană nu poate fi sancționată penal pentru o faptă care nu era prevă­zută de legea penală la data când a fost săvârșită.

• VECHIUL CP (L. NR. 15/1968): art. 2, 11.

• CEDO (CONVENȚIA PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ȘI A LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE). Art. 7. Nicio pedeapsă fără lege. 1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național și internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii sale, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.

CEDO‑77.193/01 și 77.196/01 (hot. Dragotoniu și Militaru-Pidhorni c. România): „20. Reclamanții se plâng de faptul că au fost condamnați pentru fapte care, în momentul comiterii lor, nu constituiau o infracțiune conform dreptului național sau internațional, așa cum prevede art. 7§1 CEDO: (…) a) Principiile care se desprind din jurisprudența Curții. 33. Curtea reamintește că art. 7§1 CEDO consacră, la modul general, principiul legalității delictelor și a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) și interzice, în mod special, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când ea se face în dezavantajul acuzatului (…). Dacă interzice în mod special extinderea domeniului de aplicare a infracțiunilor existente asupra faptelor care, până atunci, nu constituiau infracțiuni, el prevede, pe de altă parte, neaplicarea legii penale în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultă că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și sancțiunile care le pedepsesc (…). 34. Noțiunea «drept» («law») folosită la art. 7 corespunde noțiunii «lege» ce apare în alte articole din Convenție; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială și implică condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității (…). 35. Ea reamintește că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului de care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi (…). Previzibilitatea legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (…). La fel se întâmplă și cu profesioniștii, obișnuiți să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea funcției lor. Astfel, ne putem aștepta din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (…). 36. Curtea a constatat deja că, tocmai în considerarea principiului generalității legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea la unele categorii mai degrabă generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi se folosesc prin forța lucrurilor de formule mai mult sau mai puțin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă și pentru a se putea adapta schimbărilor de situație. Interpretarea și aplicarea acestor texte depind de practică (…). 37. Funcția de decizie încredințată instanțelor servește tocmai înlăturării îndoielilor ce ar putea rămâne în ceea ce privește interpretarea normelor, ținându-se cont de evoluția practicii cotidiene, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și rezonabil de previzibil (…). 38. Prin urmare, Curtea trebuie să cerceteze dacă, în speță, textul prevederii legale, citită eventual în lumina jurisprudenței interpretative de care este însoțită, respecta această condiție la data faptelor (…). b) Aplicarea principiilor generale în speță. 39. În ceea ce privește interdicția de aplicare retroactivă a legii penale, Curtea observă că, în Dec. sa din 27 iunie 2000, CSJ a avut grijă să precizeze în mod expres că a aplicat legea în vigoare la data faptelor. Prin urmare, nu i se poate reproșa că ar fi procedat la aplicarea retroactivă a legii penale. Rămâne de analizat dacă interpretarea pe care a făcut-o intră în sfera analogiei. 40. În opinia Curții, chestiunea de față trimite la principiile generale de drept, dar în special la cele ale dreptului penal. Ca urmare firească a principiului legalității condamnărilor, prevederile de drept penal sunt supuse principiului interpretării stricte. 41. Curtea este conștientă că corupția constituie o amenințare pentru supremația dreptului, pentru democrație și drepturile omului, că erodează principiul bunei administrări, al echității și al justiției sociale, denaturează concurența, frânează dezvoltarea economică și pune în pericol stabilitatea instituțiilor democratice și a fundamentelor morale ale societății. Avându-se în vedere aceste aspecte, principiile garantate de art. 7 se aplică, la fel ca oricărei alte proceduri penale, și procedurilor penale referitoare la infracțiunile de corupție. 42. Curtea constată că, în speță, Guvernul nu a fost în măsură să prezinte hotărâri ale instanțelor interne, fie de la CSJ, fie de la instanțele de fond, care să stabilească faptul că, înainte de decizia dată în prezenta cauză, s-a statuat explicit că faptele de luare de mită ale angajaților societăților comerciale cu capital privat constituiau infracțiuni (…). 43. Din interdicția de aplicare extensivă a legii penale rezultă că, în lipsa cel puțin a unei interpretări jurisprudențiale accesibile și rezonabil previzibile, cerințele art. 7 nu pot fi considerate ca respectate în privința unui acuzat. Or, lipsa de jurisprudență prealabilă în ceea ce privește asimilarea faptelor de luare de mită ale angajaților unei bănci cu cele ale «funcționarilor» și ale «altor salariați» ai organizațiilor prevăzute la art. 145 CP [art. 176 NCP] rezultă, în speță, din faptul că Guvernul nu a furnizat precedente în acest sens. Faptul că doctrina interpretează în mod liber un text de lege nu se poate substitui existenței unei jurisprudențe. A judeca altfel ar însemna să nu respectăm obiectul și scopul acestei prevederi, care urmărește ca nimeni să nu fie condamnat în mod arbitrar. Pe de altă parte, Curtea observă că Guvernul nu a oferit niciun exemplu de interpretare din doctrină care să consacre răspunderea penală a angajaților băncilor pentru fapte de luare de mită. 44. În consecință, chiar în calitate de profesioniști ce puteau să apeleze la sfaturile juriștilor, era dificil, dacă nu chiar imposibil pentru reclamanți, să prevadă revirimentul jurisprudenței CSJ și, așadar, să știe că în momentul în care le-au comis faptele lor puteau duce la o sancțiune penală (…). 45. În plus și mai cu seamă, Curtea observă că instanța de apel a procedat în mod expres la o aplicare extensivă a legii penale (…). Instanța de recurs nu a înțeles să caseze această parte a deciziei. Ea doar a constatat că reclamanții întruneau condițiile necesare pentru a fi recunoscuți drept autori ai infracțiunii, confirmând astfel inter­pretarea instanței de apel. 46. Pe de altă parte, Curtea observă că înainte de adoptarea L. nr. 65/1992, textele relevante din CP nu prezentau băncile ca făcând parte dintre organizațiile prevăzute la art. 145 CP [art. 176 NCP]. Adoptarea acestei legi a constituit tocmai răspunsul legiuitorului la schimbarea de regim politic și economic al statului pârât, așa cum a fost de altfel confirmat de Curtea Constituțională în Dec. sa din 15 iulie 1996, atunci când a analizat constituționalitatea acestei noi legi. 47. În definitiv și ținând cont în special de titlul însuși al art. 145 CP [art. 176 NCP] (care definește noțiunea «obștesc») și de faptul că la intrarea în vigoare a CP, și anume la 1 ian. 1969, nu existau decât organizații de stat sau obștești, Curtea este de părere că, în conformitate cu CP în vigoare la data faptelor, nu puteau fi încadrate la fapte de corupție decât acțiunile persoanelor care exercitau funcții într-o organizație publică și nu într-o societate comercială privată. 48. În aceste condiții, Curtea apreciază că, în speță, a avut loc încălcarea art. 7§1 CEDO” (M. Of. nr. 420 din 23 iunie 2010).
CEDO‑1.051/06 (hot. Mihai Toma c. România): „20. (…) respectivul concept de «pedeapsă» din art. 7 CEDO este (…) un concept autonom din convenție. Punctul de plecare în orice evaluare a existenței unei pedepse este dacă măsura în cauză este impusă în urma condamnării pentru o «infracțiune». Alți factori care ar putea fi luați în calcul ca relevanți în această privință sunt natura și scopul măsurii în cauză; încadrarea sa în temeiul legislației naționale; procedurile implicate în elaborarea și implementarea măsurii; severitatea ei” (M. Of. nr. 839 din 13 decembrie 2012).

CEDO‑10.865/09, 45.886/07 și 32.431/08 (hot. Mocanu ș.a. c. România): „Prescripția penală împiedică urmărirea penală și condamnarea inculpaților, precum și executarea pedepselor impuse persoanelor condamnate printr-o hotărâre definitivă. Aceasta nu constituie doar un mijloc de apărare procedural, așa cum s-ar putea crede la prima vedere. Aceasta se juxtapune, cu o forță egală, condițiilor de existență a infracțiunii penale. De aceea, aceasta are natura materială a elementelor constitutive ale infracțiunii și conduce, în mod logic, la deplina aplicabilitate a art. 7 CEDO, în special în ceea ce privește principiul interpretării stricte a regimului prescripției, al interdicției de aplicare retroactivă a normelor privind prescripția defavorabilă inculpatului și al obligației de aplicare retroactivă a normelor privind prescripția care îi sunt favorabile acestuia. Cu alte cuvinte, din perspectiva Convenției, prescripția are o dublă natură, fiind în același timp atât procedurală, cât și materială” (M. Of. nr. 944 din 23 decembrie 2014).

CEDO‑77.049/12 (dec. Murat Koncavar c. România): „Invocând art. 7 CEDO, reclamantul se plânge că a fost condamnat pentru o infracțiune interzisă de o dispoziție legislativă lipsită de previzibilitate și ale cărei elemente constitutive nu au fost întrunite în cazul său. (…) Curtea a primit declarațiile de acceptare a unei soluționări pe cale amiabilă, semnate de părți. Prin aceste declarații, Guvernul a recunoscut încălcarea art. 7 CEDO în cazul reclamantului, s-a angajat să îi plătească reclamantului suma de 4.500 (patru mii cinci sute) euro și reclamantul a renunțat la orice altă pretenție împotriva României în legătură cu faptele aflate la originea cererii sale. Această sumă, care va acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și cheltuielile de judecată, va fi convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plății și va fi scutită de orice fel de taxe eventual aplicabile. Aceasta va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării deciziei Curții. În caz de neplată în termenul stabilit, Guvernul se obligă să plătească, de la expirarea termenului menționat și până la momentul plății efective a sumei respective, o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practi­cată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. Această plată va reprezenta soluționarea definitivă a cauzei. ÎN DREPT Curtea ia act de soluționarea pe cale amiabilă la care au ajuns părțile. Aceasta consideră că soluționarea este inspirată din respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt recunoscute prin Convenție și protocoalele sale și nu constată, de altfel, niciun motiv care să justifice continuarea examinării cererii. În consecință, este oportună scoaterea cauzei de pe rol” (M. Of. nr. 458 din 21 iunie 2016).

• CDFUE (CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE). Art. 49. Princi­piile lega­lității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor. (1) Nimeni nu poate fi con­damnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia infracțiune potrivit dreptului intern sau dreptului internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârșirii infracțiunii. În cazul în care, ulterior săvâr­șirii infra­cțiunii, legea prevede o pedeapsă mai ușoară, se aplică aceasta din urmă. (2) Prezentul articol nu aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane care s‑a făcut vinovată de o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, era incriminată pe baza principiilor generale recu­noscute de comunitatea națiunilor. (3) Pedepsele nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiune.


Art. 2. Legalitatea sancțiunilor de drept penal

(1) Legea penală prevede pedep­sele aplicabile și măsurile educative ce se pot lua față de persoanele care au săvârșit infracțiuni, precum și măsurile de siguranță ce se pot lua față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.

(2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranță dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârșită.

(3) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită și aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.

• VECHIUL CP: art. 2, 11.

• CEDO și CDFUE. A se vedea art. 7 CEDO și art. 49 CDFUE (sub art. 1 NCP).

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. Art. 23. Libertatea individuală. (…) (12) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii.


Capitolul II. Aplicarea legii penale (art. 3-14)
Secțiunea 1. Aplicarea legii penale în timp (art. 3-7)
Art. 3. Activitatea legii penale

Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare.

• VECHIUL CP: art. 10.

• LPA. Art. 5. (1) Atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage și modificarea normei incomplete. (2) În cazul abrogării normei completatoare, norma incompletă va păstra elementele preluate de la aceasta, inclusiv limitele de pedeapsă, în forma existentă la data abrogării, afară de cazul în care legea dispune altfel. (…) Art. 7. Ori de câte ori o normă în vigoare face trimitere la una sau mai multe infracțiuni prevăzute de CP 1969 [vechiul CP] sau de o lege specială modificată prin dispozițiile prezentei legi, trimiterea se consideră făcută la infrac­țiunea sau infracțiunile prevăzute de legea nouă, având aceleași elemente constitutive.

• CEDO. A se vedea art. 7 CEDO (sub art. 1 NCP).

CEDO‑1.051/06 (hot. Mihai Toma c. România): „31. (…) impunând automat această pedeapsă, la 10 ani după ce s-au petrecut faptele, printr-o nouă lege care nu avea elementul de previzibilitate, autoritățile (poliția și instanțele) au înrăutățit situația reclamantului și astfel au încălcat principiul aplicării neretroactive a legislației penale în detrimentul acuzatului. Prin urmare, a fost încălcat art. 7 CEDO” (M. Of. nr. 839 din 13 decembrie 2012).

• JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SC I) nr. 273/2016 (sub art. 153 NCP).


Art. 4. Aplicarea legii penale de dezincriminare

Legea penală nu se aplică fap­telor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pro­nun­țate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

• VECHIUL CP: art. 12 alin. (1).

• LPA. Art. 3. (1) Dispozițiile art. 4 NCP privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infrac­țiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii. (2) Dispozițiile art. 4 NCP nu se aplică în situația în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire.

• HP. Dec. ICCJ (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală – Complet DCD/P) nr. 6/2015 (www.scj.ro): „(…) în interpretarea dispozițiilor art. 4 NCP, succe­siunea de acte normative cu privire la prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe
picior (OMMP nr. 3283/2012; art. 202 pct. 8 L. nr. 187/2012; OMMSC nr. 76/2014 și OMMSC
nr. 118/2014) nu a avut ca efect imposibilitatea stabilirii acestui preț și, pe cale de consecință, nu a condus la dezincriminarea in concreto a infracțiunilor de tăiere fără drept de arbori din fondul forestier național, prev. de art. 108 L. nr. 46/2008 și de furt de arbori din fondul forestier național, prevăzută de art. 110 L. nr. 46/2008”.

Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 30/2015 (M. Of. nr. 14 din 8 ianuarie 2016): „(…) în situația unei infracțiuni de înșelăciune comise sub imperiul CP 1969, care a produs un prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei, modificarea noțiunii de «consecințe deosebit de grave» în NCP nu produce efectele prevăzute de art. 4 NCP și nici pe cele prevăzute de art. 3 alin. (1) L. nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a NCP și nu conduce la dezincriminarea infracțiunii de înșelăciune”.

A se vedea și Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 9/2016 (sub art. 371 NCP).


Art. 5. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei

(1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s‑au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile.

• VECHIUL CP: art. 13.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 8/2008 (M. Of. nr. 866 din 22 decembrie 2008).

• NECONSTITUȚIONALITATE. D.C.C. nr. 265/2014 (M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014):
„(…)
dispo­zițiile art. 5 NCP sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile”.

• LPA. Art. 10. Tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracțiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă. (…) Art. 12. (1) În cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea

definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă. (…)
Art. 16. (1) Măsura suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicată în baza CP 1969 se menține și după intrarea în vigoare a NCP, până la împlinirea termenului de încercare stabilit prin hotărârea de condamnare. (2) Pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 5 NCP, instanța va avea în vedere sfera obligațiilor impuse condamnatului și efectele suspen­dării potrivit legilor succesive, cu prioritate față de durata termenului de încercare sau supra­veghere. Art. 17. În aplicarea dispo­zițiilor referitoare la legea penală mai favorabilă intervenită în cursul procesului, o pedeapsă cu suspendarea executării, aplicabilă potrivit CP 1969, este considerată mai favorabilă decât o măsură educativă privativă de libertate prevăzută de NCP.

• HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 2/2014 (M. Of. nr. 319 din 30 aprilie 2014): „În aplicarea art. 5 NCP, (…) prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei”.

Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 5/2014 (M. Of. nr. 470 din 26 iunie 2014): „În aplicarea art. 5 NCP, se are în vedere criteriul aprecierii globale a legii penale mai favorabile. (…) nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condițiile de existență și sancționare ale infracțiunii în formă continuată”.

Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 10/2014 (M. Of. nr. 502 din 7 iulie 2014): „(…) în aplicarea art. 5 NCP, circumstanțele atenuante se apreciază global în raport de incriminare și sancțiune. În situația intrării în vigoare a unei noi legi, ce aduce modificări atât cu privire la pedepse, cât și cu privire la circumstanțe atenuante, circumstanțele ca parte din instituția sancțiunii unei infracțiuni nu pot fi privite și analizate distinct față de instituția pedepsei. Înlăturarea circumstanțelor atenuante nu aduce atingere principiului neagravării situației în propria cale de atac prevăzut în art. 418 NCPP, atunci când, în concret, pentru aceeași faptă se stabilește o sancțiune mai puțin severă”.

Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 21/2014 (M. Of. nr. 829 din 13 noiembrie 2014): „(…) dispo­zițiile art. 5 alin. (1) NCP trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripției răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracțiunilor săvârșite anterior datei de 1 feb. 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu D.C.C.
nr. 265/2014”.

Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 13/2015 (M. Of. nr. 410 din 10 iunie 2015): „(…) în aplicarea dispozițiilor art. 5 NCP, conform D.C.C. nr. 265/2014, în cazul pluralității de infracțiuni constând într-o infracțiune pentru care, potrivit CP anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă, cu suspendarea condiționată a executării, care, conform art. 41 alin. (1) NCP, nu îndeplinește condițiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii și, respectiv, o infracțiune săvârșită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea și executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiționate, se realizează potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) L. nr. 187/2012 raportat la
art. 83 alin. (1) CP anterior”.

Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 29/2015 (M. Of. nr. 29 din 15 ianuarie 2016): „(…) în procedura de modificare a pedepsei prevăzută de art. 585 alin. (1) lit. a) NCPP, în cadrul operațiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicată în temeiul CP anterior pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul NCP pentru o infracțiune săvârșită sub CP anterior se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului conform art. 5 NCP”.

Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 7/2016 (M. Of. nr. 251 din 5 aprilie 2016): „(…) în aplicarea dispozițiilor art. 5 NCP, în cazul pluralității de infracțiuni constând în săvârșirea unor infracțiuni anterior datei de 1 feb. 2014, respectiv a unor infracțiuni comise după intrarea în vigoare a NCP, pentru infracțiunile săvârșite anterior datei de 1 feb. 2014 se va aplica legea penală mai favorabilă – identificată ca fiind legea veche sau legea nouă –, iar pentru infracțiunile săvârșite sub imperiul legii penale noi, precum și pentru tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni se va aplica legea nouă, conform art. 3 NCP și art. 10 L. nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a NCP”.

Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 11/2016 (M. Of. nr. 468 din 23 iunie 2016): „(…) în aplicarea dispozițiilor art. 5 NCP, conform D.C.C. nr. 265/2014, în cazul pluralității de infracțiuni constând într-o infracțiune pentru care potrivit CP anterior a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei potrivit art. 861 CP anterior și o infracțiune săvârșită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este considerată legea nouă, stabilirea și executarea pedepsei rezultante în urma revocării suspen­dării sub supraveghere se realizează conform art. 96 alin. (4) și (5) NCP”.

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. Art. 15. Universalitatea. (…) (2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.


Art. 6. Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei

(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.

(2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune.

(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându‑se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.

(4) Măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevă­zute de aceasta, dacă este mai favorabilă.

(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condițiile alin. (1)‑(4), pedepsele comple­mentare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta.

(6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor comple­mentare sau măsurilor de siguranță, acestea se execută în conținutul și limitele prevă­zute de legea nouă.

(7) Când o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ține seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispozițiilor alin. (1)‑(6).

• VECHIUL CP: art. 14‑15.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. VIII/2007 (M. Of. nr. 733 din 30 octombrie 2007).

• LPA. Art. 4. Pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr‑o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul CP 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi. (…) Art. 8. Dispozițiile art. 4 se aplică în mod cores­punzător și pedepselor aplicate prin hotărâri care au rămas definitive anterior intrării în vigoare a prezentei legi, pentru fapte incriminate de actele normative prevăzute în titlul II. (…).

• HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 1/2014 (M. Of. nr. 349 din 13 mai 2014): „În aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a NCP, pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni, într‑o primă etapă se verifică incidența dispozițiilor art. 6 NCP, cu privire la pedepsele individuale. În a doua etapă, se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 NCP. În cazul în care pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 NCP, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim. În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi”.

Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 6/2014 (M. Of. nr. 471 din 26 iunie 2014): „În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) NCP, în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei ce trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată (maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, redus sau înlocuit conform dispozițiilor privind tratamentul sancționator al tentativei)”.

Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 7/2014 (M. Of. nr. 471 din 26 iunie 2014): „În aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 NCP, în cazul infracțiunilor continuate, prin sintagma «maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită» se înțelege maximul special prevăzut de lege pentru infracțiune, fără luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracțiunea continuată”.

Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 8/2014 (M. Of. nr. 473 din 27 iunie 2014): „În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) NCP, (…) la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită nu se vor lua în consi­derare circumstanțele atenuante sau agravante reținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă”.

Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 13/2014 (M. Of. nr. 505 din 8 iulie 2014): „Dispozițiile art. 6 alin. (1) NCP, privitoare la legea mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, sunt aplicabile și cu privire la hotărârea de condamnare pronunțată de un alt stat față de cetățenii români, dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de L. nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală”.

Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 14/2014 (M. Of. nr. 525 din 15 iulie 2014): „(…) în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) NCP, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art. 3201 alin. (7) CPP anterior, reținută condamnatului și valorificată în pedeapsa concretă”.

Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 15/2014 (M. Of. nr. 546 din 23 iulie 2014): „(…) în interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) NCP, pentru ipoteza unei infracțiuni comise în stare de recidivă postexecutorie judecată definitiv înainte de intrarea în vigoare a NCP, pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare se va compara cu maximul special prevăzut în legea nouă pentru infracțiunea săvârșită prin luarea în considerare a dispozițiilor art. 43 alin. (5) NCP”.

A se vedea Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 18/2014 (sub art. 125 NCP).

Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 3/2015 (M. Of. nr. 380 din 2 iunie 2015): „(…) în aplicarea dispozițiilor art. 6 NCP, stabilirea pedepsei în baza legii noi, în cazul pluralității de infracțiuni care, potrivit CP din 1969, presupunea reținerea stării de recidivă postcondamnatorie cu revo­carea suspendării condiționate, iar, potrivit NCP, condițiile recidivei postcondam­natorii cu privire la primul termen nu mai sunt întrunite, se determină conform art. 44 raportat la art. 39 NCP, referitoare la pluralitatea intermediară”.

Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 12/2015 (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2015): „În interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) NCP, în cazul pedepselor definitive pentru infracțiuni care au produs consecințe deosebit de grave potrivit CP anterior, determinarea maximului special prevăzut de legea nouă se realizează, chiar dacă valoarea prejudiciului este inferioară pragului valoric prevăzut de art. 183 NCP, prin raportare la varianta agravată a infracțiunilor limitativ enu­merate în art. 309 NCP”.

Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 13/2016 (M. Of. nr. 457 din 21 iunie 2016): „(…) în apli­carea dispozițiilor art. 6 NCP, în cazul unei infracțiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplinește condițiile de existență ale infracțiunii continuate, ci condițiile concursului de infracțiuni, instanța se raportează la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, iar nu la pedeapsa maximă ce ar rezulta prin aplicarea dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni conform legii penale noi”.

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. A se vedea art. 15 alin. (2) CR (sub art. 6 NCP).


Art. 7. Aplicarea legii penale temporare

(1) Legea penală temporară se aplică infracțiunii săvârșite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.

(2) Legea penală temporară este legea penală care prevede data ieșirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situației care a impus adoptarea sa.

• VECHIUL CP: art. 16.


Secțiunea a 2-a. Aplicarea legii penale în spațiu (art. 8-14)
Art. 8. Teritorialitatea legii penale

(1) Legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României.

(2) Prin teritoriul României se înțelege întinderea de pământ, marea teritorială și apele cu solul, subsolul și spațiul aerian, cuprinse între frontierele de stat.

(3) Prin infracțiune săvârșită pe teritoriul României se înțelege orice infracțiune comisă pe teritoriul arătat în alin. (2) sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România.


Art. 9. Personalitatea legii penale

(1) Legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detențiunea pe viață ori închi­soarea mai mare de 10 ani.

(2) În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită ori dacă a fost comisă într‑un loc care nu este supus jurisdicției niciunui stat.

(3) Punerea în mișcarea a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procu­rorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Termenul în care procurorul poate emite auto­rizarea este de până la 30 de zile de la data solicitării autorizării și poate fi prelungit, în condițiile legii, fără ca durata totală să depășească 180 de zile.


Art. 10. Realitatea legii penale

(1) Legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean străin sau o persoană fără cetă­țenie, contra statului român, contra unui cetățean român ori a unei persoane juridice române.

(2) Punerea în mișcare a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procu­rorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s‑a comis.

• VECHIUL CP: art. 5.


Art. 11. Universalitatea legii penale

(1) Legea penală română se aplică și altor infracțiuni decât celor prevăzute în art. 10, săvârșite în afara teritoriului țării de un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, care se află de bunăvoie pe teritoriul României, în urmă­toarele cazuri:

a) s‑a săvârșit o infracțiune pe care statul român și‑a asumat obligația să o reprime în temeiul unui tratat internațional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă;

b) s‑a cerut extrădarea sau predarea infractorului și aceasta a fost refuzată.

(2) Dispozițiile alin. (1) lit. b) nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în care s‑a săvârșit infracțiunea, există o cauză care împie­dică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată.

(3) Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează potrivit dispozițiilor legale privitoare la recunoașterea hotărârilor străine.

• VECHIUL CP: art. 6.

• LPA. Art. 237. În aplicarea dispozițiilor art. 11 NCP, condiția aflării de bunăvoie pe teritoriul României se interpretează în sensul aflării benevole pe acest teritoriu la momentul dispunerii de către organele judiciare a unei măsuri privative sau restrictive de libertate în considerarea infracțiunii care atrage incidența principiului universalității.


Art. 12. Legea penală și tratatele internaționale

Dispozițiile art. 8‑11 se aplică dacă nu se dispune altfel printr‑un tratat internațional la care România este parte.

• VECHIUL CP: art. 7.


Art. 13. Imunitatea de jurisdicție

Legea penală nu se aplică infracțiunilor săvârșite de către reprezentanții diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaționale, nu sunt supuse jurisdicției penale a statului român.

• VECHIUL CP: art. 8.

• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 17/1990: „Cap. IV. Trecerea inofensivă prin marea teritorială. Secț. A. Reguli aplicabile tuturor navelor străine. Art. 17. (1) Trecerea inofensivă a navelor străine prin marea teritorială a României se efectuează în condițiile stabilite de prezenta lege și de alte reglementări în vigoare, cu respectarea normelor dreptului internațional. (2) Prin trecere se înțelege faptul de a naviga în marea teritorială în scopul: a) de a o traversa fără a intra în apele maritime interioare ori fără a ancora într-o radă sau a face escală într-o instalație portuară situată în afara apelor maritime interioare; b) de a intra în apele maritime interioare și a ancora într-o radă sau a face escală într-o instalație portuară sau de a le părăsi. (3) Trecerea trebuie să fie neîntreruptă și rapidă. Navele vor urma drumurile maritime, șenalele și pasele recomandate, specificate de hărțile maritime și în documentele de navigație. (4) Pe timpul trecerii inofensive nu se permite oprirea sau ancorarea, în afara cazurilor când acestea sunt impuse de nevoile navigației sau ca urmare a unui caz de forță majoră ori avarie, pentru salvarea persoanelor sau pentru ajutorarea navelor și aeronavelor aflate în pericol. Art. 18. (1) Trecerea unei nave străine prin marea teritorială este inofensivă atât timp cât nu aduce atingere păcii, ordinii publice sau securității naționale. (2) Se consideră că trecerea aduce atingere păcii, ordinii publice sau securității naționale dacă o asemenea navă desfășoară, în marea teritorială sau în apele mari­time interioare, una dintre următoarele activități: a) amenințarea cu forța sau folosirea forței împotriva suveranității, integrității teritoriale sau independenței politice a României sau în orice alt mod contrar principiilor dreptului internațional; b) manevre sau exerciții cu arme de orice fel; c) culegerea de informații în detrimentul apărării sau securității naționale; d) propaganda care prejudiciază interesele apărării sau ale securității naționale; e) decolarea de pe nave, apuntarea sau îmbarcarea pe nave a oricărui fel de aparate de zbor; f) lansarea, debarcarea sau îmbarcarea de tehnică militară, scafandri, submarine, alte vehicule submersibile sau amfibii și de orice alte instalații în măsură să execute cercetări acvatice sau subacvatice; g) îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, stupefiante și substanțe psihotrope, fonduri bănești sau de persoane, contrar legilor și reglementărilor în vigoare, inclusiv vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare; h) poluarea deliberată și gravă, de orice natură, a apei și a mediului marin, a spațiului aerian de deasupra apei sau afectarea deliberată și gravă a ecosistemelor marine; i) orice activitate de pescuit sau altă activitate de explorare ori exploatare ilegală a resurselor naturale și biologice; j) orice activitate de cercetări științifice, arheologice sau ridicări hidrografice; k) orice activitate care se desfășoară cu încălcarea reglementărilor internaționale în domeniul radiocomunicațiilor sau care poate perturba funcționarea sistemelor de comunicații sau a oricărui alt echipament sau instalații; l) orice altă activitate care nu are o legătură directă cu trecerea sau care se desfășoară cu încălcarea condițiilor prevăzute în prezenta lege. Art. 19. În marea teritorială, în apele maritime interioare și în porturile României este interzis accesul oricărei nave care are la bord arme nucleare, chimice ori alte arme de distrugere în masă, sau care transportă asemenea arme sau muniție pentru acestea, precum și orice alte mărfuri sau produse interzise de legile României. Art. 20. Navele străine cu propulsie nucleară pot intra în rade sau în porturi numai cu aprobarea prealabilă a organelor române competente, care va fi solicitată cu cel puțin 30 de zile înainte de data intrării. Art. 21. (1) Navele străine cu propulsie nucleară și navele care transportă substanțe radioactive sau alte substanțe periculoase sunt obligate, atunci când se află în trecere prin marea teritorială, să aibă asupra lor documentele prevăzute de acordurile internaționale pentru aceste nave și încărcătura pe care o transportă și să ia măsurile speciale de precauție prevăzute de aceste acorduri. (2) Navele străine care transportă substanțe radioactive sau alte substanțe ori deșeuri periculoase sau nocive pot trece prin marea teritorială numai cu aprobarea organelor române competente. Aprobarea trebuie solicitată cu cel puțin 30 de zile înainte de data estimată a intrării în marea teritorială a României. (3) Pe timpul trecerii inofensive a navelor prevăzute la alin. (2) oprirea sau ancorarea nu este permisă, în afara cazurilor prevăzute la art. 17. (4) Navele străine cu propulsie nucleară sau care transportă substanțe radioactive ori alte substanțe sau deșeuri periculoase ori nocive vor utiliza numai căile de navigație desemnate de autoritatea română competentă și vor respecta dispozitivele de separare a traficului prescrise. Art. 22. (1) Controlul documentelor de siguranță a navelor cu propulsie nucleară și a navelor care transportă substanțe radioactive sau alte substanțe periculoase, controlul dozimetric și celelalte controale legate de protecția mediului înconjurător se execută de organele române competente, în locuri stabilite de către acestea. Pe timpul staționării navelor în porturi sau în rade pot fi executate controale suplimentare. (2) Dacă în urma controlului se constată că prezența unei nave poate duce la consecințe periculoase, organele române competente pot dispune ca, într-un termen stabilit, nava respectivă să părăsească marea teritorială. Art. 23. Navele străine aflate în trecere prin marea teritorială sau staționate în rade ori în porturi nu vor folosi mijloacele de navigație radio, aparatura hidroacustică și de radiocomunicații, sistemele electronice și optice de observare decât pentru necesitățile siguranței navigației și staționării la ancoră, precum și pentru a comunica cu autoritățile portuare și a realiza traficul radio, în clar sau folosind coduri, cu stațiile românești de pe uscat, potrivit regulilor și procedurilor prevăzute în Regulamentul radiocomunicațiilor care este anexă la Convenția internațională a telecomunicațiilor. Art. 24. Organele române compe­tente vor lua măsurile necesare pentru a preveni orice încălcare a condițiilor stabilite prin regle­mentările în vigoare cu privire la admiterea navelor străine în apele maritime interioare sau la instalațiile portuare și vor folosi orice mijloace legale, inclusiv de constrângere pentru a împiedica trecerea oricărei nave străine prin apele maritime interioare sau marea teritorială, dacă această trecere nu este inofensivă. Art. 25. (1) Organele române competente pot suspenda temporar, în anumite zone ale mării teritoriale, trecerea inofensivă a navelor străine, ori de câte ori această suspendare este cerută de asigurarea securității țării sau este necesară pentru a se putea executa exerciții militare. (2) Măsurile de suspendare a trecerii inofensive prevăzute la alin. (1) vor fi publicate în „avize pentru navigatori” emise de organele române competente. (…) Secț. C. Reguli aplicabile navelor militare străine, submarinelor și celorlalte vehicule submersibile, precum și altor nave de stat folosite pentru servicii guvernamentale. Art. 30. (1) Navele militare străine, submarinele și celelalte vehicule submersibile, precum și navele sub pavilion străin folosite pentru servicii guvernamentale pot intra în marea teritorială, în porturi și rade numai cu aprobarea prealabilă a Guvernului român, exceptându-se cazurile de avarie sau adăpostire de furtună. (2) Aprobarea se solicită cu cel puțin 30 de zile înainte de data la care ar urma să aibă loc trecerea prin marea teritorială sau vizitarea porturilor sau radelor, cu excepția cazurilor când între România și statul pavilionului s-a convenit altfel. Art. 31. Submarinele și celelalte vehicule submersibile străine în trecere prin marea teritorială sunt obligate să navigheze la suprafață și să arboreze pavilionul național. Cele care se vor afla în imersiune vor fi constrânse să iasă la suprafață. În cazul când, din cauza unei avarii nu pot ieși la suprafață, acestea sunt obligate să semnalizeze, prin toate mijloacele, despre situația în care se află. Art. 32. Dacă o navă militară străină încalcă legile și reglementările României în apele maritime interioare sau în marea teritorială și nu tine seama de avertismentul ce i-a fost dat de a se conforma acestora, va fi somată să părăsească imediat marea teritorială a României. Art. 33. Răspunderea pentru orice prejudicii sau daune cauzate de către o navă militară străină ori de orice altă navă de stat folosită pentru servicii guvernamentale sau în scopuri necomerciale, precum și de către persoane care fac parte din echipajul acestor nave, pe timpul când nava respectivă s-a aflat în porturi, în apele maritime interioare, în marea teritorială și în zona economică exclusivă ale României, revine statului sub al cărui pavilion se află nava. Art. 34. Sub rezerva excepțiilor prevăzute în secțiunea A și a condițiilor art. 30-33, navele militare străine și alte nave de stat străine folosite pentru servicii guvernamentale se bucură de imunitate de jurisdicție pe timpul cât se află în porturi, în apele maritime interioare și în marea teritorială ale României”.


Art. 14. Extrădarea

(1) Extrădarea poate fi acordată sau solicitată în temeiul unui tratat internațional la care România este parte ori pe bază de reciprocitate, în condițiile legii.

(2) Predarea sau extrădarea unei persoane în relația cu statele membre ale Uniunii Europene se acordă sau se solicită în condițiile legii.

(3) Predarea unei persoane către un tribunal penal internațional se acordă în con­dițiile legii.

• VECHIUL CP: art. 9.

• CDFUE. Art. 19. Protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare. (…) (2) Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante.

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. Art. 19. Extrădarea și expulzarea. (1) Cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. (2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetățenii români pot fi extrădați în baza convențiilor internaționale la care România este parte, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate. (3) Cetățenii străini și apatrizii pot fi extrădați numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate. (4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăște de justiție.


Titlul II. Infracțiunea (art. 15-52)
Capitolul I. Dispoziții generale (art. 15-17)
Art. 15. Trăsăturile esențiale ale infracțiunii

(1) Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.

(2) Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.

• VECHIUL CP: art. 17.

• JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SP) nr. 217/A/2014 (sub art. 80 NCP).


Art. 16. Vinovăția

(1) Fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală.

(2) Vinovăție există când fapta este comisă cu intenție, din culpă sau cu intenție depășită.

(3) Fapta este săvârșită cu intenție când făptuitorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;

b) prevede rezultatul faptei sale și, deși nu‑l urmărește, acceptă posibilitatea produ­cerii lui.

(4) Fapta este săvârșită din culpă, când făptuitorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu‑l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;

b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă.

(5) Există intenție depășită când fapta constând într‑o acțiune sau inacțiune inten­ționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.

(6) Fapta constând într‑o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție. Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod expres.

• VECHIUL CP: art. 19.


Art. 17. Săvârșirea infracțiunii comisive prin omisiune

Infracțiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârșită și prin omisiune, când:

a) există o obligație legală sau contractuală de a acționa;

b) autorul omisiunii, printr‑o acțiune sau inacțiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.

Capitolul II. Cauzele justificative (art. 18-22)
Art. 18. Dispoziții generale

(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege.

(2) Efectul cauzelor justificative se extinde și asupra participanților.


Art. 19. Legitima apărare

(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită în legitimă apărare.

(2) Este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului.

(3) Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condițiile alin. (2), acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într‑o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de aceasta, fără drept, prin violență, viclenie, efracție sau alte asemenea modalități nelegale ori în timpul nopții.

• VECHIUL CP: art. 44.

• CEDO și CDFUE. A se vedea art. 2 CEDO și art. 2 CDFUE (la începutul Cap. I T. I Partea Specială).


Art. 20. Starea de necesitate

(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită în stare de necesitate.

(2) Este în stare de necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s‑ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.

• VECHIUL CP: art. 45.


Art. 21. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații

(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.

(2) Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în înde­plinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.

• HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 19/2015 (M. Of. nr. 590 din 5 august 2015): „(…) fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) tz. ll NCP, de a primi plăți suplimentare sau donații de la pacienți, în sensul art. 34 alin. (2)
L. drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege care să atragă incidența dispozițiilor art. 21 alin. (1) tz. I NCP”.


Art. 22. Consimțământul persoanei vătămate

(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită cu consimțământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol.

(2) Consimțământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții, precum și atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia.


Capitolul III. Cauzele de neimputabilitate (art. 23-31)
Art. 23. Dispoziții generale

1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în condițiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate.

(2) Efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra participanților, cu excepția cazului fortuit.


Art. 24. Constrângerea fizică

Nu este imputabilă fapta prevă­zută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i‑a putut rezista.

• VECHIUL CP: art. 46 alin. (1).


Art. 25. Constrângerea morală

Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod.

• VECHIUL CP: art. 46 alin. (2).


Art. 26. Excesul neimputabil

(1) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depășit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporționale cu gravitatea atacului.

(2) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu și‑a dat seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s‑ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

• VECHIUL CP: art. 44 alin. (3).


Art. 27. Minoritatea făptuitorului

Nu este imputabilă fapta pre­văzută de legea penală săvârșită de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal.

• VECHIUL CP: art. 50.


Art. 28. Iresponsabilitatea

Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să‑și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze.

• VECHIUL CP: art. 48.


Art. 29. Intoxicația

Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să‑și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării invo­luntare cu alcool sau alte substanțe psihoactive.

• VECHIUL CP: art. 49 alin. (1).

• LPA. Art. 241. Prin «substanțe psihoactive» se înțelege substanțele stabilite prin lege, la propu­nerea Ministerului Sănătății.


Art. 30. Eroarea

(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea penală le pedepsește, numai dacă necunoașterea stării, situației ori împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei.

(3) Nu constituie circumstanță agravantă sau element circumstanțial agravant sta­rea, situația ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut‑o în momentul săvârșirii infracțiunii.

(4) Prevederile alin. (1)‑(3) se aplică în mod corespunzător și în cazul necunoașterii unei dispoziții legale extrapenale.

(5) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită ca urmare a necu­noașterii sau cunoașterii greșite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată.

• VECHIUL CP: art. 51.


Art. 31. Cazul fortuit

Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

• VECHIUL CP: art. 47.

• JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 238/A/2014 (www.scj.ro): „Potrivit legii, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută și exclude vinovăția persoanei și caracterul penal al faptei deoarece acțiunea sau inacțiunea care a produs rezultatul periculos a intrat în concurs cu o forță străină de cunoștința și voința persoanei, intervenția acestei forțe imprevizibile (împrejurare, eveniment) dând naștere unui rezultat pe care făptuitorul nu l-a conceput și nu l-a urmărit. Cazul fortuit prezentat la art. 31 NCP este reprezentat de acțiunea-inacțiunea unei persoane care produce un rezultat neconceput, neurmărit și nedovedit de autorul acțiunii, rezultatul datorându-se unei forțe naturale a cărei prezență nu a putut fi prevăzută. Rezultatul acțiunii nu poate fi prevăzut și nici nu va fi imputat din punct de vedere subiectiv autorului faptei, excluzându-se în acest mod caracterul penal al faptei datorită lipsei de vinovăție. Limită de comparație a imposibilității de prevedere a faptei este generată de apre­cierea că, în situații identice, nici o persoană nu ar fi putut să prevadă rezultatul produs. Caracteristic cazului fortuit este faptul că acțiunea sau inacțiunea unei persoane produce un rezultat socialmente periculos, neașteptat, datorită faptului că intră în concurs cu o împrejurare fortuită neprevizibilă, care produce în fapt acel rezultat, iar această imprevizi­bilitate trebuie să aibă un caracter obiectiv și general, în sensul că nimeni în aceeași situație să nu poată prevedea rezultatul socialmente periculos. Acest caracter obiectiv și general al impre­vizibilității diferențiază această neprevedere, în situația cazului fortuit, de imprevizibilitatea care apare în situația în care făptuitorul, deși trebuia să prevadă rezultatul, nu-l prevede datorită unor deficiențe și limite personale. În concluzie, la cazul fortuit suntem în prezența unei imprevizibilități obiective, și nu subiective, de aceea, odată constatat caracterul obiectiv al imprevizibilității, nu se mai pune problema posibilității subiective a persoanei în cauză de a prevedea acel rezultat. Cazul fortuit are caracter obiectiv și există când «acțiunea-inacțiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu l-a conceput și nu l-a urmărit, producerea lui fiind datorată unei împrejurări neașteptate», adică împrejurarea nu putea fi prevăzută de orice altă persoană, nu numai de către subiectul care a săvârșit fapta”.


Capitolul IV. Tentativa (art. 32-34)
Art. 32. Tentativa

(1) Tentativa constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și‑a produs efectul.

(2) Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută executarea.

• VECHIUL CP: art. 20.


Art. 33. Pedepsirea tentativei

(1) Tentativa se pedepsește numai când legea prevede în mod expres aceasta.

(2) Tentativa se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate. Când pentru infracțiunea consumată legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață, iar instanța s‑ar orienta spre aceasta, tentativa se sancționează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.

• VECHIUL CP: art. 21.


Art. 34. Desistarea și împiedicarea producerii rezultatului

(1) Nu se pedepsește autorul care, înainte de descoperirea faptei, s‑a desistat ori a încunoștințat autoritățile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuși consumarea infracțiunii.

(2) Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împie­dicării producerii rezultatului constituie o altă infracțiune, se aplică pedeapsa pentru această infracțiune.

• VECHIUL CP: art. 22.

Capitolul V. Unitatea și pluralitatea de infracțiuni (art. 35-45)
Art. 35. Unitatea infracțiunii continuate și a celei complexe

(1) Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.

(2) Infracțiunea este complexă când în conținutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, o acțiune sau o inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală.

• VECHIUL CP: art. 41.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. XVII/2007 (M. Of. nr. 866 din 22 decembrie 2008).

• LPA. Art. 238. În aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) NCP, condiția unității subiectului pasiv se consideră îndeplinită și atunci când: a) bunurile ce constituie obiectul infracțiunii se află în copro­prietatea mai multor persoane; b) infracțiunea a adus atingere unor subiecți pasivi secundari diferiți, dar subiectul pasiv principal este unic.


Art. 36. Pedeapsa pentru infracțiunea continuată și infracțiunea complexă

(1) Infracțiunea continuată se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pe­depsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii.

(2) Infracțiunea complexă se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune.

(3) Infracțiunea complexă săvârșită cu intenție depășită, dacă s‑a produs numai rezul­tatul mai grav al acțiunii secundare, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea complexă consumată.

• VECHIUL CP: art. 42.


Art. 37. Recalcularea pedepsei pentru infracțiunea continuată sau complexă

Dacă cel condamnat definitiv pentru o infracțiune continuată sau complexă este judecat ulterior și pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni, ținându‑se seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei, se stabilește o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai ușoară decât cea pronunțată anterior.

• VECHIUL CP: art. 43.


Art. 38. Concursul de infracțiuni

(1) Există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracțiuni și atunci când una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni.

(2) Există concurs formal de infracțiuni când o acțiune sau o inacțiune săvârșită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le‑a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni.

• VECHIUL CP: art. 33.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. II/2005 (M. Of. nr. 867 din 27 septembrie 2005).


Art. 39. Pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni

(1) În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează:

a) când s‑au stabilit o pedeapsă cu detențiune pe viață și una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detențiunii pe viață;

b) când s‑au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;

c) când s‑au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;

d) când s‑a stabilit o pedeapsă cu închisoare și o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii;

e) când s‑au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe pedepse cu amendă se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c).

(2) Atunci când s‑au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închi­soarea stabilite s‑ar depăși cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață.

• VECHIUL CP: art. 34.

• RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. X/2005 (M. Of. nr. 123 din 9 februarie 2006): „În aplicarea dispozițiilor art. 34 [art. 39 NCP], cu referire la art. 120 CP [art. 160 NCP]: 1. În caz de concurs de infracțiuni, dintre care pentru unele s-au stabilit pedepse ce intră sub incidența grațierii, dispozițiile referitoare la contopire se aplică numai cu privire la pedepsele executabile ce nu au făcut obiectul grațierii sau care au fost grațiate parțial. 2. Grațierea individuală, în cazul concursului de infracțiuni, vizează numai pedeapsa rezultantă”.

Dec. ICCJ (SU) nr. LXX/2007 (M. Of. nr. 539 din 17 iulie 2008): „Instanțele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracțiunea care a făcut obiectul judecății cu pedepse aplicate infracțiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost dispusă de către prima instanță”.


Art. 40. Contopirea pedepselor pentru infracțiuni concurente

(1) Dacă infrac­torul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracțiune concurentă, se aplică dispozițiile art. 39.

(2) Dispozițiile art. 39 se aplică și în cazul în care, după ce o hotărâre de condam­nare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru o infracțiune concurentă.

(3) Dacă infractorul a executat integral sau parțial pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s‑a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infrac­țiunile concurente.

(4) Dispozițiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracțiuni se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

(5) În cazul contopirii pedepselor conform alin. (1)‑(4) se ține seama și de pedeapsa aplicată printr‑o hotărâre de condamnare pronunțată în străinătate, pentru o infracțiune concurentă, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.

• VECHIUL CP: art. 36.

• RIL. A se vedea Dec. ICCJ (SU) nr. LXX/2007 (sub art. 39 NCP).


Art. 41. Recidiva

(1) Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotă­râri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau cu intenție depășită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.

(2) Există recidivă și în cazul în care una dintre pedepsele prevăzute în alin. (1) este detențiunea pe viață.

(3) Pentru stabilirea stării de recidivă se ține seama și de hotărârea de condamnare pronunțată în străinătate, pentru o faptă prevăzută și de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.

• VECHIUL CP: art. 37.

• RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. XVIII/2007 (M. Of. nr. 542 din 17 iulie 2008): „(…) în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni de către o persoană condamnată definitiv la mai multe pedepse, dintre care unele au fost executate, iar pentru altele durata pedepsei nu s-a împlinit, trebuie să se rețină că acea infracțiune a fost săvârșită atât în condițiile stării de recidivă postcondamnatorie, cât și în cele ale stării de recidivă postexecutorie, ceea ce atrage aplicarea concomitentă a dispozițiilor
art. 37 lit. a) și b) CP
[art. 41 alin. (1) NCP]”.


Art. 42. Condamnări care nu atrag starea de recidivă

La stabilirea stării de reci­divă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la:

a) faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală;

b) infracțiunile amnistiate;

c) infracțiunile săvârșite din culpă.

• VECHIUL CP: art. 38.

• LPA. Art. 9. (1) Pedepsele cu închisoarea aplicate în baza dispozițiilor CP 1969 pentru infrac­țiuni comise în timpul minorității nu vor fi luate în considerare la stabilirea stării de recidivă potrivit dispozițiilor NCP.


Art. 43. Pedeapsa în caz de recidivă

(1) Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.

(2) Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt săvârșite mai multe infracțiuni concurente, dintre care cel puțin una se află în stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.

(3) Dacă prin însumarea pedepselor în condițiile alin. (1) și alin. (2) s‑ar depăși cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile săvârșite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 ani sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață.

(4) Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită în stare de recidivă este detențiunea pe viață, se va executa pedeapsa detențiunii pe viață.

(5) Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca exe­cutată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedep­sei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate.

(6) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru noua infracțiune și mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanța aplică dispozițiile alin. (1)‑(5).

(7) Dispozițiile alin. (6) se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa deten­țiunii pe viață a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

• VECHIUL CP: art. 39.

• HP. A se vedea Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 15/2014 (sub art. 6 NCP).

• RIL. A se vedea Dec. ICCJ (SU) nr. XVIII/2007 (sub art. 41 NCP).


Art. 44. Pluralitatea intermediară

(1) Există pluralitate intermediară de infracțiuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune și nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.

(2) În caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracțiune și pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispozițiilor de la concursul de infracțiuni.

• VECHIUL CP: art. 40.

• HP. A se vedea Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 3/2015 (sub art. 6 NCP).


Art. 45. Pedepsele complementare, pedepsele accesorii și măsurile de sigu­ranță în caz de pluralitate de infracțiuni

(1) Dacă pentru una dintre infracțiunile săvârșite s‑a stabilit și o pedeapsă complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa principală.

(2) Când s‑au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită sau chiar de aceeași natură, dar cu un conținut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa principală.

(3) Dacă s‑au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeași natură și cu același conținut:

a) în caz de concurs de infracțiuni sau de pluralitate intermediară se aplică cea mai grea dintre acestea;

b) în caz de recidivă, partea neexecutată din pedeapsa comple­mentară anterioară se adaugă la pedeapsa stabilită pentru noua infracțiune.

(4) În cazul condamnărilor succesive pentru infracțiuni concurente, partea din pedeapsa complementară executată până la data contopirii pedepselor principale se scade din durata pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultată.

(5) Dacă pe lângă pedepsele principale au fost stabilite una sau mai multe pedepse accesorii, se aplică dispozițiile alin. (1)‑(3), pedeapsa accesorie rezultată executându‑se până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

(6) Măsurile de siguranță de natură diferită sau chiar de aceeași natură, dar cu un conținut diferit, luate în cazul infracțiunilor săvârșite, se cumulează.

(7) Dacă s‑au luat mai multe măsuri de siguranță de aceeași natură și cu același conținut, dar pe durate diferite, se aplică măsura de siguranță cu durata cea mai mare. Măsurile de siguranță luate conform art. 112 se cumulează.

• VECHIUL CP: art. 35.

Capitolul VI. Autorul și participanții (art. 46-52)
Art. 46. Autorul și coautorii

(1) Autor este persoana care săvârșește în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală.

(2) Coautori sunt persoanele care săvârșesc nemijlocit aceeași faptă prevăzută de legea penală.

• VECHIUL CP: art. 24.


Art. 47. Instigatorul

Instigator este persoana care, cu intenție, determină o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.

• VECHIUL CP: art. 25.


Art. 48. Complicele

(1) Complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

(2) Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

• VECHIUL CP: art. 26.

• RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. 2/2008 (M. Of. nr. 859 din 19 decembrie 2008): „În situația existenței unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acțiune a aceluiași tăinuitor care promite că va asigura valorificarea în continuare și a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de furt în formă simplă sau continuată, după caz, în concurs real cu infracțiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită”.


Art. 49. Pedeapsa în cazul participanților

Coautorul, instiga­torul și complicele la o infracțiune săvârșită cu intenție se sancți­onează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ține seama de contribuția fiecăruia la săvârșirea infrac­țiunii, precum și de dispozițiile art. 74.

• VECHIUL CP: art. 27.


Art. 50. Circumstanțe personale și reale

(1) Circumstanțele privitoare la persoana autorului sau a unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți.

(2) Circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului și a participanților numai în măsura în care aceștia le‑au cunoscut sau le‑au prevăzut.

• VECHIUL CP: art. 28.


Art. 51. Împiedicarea săvârșirii infracțiunii

(1) Participantul nu se pedepsește dacă, înainte de descoperirea faptei, denunță săvâr­șirea infracțiunii, astfel încât consu­marea acesteia să poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el însuși consumarea infracțiunii.

(2) Dacă actele îndeplinite până în momentul denunțării sau împiedicării constituie o altă infracțiune, participantului i se aplică pedeapsa pentru această infracțiune.

• VECHIUL CP: art. 30.


Art. 52. Participația improprie

(1) Săvârșirea nemijlocită, cu intenție, de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală la care, din culpă sau fără vinovăție, contribuie cu acte de executare o altă persoană se sancționează cu pedeapsa prevă­zută de lege pentru fapta comisă cu intenție.

(2) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvârșirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenție.

(3) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vino­văție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune.

(4) Dispozițiile art. 50 și art. 51 se aplică în mod corespunzător.

• VECHIUL CP: art. 31.


Titlul III. Pedepsele (art. 53-106)
Capitolul I. Categoriile pedepselor (art. 53-55)
Art. 53. Pedepsele principale

Pedepsele principale sunt:

a) detențiunea pe viață;

b) închisoarea;

c) amenda.

• VECHIUL CP: art. 53 pct. 1.

• PROTOCOLUL NR. 6 CEDO. Art. 1. Abolirea pedepsei cu moartea. Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă și nici executat. Art. 2. Inter­zicerea derogărilor. Nici o derogare de la dispozițiile prezentului protocol în temeiul art. 15 din Convenție nu este îngăduită. Art. 3. Interzicerea rezervelor. Nici o rezervă la dispozițiile prezentului protocol în temeiul art. 57 din Convenție nu este admisă. Art. 4. Aplicare teritorială. 1. Orice stat poate, în momentul semnării sau în momentul depunerii instrumentului său de ratificare, de acceptare ori de aprobare, să desemneze teritoriul sau teritoriile cu privire la care se va aplica prezentul protocol. 2. Orice stat poate, în orice moment ulterior, printr‑o declarație adresată secretarului general al Consiliului Europei, să extindă aplicarea prezentului protocol la oricare alt teritoriu desemnat în declarație. Protocolul va intra în vigoare cu privire la acest teritoriu în prima zi a lunii care urmează expirării perioadei de trei luni de la data primirii declarației de către secretarul general. 3. Orice declarație făcută în virtutea celor două paragrafe precedente va putea fi retrasă sau modificată, în ceea ce privește orice teritoriu desemnat în această declarație, prin notificare adresată secretarului general al Consiliului Europei. Retra­gerea sau modificarea va produce efecte din prima zi a lunii care urmează expirării perioadei de trei luni de la data primirii notificării de către secretarul general. Art. 5. Raportare la Convenție. Statele părți consideră art. 1-4 din prezentul protocol ca articole adiționale la Convenție și toate dispozițiile Convenției se aplică în consecință. Art. 6. Semnare și ratificare. Prezentul protocol este deschis spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei, semnatare ale Convenției. El va fi supus ratificării, acceptării sau aprobării. Un stat membru al Consiliului Europei nu va putea să ratifice, să accepte sau să aprobe prezentul protocol fără ca, simultan sau anterior, să fi ratificat Convenția. Instrumentele de ratificare, de acceptare sau de aprobare vor fi depuse la secretarul general al Consiliului Europei. Art. 7. Intrare în vigoare. 1. Prezentul protocol va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării perioadei de trei luni de la data la care zece state membre ale Consiliului Europei își vor fi exprimat consimțământul de a fi legate prin protocol, conform dispozițiilor art. 6. 2. Pentru orice stat membru care își va exprima ulterior consimță­mântul de a fi legat prin protocol, acesta va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării perioadei de trei luni de la data depunerii instrumentului de ratificare, de acceptare sau de aprobare. Art. 8. Funcțiile depozitarului. Secretarul general al Consiliului Europei va notifica statelor membre ale Consiliului: a) orice semnare; b) depunerea oricărui instrument de ratificare, de acceptare sau de aprobare; c) orice dată de intrare în vigoare a prezentului protocol, conform art. 4 și 7; d) orice alt act, notificare sau comunicare având o legătură cu prezentul protocol.

• CDFUE. Art. 2. Dreptul la viață. (…) (2) Nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea sau executat.

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. Art. 22. Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică. (…) (2) Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. (3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.


Art. 54. Pedeapsa accesorie

Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării unor drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate.

• VECHIUL CP: art. 53 pct. 3.


Art. 55. Pedepsele complementare

Pedepsele complementare sunt:

a) interzicerea exercitării unor drepturi;

b) degradarea militară;

c) publicarea hotărârii de condamnare.

• VECHIUL CP: art. 53 pct. 2.

• LPA. Art. 12. (…) (2) Pedeapsa complementară prevăzută la art. 55 lit. c) NCP nu se aplică în cazul infracțiunilor comise anterior intrării în vigoare a acestuia.

Capitolul II. Pedepsele principale (art. 56-64)

Secțiunea 1. Detențiunea pe viață (art. 56-59)
Art. 56. Regimul detențiunii pe viață

Detențiunea pe viață constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată și se execută potrivit legii privind executarea pedepselor.

• VECHIUL CP: art. 54.


Art. 57. Neaplicarea detențiunii pe viață

Dacă la data pronunțării hotărârii de con­damnare inculpatul a împlinit vârsta de 65 de ani, în locul detențiunii pe viață i se aplică pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani și pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă.

• VECHIUL CP: art. 55 alin. (1).


Art. 58. Înlocuirea detențiunii pe viață

În cazul în care cel condamnat la pe­deapsa detențiunii pe viață a împlinit vârsta de 65 de ani în timpul executării pedepsei, pedeapsa detențiunii pe viață poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani și pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă, dacă a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei, a îndeplinit integral obli­gațiile civile stabilite prin hotărârea de con­damnare, afară de cazul când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească, și a făcut progrese constante și evidente în vederea reintegrării sociale.

• VECHIUL CP: art. 55 alin. (2).


Art. 59. Calculul pedepsei în cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detențiunii pe viață

În cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închi­sorii, perioada de detențiune executată se consideră ca parte executată din pedeapsa închisorii.

• VECHIUL CP: art. 552.

Secțiunea a 2-a. Închisoarea (art. 60)
Art. 60. Regimul închisorii

Închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsă între 15 zile și 30 de ani, și se execută potrivit legii privind exe­cutarea pedepselor.

• VECHIUL CP: art. 53 pct. 1 lit. b), 57 alin. (1).

Secțiunea a 3-a. Amenda (art. 61-64)
Art. 61. Stabilirea amenzii

(1) Amenda constă în suma de bani pe care con­damnatul este obligat să o plătească statului.

(2) Cuantumul amenzii se stabilește prin sistemul zilelor‑amendă. Suma corespun­zătoare unei zile‑amendă, cuprinsă între 10 lei și 500 lei, se înmulțește cu numărul zilelor‑amendă, care este cuprins între 30 de zile și 400 de zile.

(3) Instanța stabilește numărul zilelor‑amendă potrivit criteriilor generale de indi­vidualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespun­zătoare unei zile‑amendă se stabi­lește ținând seama de situația materială a condamnatului și de obligațiile legale ale condamnatului față de persoanele aflate în întreținerea sa.

(4) Limitele speciale ale zilelor‑amendă sunt cuprinse între:

a) 60 și 180 de zile‑amendă, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită numai pedeapsa amenzii;

b) 120 și 240 de zile‑amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult doi ani;

c) 180 și 300 de zile‑amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de doi ani.

(5) Dacă prin infracțiunea săvârșită s‑a urmărit obținerea unui folos patrimonial, iar pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda ori instanța optează pentru aplicarea acestei pedepse, limitele speciale ale zilelor‑amendă se pot majora cu o treime.

(6) Fracțiile stabilite de lege pentru cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei se aplică limitelor speciale ale zilelor‑amendă prevăzute în alin. (4) și alin. (5).

• VECHIUL CP: art. 53 pct. 1. lit. c), 63.

• LPA.Art. 13. (1) În cazul amenzilor stabilite definitiv sub imperiul Codului penal din 1969, aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile se face prin compararea amenzii aplicate cu suma ce rezultă din prevederile art. 61 alin. (2) și (4) NCP, prin utilizarea unui cuantum de referință pentru o zi‑amendă în sumă de 150 lei.


Art. 62. Amenda care însoțește pedeapsa închisorii

(1) Dacă prin infracțiunea săvârșită s‑a urmărit obținerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica și pedeapsa amenzii.

(2) Limitele speciale ale zilelor‑amendă prevăzute în art. 61 alin. (4) lit. b) și lit. c) se determină în raport de durata pedepsei închisorii stabilite de instanță și nu pot fi reduse sau majorate ca efect al cauzelor de atenuare ori agravare a pedepsei.

(3) La stabilirea cuantumului sumei corespunzătoare unei zile‑amendă se va ține seama de valoarea folosului patrimonial obținut sau urmărit.

• LPA.Art. 11. Dispozițiile art. 62 NCP privind amenda care însoțește pedeapsa închisorii nu se aplică în cazul infracțiunilor săvârșite anterior intrării în vigoare a acestuia și nu vor fi avute în vedere pentru determinarea legii penale mai favorabile.


Art. 63. Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii

(1) Dacă persoana condamnată, cu rea‑credință, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor‑amendă neexecutate se înlocuiește cu un număr corespunzător de zile cu închisoare.

(2) Dacă amenda neexecutată a însoțit pedeapsa închisorii, numărul zilelor‑amendă neexecutate se înlocuiește cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, care se adaugă la pedeapsa închisorii, pedeapsa astfel rezultată fiind considerată o singură pedeapsă.

(3) În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, în condițiile alin. (1) și alin. (2), unei zile‑amendă îi corespunde o zi de închisoare.

• VECHIUL CP: art. 631.

• RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. L/2007 (M. Of. nr. 775 din 15 noiembrie 2007): „Dispozițiile art. 631 CP [art. 63 NCP] se interpretează în sensul că, în cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, pedeapsa ce se stabilește de instanță nu poate fi decât cu executare efectivă”.

• LPA. Art. 14. (1) Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii se face după cum urmează: a) dacă amenda a fost definitiv aplicată anterior intrării în vigoare a NCP, înlocuirea se face în baza art. 631 CP 1969, fără ca durata pedepsei închisorii să poată depăși maximul zilelor‑amendă determinat potrivit art. 61 alin. (4) NCP pentru fapta care a atras condamnarea; b) dacă amenda a fost aplicată după data intrării în vigoare a NCP pentru infracțiuni comise anterior acestei date, înlocuirea se va face potrivit dispozițiilor din legea în baza căreia s‑a aplicat amenda.


Art. 64. Executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității

(1) În cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din motive neimputabile persoanei condamnate, cu consimțământul acesteia, instanța înlocuiește obligația de plată a amenzii neexe­cutate cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Unei zile‑amendă îi corespunde o zi de muncă în folosul comunității.

(2) Dacă amenda înlocuită conform dispozițiilor alin. (1) a însoțit pedeapsa închisorii, obligația de muncă în folosul comunității se execută după executarea pedepsei în­chisorii.

(3) Coordonarea executării obligației de muncă în folosul comunității se face de serviciul de probațiune.

(4) Executarea muncii în folosul comunității dispusă în condițiile alin. (1) încetează prin plata amenzii corespunzătoare zilelor‑amendă rămase neexecutate.

(5) Instanța înlocuiește zilele‑amendă neexecutate prin muncă în folosul comunității cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, dacă:

a) persoana condamnată nu execută obligația de muncă în folosul comunității în condițiile stabilite de instanță;

b) persoana condamnată săvârșește o nouă infracțiune descoperită înainte de executarea integrală a obligației de muncă în folosul comunității. Zilele‑amendă neexe­cutate prin muncă în folosul comunității la data condamnării definitive pentru noua infracțiune, înlocuite cu închisoarea, se adaugă la pedeapsa pentru noua infracțiune.

(6) Dacă persoana condamnată, aflată în situația prevăzută în alin. (1), nu își dă consimțământul la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, amenda neexecutată se înlocuiește cu pedeapsa închisorii conform art. 63.

• LPA.Art. 14. (…) (2) Dispozițiile art. 64 NCP nu se aplică în cazul infracțiunilor săvârșite anterior intrării sale în vigoare, chiar dacă amenda a fost aplicată în baza art. 61 NCP.

Capitolul III. Pedeapsa accesorie și pedepsele complementare (art. 65-70)

• LPA. Art. 12. (1) În cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă.

Secțiunea 1. Pedeapsa accesorie (art. 65)
Art. 65. Conținutul și modul de executare a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor drepturi

(1) Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. d)-o), a căror exercitare a fost interzisă de instanță ca pedeapsă complementară.

(2) În cazul detențiunii pe viață, pedeapsa accesorie constă în interzicerea de către instanță a exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin.(1) lit. a)-o) sau a unora dintre acestea.

(3) Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost exe­cutată sau considerată ca executată.

(4) În cazul detențiunii pe viață, pedeapsa accesorie având conținutul prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. c) se pune în executare la data liberării condiționate sau după ce pedeapsa a fost considerată ca executată.

• VECHIUL CP: art. 71.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. LI/2007 (M. Of. nr. 769 din 13 noiembrie 2007); Dec. ICCJ (SU) nr. LXXIV/2007 (M. Of. nr. 545 din 18 iulie 2008).

• CEDO și CDFUE. A se vedea CEDO și CDFUE (sub art. 66 NCP).

Secțiunea a 2-a. Pedepsele complementare (art. 66-70)
Art. 66. Conținutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi

(1) Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi:

a) dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice;

b) dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat;

c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;

d) dreptul de a alege;

e) drepturile părintești;

f) dreptul de a fi tutore sau curator;

g) dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s‑a folosit pentru săvârșirea infracțiunii;

h) dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme;

i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanță;

j) dreptul de a părăsi teritoriul României;

k) dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public;

l) dreptul de a se afla în anumite localități stabilite de instanță;

m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;

n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori de a se apropia de acestea;

o) dreptul de a se apropia de locuința, locul de muncă, școala sau alte locuri unde victima desfășoară activități sociale, în condițiile stabilite de instanța de judecată.

(2) Când legea prevede interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică, instanța dispune interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în alin. (1) lit. a) și lit. b).(3) Interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în alin. (1) lit. a) și lit. b) se dispune cumulativ.(4) Pedeapsa prevăzută în alin. (1) lit. c) nu se va dispune atunci când există motive întemeiate de a crede că viața persoanei expulzate este pusă în pericol ori că persoana va fi supusă la tortură sau alte tratamente inumane ori degradante în statul în care urmează a fi expulzată.(5) Când dispune interzicerea unuia dintre drepturile prevăzute în alin. (1) lit. n) și lit. o), instanța individualizează în concret conținutul acestei pedepse, ținând seama de împrejurările cauzei.

• VECHIUL CP: art. 64.

A se vedea și: Dec. ICCJ (SU) nr. LI/2007 (M. Of. nr. 769 din 13 noiembrie 2007); Dec. ICCJ (SU) nr. LXXIV/2007 (M. Of. nr. 545 din 18 iulie 2008).

• RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. XXIV/2007 (M. Of. nr. 772 din 14 noiembrie 2007): „(…) pedeapsa com­ple­mentară a interzicerii unor drepturi, prevăzută în legea penală română în conținutul art. 64 CP [art. 66 NCP], se aplică în condițiile art. 65 din același cod și inculpaților cetățeni străini”.

• CEDO și CDFUE. A se vedea art. 8 CEDO și art. 7‑8 CDFUE (la fin. capitolului, după art. 227).

CEDO‑46.572/99 (hot. Sabou și Pîrcălab c. România): „47. (…) examinarea elementelor care servesc cel mai bine intereselor copilului este întotdeauna de o importanță fundamentală (…), interesul copilului trebuie considerat ca fiind primordial și doar un comportament deosebit de nedemn poate determina ca o persoană să fie privată de drepturile sale părintești în interesul superior al copilului (…). 48. (…) infracțiunea care a determinat condamnarea reclamantului era absolut independentă de aspectele legate de autoritatea părintească și niciodată nu i s-a reproșat reclamantului absența îngrijirii copiilor sau rele tratamente aplicate lor. Curtea observă că, în dreptul român, interzicerea exercitării drepturilor părintești se aplică în mod automat și absolut, cu titlu de pedeapsă accesorie, oricărei persoane care execută o pedeapsă cu închisoarea, în absența oricărui control exercitat de către instanțele judecătorești și fără a lua în considerare tipul infracțiunii sau interesul minorilor. Ca atare, ea constituie mai mult o sancțiune morală având drept scop pedepsirea condamnatului și nu o măsură de protecție a copilului. 49. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că nu s-a demonstrat că retragerea absolută și prin efectul legii a drepturilor părintești ale primului reclamant corespundea unei necesități primordiale privind interesele copilului și că, în consecință, urmărea un scop legitim, anume protecția sănătății, moralei sau a educației minorilor. În consecință, art. 8 CEDO a fost încălcat” (M. Of. nr. 484 din 8 iunie 2005).

CEDO‑42.250/02 (hot. Calmanovici c. România): „111. Reclamantul invocă mai multe încălcări ale dreptului său la respectarea vieții private și de familie, care decurg (…) și din faptul că, în urma Dec. Curții de Casație (…) i s-a interzis în mod automat exercitarea drepturilor sale părintești asupra copilului său minor în timpul executării pedepsei cu închisoarea. (…) 143. În ceea ce privește interdicția automată a exercitării drepturilor părintești în temeiul art. 64 și 71 CP [art. 66 și 65 NCP], astfel cum erau redactate la data evenimentelor, Curtea reamintește că a statuat deja că aplicarea unei astfel de măsuri, prin efectul legii, fără ca instanțele jude­cătorești să controleze tipul infracțiunii și interesul minorilor, nu poate răspunde unei cerințe primordiale care ține de interesele copiilor și, prin urmare, să urmărească un scop legitim, cum este protecția sănătății, a moralei sau a educației minorilor. Astfel, Curtea a constatat încălcarea dreptului la respectarea vieții de familie, garantat de art. 8 CEDO (…). 144. Analizând elementele care i-au fost supuse atenției, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun element de fapt sau argument care să poată conduce la o concluzie diferită în cazul de față. În mod special, aceasta observă că infracțiunile de luare de mită și de sustragere de documente pentru care a fost condamnat reclamantul nu aveau nicio legătură cu chestiunile referitoare la autoritatea părintească și că, în niciun moment, nu s-a susținut o lipsă de îngrijire sau de rele tratamente din partea sa față de copilul său minor, interdicția în discuție decurgând în mod automat și absolut din articolele menționate mai sus din CP. Mai mult decât atât, dacă exemplele de jurisprudență oferite de Guvern și modificarea CP sunt demne de remarcat, aceste elemente ulterioare faptelor relevante nu ar putea să determine Curtea să ajungă la o concluzie diferită în speță. 145. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 CEDO” (M. Of. nr. 283 din 30 aprilie 2009).

• PROTOCOLUL NR. 4 CEDO. Art. 4. Interzicerea expulzărilor colective de străini. Expul­zările colective de străini sunt interzise.

• PROTOCOLUL NR. 7 CEDO. Art. 1. Garanții procedurale în cazul expulzărilor de străini. 1. Un străin care își are reședința în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii și el trebuie să poată: a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale; b) să ceară examinarea cazului său; și c) să ceară să fie reprezentat în acest scop în fața autorităților competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate. 2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drep­turilor enumerate în paragraful 1 a), b) și c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate națională.

CEDO‑33.970/05 (hot. Kaya c. România): „54. (…) prima garanție acordată persoanelor vizate de acest articol prevede că acestea nu pot fi expulzate decât «în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea». 55. Cuvântul «lege» se referă la legea națională, trimiterea la aceasta vizând, conform ansamblului dispozițiilor Convenției, nu numai existența unei baze în dreptul intern, ci și calitatea legii: impune accesibilitatea și previzibilitatea acesteia, precum și o anumită protecție împotriva atingerilor arbitrare ale drepturilor garantate de Convenție, venind din partea puterii publice. 56. (…) O.U.G. nr. 194/2002, care a reprezentat baza legală a expulzării reclamantului, nu i-a oferit acestuia garanții minime împotriva arbitrariului autorităților. 57. În consecință, deși expulzarea reclamantului a avut loc în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea, a existat o violare a art. 1 din Protocolul nr. 7, din moment ce legea nu corespunde cererilor Convenției. 58. În orice caz, Curtea apreciază că autoritățile interne au încălcat garanțiile de care reclamantul trebuia să beneficieze în virtutea §1 lit. a) și b) al acestui articol. 59. În această privință, Curtea constată, pe de o parte, că autoritățile nu au furnizat reclamantului nici cel mai mic indiciu privind faptele de care este acuzat și, pe de altă parte, că parchetul nu i-a comunicat ordonanța luată împotriva sa decât în ziua singurei audieri în fața curții de apel. Pe de altă parte, Curtea observă că curtea de apel a respins orice cerere de amânare, împiedicându-l astfel pe avocatul reclamantului să studieze ordonanța mai sus menționată și să depună la dosar documente în sprijinul contestației îndreptate împotriva sa. 60. Amintind că orice dispoziție a Convenției sau a protocoalelor sale trebuie interpretată astfel încât să garanteze drepturi concrete și efective, iar nu teoretice și iluzorii, Curtea consideră, având în vedere controlul pur formal realizat de curtea de apel în această cauză, că reclamantul nu a putut, cu adevărat, să obțină examinarea cauzei sale din perspectiva motivelor care susțineau neexpulzarea sa. 61. A existat deci o violare a art. 1 din Protocolul nr. 7” (M. Of. nr. 213 din 29 martie 2007).

CEDO‑10.337/04 (hot. Lupșa c. România): „38. (…) nicio persoană care face obiectul unei măsuri bazate pe aceste motive de siguranță națională nu trebuie lipsită de garanții împotriva arbitrariului. În special, ea trebuie să aibă posibilitatea de a cere controlul măsurii litigioase de către un organ independent și imparțial, abilitat să analizeze toate chestiunile de fapt și de drept pertinente pentru a putea statua asupra legalității măsurii și a sancționa un eventual abuz al autorităților. În fața acestui organ de control, persoana respectivă trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-și putea prezenta punctul de vedere și a respinge argumentele autorităților” (M. Of. nr. 30 din 17 ianuarie 2007).

CEDO‑34.621/03 (hot. Ahmed c. România): „50. În speță, Curtea observă că reclamantul locuia în mod legal pe teritoriul României în momentul expulzării. Prin urmare, deși a fost expulzat din motive de siguranță națională, situație prevăzută de par. 2 al art. 1 din Protocolul nr. 7, el avea dreptul să se prevaleze de garanțiile enunțate în par. 1 (a se vedea raportul explicativ ce însoțește Protocolul nr. 7). (…) 53. Curtea observă că în cauzele Kaya c. României (…) și Lupsa c. României (…) a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 7 CEDO, deoarece autoritățile nu le dăduseră reclamanților nici cel mai mic indiciu cu privire la faptele ce le erau imputate, iar, pe de altă parte, parchetul nu le comunicase ordonanțele date împotriva lor în timp util. În speță, printr-o ordonanță a parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul României, interzis în teritoriu și expulzat pe motivul că Serviciul Român de Informații deținea «informații suficiente și serioase conform cărora el desfășura activități de natură să pună în pericol siguranța națională». Spre deosebire de cele două cauze menționate mai sus, reclamantul a primit o copie a ordonanței parchetului în ziua plasării sale în centrul de tranzit. Cu toate acestea, ca în cele două cauze menționate mai sus, Curtea observă lipsa unei trimiteri la faptele imputate în comunicarea făcută reclamantului, aceasta având un caracter pur formal (…). 54. În lipsa oricărui indiciu privitor la faptele imputate reclamantului, Curtea observă că situația din speță este similară cu cea a reclamanților din cauzele Lupsa și Kaya, menționate mai sus. În aceste două cauze, Curtea mai constatase și că temeiul legal al expulzării reclamanților nu oferea garanțiile minimale împotriva arbitrarului autorităților (…). 55. În speță, Curtea reiterează constatarea în materie de previzibilitate a legislației interne (…) și conchide că recla­mantul nu a avut posibilitatea să își exercite drepturile prevăzute la par. 1 al art. 1 din Protocolul nr. 7 CEDO. 56. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 7” (M. Of. nr. 161 din 7 martie 2011).

• CDFUE. Art. 19. Protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare. (1) Expulzările colective sunt interzise. (2) Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante.

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. A se vedea art. 19 CR (sub art. 14 NCP).

• DISPOZIȚII CONEXE. O.U.G. nr. 194/2002: „Art. 2. Definiții. (…) v1) expulzare – punerea în executare a pedepselor accesorii, respectiv complementare de interzicere a exercitării dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, aplicate potrivit prevederilor art. 65 alin. (2) sau
ale art. 66 alin. (1) lit. c) NCP; (…)
Secț. a 4-a. Expulzarea. Art. 99. Efectuarea expulzării. (…) (2) Dreptul de ședere al străinului încetează de drept la data începerii executării pedepsei accesorii, respectiv complementare, aplicată potrivit prevederilor art. 65 alin. (2) sau ale art. 66 alin. (1) lit. c) NCP. Art. 100. Suspendarea expulzării. (1) Expulzarea se suspendă în perioada în care Inspectoratul General pentru Imigrări constată incidența următoarelor situații: a) străinul poate fi îndepărtat sub escortă numai către un stat față de care există temeri justificate că viața îi este pusă în pericol ori că va fi supus la torturi, tratamente inumane sau degradante; b) starea de sănătate a străinului face imposibilă realizarea îndepărtării sub escortă; c) străinul se află în una dintre situațiile prevăzute la art. 15 alin. (1) [a) este învinuit sau inculpat într-o cauză penală și magistratul dispune instituirea măsurii interdicției de părăsire a localității sau a țării; b) a fost condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și are de executat o pedeapsă privativă de libertate]. (2) Îndepăr­tarea sub escortă își reia cursul de la data la care Inspectoratul General pentru Imigrări constată încetarea situațiilor prevăzute la alin. (1)”.


Art. 67. Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi

(1) Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda și instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.

(2) Aplicarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită.

(3) Interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României nu se aplică în cazul în care s‑a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

• VECHIUL CP: art. 65.


Art. 68. Executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi

(1) Executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi începe:

a) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii;

b) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s‑a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;

c) după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pe­deapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expi­rarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.

(2) În cazul în care s‑a dispus liberarea condiționată, interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României se execută la data liberării.

(3) Dacă se dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, pentru alte motive decât săvârșirea unei noi infracțiuni, partea din durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data revocării sau înlocuirii se va executa după executarea pedepsei închisorii.

• VECHIUL CP: art. 66.


Art. 69. Degradarea militară

(1) Pedeapsa complementară a degradării militare constă în pierderea gradului și a dreptului de a purta uniformă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

(2) Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaților militari în acti­vitate, în rezervă sau în retragere, dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea mai mare de 10 ani sau detențiunea pe viață.

(3) Degradarea militară poate fi aplicată condamnaților militari în activitate, în re­zervă sau în retragere pentru infracțiuni săvârșite cu intenție, dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea de cel puțin 5 ani și de cel mult 10 ani.

• VECHIUL CP: art. 67.

• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare (M. Of. nr. 155 din 20 iulie 1995; cu modif. ult.): „Art. 69. Degradarea militară se aplică, în condițiile prevăzute de legea penală, cadrelor militare în activitate, în rezervă și în retragere, condamnate la pedeapsa complimentară a degradării militare prin hotărâre judecătorească”.


Art. 70. Publicarea hotărârii definitive de condamnare

(1) Publicarea hotărârii definitive de condamnare se poate dispune când, ținând seama de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana condamnatului, instanța apreciază că publicarea va contribui la prevenirea săvârșirii altor asemenea infracțiuni.

(2) Hotărârea de condamnare se publică în extras, în forma stabilită de instanță, într‑un cotidian local sau național, o singură dată.

(3) Publicarea hotărârii definitive de condamnare se face pe cheltuiala persoanei condamnate, fără a se dezvălui identitatea altor persoane.

Capitolul IV. Calculul duratei pedepselor (art. 71-73)
Art. 71. Durata executării

(1) Durata executării pedepsei privative de libertate se socotește din ziua în care condamnatul a început executarea hotărârii definitive de condamnare.

(2) Ziua în care începe executarea pedepsei și ziua în care încetează se socotesc în durata executării.

(3) Perioada în care condamnatul, în cursul executării pedepsei, se află bolnav în spital intră în durata executării, în afară de cazul în care și‑a provocat în mod voit boala, iar această împrejurare se constată în cursul executării pedepsei.

(4) Permisiunile de ieșire din penitenciar, acordate condamnatului conform legii de executare a pedepselor, intră în durata executării pedepsei.

• VECHIUL CP: art. 87.


Art. 72. Computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate

(1) Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunțate. Scăderea se face și atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp ori în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive.

(2) Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade și în caz de condamnare la pedeapsa amenzii, prin înlăturarea în tot sau în parte a zilelor‑amendă.

(3) În cazul amenzii care însoțește pedeapsa închisorii, perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii.

• VECHIUL CP: art. 88.

• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, rep. (M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011; cu modif. ult.): „Art. 15. Computarea duratei pedepselor și măsurilor privative de libertate. (1) Durata pedepselor și a măsurilor privative de libertate, în îndeplinirea unei cereri formulate de autoritățile române în temeiul prezentei legi, este luată în calcul în cadrul procedurii penale române și se compută din durata pedepsei aplicate de instanțele române”.


Art. 73. Computarea pedepselor și măsurilor preventive executate în afara țării

(1) În cazul infracțiunilor săvârșite în condițiile art. 8, art. 9, art. 10 sau art. 11, partea din pedeapsă, precum și durata măsurilor preventive privative de libertate exe­cutate în afara teritoriului țării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeași infracțiune în România.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în cazul în care pedeapsa executată în afara țării este amenda.

• VECHIUL CP: art. 89.

Capitolul V. Individualizarea pedepselor (art. 74-106)
Secțiunea 1. Dispoziții generale (art. 74)
Art. 74. Criteriile generale de individualizare a pedepsei

(1) Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii:

a) împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite;

b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;

c) natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii;

d) motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit;

e) natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infrac­torului;

f) conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal;

g) nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

(2) Când pentru infracțiunea săvârșită legea prevede pedepse alternative, se ține seama de criteriile prevăzute în alin. (1) și pentru alegerea uneia dintre acestea.

• VECHIUL CP: art. 72.

• JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SP) nr. 352/A/2014 (sub art. 192 NCP).

Secțiunea a 2-a. Circumstanțele atenuante și circumstanțele agravante (art. 75-79)
Art. 75. Circumstanțe atenuante

(1) Următoarele împrejurări constituie circum­stanțe atenuante legale:

a) săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, deter­minată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr‑o atingere gravă a demnității persoanei sau printr‑o altă acțiune ilicită gravă;

b) depășirea limitelor legitimei apărări;

c) depășirea limitelor stării de necesitate.

d) acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracțiune, în cursul urmă­ririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanță într‑un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. Circumstanța atenuantă nu se aplică în cazul săvârșirii următoarelor infracțiuni: contra persoanei, de furt calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice, ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracțiuni contra sigu­ranței publice, infracțiuni contra sănătății publice, infracțiuni contra libertății religioase și respectului datorat persoanelor decedate, contra securității naționale, contra capacității de luptă a forțelor armate, infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, a infracțiunilor privind frontiera de stat a României, a infracțiunilor la legislația privind prevenirea și combaterea terorismului, a infracțiunilor de corupție, infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, a infracțiunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, privind regimul juridic al drogurilor, privind regi­mul juridic al precursorilor de droguri, a celor privind spălarea banilor, privind activitățile aeronautice civile și cele care pot pune în pericol siguranța zborurilor și securitatea aeronautică, privind protecția martorilor, privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii, a celor privind traficul de organe, țesuturi sau celule de origine umană, privind prevenirea și combaterea pornografiei și a celor la regimul adopțiilor.

  1. (2) Pot constitui circumstanțe atenuante judiciare:

a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii;

b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului.

• VECHIUL CP: art. 73‑74.

• JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SP) nr. 352/A/2014 (sub art. 192 NCP).


Art. 76. Efectele circumstanțelor atenuante

(1) În cazul în care există cir­cum­stanțe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc cu o treime.

(2) Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață, în cazul reținerii circumstanțelor atenuante se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.

(3) Reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanțelor atenuante reținute.

• VECHIUL CP: art. 76 alin. (1)‑(3), 77.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 20/2008 (M. Of. nr. 334 din 20 mai 2009).

• JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SP) nr. 352/A/2014 (sub art. 192 NCP).


Art. 77. Circumstanțe agravante

Următoarele împrejurări constituie circumstanțe agravante:

a) săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună;

b) săvârșirea infracțiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degra­dante;

c) săvârșirea infracțiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane ori bunuri;

d) săvârșirea infracțiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor;

e) săvârșirea infracțiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmității sau altor cauze;

f) săvârșirea infracțiunii în stare de intoxicație voluntară cu alcool sau cu alte substanțe psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracțiunii;

g) săvârșirea infracțiunii de către o persoană care a profitat de situația prilejuită de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgență.

h) săvârșirea infracțiunii pentru motive legate de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenență politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de același fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorității unei persoane în raport cu celelalte.

• VECHIUL CP: art. 75.

  1. A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. IV/2005 (M. Of. nr. 15 din 9 ianuarie 2006).

• LPA. A se vedea și art. 241 LPA (sub art. 29 NCP).


Art. 78. Efectele circumstanțelor agravante

(1) În cazul în care există circum­stanțe agravante, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor până la 2 ani, care nu poate depăși o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special.

(2) Majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanțelor agravante reținute.

• VECHIUL CP: art. 78 alin. (1).


Art. 79. Concursul între cauze de atenuare sau de agravare

(1) Când în cazul aceleiași infracțiuni sunt incidente două sau mai multe dispoziții care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infrac­țiunea săvârșită se reduc prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la tentativă, circumstanțe atenuante și cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine.

(2) Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziții care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabilește prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la circumstanțe agravante, infracțiune continuată, concurs sau recidivă.

(3) Când în cazul aceleiași infracțiuni sunt incidente una sau mai multe cauze de reducere a pedepsei și una sau mai multe cauze de majorare a pedepsei, limitele spe­ciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc conform alin. (1), după care limitele de pedeapsă rezultate se majorează conform alin. (2).

• VECHIUL CP: art. 80.

Secțiunea a 3-a. Renunțarea la aplicarea pedepsei (art. 80-82)

• JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 343/A/2015 (www.scj.ro): „Renunțarea la apli­carea pedepsei este o măsură de individualizare a pedepsei care poate fi dispusă de instanța de judecată atunci când constată că infracțiunea săvârșită de inculpat prezintă o gravitate redusă, avându-se în vedere natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit. Totodată, soluția se dispune de instanță ținându-se seama de persoana infractorului, de conduita acestuia anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de el pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor acesteia, precum și de posibilitățile de îndreptare a autorului, apreciindu-se că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia. Renunțarea la aplicarea pedepsei constă în dreptul recunoscut instanței de judecată de a renunța la aplicarea unei pedepse persoanei găsite vinovată de comiterea unei infracțiuni, pentru îndreptarea căreia, ținându-se seama de infracțiunea concret săvârșită, persoana infractorului și de alte condiții, se consideră suficientă aplicarea unui avertisment, deoarece stabilirea unei pedepse, chiar cu amânarea aplicării sau cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, ar risca să producă mai mult rău decât să ajute la recuperarea inculpatului. Astfel reglementată, renunțarea la aplicarea pedepsei reprezintă o prelungire în faza de judecată a principiului oportunității urmăririi, oferind judecătorului posibilitatea nesancționării unor fapte ca infracțiuni de gravitate redusă, pentru care acțiunea penală nu ar fi trebuit exercitată încă din faza de urmărire penală. Se conferă, așadar, instanței de judecată posibilitatea de a renunța la aplicarea pedepsei, chiar dacă o persoană este vinovată de comiterea unei infracțiuni, rațiunea de a-l feri pe inculpat de nocivitatea pedepsei fiind mult mai puternică și, din acest motiv, pentru reeducarea lui se găsesc alte mijloace, neprivative de libertate. Referitor la condițiile pozitive, oportunitatea aplicării instituției renunțării trebuie apreciată global, avându-se în vedere toate criteriile: a) Infracțiunea săvârșită să prezinte o gravitate redusă, în raport cu natura și întinderea urmărilor produse, cu mijloacele folosite, cu modul și împrejurările în care a fost comisă, precum și cu motivul și scopul urmărit. Gravitatea redusă a infracțiunii trebuie raportată atât la natura și întinderea urmărilor infracțiunii, la mijloacele folosite, la modul și împrejurările în care a fost comisă fapta, cât și la motivul și scopul urmărit. Astfel, în raport de această condiție, trebuie analizate atât elemente de factură obiectivă (precum modul, mijloacele de comitere), cât și elemente de factură subiectivă (scopul, motivul comiterii faptei). Aceste elemente trebuie apreciate în concret, în totalitatea lor, de către judecător și, dacă va considera suficientă și oportună aplicarea doar a unui avertisment, va dispune renunțarea la aplicarea pedepsei. Trebuie, de asemenea, precizat faptul că această condiție privește fapta efectiv comisă (condiție intrinsecă faptei) și nu comportamentul făptuitorului înainte sau după comiterea acesteia. Analizând condițiile impuse de lege pentru renunțarea la aplicarea pedepsei, ICCJ apreciază că, chiar dacă, formal, acestea ar putea fi considerate îndeplinite în speța de față, cererea inculpatului nu poate fi admisă pentru următoarele considerente: Fapta săvârșită de inculpatul (…) reprezintă infracțiunea prevăzută de art. 337 NCP, fiind pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani. Contrar susținerii inculpatului, potrivit cu care infracțiunea săvârșită, aceea de refuz de a se supune prelevării de mostre biologice, ar prezenta o gravitate redusă nu poate fi împărtășită de instanță. Așa cum reiese din procesul-verbal încheiat de agenții de poliție, inculpatul se deplasa (…) pe sensul opus de mers punând în pericol siguranța participanților la traficul rutier. Un eventual accident rutier a fost împiedicat prin acțiunea echipajului de poliție , care a intervenit și a preîntâmpinat producerea unui eveniment rutier. Așa cum reiese din declarația martorului (…), «datorită stării avansate de ebrietate în care se găsea, inculpatul nu a putut coborî din autoturism, eu dându-i mâna și ajutându-l să coboare» și «dată fiind starea în care se afla, eu am fost cel care am eliberat intrarea în parcare, deoarece lăsase autoturismul într-o poziție care împiedica intrarea/ieșirea din parcare». În prezența martorilor asistenți, inculpatul a refuzat categoric să-i fie prelevate mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoole­miei, iar după prezentarea acestuia la sediul secției (…) de Poliție, întrucât a refuzat să intre, «am fost nevoiți să-l imobilizăm cu cătușele», iar acesta, sfidând orice regulă de drept, a refuzat categoric să dea orice declarație. Chiar dacă nu au fost victime sau pagube materiale, inculpatul, prin atitudinea sa de a conduce autoturismul sub influența bău­turilor alcoolice, a pus în pericol pe ceilalți participanți la trafic, iar eventualitatea produ­cerii unor consecințe nefaste era evidentă. Motivul și scopul urmărit constituie elementul subiectiv pe care instanțele judecătorești trebuie să îl aibă în vedere atunci când se pronunță asupra renunțării la aplicarea pedepsei. La interpelarea ICCJ (încheierea de dezbateri), în sensul de a preciza unde dorea să se deplaseze la acel moment, inculpatul a menționat că se îndrepta spre domiciliu. ICCJ constată că motivul deplasării – spre locuință – nu era de natură a-l determina pe inculpat, chiar dacă era noapte, să se urce la volan sub influența băuturilor alcoolice, acesta putând să ajungă la domiciliu în orice alt mod. b) Instanța să aprecieze că, în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea urmărilor infracțiunii, precum și cu posibilitățile sale de îndreptare, aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acesteia. Aceasta este o condiție extrinsecă săvârșirii infracțiunii, care privește persoana făptuito­rului și conduita pe care acesta a avut-o atât anterior, cât și ulterior săvârșirii infracțiunii. Combinarea elementelor care privesc săvârșirea faptei cu cele care privesc persoana autorului face posibilă evaluarea corectă a gravității infracțiunii și, în consecință, îi poate conferi judecătorului posibilitatea de a hotărî renunțarea la aplicarea pedepsei. Cu toate acestea, și în situația în care sunt îndeplinite condițiile privitoare la faptă și chiar unele condiții privitoare la persoana făptuitorului (de ex., acesta a avut o bună conduită anterior săvârșirii faptei), instanța poate să respingă cererea acestuia de a renunța la aplicarea unei pedepse, dacă își formează convingerea că inculpatul nu inspiră încrederea necesară că se va îndrepta fără aplicarea unei pedepse (cu sau fără executare efectivă). ICCJ constată că, deși inculpatul nu are antecedente penale, la data săvârșirii faptei a avut un com­portament recalcitrant, a refuzat în mod repetat să se supună dispozițiilor organelor de poliție care constataseră fapta, încât a fost necesară imobilizarea lui pentru a putea fi asigurată prezența sa la întocmirea actelor procedurale necesare constatării faptei, toate acestea constituind, la rândul lor, elemente suplimentare în evaluarea gravității infracți­unii. Nu în ultimul rând, ICCJ constată că inculpatul avea calitatea de avocat și, contrar celor susținute – că de 15 ani profesează în materie fiscală și comercială – trebuia să cunoască rigorile legii și totodată obligațiile care incumbă oricărui conducător auto în momentul deplasării pe drumurile publice, și anume, interdicția de a conduce sub influența băuturilor alcoolice, cu toate consecințele ce decurg din aceasta. Nefondată se apreciază a fi și susținerea inculpatului apelant, potrivit cu care impunerea obligației prevăzute de art. 85 alin. (2) lit. g) NCP – de a nu conduce nici o categorie de autovehicule pe durata termenului de supraveghere – ar fi excesivă și deci netemeinică. Sub acest aspect se constată că instanța și-a motivat convingător opțiunea aplicării acestei măsuri de supra­veghere, sens în care s-a referit în mod adecvat în considerente la natura infracțiunii și împrejurările comiterii acesteia și, în special, la starea concretă fizică și psihică a inculpatului la acel moment, concluzionând, întru totul judicios, că impunerea acestei măsuri este urmarea inevitabilă a comportamentului vădit ilegal asumat de inculpat – un profesionist al dreptului – și a pericolului pe care îl prezintă acesta pentru siguranța circulației pe drumurile publice. Oricum, inculpatul apelant are posibilitatea de a beneficia, în viitor, de prevederile art. 87 NCP. Astfel fiind și avându-se în vedere și faptul că, verificându-se sub toate aspectele de legalitate și temeinicie sentința atacată, nu se identifică existența altor motive, care, analizate din oficiu, să ducă la desființarea acesteia, urmează ca apelul declarat de inculpatul (…) să fie respins ca nefondat. În baza 275 alin. (2) NCPP, apelantul inculpat va fi obligat la plata sumei de (…), cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de (…), reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției”.

Art. 80. Condițiile renunțării la aplicarea pedepsei

(1) Instanța poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele condiții:

a) infracțiunea săvârșită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit;

b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le‑ar avea asupra persoanei acestuia.

(2) Nu se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă:

a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s‑a împlinit termenul de reabilitare;

b) față de același infractor s‑a mai dispus renunțarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracțiunii pentru care este judecat;

c) infractorul s‑a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților;

d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea mai mare de 5 ani.

(3) În caz de concurs de infracțiuni, renunțarea la aplicarea pe­depsei se poate dispune dacă pentru fiecare infracțiune concurentă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în alin. (1) și alin. (2).

• LPA.Art. 9. (…) (2) Infracțiunile comise în timpul minorității, pentru care s‑au aplicat pe­depse în baza dispozițiilor Codului penal din 1969, nu constituie impedimente pentru dispu­nerea renunțării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei sau suspendării executării pedepsei sub supraveghere pentru o infracțiune comisă ulterior condamnării definitive.
(…)
Art. 239. Termenul «condamnare» utilizat în cuprinsul art. 80 alin. (2) lit. a) NCP se referă și la hotărârile prin care, față de inculpat, s‑a luat, în timpul minorității, o măsură educativă, în afară de cazul în care au trecut cel puțin 2 ani de la data executării sau considerării ca executată a acestei măsuri.

• JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 217/A/2014 (www.scj.ro): „Astfel, ca o consecință a reglementării în art. 17 CP a pericolului social ca trăsătură esențială a infracțiunii, legiuitorul a prevăzut posibilitatea achitării inculpatului atunci când fapta comisă nu prezenta, în concret, un asemenea pericol (art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) CPP), or, în NCP, ca efect al renunțării la noțiunea de pericol social ca trăsătură caracteristică a conceptului de infracțiune (art. 15), acest caz de stingere a acțiunii penale nu a mai fost consacrat, fiind reglementată în art. 80-81 NCP instituția renunțării la aplicarea pedepsei, la care judecătorul poate apela în cazul îndeplinirii cumulative a condițiilor expres prevăzute de aceste texte de lege”.


Art. 81. Avertismentul

(1) Când dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, instanța aplică infractorului un avertisment.

(2) Avertismentul constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat renun­țarea la aplicarea pedepsei și atenționarea infractorului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni.

(3) În caz de concurs de infracțiuni se aplică un singur avertisment.


Art. 82. Anularea și efectele renunțării la aplicarea pedepsei

(1) Persoana față de care s‑a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicții sau incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită.

(2) Renunțarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărâre.

(3) Dacă în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s‑a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei, se descoperă că persoana față de care s‑a luat această măsură săvârșise anterior rămânerii definitive a hotărârii, o altă infracțiune, pentru care i s‑a stabilit o pedeapsă chiar după expirarea acestui termen, renunțarea la aplicarea pedepsei se anulează și se stabilește pedeapsa pentru infracțiunea care a atras inițial renunțarea la aplicarea pedepsei, aplicându‑se apoi, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.

Secțiunea a 4-a. Amânarea aplicării pedepsei (art. 83-90)
Art. 83. Condițiile amânării aplicării pedepsei

(1) Instanța poate dispune amâ­narea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiții:

a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani;

b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s‑a împlinit termenul de reabilitare;

c) infractorul și‑a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității;

d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infrac­țiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

(2) Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s‑a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.

(3) Amânarea aplicării pedepsei închisorii atrage și amânarea aplicării amenzii care însoțește pedeapsa închisorii în condițiile art. 62.

(4) Sunt obligatorii prezentarea motivelor care au determinat amânarea aplicării pedepsei și atenționarea infractorului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de suprave­ghere ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

LPA. A se vedea și art. 9 alin. (2) LPA (sub art. 80 NCP).


Art. 84. Termenul de supraveghere

(1) Termenul de supraveghere este de 2 ani și se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s‑a dispus amânarea aplicării pedepsei.

(2) Pe durata termenului de supraveghere, persoana față de care s‑a dispus amâ­narea aplicării pedepsei trebuie să respecte măsurile de supraveghere și să execute obligațiile ce îi revin, în condițiile stabilite de instanță.


Art. 85. Măsurile de supraveghere și obligațiile

(1) Pe durata termenului de supraveghere, persoana față de care s‑a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

(2) Instanța poate impune persoanei față de care s‑a dispus amânarea aplicării pedepsei să execute una sau mai multe din următoarele obligații:

a) să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională;

b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în condițiile stabilite de instanță, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabilește prin legea de executare a pedepselor;

c) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate;

d) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;

e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori să nu se apropie de acestea;

f) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;

g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanță;

h) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme;

i) să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanței;

j) să nu ocupe sau să nu exercite funcția, profesia, meseria ori activitatea de care s‑a folosit pentru săvârșirea infracțiunii.

(3) Pentru stabilirea obligației prevăzute la alin. (2) lit. b), instanța va consulta infor­mațiile puse la dispoziție periodic de către serviciul de probațiune cu privire la posi­bilitățile concrete de executare existente la nivelul serviciului de probațiune și la nivelul instituțiilor din comunitate.(4) Când stabilește obligația prevăzută la alin. (2) lit. e)‑g), instanța individualizează, în concret, conținutul acestei obligații, ținând seama de împrejurările cauzei.(5) Persoana supravegheată trebuie să îndeplinească integral obligațiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu trei luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

• JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 343/A/2015 (sub Secț. a 3-a. Renunțarea la aplicarea pedepsei).


Art. 86. Supravegherea

(1) Pe durata termenului de supraveghere, datele prevă­zute în art. 85 alin. (1) lit. c)‑e) se comunică serviciului de probațiune.

(2) Supravegherea executării obligațiilor prevăzute în art. 85 alin. (2) lit. a)‑c) și
alin. (5) se face de serviciul de probațiune. Verificarea modului de îndeplinire a obliga­țiilor prevăzute în art. 85 alin. (2) lit. d)‑j) se face de organele abilitate, care vor sesiza serviciul de probațiune cu privire la orice încălcare a acestora.

(3) Serviciul de probațiune va lua măsurile necesare pentru a asigura executarea obligațiilor prevăzute în art. 85 alin. (2) lit. a)‑d), într‑un termen cât mai scurt de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

(4) Pe durata termenului de supraveghere, serviciul de probațiune are obligația să sesizeze instanța, dacă:

a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligațiilor impuse de instanță, fie încetarea executării unora dintre acestea;

b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condițiile stabilite, obligațiile ce îi revin;

c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu trei luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.


Art. 87. Modificarea sau încetarea obligațiilor

(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligații, fie sporirea sau diminuarea condițiilor de executare a celor existente, instanța dispune mo­dificarea obligațiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate șanse sporite de îndreptare.

(2) Instanța dispune încetarea executării unora dintre obligațiile pe care le‑a impus, atunci când apreciază că menținerea acestora nu mai este necesară.

• JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 343/A/2015 (sub Secț. a 3-a. Renunțarea la aplicarea pedepsei).


Art. 88. Revocarea amânării aplicării pedepsei

(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea‑credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse, instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei.

(2) În cazul când, până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supra­vegheată nu îndeplinește integral obligațiile civile stabilite prin hotărâre, instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei, afară de cazul când persoana dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.

(3) Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârșit o nouă infracțiune, cu intenție sau intenție depășită, descoperită în termenul de supra­veghere, pentru care s‑a pronunțat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării și pedeapsa pentru noua infracțiune se calcu­lează conform dispozițiilor privitoare la concursul de infracțiuni.

(4) Dacă infracțiunea ulterioară este săvârșită din culpă, instanța poate menține sau revoca amânarea aplicării pedepsei. În cazul revocării, dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.


Art. 89. Anularea amânării aplicării pedepsei

(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana supravegheată mai săvârșise o infracțiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s‑a dispus amânarea, pentru care i s‑a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, amânarea se anulează, aplicându‑se, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.

(2) În caz de concurs de infracțiuni, instanța poate dispune amânarea aplicării pedepsei rezultante dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 83. Dacă se dispune amânarea aplicării pedepsei, termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s‑a pronunțat anterior amânarea aplicării pedepsei.


Art. 90. Efectele amânării aplicării pedepsei

(1) Persoanei față de care s‑a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică pedeapsa și nu este supusă niciunei decăderi, interdicții sau incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită, dacă nu a săvârșit din nou o infracțiune până la expirarea termenului de supraveghere, nu s‑a dispus revocarea amânării și nu s‑a descoperit o cauză de anulare.

(2) Amânarea aplicării pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărâre.

Secțiunea a 5-a. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. 91-98)
Art. 91. Condițiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere

(1) Instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiții:

a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracțiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani;

b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42, sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s‑a împlinit termenul de reabilitare;

c) infractorul și‑a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității;

d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă și, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracțiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

(2) Când pedeapsa închisorii este însoțită de pedeapsa amenzii aplicate în condițiile art. 62, amenda se execută chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub supraveghere.

(3) Nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă:

a) pedeapsa aplicată este numai amenda;

b) aplicarea pedepsei a fost inițial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată;

c) infractorul s‑a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.

(4) Este obligatorie prezentarea motivelor pe care s‑a întemeiat condamnarea, precum și a celor ce au determinat suspendarea executării pedepsei și atenționarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

• VECHIUL CP: art. 81 alin. (5)‑(6), 861.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. XVI/2006 (M. Of. nr. 7 din 5 ianuarie 2007).

• LPA.Art. 15. (1) Măsura suspendării condiționate a executării pedepsei aplicată în baza CP 1969 se menține și după intrarea în vigoare a NCP. (2) Regimul suspendării condiționate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de CP 1969. Art. 16. (1) Măsura suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicată în baza CP 1969 se menține și după intrarea în vigoare a NCP, până la împlinirea termenului de încercare stabilit prin hotărârea de condamnare. (2) Pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 5 NCP, instanța va avea în vedere sfera obligațiilor impuse condamnatului și efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate față de durata termenului de încercare sau supraveghere.

A se vedea și art. 9 alin. (2) LPA (sub art. 80 NCP).

A se vedea Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 13/2015 (sub art. 5 NCP).


Art. 92. Termenul de supraveghere

(1) Durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie termen de supraveghere pentru condamnat și este cuprinsă între 2 și 4 ani, fără a putea fi însă mai mică decât durata pedepsei aplicate.

(2) Termenul de supraveghere se calculează de la data când hotărârea prin care s‑a pronunțat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă.

(3) Pe durata termenului de supraveghere condamnatul trebuie să respecte măsurile de supraveghere și să execute obligațiile ce îi revin, în condițiile stabilite de instanță.

• VECHIUL CP: art. 82 alin. (3), art. 862.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. LXXV/2007 (M. Of. nr. 545 din 18 iulie 2008).


Art. 93. Măsurile de supraveghere și obligațiile

(1) Pe durata termenului de supraveghere, condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește
5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

(2) Instanța impune condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligații:•

(3) Pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă cuprinsă între 60 și 120 de zile, în condițiile stabilite de instanță, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabilește prin legea de exe­cutare a pedepselor.

(4) Pentru stabilirea conținutului obligației prevăzute la alin. (3), instanța va consulta informațiile puse la dispoziție periodic de către serviciul de probațiune cu privire la posi­bilitățile concrete de exe­cutare existente la nivelul serviciului de probațiune și la nivelul instituțiilor din comunitate.

(5) Condamnatul trebuie să îndeplinească integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, cel mai târziu cu trei luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

• VECHIUL CP: art. 863 alin. (1), (3).


Art. 94. Supravegherea condamnatului

(1) Pe durata termenului de suprave­ghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c)‑e) se comunică serviciului de probațiune.

(2) Supravegherea executării obligațiilor prevăzute în art. 93 alin. (2) lit. a) și lit. b), alin. (3) și alin. (5) se face de serviciul de probațiune. Verificarea modului de îndeplinire a obligațiilor prevăzute în art. 93 alin. (2) lit. c) și lit. d) se face de organele abilitate, care vor sesiza serviciul de probațiune cu privire la orice încălcare a acestora.

(3) Serviciul de probațiune va lua măsurile necesare pentru a asigura executarea obligațiilor prevăzute în art. 93 alin. (2) lit. a) și lit. b), precum și alin. (3) într‑un termen cât mai scurt de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

(4) Pe durata termenului de supraveghere, serviciul de probațiune are obligația să sesizeze instanța, dacă:

a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligațiilor impuse de instanță, fie încetarea executării unora dintre acestea;

b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condițiile stabilite, obligațiile care îi revin;

c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

• VECHIUL CP: art. 863 alin. (2), (4).


Art. 95. Modificarea sau încetarea obligațiilor

(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligații, fie sporirea sau diminuarea condițiilor de executare a celor existente, instanța dispune modificarea obligațiilor în mod corespunzător, pentru a asigura condamnatului șanse mai mari de îndreptare.

(2) Instanța dispune încetarea executării unora dintre obligațiile pe care le‑a impus, când apreciază că menținerea acestora nu mai este necesară.


Art. 96. Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse ori stabilite de lege, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei.

(2) Dacă până la expirarea termenului de supraveghere persoana supravegheată nu îndeplinește integral obligațiile civile stabilite prin hotărâre, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei, afară de cazul în care persoana dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.

(3) Dacă pedeapsa amenzii care a însoțit pedeapsa închisorii în condițiile art. 62 nu a fost executată și a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii potrivit art. 63 alin. (2) sau
art. 64 alin. (5) și alin. (6), instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei, la care se adaugă pedeapsa închisorii care a înlocuit amenda.

(4) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a săvârșit o nouă infracțiune, descoperită până la împlinirea termenului și pentru care s‑a pronunțat o con­damnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei.

(5) Pedeapsa principală pentru noua infracțiune se stabilește și se execută, după caz, potrivit dispozițiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară.

(6) Dacă infracțiunea ulterioară este săvârșită din culpă, instanța poate menține sau revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. În cazul revocării, dispo­zițiile alin. (1), alin. (4) și alin. (5) se aplică în mod corespunzător.

• VECHIUL CP: art. 8384, 864.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 14/2011 (M. Of. nr. 821 din 21 noiembrie 2011).

• RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 1/2011 (M. Of. nr. 495 din 12 iulie 2011): „(…) în interpre­tarea și aplicarea dispozițiilor art. 83 alin. (1) CP [art. 96 alin. (4)-(6) NCP] (…): 1. Suspendarea condiționată a executării pedepsei [a se vedea art. 15-16 LPA, sub art. 91 NCP] nu poate fi dispusă pentru pedeapsa stabilită în cazul săvârșirii în cursul termenului de încercare a unei infracțiuni intenționate sau praeterintenționate, pedeapsă la care a fost cumulată b altă pedeapsă, ca urmare a revocării suspendării condiționate a executării acestei din urmă pedepse, chiar și în cazul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 81 CP [art. 91 NCP]. 2. Suspendarea condiționată a executării [a se vedea art. 15-16 LPA, sub art. 91 NCP] nu poate fi dispusă nici în ceea ce privește pedeapsa rezultantă, obținută prin aplicarea mecanismului prevăzut de art. 83 alin. (1) CP [art. 96 alin. (4)-(6) NCP]”.

• HP. A se vedea Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 11/2016 (sub art. 5 NCP).


Art. 97. Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârșise o infracțiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s‑a dispus suspendarea, pentru care i s‑a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, suspendarea se anulează, aplicându‑se, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.

(2) În caz de concurs de infracțiuni sau pluralitate intermediară, instanța poate dis­pune suspendarea executării pedepsei rezultante, dacă sunt îndeplinite condițiile prevă­zute în art. 91. Dacă se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prin care s‑a pronunțat anterior suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

• VECHIUL CP: art. 85 alin. (1), 865.

• RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. 42/2008 (M. Of. nr. 204 din 31 martie 2009): „În cazul în care instanța este învestită prin același act de sesizare cu judecarea a două infracțiuni intenționate, săvârșite de același inculpat, dintre care una anterior și cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei [a se vedea art. 15-16 LPA, sub art. 91 NCP], sunt aplicabile exclusiv dispozițiile art. 85 CP [art. 97 NCP]. Pedeapsa ce va fi executată urmează a fi determinată astfel: – se vor aplica pedepse pentru fiecare dintre cele două infracțiuni deduse judecății; – se va dispune anularea suspendării condiționate a executării pedepsei pro­nunțate anterior; – se va contopi, potrivit regulilor de la concursul de infracțiuni, pedeapsa a cărei executare a fost inițial suspendată condiționat cu pedeapsa care a atras anularea acesteia, putându-se adăuga un spor de pedeapsă; – pedeapsa rezultantă, astfel determinată, se va contopi, după caz, conform regulilor prevăzute la recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea interme­diară, cu cea stabilită pentru fapta săvârșită în termenul de încercare, putându-se adăuga un spor de pedeapsă”.


Art. 98. Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere

(1) În cazul în care condamnatul nu a săvârșit o nouă infracțiune descoperită până la expirarea termenului de supraveghere, nu s‑a dispus revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere și nu s‑a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.

(2) Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu produce efecte asupra măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare.

Secțiunea a 6-a. Liberarea condiționată (art. 99-106)

• RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. LXVII/2007 (M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008): „Dispozițiile art. 59-61 CP [art. 99-106 NCP], ale art. 75-77 L. nr. 275/2006 [art. 95-97 L. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal – M. Of. nr. 514 din data de 14 august 2013; cu modif. ult.] privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum și ale art. 450 CPP [art. 587 NCPP] se interpretează în sensul că: Cererea de liberare condiționată va fi examinată de instanță, sub aspectul îndeplinirii tuturor condițiilor legale, la momentul judecării acesteia, și nu la momentul introducerii ei”.

Art. 99. Condițiile liberării condiționate în cazul detențiunii pe viață

(1) Libe­rarea condiționată în cazul detențiunii pe viață poate fi dispusă, dacă:

a) cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detențiune;

b) cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei;

c) cel condamnat a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de con­damnare, afară de cazul când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le înde­plinească;

d) instanța are convingerea că persoana condamnată s‑a îndreptat și se poate reintegra în societate.

(2) Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării condiționate și atenționarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune, dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori dacă nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.(3) De la data liberării condiționate, condamnatul este supus unui termen de supraveghere de 10 ani.

• VECHIUL CP: art. 551.


Art. 100. Condițiile liberării condiționate în cazul pedepsei închisorii

(1) Libe­rarea condiționată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă:

a) cel condamnat a executat cel puțin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depășește 10 ani, sau cel puțin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani;

b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;

c) cel condamnat a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de con­damnare, afară de cazul când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le înde­­plinească;

d) instanța are convingerea că persoana condamnată s‑a îndreptat și se poate reintegra în societate.

(2) În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani, se poate dispune liberarea condiționată, după executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu depășește 10 ani, sau a cel puțin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în
alin. (1) lit. b)‑d).

(3) În calculul fracțiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (1) se ține seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiționată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puțin jumătate din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depășește 10 ani, și a cel puțin două treimi, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.

(4) În calculul fracțiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (2) se ține seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiționată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puțin o treime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depășește 10 ani, și a cel puțin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.

(5) Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării condiționate și atenționarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune, dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

(6) Intervalul cuprins între data liberării condiționate și data împlinirii duratei pedepsei constituie termen de supraveghere pentru condamnat.

• VECHIUL CP: art. 59‑60.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. VIII/2006 (M. Of. nr. 475 din 1 iunie 2006); Dec. ICCJ (SU) nr. XXV/2007
(M. Of. nr. 574 din 30 iulie 2008); Dec. ICCJ (SU) nr. 25/2009 (M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010).

• HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 15/2015 (M. Of. nr. 455 din 24 iunie 2015): „(…) După transferarea per­soanei condamnate de autoritățile judiciare străine, în vederea continuării executării pedepsei în România, durata de pedeapsă considerată ca executată de statul de condamnare pe baza muncii prestate și a bunei conduite, acordată ca beneficiu în favoarea persoanei condamnate, de autoritatea judiciară străină, nu trebuie scăzută din pedeapsa ce se execută în România”.


Art. 101. Măsurile de supraveghere și obligațiile

(1) Dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai mare, condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, orice schimbare a locuinței și orice deplasare care depă­șește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

(2) În cazul prevăzut în alin. (1), instanța poate impune condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligații:

a) să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională;

b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate;

c) să nu părăsească teritoriul României;

d) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;

e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanții la săvârșirea infracțiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori să nu se apropie de acestea;

f) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanță;

g) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.

(3) Obligațiile prevăzute în alin. (2) lit. c)‑g) pot fi impuse în măsura în care nu au fost aplicate în conținutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.

(4) Când stabilește obligația prevăzută la alin. (2) lit. d)‑f), instanța individua­lizează, în concret, conținutul acestei obligații, ținând seama de împrejurările cauzei.

(5) Măsurile de supraveghere și obligațiile prevăzute în alin. (2) lit. a) și lit. b) se execută din momentul acordării liberării, pe o perioadă egală cu o treime din durata termenului de supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani, iar obligațiile prevăzute în
alin. (2) lit. c)‑g) se execută pe toată durata termenului de supraveghere.

(6) Abrogat.


Art. 102. Supravegherea condamnatului

(1) Pe durata supra­vegherii, datele pre­văzute în art. 101 alin. (1) lit. c)‑e) se comunică serviciului de probațiune.

(2) Supravegherea executării obligațiilor prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. a) și lit. b) se face de serviciul de probațiune. Verificarea modului de îndeplinire a obligațiilor prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. c)‑g) se face de organele abilitate, care vor sesiza serviciul de probațiune cu privire la orice încălcare a acestora.

(3) Supravegherea executării obligațiilor prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. d) și lit. e) poate fi realizată și printr‑un sistem electronic de supraveghere, în condițiile prevăzute de legea specială.

(4) Pe durata supravegherii, serviciul de probațiune are obligația să sesizeze instanța, dacă:

a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligațiilor impuse de instanță, fie încetarea executării unora dintre acestea;

b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condițiile stabilite, obligațiile ce îi revin.


Art. 103. Modificarea sau încetarea obligațiilor

(1) Dacă pe durata supravegherii au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligații, fie sporirea sau dimi­nuarea condițiilor de executare a celor existente, instanța dispune modificarea obliga­țiilor în mod corespunzător, pentru a asigura condamnatului șanse mai mari de rein­tegrare socială.

(2) Instanța dispune încetarea executării unora dintre obligațiile pe care le‑a impus, când apreciază că menținerea acestora nu mai este necesară.


Art. 104. Revocarea liberării condiționate

(1) Dacă pe durata supravegherii per­soana condamnată, cu rea‑credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse, instanța revocă liberarea și dispune executarea restului de pedeapsă.

(2) Dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârșit o nouă infracțiune, care a fost descoperită în termenul de supraveghere și pentru care s‑a pronunțat o con­damnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă liberarea și dispune executarea restului de pedeapsă. Pedeapsa pentru noua infracțiune se stabilește și se execută, după caz, potrivit dispozițiilor de la recidivă sau pluralitate intermediară.

(3) Dispozițiile alin. (1) și alin. (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul liberării condiționate din executarea pedepsei detențiunii pe viață.

• VECHIUL CP: art. 61.


Art. 105. Anularea liberării condiționate

(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârșise o infracțiune până la acordarea liberării, pentru care i s‑a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, liberarea se anulează, aplicându‑se, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.

(2) În cazul în care, în raport de pedeapsa rezultată, sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 99 sau art. 100, instanța poate acorda liberarea condiționată. Dacă s‑a dispus liberarea, termenul de supraveghere se calculează de la data acordării primei liberări.

(3) Când, după anulare, instanța dispune executarea pedepsei rezultante, partea din durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data anulării liberării se va executa după executarea pedepsei închisorii.


Art. 106. Efectele liberării condiționate

În cazul în care condamnatul nu a săvârșit o nouă infracțiune descoperită până la expirarea termenului de supraveghere, nu s‑a dispus revocarea liberării condiționate și nu s‑a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.

• VECHIUL CP: art. 61.

Titlul IV. Măsurile de siguranță (art. 107-112)
Capitolul I. Măsurile de siguranță (art. 107-108)
Art. 107. Scopul măsurilor de siguranță

(1) Măsurile de siguranță au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.

(2) Măsurile de siguranță se iau față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.

(3) Măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.

• VECHIUL CP: art. 111.


Art. 108. Categoriile măsurilor de siguranță

Măsurile de siguranță sunt:

a) obligarea la tratament medical;

b) internarea medicală;

c) interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii;

d) confiscarea specială.

e) confiscarea extinsă.

• VECHIUL CP: art. 112.

Capitolul II. Regimul măsurilor de siguranță (art. 109-112)
Art. 109. Obligarea la tratament medical

(1) Dacă făptuitorul, din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool sau de alte substanțe psihoactive, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat să urmeze un tratament medical până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.

(2) Când persoana față de care s‑a luat această măsură nu urmează tratamentul, se poate dispune internarea medicală.

(3) Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, tratamentul se efectuează și în timpul executării pedepsei.

• VECHIUL CP: art. 113.

• LPA. A se vedea art. 241 LPA (sub art. 29 NCP).

• CEDO și CDFUE. A se vedea art. 5 par. 1 lit. e) CEDO și art. 6 CDFUE (sub art. 205 NCP).


Art. 110. Internarea medicală

Când făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanțe psihoactive sau suferă de o boală infecto‑contagioasă și prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într‑o unitate sanitară de spe­cialitate, până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.

• VECHIUL CP: art. 114.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 13/2008 (M. Of. nr. 853 din 18 decembrie 2008).

• LPA. A se vedea art. 241 LPA (sub art. 29 NCP).

• CEDO și CDFUE. A se vedea art. 5 par. 1 lit. e) CEDO și art. 6 CDFUE (sub art. 205 NCP).


Art. 111. Interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii

(1) Când făptuitorul a săvârșit fapta datorită incapacității, nepregătirii sau altor cauze care îl fac inapt pentru ocuparea unei anumite funcții, pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru desfășurarea unei alte activități, se poate lua măsura interzicerii exercitării dreptului de a ocupa acea funcție ori de a exercita acea profesie, meserie sau activitate.

(2) Măsura de siguranță poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puțin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puțin un an de la data respingerii cererii anterioare.

• VECHIUL CP: art. 115.


Art. 112. Confiscarea specială

(1) Sunt supuse confiscării speciale:

a) bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală;

b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;

c) bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;

d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor;

e) bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzută de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;

f) bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală.

(2) În cazul prevăzut în alin. (1) lit. b) și lit. c), dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporționată față de natura și gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ținând seama de urmarea produsă sau care s‑ar fi putut produce și de contribuția bunului la aceasta. Dacă bunurile au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, se dispune confiscarea lor în întregime.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și lit. c), dacă bunurile nu pot fi confiscate, întrucât nu aparțin infractorului, iar persoana căreia îi aparțin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se va confisca echivalentul în bani al acestora, cu aplicarea dispozițiilor alin. (2).

(4) Dispozițiile alin. (1) lit. b) nu se aplică în cazul faptelor săvârșite prin presă.

(5) Dacă bunurile supuse confiscării potrivit alin. (1) lit. b)‑e) nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora.

(6) Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum și bunurile produse de acestea, cu excepția bunurilor prevă­zute în alin. (1) lit. b) și lit. c).

• VECHIUL CP: art. 118.

• RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. XVIII/2005 (M. Of. nr. 285 din 29 martie 2006): „În aplicarea dispo­zițiilor art. 118 lit. b) CP [art. 112 lit. b) NCP] și ale art. 17 alin. (1) L. nr. 143/2000 [art. 16 alin. (1)
L. nr. 143/2000, rep. 2014], privind confiscarea specială a mijlocului de transport în cazul infracțiunii de trafic de droguri (…): Măsura de siguranță a confiscării speciale a mijlocului de transport se va dispune, în temeiul art. 17 alin. (1) L. nr. 143/2000 [art. 16 alin. (1) L. nr. 143/2000, rep. 2014], raportat la art. 118 lit. b) tz. I CP [art. 112 lit. b) NCP], numai în cazul în care se dovedește că acesta a servit
efectiv la realizarea laturii obiective a uneia dintre modalitățile normative ale infracțiunilor prevăzute de art. 2-10 L. nr. 143/2000, precum și în cazul în care se dovedește că mijlocul de transport a fost fabricat, pregătit ori adaptat în scopul realizării laturii obiective a acestor infracțiuni”.


Art. 1121. Confiscarea extinsă

(1) Sunt supuse confiscării și alte bunuri decât cele menționate la art. 112, în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea uneia dintre următoarele infracțiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material și pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare:

a) infracțiuni privind traficul de droguri și de precursori;

b) infracțiuni privind traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile;

c) infracțiuni privind frontiera de stat a României;

d) infracțiunea de spălare a banilor;

e) infracțiuni din legislația privind prevenirea și combaterea pornografiei;

f) infracțiuni din legislația privind combaterea terorismului;

g) constituirea unui grup infracțional organizat;

h) infracțiuni contra patrimoniului;

i) nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive;

j) falsificarea de monede, timbre sau de alte valori;

k) divulgarea secretului economic, concurența neloială, nerespectarea dispozițiilor privind operații de import sau export, deturnarea de fonduri, infracțiuni privind regimul importului și al exportului, precum și al introducerii și scoaterii din țară de deșeuri și reziduuri;

l) infracțiuni privind jocurile de noroc;

m) infracțiuni de corupție, infracțiunile asimilate acestora, precum și infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;

n) infracțiuni de evaziune fiscală;

o) infracțiuni privind regimul vamal;

p) infracțiuni de fraudă comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice;

q) traficul de organe, țesuturi sau celule de origine umană.

(2) Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într‑o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit;

b) instanța are convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale de natura celor prevăzute la alin. (1).

(3) Pentru aplicarea dispozițiilor alin. (2) se va ține seama și de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un terț unui membru al familiei sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deține controlul.

(4) Prin bunuri, conform prezentului articol, se înțelege și sumele de bani.

(5) La stabilirea diferenței dintre veniturile licite și valoarea bunurilor dobândite se vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor și cheltuielile făcute de persoana condamnată, membrii familiei acesteia.

(6) Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora.

(7) Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării, precum și bunurile produse de acestea.

(8) Confiscarea nu poate depăși valoarea bunurilor dobândite în perioada prevăzută la alin. (2), care excedează nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate.

• VECHIUL CP: art. 1182.

• NECONSTITUȚIONALITATE. D.C.C. nr. 11/2015 (M. Of. nr. 102 din 9 februarie 2015):
„(…) dispozițiile art. 1121 alin. (2) lit. a) NCP sunt constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a L. nr. 63/2012 pentru modif. și compl. CP și a L. nr. 286/2009 privind NCP”.

• N.N. Semnalăm incidența dispozițiilor art. IV (în vigoare de la 1 februarie 2014) din
L. nr. 63/2012 pentru modif. și compl. CP și a L. nr. 286/2009 privind NCP (M. Of. nr. 258 din
19 aprilie 2012; cu modif. ult.), potrivit căruia: „
Art. IV. Ori de câte ori prin legi speciale, prin Codul penal sau prin Codul de procedură penală se face trimitere la art. 112 din L. nr. 286/2009 privind Codul penal, trimiterea se va considera făcută la art. 112 și 1121 și ori de câte ori prin legi speciale, prin Codul penal sau prin Codul de procedură penală se face trimitere la confiscare ca măsură de siguranță, trimiterea se va considera făcută și la confiscarea extinsă”.


Titlul V. Minoritatea (art. 113-134)
Capitolul I. Regimul răspunderii penale a minorului (art. 113-116)
Art. 113. Limitele răspunderii penale

(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de
14 ani nu răspunde penal.

(2) Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ.

(3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.

• VECHIUL CP: art. 99.

• DISPOZIȚII CONEXE. NCC (Noul Cod civil): „Art. 38. (…) (2) Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani”.


Art. 114. Consecințele răspunderii penale

(1) Față de minorul care, la data săvârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate.

(2) Față de minorul prevăzut în alin. (1) se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri:

a) dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s‑a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat;

b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.

• VECHIUL CP: art. 100, 109 alin. (1)‑(2).

• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, rep. (M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014; cu modif. ult.): „Cap. V. Protecția copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal. Art. 84. (1) Pentru copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal, la propunerea direcției generale de asistență socială și protecția copilului în a cărei unitate administrativ-teritorială se află copilul, se va lua una dintre măsurile prevăzute la art. 59 lit. a) și c) [a) plasamentul; (…) c) supravegherea specializată]. (2) În dispunerea uneia dintre măsurile prevăzute la art. 59 lit. a) și c), comisia pentru protecția copilului, atunci când există acordul părinților sau al altui reprezentant legal al copilului, ori, după caz, instanța judecătorească, atunci când acest acord lipsește, va ține seama de: a) condițiile care au favorizat săvârșirea faptei; b) gradul de pericol social al faptei; c) mediul în care a crescut și a trăit copilul; d) riscul săvârșirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală; e) orice alte elemente de natură a caracteriza situația copilului. (3) Părinții copilului care săvârșește fapte penale și nu răspunde penal au obligația de a participa la ședințele de consiliere efectuate de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului, în baza unui program personalizat de consiliere psihologică. Art. 85. (1) Măsura supravegherii specia­lizate constă în menținerea copilului în familia sa, sub condiția respectării de către acesta a unor obligații, cum ar fi: a) frecventarea cursurilor școlare; b) utilizarea unor servicii de îngrijire de zi; c) urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie; d) interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane. (2) În cazul în care menținerea în familie nu este posibilă sau atunci când copilul nu își îndeplinește obligațiile stabilite prin măsura supravegherii specializate, comisia pentru protecția copilului ori, după caz, instanța judecăto­rească, după distincțiile prevăzute la art. 84 alin. (2), poate dispune plasamentul acestuia în familia extinsă ori în cea substitutivă, precum și îndeplinirea de către copil a obligațiilor prevăzute la alin. (1). Art. 86. În cazul în care fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de copilul care nu răspunde penal, prezintă un grad ridicat de pericol social, precum și în cazul în care copilul pentru care s-au stabilit măsurile prevăzute la art. 85 săvârșește în continuare fapte penale, comisia pentru protecția copilului sau, după caz, instanța judecătorească dispune, pe perioadă determinată, plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidențial specializat. Art. 87. Este interzis să se dea publicității orice date referitoare la săvârșirea de fapte penale de către copilul care nu răspunde penal, inclusiv date privitoare la persoana acestuia. Art. 88. (1) Pe toată durata aplicării măsurilor destinate copilului care săvârșește fapte penale și nu răspunde penal, vor fi asigurate servicii specializate, pentru a-i asista pe copii în procesul de reintegrare în societate. (2) Tipurile de servicii specializate prevăzute la alin. (1), precum și standardele referitoare la modalitatea de asigurare a acestor servicii se aprobă prin hotărâre a Guvernului. (3) Copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal va fi însoțit și asistat de către un psiholog sau asistentul social, desemnat de direcția generală de asistență socială și protecția copilului în orice etapă a cercetării penale”.

• JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SP) nr. 55/RC/2015 (sub art. 188 NCP).


Art. 115. Măsurile educative

(1) Măsurile educative sunt neprivative de libertate sau privative de libertate.

Măsurile educative neprivative de libertate sunt:

a) stagiul de formare civică;

b) supravegherea;

c) consemnarea la sfârșit de săptămână;

d) asistarea zilnică.

Măsurile educative privative de libertate sunt:

a) internarea într‑un centru educativ;

b) internarea într‑un centru de detenție.

(2) Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată față de minor se face, în condițiile art. 114, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74.

• VECHIUL CP: art. 101.


Art. 116. Referatul de evaluare

(1) În vederea efectuării evaluării minorului, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74, instanța va solicita serviciului de probațiune întocmirea unui referat care va cuprinde și propuneri motivate referitoare la natura și durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum și la alte obligații ce pot fi impuse acestuia de către instanță.

(2) Referatul de evaluare privind respectarea condițiilor de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse se întocmește de către serviciul de probațiune în toate cazurile în care instanța dispune asupra măsurii educative ori asupra modificării sau încetării executării obligațiilor impuse, cu excepția situației prevăzute la art. 126, când acesta va fi întocmit de către centrul educativ ori de detenție.

Capitolul II. Regimul măsurilor educative neprivative de libertate (art. 117-123)
Art. 117. Stagiul de formare civică

(1) Măsura educativă a stagiului de formare civică constă în obligația minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult patru luni, pentru a‑l ajuta să înțeleagă consecințele legale și sociale la care se expune în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a‑l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor.

(2) Organizarea, asigurarea participării și supravegherea minorului, pe durata cursului de formare civică, se fac sub coordonarea serviciului de probațiune, fără a afecta programul școlar sau profesional al minorului.


Art. 118. Supravegherea

Măsura educativă a supravegherii constă în controlarea și îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două și 6 luni, sub coordonarea serviciului de probațiune, pentru a asigura participarea la cursuri școlare sau de formare profesională și prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia.

• VECHIUL CP: art. 103.


Art. 119. Consemnarea la sfârșit de săptămână

(1) Măsura educativă a consem­nării la sfârșit de săptămână constă în obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică, pe o durată cuprinsă între 4 și 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligația de a participa la anumite programe ori de a desfășura anumite activități impuse de instanță.

(2) Supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probațiune.

• LPA. Art. 20. Pedeapsa amenzii executabilă, aplicată pentru infracțiuni comise în timpul minorității în baza CP 1969 și neexecutată în tot sau în parte până la intrarea în vigoare a NCP, se înlocuiește cu măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână, ținând seama și de partea care a fost executată din amendă. (…) Art. 22. (1) Măsura suspendării executării pedepselor aplicate în baza CP 1969 pentru infracțiuni comise în timpul minorității se menține și după intrarea în vigoare a NCP. (2) În cazul în care suspendarea executării unei pedepse cu închisoarea prevăzute la alin. (1) se revocă din alte cauze decât comiterea unei noi infracțiuni, pedeapsa închisorii se înlocuiește cu măsura educativă a internării într‑un centru educativ pe o perioadă egală cu durata pedepsei suspendate, dar nu mai mult de 3 ani. (3) În situația prevăzută la alin. (2), pedeapsa amenzii a cărei executare a fost suspendată se înlocuiește cu măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână pe o durată de 6 săptămâni. (4) Dacă în termenul de încercare al suspendării executării unei pedepse pentru infracțiuni comise în timpul minorității condamnatul a săvârșit din nou o infracțiune, instanța revocă suspendarea și înlocuiește pedeapsa potrivit alin. (2) sau (3), după care: a) dacă noua infracțiune a fost comisă în timpul minorității, se stabilește și pentru aceasta o măsură educativă, iar apoi se aplică măsura educativă cea mai grea; b) dacă noua infracțiune a fost comisă după majorat, se aplică o sancțiune rezultantă stabilită potrivit art. 129 alin. (2) NCP.

HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 4/2014 (M. Of. nr. 434 din 13 iunie 2014): „Prevederile art. 22 alin. (4) lit. b) L. nr. 187/2012 cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) NCP nu sunt aplicabile faptelor definitiv judecate la data de 1 feb. 2014”.


Art. 120. Asistarea zilnică

(1) Măsura educativă a asistării zilnice constă în obli­gația minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probațiune, care conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum și interdicțiile impuse minorului.

(2) Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între 3 și 6 luni, iar supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probațiune.


Art. 121. Obligații ce pot fi impuse minorului

(1) Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate, instanța poate impune minorului una sau mai multe dintre următoarele obligații:

a) să urmeze un curs de pregătire școlară sau formare profesională;

b) să nu depășească, fără acordul serviciului de probațiune, limita teritorială stabilită de instanță;

c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;

d) să nu se apropie și să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanții la săvârșirea infracțiunii ori cu alte persoane stabilite de instanță;

e) să se prezinte la serviciul de probațiune la datele fixate de acesta;

f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.

(2) Când stabilește obligația prevăzută în alin. (1) lit. d), instanța individualizează, în concret, conținutul acestei obligații, ținând seama de împrejurările cauzei.(3) Supravegherea executării obligațiilor impuse de instanță se face sub coordo­narea serviciului de probațiune.(4) Pe durata executării măsurii educative neprivative de libertate, serviciul de proba­țiune are obligația să sesizeze instanța, dacă:

a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligațiilor impuse de instanță, fie încetarea executării unora dintre acestea;

b) persoana supravegheată nu respectă condițiile de executare a măsurii educative sau nu execută, în condițiile stabilite, obligațiile ce îi revin.

• VECHIUL CP: art. 103 alin. (3).


Art. 122. Modificarea sau încetarea obligațiilor

(1) Dacă, pe parcursul supra­vegherii, au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligații, fie sporirea sau diminuarea condițiilor de executare a celor existente, instanța dispune modificarea obligațiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate șanse mai mari de îndreptare.

(2) Instanța dispune încetarea executării unora dintre obligațiile pe care le‑a impus, când apreciază că menținerea acestora nu mai este necesară.


Art. 123. Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate

(1) Dacă minorul nu respectă, cu rea‑credință, condițiile de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse, instanța dispune:

a) prelungirea măsurii educative, fără a putea depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta;

b) înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă;

c) înlocuirea măsurii luate cu internarea într‑un centru educativ, în cazul în care, inițial, s‑a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă, pe durata sa maximă.

(2) În cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a) și lit. b), dacă nici de această dată nu sunt respectate condițiile de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse, instanța înlocuiește măsura educativă neprivativă de libertate cu măsura internării într‑un centru educativ.

(3) Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța dispune:

a) prelungirea măsurii educative luate inițial, fără a putea depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta;

b) înlocuirea măsurii luată inițial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă;

c) înlocuirea măsurii luată inițial cu o măsură educativă privativă de libertate.

(4) În cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a) și lit. b), precum și în alin. (3) lit. a) și lit. b), instanța poate impune noi obligații în sarcina minorului ori sporește condițiile de executare a celor existente.


Capitolul III. Regimul măsurilor educative privative de libertate (art. 124-127)
Art. 124. Internarea într‑un centru educativ

(1) Măsura educativă a internării într‑un centru educativ constă în internarea minorului într‑o instituție specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum și programe de reintegrare socială.

(2) Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între unu și 3 ani.

(3) Dacă în perioada internării minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța poate menține măsura internării într‑un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăși maximul prevăzut de lege, sau o poate înlocui cu măsura internării într‑un centru de detenție.

(4) În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate dispune:

a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani;

b) liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.

(5) Odată cu înlocuirea sau liberarea instanța impune respectarea uneia sau mai multora dintre obligațiile prevăzute în art. 121 până la împlinirea duratei măsurii inter­nării.

(6) Dacă minorul nu respectă, cu rea‑credință, condițiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligațiile impuse, instanța revine asupra înlocuirii sau liberării și dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într‑un centru educativ.

(7) În cazul săvârșirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracțiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și față de care s‑a dispus înlocuirea măsurii internării într‑un centru educativ cu măsura asistării zilnice, instanța revine asupra înlocuirii și dispune:

a) executarea restului rămas din durata măsurii internării inițiale, cu posibilitatea prelungirii duratei acesteia până la maximul prevăzut de lege;

b) internarea într‑un centru de detenție.

• VECHIUL CP: art. 104, 106-108.

• LPA. Art. 18. (1) Măsura educativă a libertății supravegheate pronunțată în baza CP 1969 se execută potrivit dispozițiilor acestuia. (2) Dacă măsura prevăzută la alin. (1) se revocă după intrarea în vigoare a NCP din altă cauză decât comiterea unei infracțiuni, libertatea suprave­gheată se înlocuiește cu internarea într‑un centru educativ pe o perioadă de un an. (3) În cazul revocării libertății supravegheate datorită săvârșirii unei noi infracțiuni, instanța va dis­pune, ținând seama de gravitatea infracțiunii comise, o măsură educativă privativă de libertate prevăzută de NCP. Art. 19. (1) Măsura educativă a internării într‑un centru de reeducare dispusă în baza CP 1969 se înlocuiește cu măsura educativă a internării într‑un centru educativ pe o durată egală cu timpul rămas din momentul rămânerii definitivă a hotărârii prin care s‑a luat măsura internării în centrul de reeducare și până la majoratul celui în cauză, dar nu mai mult de 3 ani. (2) Perioada executată din măsura educativă a internării în centrul de reedu­care, precum și durata reținerii și arestării preventive se consideră ca parte executată din durata măsurii educative a internării în centrul educativ. (3) În cazul în care, potrivit CP 1969, s‑a dispus prelungirea duratei măsurii educative a internării într‑un centru de reeducare, măsura se va executa într‑un centru educativ.

A se vedea și art. 22 LPA (sub art. 119 NCP).


Art. 125. Internarea într‑un centru de detenție

(1) Măsura educativă a internării într‑un centru de detenție constă în internarea minorului într‑o instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale.

(2) Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 și 5 ani, afară de cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detențiunea pe viață, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 și 15 ani.

(3) Dacă în perioada internării minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța prelungește măsura internării, fără a depăși maximul prevăzut în alin. (2), determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracțiunile săvârșite. Din durata măsurii educative se scade perioada executată până la data hotărârii.

(4) În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate dispune:

a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani;

b) liberarea din centrul de detenție, dacă persoana internată a împlinit vârsta de
18 ani.

(5) Odată cu înlocuirea sau liberarea, instanța impune respectarea uneia sau mai multora dintre obligațiile prevăzute în art. 121, până la împlinirea duratei măsurii internării.

(6) Dacă minorul nu respectă, cu rea‑credință, condițiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligațiile impuse, instanța revine asupra înlocuirii sau liberării și dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într‑un centru de detenție.

(7) În cazul săvârșirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracțiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și față de care s‑a dispus înlocuirea măsurii internării într‑un centru de detenție cu măsura asistării zilnice, instanța revine asupra înlocuirii și dispune:

a) executarea restului rămas din durata măsurii internării într‑un centru de detenție;

b) prelungirea duratei acestei internări în condițiile prevăzute în alin. (3).

• LPA. Art. 21. (1) Pedeapsa închisorii executabilă, aplicată în baza CP 1969 pentru infracțiuni comise în timpul minorității, se înlocuiește cu măsura educativă a internării într‑un centru de detenție pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii. (2) Pedeapsa închisorii care depășește 20 de ani, aplicată pentru infracțiuni comise în timpul minorității, se va înlocui cu internarea într‑un centru de detenție pe o perioadă de 15 ani. (3) În cazul pluralității de infracțiuni, înlocuirea prevăzută la alin. (1) și (2) se face cu privire la pedeapsa rezultantă. (4) Partea executată din pedeapsa închisorii, precum și durata reținerii și arestării preventive se consideră ca parte executată din durata măsurii educative a internării în centrul de detenție.

HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 18/2014 (M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014): „(…) în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 NCP cu referire la art. 21 alin. (1), (2) și (3) L. nr. 187/2012: – pedeapsa închisorii execu­tabilă sau pedeapsa în cazul pluralității de infracțiuni executabilă aplicată pentru infracți­unile comise în timpul minorității al cărui cuantum este până în 15 ani se va înlocui cu măsura educativă a internării într‑un centru de detenție pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii; – pedeapsa executabilă sau pedeapsa în cazul pluralității de infracțiuni executabilă aplicată pentru infracțiunile comise în timpul minorității mai mare de 15 ani, însă care nu depășește 20 de ani, se va înlocui cu măsura educativă a internării într‑un centru de detenție pe o perioadă de 15 ani”.

• JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SP) nr. 55/RC/2015 (sub art. 188 NCP).


Art. 126. Schimbarea regimului de executare

Dacă în cursul executării unei măsuri educative privative de libertate persoana internată, care a împlinit vârsta de 18 ani, are un comportament prin care influențează negativ sau împiedică procesul de recuperare și reintegrare a celorlalte persoane internate, instanța poate dispune conti­nuarea executării măsurii educative într‑un penitenciar.


Art. 127. Calculul duratei măsurilor educative

În cazul măsurilor educative pri­vative de libertate, dispozițiile art. 71-73 se aplică în mod corespunzător.



Art. 128. Efectele cauzelor de atenuare și agravare

În cazul infracțiunilor săvâr­șite în timpul minorității, cauzele de atenuare și agravare sunt avute în vedere la ale­gerea măsurii educative și produc efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă.


Art. 129. Pluralitatea de infracțiuni

(1) În caz de concurs de infracțiuni săvârșite în timpul minorității se stabilește și se ia o singură măsură educativă pentru toate faptele, în condițiile art. 114, ținând seama de criteriile prevăzute în art. 74.

(2) În cazul săvârșirii a două infracțiuni, dintre care una în timpul minorității și una după majorat, pentru infracțiunea comisă în timpul minorității se ia o măsură educativă, iar pentru infracțiunea săvârșită după majorat se stabilește o pedeapsă, după care:

a) dacă măsura educativă este neprivativă de libertate, se execută numai pedeapsa;

b) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea, se aplică pedeapsa închisorii, care se majorează cu o durată egală cu cel puțin o pătrime din durata măsurii educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârșirii infracțiunii comise după majorat;

c) dacă pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită după majorat este deten­țiunea pe viață, se execută numai această pedeapsă;

d) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este amenda, se execută măsura educativă, a cărei durată se majorează cu cel mult 6 luni, fără a depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta.

(3) În cazul prevăzut în alin. (2) lit. b), din durata pedepsei aplicate se scade ceea ce s‑a executat din momentul săvârșirii infracțiunii comise după majorat până la data judecării.

(4) În cazul săvârșirii după majorat a două sau mai multe infracțiuni concurente se aplică mai întâi regulile referitoare la concursul de infracțiuni, după care se face apli­carea dispozițiilor alin. (2).

(5) Pedeapsa stabilită potrivit dispozițiilor alin. (2) lit. b) nu poate face obiectul amânării aplicării pedepsei sau al suspendării executării sub supraveghere.

• HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 2/2016 (M. Of. nr. 192 din 15 martie 2016): „(…) în ipoteza infracțiunilor concurente săvârșite în timpul minorității, judecate separat, durata măsurii educative neprivative de libertate, dispusă pentru o infracțiune concurentă și executată, nu se scade din durata măsurii educative neprivative sau privative de libertate, dar va fi avută în vedere la alegerea și stabilirea sancțiunii conform art. 129 alin. (1) NCP”.

A se vedea și Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 4/2014 (sub art. 119 NCP).


Art. 130. Descoperirea unei infracțiuni săvârșite în timpul minorității

Dacă pe durata termenului de supraveghere al amânării aplicării pedepsei, al suspendării sub supraveghere ori al liberării condiționate se descoperă că persoana supravegheată mai săvârșise o infracțiune în timpul minorității pentru care s‑a luat, chiar după expirarea acestui termen, o măsură educativă privativă de libertate, amânarea, suspendarea
sau liberarea se anulează, aplicându‑se în mod corespunzător dispozițiile art. 129
alin. (2)‑(4).


Art. 131. Prescripția răspunderii penale a minorilor

Termenele de prescripție a răspunderii penale, prevăzute în art. 154, se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârșirii infracțiunii erau minori și se întrerup sau se suspendă în condițiile prevăzute de lege pentru majori.

• VECHIUL CP: art. 129.


Art. 132. Prescripția executării măsurilor educative

(1) Măsurile educative neprivative de libertate se prescriu într‑un termen de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate.

(2) Măsurile educative privative de libertate se prescriu într‑un termen egal cu durata măsurii educative luate, dar nu mai puțin de 2 ani.

(3) Termenele de prescripție a executării măsurilor educative se întrerup și se suspendă în condițiile prevăzute de lege pentru majori.

(4) În cazul înlocuirii măsurilor educative, executarea se prescrie în raport cu măsura educativă mai grea și curge de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s‑a dispus înlocuirea.


Art. 133. Efectele măsurilor educative

Măsurile educative nu atrag interdicții, decăderi sau incapacități.


Art. 134. Minorul devenit major

(1) Dispozițiile prezentului titlu se aplică și majo­rilor care, la data săvârșirii infracțiunii, aveau vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani.

(2) Când, la data pronunțării hotărârii prin care s‑a luat o măsură educativă privativă de libertate, infractorul a împlinit vârsta de 18 ani, instanța, ținând seama de posibilitățile sale de îndreptare, de vârsta acestuia, precum și de celelalte criterii prevăzute în art. 74, poate dispune executarea măsurii educative într‑un penitenciar.

• RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 5/2016 (www.scj.ro): „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 7 alin. (1) L. nr. 76/2008 privind organizarea și funcționarea Sistemului National de Date Genetice Judiciare (…): În cazul inculpaților minori sancționați prin aplicarea unor măsuri educative conform NCP, instanța de judecată nu poate dispune prelevarea probelor biologice pentru obținerea și stocarea în Sistemul National de Date Genetice Judiciare a profilului genetic”.


Titlul VI. Răspunderea penală a persoanei juridice (art. 135-151)
Capitolul I. Dispoziții generale (art. 135-137)
Art. 135. Condițiile răspunderii penale a persoanei juridice

(1) Persoana juri­dică, cu excepția statului și a autorităților publice, răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.

(2) Instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei activități ce nu poate face obiectul domeniului privat.

(3) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspun­derea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte.

• VECHIUL CP: art. 191.

• LPA.Art. 240. În aplicarea dispozițiilor art. 135 NCP, prin «autorități publice» se înțelege auto­ritățile prevăzute în mod expres în titlul III, precum și la art. 140 [Curtea de Conturi] și 142 [Curtea Constituțională] din Constituția României, rep.

• HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 1/2016 (M. Of. nr. 138 din 23 februarie 2016): „(…) întreprinderea individuală, formă de activitate economică organizată de întreprinzătorul persoană fizică în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 44/2008, nu are calitatea de persoană juridică și, prin urmare, nu poate răspunde penal în condițiile prevăzute de art. 135 NCP”.


Art. 136. Pedepsele aplicabile persoanei juridice

(1) Pedepsele aplicabile per­soanei juridice sunt principale și complementare.

(2) Pedeapsa principală este amenda.

(3) Pedepsele complementare sunt:

a) dizolvarea persoanei juridice;

b) suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la
3 ani;

d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la unu la 3 ani;

e) plasarea sub supraveghere judiciară;

f) afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare.

• VECHIUL CP: art. 531.


Art. 137. Stabilirea amenzii pentru persoana juridică

(1) Amenda constă în suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o plătească statului.

(2) Cuantumul amenzii se stabilește prin sistemul zilelor‑amendă. Suma corespun­zătoare unei zile‑amendă, cuprinsă între 100 și 5.000 lei, se înmulțește cu numărul zilelor‑amendă, care este cuprins între 30 de zile și 600 de zile.

(3) Instanța stabilește numărul zilelor‑amendă ținând cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile‑amendă se determină ținând seama de cifra de afaceri, în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ, respectiv de valoarea activului patrimonial în cazul altor persoane juridice, precum și de celelalte obligații ale persoanei juridice.

(4) Limitele speciale ale zilelor‑amendă sunt cuprinse între:

a) 60 și 180 de zile‑amendă, când legea prevede pentru infrac­țiunea săvârșită numai pedeapsa amenzii;

b) 120 și 240 de zile‑amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult
5 ani, unică sau alternativ cu pedeapsa amenzii;

c) 180 și 300 de zile‑amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani;

d) 240 și 420 de zile‑amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 20 de ani;

e) 360 și 510 de zile‑amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani sau detențiunea pe viață.

(5) Când prin infracțiunea săvârșită persoana juridică a urmărit obținerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor‑amendă prevăzute de lege pentru infracțiunea comisă se pot majora cu o treime, fără a se depăși maximul general al amenzii. La stabilirea amenzii se va ține seama de valoarea folosului patrimonial obținut sau urmărit.

• VECHIUL CP: art. 711.

• LPA.Art. 13. (1) În cazul amenzilor stabilite definitiv sub imperiul CP 1969, aplicarea obliga­torie a legii penale mai favorabile se face prin compararea amenzii aplicate cu suma ce rezultă din prevederile art. 61 alin. (2) și (4) NCP, prin utilizarea unui cuantum de referință pentru o zi‑amendă în sumă de 150 lei. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și amenzilor definitive stabilite pentru persoane juridice, în acest caz cuantumul de referință pentru o zi‑amendă, utilizat pentru aplicarea prevederilor art. 137 alin. (2) și (4) NCP, fiind de 2.000 lei.


Capitolul II. Regimul pedepselor complementare aplicate persoanei juridice (art. 138-145)
Art. 138. Aplicarea și executarea pedepselor complementare în cazul per­soanei juridice

(1) Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se dispune atunci când instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, precum și de împrejurările cauzei, aceste pedepse sunt necesare.

(2) Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare este obligatorie când legea prevede această pedeapsă.

(3) Pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. b)‑f) se pot aplica în mod cumulativ.

(4) Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

• VECHIUL CP: art. 532.


Art. 139. Dizolvarea persoanei juridice

(1) Pedeapsa complementară a dizolvării per­soanei juridice se aplică atunci când:

a) persoana juridică a fost constituită în scopul săvârșirii de infracțiuni;

b) obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de infracțiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea mai mare de 3 ani.

(2) În caz de neexecutare, cu rea‑credință, a uneia dintre pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. b)‑e), instanța dispune dizolvarea persoanei juridice.

(3) Abrogat.

• VECHIUL CP: art. 712.


Art. 140. Suspendarea activității persoanei juridice

(1) Pedeapsa complemen­tară a suspendării activității persoanei juridice constă în interzicerea desfășurării acti­vității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea.

(2) În caz de neexecutare, cu rea‑credință, a pedepsei complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. f), instanța dispune suspendarea activității sau a uneia dintre acti­vitățile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni.

(3) Dacă până la împlinirea termenului prevăzut în alin. (2) pedeapsa comple­mentară nu a fost pusă în executare, instanța dispune dizolvarea persoanei juridice.

• VECHIUL CP: art. 713.


Art. 141. Neaplicarea dizolvării sau suspendării activității persoanei juridice

(1) Pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. a) și lit. b) nu pot fi aplicate instituțiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor și organizațiilor religioase ori aparținând minorităților naționale, constituite potrivit legii.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei.

• VECHIUL CP: art. 714.


Art. 142. Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice

(1) Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau mai multora dintre punctele de lucru aparținând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s‑a desfășurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea.

(2) Dispozițiile alin. (1) nu se aplică persoanelor juridice care își desfășoară activi­tatea în domeniul presei.

  • VECHIUL CP: art. 715.


Art. 143. Interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice

Pe­deapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziții publice, prevăzute de lege.

• VECHIUL CP: art. 716.


Art. 144. Plasarea sub supraveghere judiciară

(1) Pedeapsa complementară a plasării sub supraveghere judiciară presupune desfășurarea sub supravegherea unui mandatar judiciar a activității care a ocazionat comiterea infracțiunii, pe o perioadă de la un an la 3 ani.

(2) Mandatarul judiciar are obligația de a sesiza instanța atunci când constată că persoana juridică nu a luat măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii de noi infracțiuni. În cazul în care instanța constată că sesizarea este întemeiată, dispune înlocuirea acestei pedepse cu pedeapsa prevăzută la art. 140.

(3) Plasarea sub supraveghere judiciară nu se aplică în cazul persoanelor juridice menționate în art. 141.


Art. 145. Afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare

(1) Afișarea hotărârii definitive de condamnare sau publicarea acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate.

(2) Prin afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea altor persoane.

(3) Afișarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma și locul stabilite de instanță, pentru o perioadă cuprinsă între o lună și 3 luni.

(4) Publicarea hotărârii de condamnare se face în extras și în forma stabilită de instanță, prin intermediul presei scrise sau audio‑vizuale ori prin alte mijloace de comunicare audio‑vizuală, desemnate de instanță.

(5) Dacă publicarea se face prin presa scrisă sau audio‑vizuală, instanța stabilește numărul aparițiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul publicării prin alte mijloace audio‑vizuale durata acesteia nu poate depăși 3 luni.

• VECHIUL CP: art. 717.

Capitolul III. Dispoziții comune (art. 146-151)
Art. 146. Recidiva în cazul persoanei juridice

(1) Există recidivă pentru persoana juridică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la reabilitare, persoana juridică săvârșește din nou o infracțiune, cu intenție sau cu intenție depășită.

(2) În caz de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate, fără a depăși maximul general al pedepsei amenzii.

(3) Dacă amenda anterioară nu a fost executată, în tot sau în parte, amenda stabilită pentru noua infracțiune, potrivit alin. (2), se adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul rămas neexecutat din aceasta.

(4) Dispozițiile art. 42 se aplică în mod corespunzător.

• VECHIUL CP: art. 402.


Art. 147. Atenuarea și agravarea răspunderii penale a persoanei juridice

(1) În caz de concurs de infracțiuni, de pluralitate intermediară sau de cauze de atenuare ori agravare a răspunderii penale, persoanei juridice i se aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică.

(2) În caz de pluralitate de infracțiuni, pedepsele complementare de natură diferită, cu excepția dizolvării, sau cele de aceeași natură, dar cu conținut diferit, se cumulează, iar dintre pedepsele comple­mentare de aceeași natură și cu același conținut se aplică cea mai grea.

(3) În caz de pluralitate de infracțiuni, măsurile de siguranță luate conform art. 112 se cumulează.

• VECHIUL CP: art. 40‑401, 76 alin. (4), 78 alin. (2).


Art. 148. Prescripția răspunderii penale

Răspunderea penală a persoanei juridice se prescrie în condițiile prevăzute de lege pentru persoana fizică, dispozițiile art. 153-156 aplicându‑se în mod cores­punzător.

• VECHIUL CP: art. 122 alin. (11)‑(3).


Art. 149. Prescripția executării pedepsei

(1) Termenul de prescripție a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este de 5 ani.

(2) Executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice se prescrie într‑un termen de 3 ani, care curge de la data la care pedeapsa amenzii a fost executată sau considerată ca executată.

(3) Dispozițiile art. 161, art. 162 alin. (2), art. 163 și art. 164 se aplică în mod cores­punzător.

• VECHIUL CP: art. 126 alin. (11) și (3).


Art. 150. Reabilitarea persoanei juridice

Reabilitarea persoanei juridice are loc de drept dacă, în decurs de 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii sau pedeapsa complementară a fost executată sau considerată ca executată, aceasta nu a mai săvârșit nicio altă infracțiune.

• VECHIUL CP: art. 134 alin. (2).


Art. 151. Efectele comasării și divizării persoanei juridice

(1) În cazul pierderii personalității juridice prin fuziune, absorbție sau divizare intervenită după comiterea infracțiunii, răspunderea penală și consecințele acesteia se vor angaja:

a) în sarcina persoanei juridice create prin fuziune;

b) în sarcina persoanei juridice absorbante;

c) în sarcina persoanelor juridice care au fost create prin divizare sau care au dobândit fracțiuni din patrimoniul persoanei divizate.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), la individualizarea pedepsei se va ține seama de cifra de afaceri, respectiv de valoarea activului patrimonial al persoanei juridice care a comis infracțiunea, precum și de partea din patrimoniul acesteia care a fost transmisă fiecărei persoane juridice participante la operațiune.


Titlul VII. Cauzele care înlătură răspunderea penală (art. 152-159)
Art. 152. Efectele amnistiei

(1) Amnistia înlătură răspunderea penală pentru infracțiunea săvârșită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură și executarea pedepsei pronunțate, precum și celelalte consecințe ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie.

(2) Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranță și asupra drepturilor persoanei vătămate.

• VECHIUL CP: art. 119.

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. Art. 73. Categorii de legi. (…) (3) Prin lege organică se regle­mentează: (…) i) acordarea amnistiei sau a grațierii colective.


Art. 153. Prescripția răspunderii penale

(1) Prescripția înlătură răspunderea penală.

(2) Prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul:

a) infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise;

b) infracțiunilor prevăzute la art. 188 și 189 și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei.

(3) Prescripția nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracțiunilor prevăzute la alin. (2) lit. b) pentru care nu s‑a împlinit termenul de prescripție, generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziții.

• VECHIUL CP: art. 121.

• JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 273/2016 (www.scj.ro): „În mod greșit instanța de apel a ignorat prevederile art. 439 alin. (1) lit. j) NCP, motivând că ar fi incidente prevederile art. 3 NCP. Curtea de apel a considerat că nu se pot sancționa infracțiunile contra umanității săvârșite sub imperiul CP 1953, întrucât art. 3 NCP stabilește că «legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare». Art. 153 alin. (2) lit. a) NCP instituie, însă, o excepție de la regula înscrisă în art. 3 din același cod, în privința infracțiunilor contra umanității și a altor infracțiuni foarte grave din dreptul penal național și din dreptul internațional, în privința lor arătându-se expres că «prescripția nu înlătură răspunderea penală, indiferent de data la care au fost comise». Cele statuate în par. 208 al Hot. CEDO pronunțată în cauza Kononov c. Letoniei sunt suficient de clare cât să excludă poziția curții de apel în ce privește sancționarea crimelor împotriva umanității săvârșite în timpul în care legislația penală națională nu incrimina crimele împotriva umanității”.


Art. 154. Termenele de prescripție a răspunderii penale

(1) Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt:

a) 15 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;

b) 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani;

c) 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani;

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani;

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii care nu depășește un an sau amenda.

(2) Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârșirii infracțiunii. În cazul infracțiunilor continue termenul curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii, în cazul infracțiunilor continuate, de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni, iar în cazul infracțiunilor de obicei, de la data săvârșirii ultimului act.(3) În cazul infracțiunilor progresive, termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii și se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs.(4)1) În cazul infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale, al celor de trafic și exploatare a persoanelor vulnerabile, precum și al infracțiunii de porno­grafie infantilă, săvârșite față de un minor, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripție începe să curgă de la data decesului.

• VECHIUL CP: art. 122 alin. (1) și (2).

1) Alin. (4) al art. 154 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 155. Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale

(1) Cursul terme­nului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de proce­dură în cauză.

(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție.

(3) Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei.

(4) Termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.

(5) Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen de prescripție a răspunderii penale.

• VECHIUL CP: art. 123-124.

A se vedea și D.C.C. nr. 1092/2012 (M. Of. nr. 67 din 31 ianuarie 2013).


Art. 156. Suspendarea cursului prescripției răspunderii penale

(1) Cursul ter­menului prescripției răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal.

(2) Prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.

• VECHIUL CP: art. 128 alin. (1) și (3).


Art. 157. Lipsa plângerii prealabile

(1) În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.

(2) Fapta care a adus o vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă s‑a făcut numai de către una dintre ele.

(3) Fapta atrage răspunderea penală a tuturor persoanelor fizice sau juridice care au participat la săvârșirea acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s‑a făcut numai cu privire la una dintre acestea.

(4) În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitatea de exercițiu restrânsă sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor, acțiunea penală se poate pune în mișcare și din oficiu.

(5) Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu.

• VECHIUL CP: art. 131 alin. (1)-(5).

• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator (M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006; cu modif. ult.): „Art. 69. (1) În cazul în care procedura de mediere se desfășoară înaintea începerii procesului penal și aceasta se închide prin soluționarea con­flictului și încheierea unei înțelegeri, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a) [Art. 56. (1) Procedura de mediere se închide, după caz: a) prin încheierea unei înțelegeri între părți în urma soluționării conflictului;], prin derogare de la dispozițiile art. 157 alin. (3) NCP, fapta nu va atrage răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care conflictul s-a încheiat prin mediere. (2) Termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile se suspendă pe durata desfășurării medierii. Dacă părțile aflate în conflict nu au încheiat o înțelegere, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a), persoana vătămată poate introduce plângerea prealabilă în același termen, care își va relua cursul de la data întocmirii procesului-verbal de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se și timpul scurs înainte de suspendare”.


Art. 158. Retragerea plângerii prealabile

(1) Retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunțarea unei hotărâri definitive, în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile.

(2) Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă.

(3) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu retragerea plângerii prea­labile se face numai de reprezentanții lor legali. În cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă, retragerea se face cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege.

(4) În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu în condițiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însușită de procuror.

• VECHIUL CP: art. 131 alin. (2).


Art. 159. Împăcarea

(1) Împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în miș­care a acțiunii penale s‑a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.

(2) Împăcarea înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă.

(3) Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit și dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței.

(4) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, împăcarea se face numai de reprezentanții lor legali, iar persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă se pot împăca cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege.

(5) În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau convențional ori de către persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea inter­venită între persoana juridică ce a săvârșit infracțiunea și persoana vătămată nu pro­duce efecte față de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiași fapte.

(6) În cazul în care infracțiunea este săvârșită de reprezentantul persoanei juridice vătămate, dispozițiile art. 158 alin. (4) se aplică în mod corespunzător.

• VECHIUL CP: art. 132.

• NECONSTITUȚIONALITATE. D.C.C. nr. 508/2014 (M. Of. nr. 843 din 19 noiembrie 2014): „(…) constată că acestea [dispozițiile art. 159 alin. (3) NCP] sunt constituționale în măsura în care se aplică tuturor inculpaților trimiși în judecată înaintea datei intrării în vigoare a L. nr. 286/2009 privind NCP și pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare fusese depășit”.

• RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. 34/2008 (M. Of. nr. 152 din 11 martie 2009): „În interpretarea dispo­zi­țiilor art. 132 CP [art. 159 NCP] stabilesc: În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată și asistența juridică este obligatorie potrivit art. 171 alin. (2) și (3) CPP [art. 90 NCPP], instanța dispune încetarea procesului penal ca urmare a împăcării părților numai în prezența apărătorului ales sau a apărătorului din oficiu”.

• HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 9/2015 (M. Of. nr. 406 din 9 iunie 2015): „(…) 1. în aplicarea dispozițiilor art. 67 L. nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare; 2. încheierea unui acord de mediere în condițiile L. nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale”.


Titlul VIII. Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei (art. 160-164)
Art. 160. Efectele grațierii

(1) Grațierea are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai ușoară.

(2) Grațierea nu are efecte asupra pedepselor complementare și măsurilor edu­cative neprivative de libertate, în afară de cazul când se dispune altfel prin actul de grațiere.

(3) Grațierea nu are efect asupra măsurilor de siguranță și asupra drepturilor per­soanei vătămate.

(4) Grațierea nu are efecte asupra pedepselor a căror executare este suspendată sub supraveghere, în afară de cazul în care se dispune altfel prin actul de grațiere.

• VECHIUL CP: art. 120.

A se vedea și: Dec. ICCJ (SU) nr. XIV/2005 (M. Of. nr. 284 din 29 martie 2006).

• RIL. A se vedea Dec. ICCJ (SU) nr. X/2005 (sub art. 39 NCP).

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. Art. 94. Alte atribuții. Președintele României îndeplinește și următoarele atribuții: (…) d) acordă grațierea individuală. A se vedea și art. 73 alin. (3) lit. i) CR (sub art. 152 NCP).


Art. 161. Prescripția executării pedepsei

(1) Prescripția înlătură executarea pe­depsei principale.

(2) Prescripția nu înlătură executarea pedepselor principale în cazul:

a) infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise;

b) infracțiunilor prevăzute la art. 188 și 189 și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei.

(3) Prescripția nu înlătură executarea pedepselor principale nici în cazul infracțiunilor prevăzute la alin. (2) lit. b) pentru care, la data intrării în vigoare a acestei dispoziții, nu s‑a împlinit termenul de prescripție a executării.

• VECHIUL CP: art. 125.


Art. 162. Termenele de prescripție a executării pedepsei

(1) Termenele de prescripție a executării pedepsei pentru persoana fizică sunt:

a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 15 ani;

b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea;

c) 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda.

(2) Termenele prevăzute în alin. (1) se socotesc de la data când hotărârea de con­damnare a rămas definitivă.

(3) În cazul revocării sau anularii amânării aplicării pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori liberării condiționate, termenul de prescripție începe să curgă de la data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă.

(4) În cazul revocării liberării condiționate, în condițiile art. 104 alin. (1), termenul de prescripție începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă și se calculează în raport cu restul de pedeapsă neexecutat.

(5) În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, termenul de pre­scripție curge de la data când hotărârea de înlocuire a rămas definitivă și se calculează în raport cu durata pedepsei închisorii.

(6) Pedepsele complementare aplicate persoanei fizice și măsurile de siguranță nu se prescriu.

(7) Prin pedeapsa ce se execută se înțelege pedeapsa stabilită de instanță, ținându‑se cont de cauzele ulterioare de modificare a acesteia.

• VECHIUL CP: art. 126 alin. (1), (2)-(5).


Art. 163. Întreruperea cursului prescripției executării pedepsei

(1) Cursul ter­menului de prescripție a executării pedepsei se întrerupe prin începerea executării pedepsei. Sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripție de la data sustragerii.

(2) Cursul termenului de prescripție a executării se întrerupe și prin săvârșirea din nou a unei infracțiuni.

(3) Cursul termenului de prescripție a executării pedepsei amenzii se întrerupe și prin înlocuirea obligației de plată a amenzii cu obligația de a presta o muncă nere­munerată în folosul comunității.

• VECHIUL CP: art. 127.

• RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 2/2012 (M. Of. nr. 281 din 27 aprilie 2012): „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 33 alin. (2) L. nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, rep., și ale art. 127 CP [art. 163 NCP] (…): Transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de autoritățile române către autoritățile judiciare ale altui stat membru, pe teritoriul căruia a fost localizată persoana, indiferent dacă aceasta este sau nu arestată provizoriu în vederea predării, are efect de întrerupere a prescripției executării pedepsei. Nu produce efect întreruptiv de prescripție transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare”.


Art. 164. Suspendarea cursului prescripției executării pedepsei

(1) Cursul termenului prescripției executării pedepsei este suspendat în cazurile și condițiile prevăzute în Codul de procedură penală.

(2) Prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.

• VECHIUL CP: art. 128 alin. (2)-(3).


Titlul IX. Cauzele care înlătură consecințele condamnării (art. 165-171)
Art. 165. Reabilitarea de drept

Reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la pedeapsa închisorii care nu depășește doi ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârșit o altă infracțiune.

• VECHIUL CP: art. 134 alin. (1).


Art. 166. Reabilitarea judecătorească

(1) Condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanță, după împlinirea următoarelor termene:

a) 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depășește 5 ani;

b) 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani;

c) 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul pedepsei detențiunii pe viață, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii;

d) 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață, considerată exe­cutată ca urmare a grațierii, a împlinirii termenului de prescripție a executării pedepsei sau a liberării condiționate.

(2) Condamnatul decedat până la împlinirea termenului de reabilitare poate fi reabilitat dacă instanța, evaluând comportarea condamnatului până la deces, apreciază că merită acest beneficiu.

• VECHIUL CP: art. 135.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 3/2009 (M. Of. nr. 393 din 10 iunie 2009).


Art. 167. Calculul termenului de reabilitare

(1) Termenele prevăzute în art. 165 și art. 166 se socotesc de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s‑a prescris.

(2) Pentru cei condamnați la pedeapsa amenzii, termenul curge din momentul în care amenda a fost achitată integral sau executarea ei s‑a stins în orice alt mod.

(3) În caz de grațiere totală sau de grațiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la data actului de grațiere, dacă la acea dată hotărârea de condamnare era definitivă, sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dacă actul de grațiere se referă la infracțiuni în curs de judecată.

(4) În caz de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei, termenul curge de la data împlinirii termenului de supraveghere.

(5) În cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și curge de la data executării ultimei pedepse.

• VECHIUL CP: art. 136.


Art. 168. Condițiile reabilitării judecătorești

Cererea de reabilitare judecăto­rească se admite dacă cel condamnat întrunește următoarele condiții:

a) nu a săvârșit o altă infracțiune în intervalul de timp prevăzut în art. 166;

b) a achitat integral cheltuielile de judecată și și‑a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedește că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a renunțat la despăgubiri.

• VECHIUL CP: art. 137.


Art. 169. Efectele reabilitării de drept sau judecătorești

(1) Reabilitarea face să înceteze decăderile și interdicțiile, precum și incapacitățile care rezultă din condamnare.

(2) Reabilitarea nu are ca urmare obligația de reintegrare în funcția din care con­damnatul a fost scos în urma condamnării ori de redare a gradului militar pierdut.

(3) Reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranță.

• VECHIUL CP: art. 133.

• LPA. Art. 6. Decăderile, interdicțiile și incapacitățile decurgând din condamnări pronunțate în baza legii vechi își produc efectele până la intervenirea reabilitării de drept sau dispunerea reabilitării judecătorești, în măsura în care fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea este prevăzută și de legea penală nouă și dacă decăderile, interdicțiile și incapacitățile sunt prevăzute de lege.


Art. 170. Reînnoirea cererii de reabilitare judecătorească

(1) În caz de respin­gere a cererii de reabilitare, nu se poate introduce o nouă cerere decât după un termen de un an, care se socotește de la data respingerii cererii prin hotărâre definitivă.

(2) Condițiile prevăzute în art. 168 trebuie să fie îndeplinite și pentru intervalul de timp care a precedat noua cerere.

(3) Cererea respinsă ca urmare a neîndeplinirii unor condiții de formă poate fi reînnoită potrivit Codului de procedură penală.

• VECHIUL CP: art. 138.


Art. 171. Anularea reabilitării

Reabilitarea judecătorească va fi anulată când, după acordarea ei, s‑a descoperit că cel reabilitat mai săvârșise o infracțiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare.

• VECHIUL CP: art. 139.


Titlul X. Înțelesul unor termeni sau expresii în legea penală (art. 172-187)
Art. 172. Dispoziții generale

Ori de câte ori legea penală folosește un termen sau o expresie dintre cele arătate în prezentul titlu, înțelesul acesteia este cel prevăzut în articolele următoare, afară de cazul când legea penală dispune altfel.

• VECHIUL CP: art. 140.


Art. 173. Legea penală

Prin lege penală se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege.

• VECHIUL CP: art. 141.


Art. 174. Săvârșirea unei infracțiuni

Prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedep­sește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.

• VECHIUL CP: art. 144.


Art. 175. Funcționar public

(1) Funcționar public, în sensul legii penale, este per­soana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație:

a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești;

b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;

c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

(2) De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, per­soana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

• VECHIUL CP: art. 147.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. III/2002 (M. Of. nr. 113 din 24 februarie 2003).

• HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 20/2014 (M. Of. nr. 766 din 22 octombrie 2014): „(…) expertul tehnic judiciar este funcționar public în conformitate cu dispozițiile art. 175 alin. (2) tz. I NCP”.

Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 26/2014 (M. Of. nr. 24 din 13 ianuarie 2015): „(…) medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) tz. II NCP”.

• CEDO. A se vedea CEDO–77.193/01 și 77.196/01 (sub art. 1 NCP).


Art. 176. Public

Prin termenul public se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică.

• VECHIUL CP: art. 145.

• CEDO. A se vedea CEDO–77.193/01 și 77.196/01 (sub art. 1 NCP).


Art. 177. Membru de familie

(1) Prin membru de familie se înțelege:

a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude;

b) soțul;

 

c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc.

(2) Dispozițiile din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele prevăzute în alin. (1) lit. a), se aplică, în caz de adopție, și persoanei adoptate ori descendenților acesteia în raport cu rudele firești.

• VECHIUL CP: art. 149‑1491.


Art. 178. Informații secrete de stat și înscrisuri oficiale

(1) Informații secrete de stat sunt informațiile clasificate astfel, potrivit legii.

(2) Înscris oficial este orice înscris care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176 ori de la persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) sau care aparține unor asemenea persoane.

• VECHIUL CP: art. 150.

• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate (M. Of. nr. 248 din 12 aprilie 2002; cu modif. ult.): „Art. 15. În sensul prezentei legi, următorii termeni se definesc astfel: (…) d) informații secrete de stat – informațiile care privesc securitatea națională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranța națională și apărarea țării;”.


Art. 179. Arme

(1) Arme sunt instrumentele, dispozitivele sau piesele declarate astfel prin dispoziții legale.

(2) Sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme și care au fost întrebuințate pentru atac.

• VECHIUL CP: art. 151.


Art. 180. Instrument de plată electronică

Prin instrument de plată electronică se înțelege un instrument care permite titularului să efectueze retrageri de numerar, încărcarea și descărcarea unui instrument de monedă electronică, precum și transferuri de fonduri, altele decât cele ordonate și executate de către instituții financiare.


Art. 181. Sistem informatic și date informatice

(1) Prin sistem informatic se înțe­lege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate sau aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.

(2) Prin date informatice se înțelege orice reprezentare a unor fapte, informații sau concepte într‑o formă care poate fi prelucrată printr‑un sistem informatic.


Art. 182. Exploatarea unei persoane

Prin exploatarea unei persoane se înțelege:

a) supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forțat;

b) ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire;

c) obligarea la practicarea prostituției, la manifestări pornografice în vederea pro­ducerii și difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală;

d) obligarea la practicarea cerșetoriei;

e) prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană, în mod ilegal.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 2 pct. 2 L. nr. 678/2001.


Art. 183. Consecințe deosebit de grave

Prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei.

• VECHIUL CP: art. 146.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. VIII/2007 (M. Of. nr. 733 din 30 octombrie 2007).

• RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. XIV/2006 (M. Of. nr. 6 din 4 ianuarie 2007): „În aplicarea dispozițiilor art. 146 CP [art. 183 NCP] (…): În cazul infracțiunii continuate [a se vedea art. 35 NCP], caracterul de «consecințe deosebit de grave» se determină prin totalizarea pagubelor materiale cauzate tuturor persoanelor fizice sau juridice, prin toate acțiunile sau inacțiunile prin care se realizează elementul material al laturii obiective a infracțiunii”.


Art. 184. Faptă săvârșită în public

Fapta se consideră săvârșită în public atunci când a fost comisă:

a) într‑un loc care prin natura sau destinația lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană;

b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de față două sau mai multe persoane;

c) într‑un loc neaccesibil publicului, însă cu intenția ca fapta să fie auzită sau văzută și dacă acest rezultat s‑a produs față de două sau mai multe persoane;

d) într‑o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepția reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii relațiilor dintre persoanele participante.

• VECHIUL CP: art. 152.


Art. 185. Timp de război

Prin timp de război se înțelege durata stării de mobilizare a forțelor armate sau durata stării de război.

• VECHIUL CP: art. 153.


Art. 186. Calculul timpului

(1) La calcularea timpului ziua se socotește de 24 de ore, săptămâna de 7 zile, iar anul de 12 luni. Luna și anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă.

(2) Dacă limita de pedeapsă este exprimată într‑un termen pe luni care nu este divizibil cu fracția de majorare sau reducere ce ar urma să se aplice, fracția se va aplica asupra termenului transformat în zile, după care durata obținută se transformă în luni. În acest caz, luna se socotește de 30 de zile și se iau în calcul doar zilele întregi rezultate din aplicarea fracției.

(3) În cazul limitelor de pedeapsă exprimate în ani se aplică în mod corespunzător dispozițiile alin. (2), transformarea făcându‑se între ani și luni.

• VECHIUL CP: art. 154.


Art. 187. Pedeapsă prevăzută de lege

Prin pedeapsă prevăzută de lege se înțe­lege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

• VECHIUL CP: art. 1411.

• JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SP) nr. 55/RC/2015 (sub art. 188 NCP).

PARTEA SPECIALĂ (art. 188-446)
Titlul I. Infracțiuni contra persoanei (art. 188-227)
Capitolul I. Infracțiuni contra vieții (art. 188-192)

Art. 188. Omorul

(1) Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Tentativa se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 174.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. IV/2005 (M. Of. nr. 15 din 9 ianuarie 2006).

• JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 107/2010 (www.scj.ro): „Acceptând concluziile raportului medico-legal invocate de inculpat, fapta acestuia întrunește elementele constitutive ale tentativei la infracțiune de omor chiar dacă actul medical avizat de către Comisia de Avizare și Control opiniază că leziunile nu au pus în primejdie viața victimei, întrucât cele două noțiuni de «punere în primejdie a vieții» și aceea de «tentativă de omor» sunt total diferite, prima depinzând de aspectele medicale, cea de-a doua de contextul juridic al producerii faptei sub aspectul tentativei. Practica instanței supreme a statuat constant că «există tentativă de omor atunci când fapta se realizează prin lovirea victimei cu un obiect vulnerabil în abdomen cu consecința unei eviscerații fără a pune în primejdie viața victimei». Or, inculpatul a lovit victima în abdomen cu o sticlă spartă, cauzându-i victimei o plată înjunghiată cu eviscerație de intestin subțire, ceea ce constituie tentativă la infracțiunea de omor”.

Dec. ICCJ (SP) nr. 55/RC/2015 (www.scj.ro): „Conform art. 114 alin. (2) lit. b) NCP, în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață, se poate dispune față de minor o măsură educativă priva­tivă de libertate. Prin «pedeapsă prevăzută de lege» se înțelege, conform art. 187 NCP, pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în formă consumată, fără luarea în considerare a cazurilor de reducere sau de majorare a pedepsei. În consecință, chiar dacă minorul a săvârșit infracțiunea în forma tentativei, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată este închisoare de 7 ani sau mai mare (în cazul infracțiunii de omor prevăzută de art. 188 NCP pedeapsa este de la 10-20 ani) instanța poate lua față de minor o măsură educativă privativă de libertate. Dispozițiile art. 125 NCP reglementează măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru de detenție ce constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, în cadrul căreia urmează programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor minorilor. Potrivit art. 125 alin. (2) NCP perioada pentru care se dispune internarea într-un centru de detenție este cuprinsă între 2 și 5 ani, în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea sub 20 de ani și între 5-15 ani, în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detențiunea pe viață (de ex. infracțiunea de omor prevăzută de art. 188 NCP, reținută în sarcina inculpatului, pentru care legea prevede maximul special al pedepsei închisorii de 20 de ani). Față de cele reținute, constatând că inculpatul (…) a săvârșit infracțiunea de omor, prevăzută de art. 188 NCP, în forma tentativei, instanța putea lua față de acesta măsura educativă privativă de libertate (conform art. 114 alin. (2) lit. b) NCP) a internării într-un centru de detenție pe o perioadă cuprinsă între 5 și 15 ani (art. 125 alin. (2) NCP). Astfel, perioada internării într-un centru de detenție, stabilită de instanța de control judiciar, de 7 ani, se încadrează în limitele prevăzute de art. 125 alin. (2) NCP (5-15 ani), motiv pentru care nu se poate susține că este aplicată în afara limitelor prevăzute de lege”.


Art. 189. Omorul calificat

(1) Omorul săvârșit în vreuna dintre următoarele îm­prejurări:

a) cu premeditare;

b) din interes material;

c) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse;

d) pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni;

e) de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor;

f) asupra a două sau mai multor persoane;

g) asupra unei femei gravide;

h) prin cruzimi, se pedepsește cu detențiune pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Tentativa se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 175-176.

A se vedea și: Dec. ICCJ (SU) nr. IV/2005 (M. Of. nr. 15 din 9 ianuarie 2006); Dec. ICCJ (SU) nr. 35/2008 (M. Of. nr. 158 din 13 martie 2009).

• LPA.Art. 242. În aplicarea dispozițiilor art. 189 alin. (1) lit. e) NCP, prin infracțiune de omor comisă anterior se înțelege orice faptă de ucidere a unei persoane, săvârșită cu intenția prevăzută la art. 16 alin. (3) NCP, cu excepția infracțiunilor prevăzute la art. 190 și 200 NCP.
• RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. V/2006 (M. Of. nr. 492 din 7 iunie 2006): „(…) actele de violență cu intenția de a ucide, săvârșite în aceeași împrejurare asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracțiunea de omor – simplu, calificat sau deosebit de grav – comisă asupra unei singure persoane, cât și tentativă de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs. Agravanta prevăzută în art. 176 alin. (1) lit. b) CP [art. 189 alin. (1) lit. f) NCP] nu este aplicabilă în cazul faptelor menționate”.
• JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 84/2014 (www.scj.ro): „Omorul se consideră săvârșit prin cruzimi atunci când făptuitorul a conceput și executat fapta în așa fel încât a produs victimei suferințe mari, prelungite în timp, care depășesc cu mult suferințele inerente acțiunii de ucidere. În condițiile concrete stabilite în cauza de față, inculpații au acceptat producerea unor asemenea consecințe, căci utilizarea unei substanțe inflamabile era de natură a crea suferințe suplimentare victimei deoarece, în caz de incendiere, decesul nu survine instantaneu sau la scurt timp, ci după o suferință prelungită, inutilă din perspectiva suprimării vieții și de intensitate deosebită, determinată de arsurile corporale, ceea ce se încadrează în noțiunea de «cruzimi»”.


Art. 190. Uciderea la cererea victimei

Uciderea săvârșită la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestate medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat, se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani.


Art. 191. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii

(1) Fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea a avut loc, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 7 ani.

(2) Când fapta prevăzută în alin. (1) s‑a săvârșit față de un minor cu vârsta cuprinsă între 13 și 18 ani sau față de o persoană cu discernământ diminuat, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 10 ani.

(3) Determinarea sau înlesnirea sinuciderii, săvârșită față de un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani sau față de o persoană care nu a putut să‑și dea seama de consecințele acțiunilor sau inacțiunilor sale ori nu putea să le controleze, dacă sinuciderea a avut loc, se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzi­cerea exercitării unor drepturi.

(4) Dacă actele de determinare sau înlesnire prevăzute în alin. (1)‑(3) au fost urmate de o încercare de sinucidere, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

• VECHIUL CP: art. 179.


Art. 192. Uciderea din culpă

(1) Uciderea din culpă a unei per­soane se pedep­sește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispo­zițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

(3) Dacă prin fapta săvârșită s‑a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin. (1) și alin. (2) se majorează cu jumătate.

• VECHIUL CP: art. 178.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. I/2007 (M. Of. nr. 81 din 1 februarie 2008).

• JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 352/A/2014 (www.scj.ro): „(…) fapta inculpatului (…) care, (…) în timp ce conducea autoturismul (…) nu a respectat regimul legal de viteză admis pentru sectorul de drum respectiv, încălcând, astfel, dispozițiile art. 35 alin. (1) și art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, precum și cele ale art. 121 alin. (1) din Regulamentul de punere în aplicare a acesteia, și a accidentat-o pe victima (…) care traversa neregulamentar strada, provocându-i leziuni ce au avut ca urmare decesul acesteia, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă, prev. de art. 178 alin. (1) și (2) CP [art. 192 alin. (1) și (2) NCP]. Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acționat cu vinovăție sub forma culpei cu prevedere, realizând că, prin nerespectarea regimului legal de viteză, poate pune în pericol viața altor persoane și cauza decesul acestora, fără, însă, a accepta producerea rezultatului, socotind fără temei că el nu se va produce. Având, însă, în vedere împrejurările concrete în care s-a produs evenimentul rutier soldat cu decesul numitei (…)., cauzat în mare măsură de comportamentul acesteia, care s-a angajat în traversarea drumului public prin loc nepermis, în condiții de maximă aglomerație și fără a se asigura, precum și faptul că inculpatul (…), deși a încălcat regimul circulației pe tronsonul respectiv, s-a deplasat, totuși, cu o viteză situată cu puțin peste limita legală admisă, instanța de apel va reține un grad de contribuție mai mare al victimei la producerea accidentului, stabilind culpa acesteia în proporție de 75%, iar a inculpatului în proporție de 25%. (…) Ca urmare, realizând o evaluare a criteriilor generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 alin. (1) CP [art. 74 alin. (1) NCP], prin luarea în considerare atât a gradului de pericol social concret al faptei, generat, în principal, de urmarea produsă constând în moartea victimei (…), cât și a datelor ce circumstanțiază persoana inculpatului (avocat (…) care și-a conformat până în prezent atitudinea exigențelor legii penale, cu o conduită ireproșabilă în familie și în relațiile de serviciu), ICCJ apreciază că acestea din urmă se învederează ca fiind suficient de relevante pentru a justifica reținerea în favoarea intimatului, ca și circumstanțe atenuante judiciare, a împrejurărilor prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) CP [art. 75 alin. (2) lit. a) NCP], cu consecința reducerii sancțiunii penale sub minimul special prevăzut de lege, conform art. 76 alin. (1) lit. d) CP [art. 76 alin. (1) NCP], considerându-se că o pedeapsă de 3 luni închisoare este aptă să asigure reeducarea acestuia și prevenirea săvârșirii de noi fapte penale în viitor. De asemenea, contribuția redusă a inculpatului la producerea evenimentului rutier și, implicit, a rezultatului socialmente periculos, în comparație cu cea a victimei, va fi valorificată sub aspectul tratamentului sancționator aplicat acestuia prin reținerea dispozițiilor art. 74 alin. (2) CP [art. 75 alin. (2) NCP] și suspendarea condiționată a pedepsei, în condițiile art. 81 [vechiul] CP, apreciindu-se, prin raportare la împrejurările în care a avut loc accidentul și la datele favorabile intimatului, astfel cum au fost anterior expuse, că scopul preventiv-educativ al sancțiunii penale, prevăzut de art. 52 [vechiul] CP, poate fi atins și fără executarea acesteia”.

• CDFUE. Art. 3. Dreptul la integritate al persoanei. (1) Orice persoană are dreptul la integritate fizică și psihică.

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. A se vedea art. 22 alin. (1) CR (la începutul P. speciale T. I Cap. I NCP).


Capitolul II. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății (art. 193-198)
Art. 193. Lovirea sau alte violențe

(1) Lovirea sau orice acte de violență cau­zatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.

(3) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

• VECHIUL CP: art. 180 alin. (1), (2), (3)‑(4), 181 alin. (1), (2)‑(3), 182 alin. (1).

• RIL. A se vedea Dec. ICCJ (SU) nr. 37/2008 (sub art. 197 NCP).

• CEDO. A se vedea CEDO‑29.032/04 (sub art. 282 NCP).


Art. 194. Vătămarea corporală

(1) Fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecințe:

a) o infirmitate;

b) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;

c) un prejudiciu estetic grav și permanent;

d) avortul;

e) punerea în primejdie a vieții persoanei, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

(2) Când fapta a fost săvârșită în scopul producerii uneia dintre consecințele prevăzute în alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. c), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.

(3) Tentativa la infracțiunea prevăzută în alin. (2) se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 181 alin. (1), (2)‑(3), 182.

A se vedea și: Dec. ICCJ (SU) nr. LXVI/2007 (M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008).

• RIL. A se vedea Dec. ICCJ (SU) nr. 37/2008 (sub art. 197 NCP).


Art. 195. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte

Dacă vreuna dintre fap­tele prevăzute în art. 193 și art. 194 a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani.

• VECHIUL CP: art. 183.


Art. 196. Vătămarea corporală din culpă

(1) Fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) săvârșită din culpă de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2) Fapta prevăzută în art. 194 alin. (1) săvârșită din culpă se pedepsește cu închi­soare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

(3) Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.

(4) Dacă urmările prevăzute în alin. (1)‑(3) s‑au produs față de două sau mai multe persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

(5) Dacă nerespectarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere sau desfă­șurarea activității care a condus la comiterea faptelor prevăzute în alin. (1) și alin. (3) constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

(6) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

• VECHIUL CP: art. 184.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 26/2009 (M. Of. nr. 284 din 30 aprilie 2010).

• LPA. A se vedea art. 241 LPA (sub art. 29 NCP).

• HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 4/2015 (M. Of. nr. 244 din 9 aprilie 2015): „(…) infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) tz. I [fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. (1)] și alin. (4) CP 1969 în ipoteza în care fapta a produs o vătămare ce a necesitat între 11 și 90 de zile îngrijiri medicale și nu îndeplinește una dintre condițiile impuse de alin. (1) al art. 196 NCP este dezincriminată începând cu data de 1 feb. 2014”.

Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 12/2016 (M. Of. nr. 498 din 4 iulie 2016): „Dispozițiile art. 1.391 alin. (1) NCC se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracțiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracțiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptățită să obțină o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială. Dispozițiile art. 1.371 alin. (1) NCC se interpretează în sensul că, autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă”.


Art. 197. Relele tratamente aplicate minorului

[art. 193 NCP], vătămare corporală prevăzută de art. 181 CP [art. 194 NCP] și lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 CP [art. 205 NCP], după caz, se vor reține în concurs ideal cu infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului, în cazul faptei părintelui sau persoanei căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare, care abuzează de autoritatea sa și, contrar intereselor minorului, exercită acte de violență sau lipsire de libertate împotriva acestuia, cu intenția de a-i produce suferințe, vătămări fizice sau morale, și care au pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului”.


Art. 198. Încăierarea

(1) Participarea la o încăierare între mai multe persoane se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2) Dacă în cursul încăierării s‑a cauzat o vătămare corporală uneia sau mai multor persoane și nu se cunoaște care dintre participanți a produs urmările, se aplică tuturor pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani, cu excepția victimei, care răspunde potrivit
alin. (1).

(3) Când prin fapta săvârșită în condițiile alin. (2) s‑a cauzat moartea unei persoane, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani, iar dacă s‑a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

(4) Nu se pedepsește cel care a fost prins în încăierare împotriva voinței sale sau care a încercat să‑i despartă pe alții.

• VECHIUL CP: art. 322.


Capitolul III. Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie (art. 199-200)

Art. 199. Violența în familie

(1) Dacă faptele prevăzute în art. 188, art. 189 și art. 193-195 sunt săvârșite asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime.

(2) În cazul infracțiunilor prevăzute în art. 193 și art. 196 săvârșite asupra unui membru de familie, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu. Împăcarea înlătură răspunderea penală.

• VECHIUL CP: art. 175 alin. (1) lit. c), 180 alin. (11), (21)-(4), 181 alin. (11)-(3).

A se vedea și: Dec. ICCJ (SU) nr. IV/2005 (M. Of. nr. 15 din 9 ianuarie 2006).

• RIL. A se vedea Dec. ICCJ (SU) nr. 37/2008 (sub art. 197 NCP).


Art. 200. Uciderea ori vătămarea nou‑născutului săvârșită de către mamă

(1) Uciderea copilului nou-născut imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore, săvârșită de către mama aflată în stare de tulburare psihică se pedepsește cu închi­soarea de la unu la 5 ani.

(2) Dacă faptele prevăzute în art. 193-195 sunt săvârșite asupra copilului nou-născut imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de către mama aflată în stare de tulburare psihică, limitele speciale ale pedepsei sunt de o lună și, respectiv, 3 ani.

• VECHIUL CP: art. 177.


Capitolul IV. Agresiuni asupra fătului (art. 201-202)
Art. 201. Întreruperea cursului sarcinii

(1) Întreruperea cursului sarcinii săvârșită în vreuna dintre următoarele împrejurări:

a) în afara instituțiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate în acest scop;

b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate obstetrică‑ginecologie și drept de liberă practică medicală în această specialitate;

c) dacă vârsta sarcinii a depășit paisprezece săptămâni;

se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă și interzicerea exercitării unor drepturi.(2) Întreruperea cursului sarcinii, săvârșită în orice condiții, fără consimțământul femeii însărcinate, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exer­citării unor drepturi.(3) Dacă prin faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) s‑a cauzat femeii însărcinate o vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.(4) Când faptele au fost săvârșite de un medic, pe lângă pedeapsa închisorii, se va aplica și interzicerea exercitării profesiei de medic.(5) Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1) și alin. (2) se pedepsește.(6) Nu constituie infracțiune întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic efec­tuată de un medic de specialitate obstetrică‑ginecologie, până la vârsta sarcinii de douăzeci și patru de săptămâni, sau întreruperea ulterioară a cursului sarcinii, în scop terapeutic, în interesul mamei sau al fătului.(7) Nu se pedepsește femeia însărcinată care își întrerupe cursul sarcinii.

• VECHIUL CP: art. 185.


Art. 202. Vătămarea fătului

(1) Vătămarea fătului, în timpul nașterii, care a împie­dicat instalarea vieții extrauterine se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 7 ani.

(2) Vătămarea fătului în timpul nașterii, care a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani, iar dacă a avut ca urmare moartea copilului pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

(3) Vătămarea fătului în timpul sarcinii, prin care s‑a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală, se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani, iar dacă a avut ca urmare moartea copilului pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(4) Vătămarea fătului săvârșită în timpul nașterii de către mama aflată în stare de tulburare psihică se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) și alin. (2), ale cărei limite se reduc la jumătate.

(5) Dacă faptele prevăzute în alin. (1)‑(4) au fost săvârșite din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

(6) Nu constituie infracțiune faptele prevăzute în alin. (1)‑(3) săvârșite de un medic sau de persoana autorizată să asiste nașterea sau să urmărească sarcina, dacă acestea au fost săvârșite în cursul actului medical, cu respectarea prevederilor specifice profesiei și au fost făcute în interesul femeii gravide sau al fătului, ca urmare a riscului inerent exercitării actului medical.

(7) Vătămarea fătului în perioada sarcinii, de către femeia însăr­cinată, nu se pedepsește.


Capitolul V. Infracțiuni privind obligația de asistență a celor în primejdie (art. 203-204)
Art. 203. Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate

(1) Omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a anunța de îndată autoritățile de către cel care a găsit o persoană a cărei viață, integritate corporală sau sănătate este în pericol și nu are putința de a se salva, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2) Fapta nu constituie infracțiune dacă, prin acordarea ajutorului, autorul s‑ar expune unui pericol grav cu privire la viața, integritatea corporală sau sănătatea sa.

• VECHIUL CP: art. 315-316.


Art. 204. Împiedicarea ajutorului

Împiedicarea intervenției ajutoarelor pentru sal­varea unei persoane de la un pericol iminent și grav pentru viața, integritatea corporală sau sănătatea acesteia se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.


Capitolul VI. Infracțiuni contra libertății persoanei (art. 205-208)
Art. 205. Lipsirea de libertate în mod ilegal

(1) Lipsirea de libertate a unei per­soane în mod ilegal se pedepsește cu închisoarea de la unu la 7 ani.

(2) Se consideră lipsire de libertate și răpirea unei persoane aflate imposibilitatea de a‑și exprima voința ori de a se apăra.

(3) Dacă fapta este săvârșită:

a) de către o persoană înarmată;

b) asupra unui minor;

c) punând în pericol sănătatea sau viața victimei,

pedeapsa este închisoarea cuprinsă între 3 și 10 ani.

(4) Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(5) Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1)‑(3) se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 189.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 1/2008 (M. Of. nr. 817 din 5 decembrie 2008).

• RIL. A se vedea Dec. ICCJ (SU) nr. 37/2008 (sub art. 197 NCP).

• CEDO. Art. 5. Dreptul la libertate și la siguranță. 1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunțată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege; c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a‑l împiedica să săvâr­șească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia; d) dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere sau despre detenția sa legală, în scopul aducerii sale în fața autorității competente; e) dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se afla în curs o procedura de expulzare ori de extrădare (…).

CEDO‑77.193/01 și 77.196/01 (hot. Dragotoniu și Militaru-Pidhorni c. România): „49. Reclamanții se plâng de faptul că au fost arestați preventiv în lipsa oricărei suspiciuni plauzibile de a fi comis o infracțiune. Ei invocă art. 5§1 c) CEDO. 50. Curtea observă că reclamanții au fost condamnați în primă instanță prin Sentința Tribunalului Județean (…) din 27 feb. 1996. Or, începând de la această dată, arestul persoanelor în cauză intră pe terenul art. 5§1 a) CEDO (…). Ținându-se cont de faptul că cererile au fost introduse la data de 8 sep. 2000, rezultă că reclamanții nu au respectat termenul de 6 luni prevăzut de Convenție. 51. Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv și trebuie respins, pentru a face aplicarea art. 35§§1 și 4 CEDO” (M. Of. nr. 420 din 23 iunie 2010).

• CDFUE. Art. 6. Dreptul la libertate și la siguranță. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță.

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. Art. 23. Libertatea individuală. (1) Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile. (2) Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege.


Art. 206. Amenințarea

(1) Fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăși sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării.

(2) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

• VECHIUL CP: art. 193.


Art. 207. Șantajul

(1) Constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată ori pentru un membru de familie al acesteia, în scopul prevăzut în alin. (1).

(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

• VECHIUL CP: art. 194.


Art. 208. Hărțuirea

(1) Fapta celui care, în mod repetat, urmărește, fără drept sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează locuința, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându‑i astfel o stare de temere, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 6 luni sau cu amendă.

(2) Efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanță, care, prin frecvență sau conținut, îi cauzează o temere unei persoane, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

(3) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.


Capitolul VII. Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile (art. 209-217)
Art. 209. Sclavia

Punerea sau ținerea unei persoane în stare de sclavie, precum și traficul de sclavi se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 190.

• CEDO. Art. 4. Interzicerea sclaviei și a muncii forțate. 1. Nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau în condiții de aservire.

• CDFUE. Art. 5. Interzicerea sclaviei și a muncii forțate. (1) Nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau în servitute.


Art. 210. Traficul de persoane

(1) Recrutarea, transportarea, transferarea, adă­postirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării acesteia, săvârșită:

a) prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate;

b) profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a‑și exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane;

c) prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimțământului persoanei care are auto­ritate asupra acelei persoane, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Traficul de persoane săvârșit de un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu se pedepsește cu închisoare de la 5 la 12 ani.

(3) Consimțământul persoanei victimă a traficului nu constituie cauză justificativă.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 12, 15 alin. (1), 16 L. nr. 678/2001.

• RIL. A se vedea Dec. ICCJ (SU) nr. XVI/2007 (sub art. 213 NCP).

• CDFUE. Art. 5. Interzicerea sclaviei și a muncii forțate. (…) (3) Traficul de ființe umane este interzis.


Art. 211. Traficul de minori

(1) Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpos­tirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia, se pedepsește cu închi­soarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2)1) Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când:

a) fapta a fost săvârșită în condițiile art. 210 alin. (1);

b) fapta a fost săvârșită de către un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu;

c) fapta a pus în pericol viața minorului;

d) fapta a fost săvârșită de un membru de familie al minorului;

e) fapta a fost săvârșită de către o persoană în a cărei îngrijire, ocrotire, educare, pază sau tratament se afla minorul ori de o persoană care a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului.

(3) Consimțământul persoanei victimă a traficului nu constituie cauză justificativă.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 13, 15-16 L. nr. 678/2001.

A se vedea și: Dec. ICCJ (SU) nr. XVI/2007 (M. Of. nr. 542 din 17 iulie 2008); Dec. ICCJ (SU) nr. XLIX/2007 (M. Of. nr. 775 din 15 noiembrie 2007); Dec. ICCJ (SU) nr. 1/2008 (M. Of. nr. 817 din 5 decembrie 2008).

• CDFUE. A se vedea și art. 5 alin. (3) CDFUE (sub art. 210 NCP).

1) Alin. (2) al art. 211 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 212. Supunerea la muncă forțată sau obligatorie

Fapta de a supune o per­soană, în alte cazuri decât cele prevăzute de dispozițiile legale, la prestarea unei munci împotriva voinței sale sau la o muncă obligatorie se pedepsește cu închisoarea de la unu la 3 ani.

• VECHIUL CP: art. 191.

• CEDO. Art. 4. Interzicerea sclaviei și a muncii forțate. (…) 2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie. 3. Nu se consideră muncă forțată sau obligatorie în sensul prezentului articol: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de art. 5 din prezenta convenție sau în timpul în care se află în libertate condiționată; b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conștiință, în țările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu; c) orice serviciu impus în situații de criză sau de calamități care amenință viața sau bunăstarea comunității; d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligațiile civile normale.

• CDFUE. Art. 5. Interzicerea sclaviei și a muncii forțate. (…) (2) Nimeni nu poate fi constrâns să efectueze o muncă forțată sau obligatorie.

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. Art. 42. Interzicerea muncii forțate. (1) Munca forțată este interzisă. (2) Nu constituie muncă forțată: a) activitățile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum și cele desfășurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conștiință; b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată; c) prestațiile impuse în situația creată de calamități ori de alt pericol, precum și cele care fac parte din obligațiile civile normale stabilite de lege.


Art. 213. Proxenetismul

(1) Determinarea sau înlesnirea practicării prostituției ori obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una sau mai multe persoane se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) În cazul în care determinarea la începerea sau continuarea practicării prostituției s‑a realizat prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și inter­zicerea exercitării unor drepturi.

(3) Dacă faptele sunt săvârșite față de un minor, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.

(4) Prin practicarea prostituției se înțelege întreținerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obținerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul.

• VECHIUL CP: art. 329.

• RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. XVI/2007 (M. Of. nr. 542 din 17 iulie 2008): „(…) în aplicarea dispozițiilor incriminatorii ale art. 329 CP [art. 213 NCP] și ale art. 12 [art. 210 NCP] și 13 L.
nr. 678/2001
[art. 211 NCP] privind prevenirea și combaterea traficului de persoane: (…) 2. Drept urmare, în cazul în care o persoană, fără a întrebuința constrângeri, îndeamnă sau înlesnește practicarea prostituției ori trage foloase de pe urma practicării prostituției de către persoane majore, săvârșește infracțiunea de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. (1) CP [art. 213 alin. (1) NCP]. (…) 4. În situația unor acte de recrutare, transportare, transferare, cazare sau primire a unei persoane, prin amenințare, violență, răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau prin alte forme de constrângere ori profitând de imposibilitatea acelei persoane de a-și exprima voința sau prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane, fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 12 L. nr. 678/2001 [art. 210 NCP]. 5. În cazul în care o persoană acționează asupra altei persoane prin modalitățile arătate la pct. 2 și 3, îndemnând, înlesnind sau trăgând foloase ori recrutând sau traficând persoane majore în vederea practicării de bunăvoie a prosti­tuției, iar ulterior acționează asupra aceleiași persoane și prin modalitățile arătate în conținutul textului art. 12 L. nr. 678/2001 [art. 210 NCP], se va reține săvârșirea atât a infracțiunii prevăzute de art. 329 alin. (1) CP [art. 213 alin. (1) NCP] sau art. 329 alin. (2) tz. I și II CP [art. 213 alin. (2) NCP], după caz, cât și a infracțiunii prevăzute de art. 12 L. nr. 678/2001 [art. 210 NCP], în concurs real”.


Art. 214. Exploatarea cerșetoriei

(1) Fapta persoanei care determină un minor sau o persoană cu dizabilități fizice ori psihice să apeleze în mod repetat la mila publi­cului pentru a cere ajutor material, sau beneficiază de foloase patrimoniale de pe urma acestei activități, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Dacă fapta este săvârșită în următoarele împrejurări:

a) de părinte, tutore, curator ori de către cel care are în îngrijire persoana care cerșește;

b) prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 132 L. nr. 272/2004.


Art. 215. Folosirea unui minor în scop de cerșetorie

Fapta majorului care, având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor material, folosindu‑se în acest scop de prezența unui minor, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 133 L. nr. 272/2004.


Art. 216. Folosirea serviciilor unei persoane exploatate

Fapta de a utiliza servi­ciile prevăzute în art. 182, prestate de o persoană despre care beneficiarul știe că este victimă a traficului de persoane ori a traficului de minori, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 141 L. nr. 678/2001.


Art. 2161.1) Folosirea prostituției infantile

Întreținerea oricărui act de natură sexuală cu un minor care practică prostituția se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

1) Art. 2161 a fost introdus prin art. I pct. 3 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 217.1) Sancționarea tentativei

Tentativa la infracțiunile prevăzute în art. 209-211, art. 213 alin. (2), art. 216 și art. 2161 se pedepsește.

1) Art. 217 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 4 din O.U.G. nr. 18/2016.


Capitolul VIII. Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale (art. 218-223)

• CDFUE. Art. 1. Demnitatea umană. Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată. (…) Art. 3. Dreptul la integritate al persoanei. (1) Orice persoană are dreptul la integritate fizică și psihică.

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. A se vedea art. 22 alin. (1) CR (la începutul P. speciale T. I Cap. I NCP).

Art. 218. Violul

(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a‑și exprima voința sau profitând de această stare, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise în condițiile alin. (1).

(3) Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când:

a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;

b) victima este rudă în linie directă, frate sau soră;

c)1) victima este un minor;

d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;

e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală;

f) fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună.

(4) Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(5) Acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) și alin. (2) se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

(6) Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1)-(3) se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 197.

A se vedea și: Dec. ICCJ (SU) nr. II/2005 (M. Of. nr. 867 din 27 septembrie 2005); Dec. ICCJ (SU) nr. III/2005 (M. Of. nr. 867 din 27 septembrie 2005); Dec. ICCJ (SU) nr. XVII/2007 (M. Of. nr. 866 din 22 decembrie 2008).

• RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. 17/2008 (M. Of. nr. 866 din 22 decembrie 2008): „1. Raportul sexual săvârșit în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, atunci când victima este membru al familiei, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința, atât înainte, cât și după ce aceasta a împlinit 15 ani [16 ani, potrivit NCP], întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol prevăzute de art. 197 alin. (1) [art. 218 alin. (1) NCP] raportat la alin. (2) lit. b1) [art. 218 alin. (3) lit. b) NCP] și alin. (3) tz. I [alin. (3) lit. c) NCP], cu aplicarea art. 41 alin. (2) CP [art. 35 alin. (1) NCP]”.

• JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SP) nr. 1734/2014 (sub art. 377 NCP).

1) Lit. c) a alin. (3) al art. 218 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. I pct. 5 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 219. Agresiunea sexuală

(1) Actul de natură sexuală, altul decât cele prevă­zute în art. 218, cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a‑și exprima voința ori profitând de această stare, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când:

a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;

b) victima este rudă în linie directă, frate sau soră;

c)1) victima este un minor;

d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;

e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală;

f) fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună.

(3) Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Dacă actele de agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de săvârșirea actelor sexuale prevăzute în art. 218 alin. (1) și alin. (2), fapta constituie viol.

(5) Acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) se pune în mișcare la plân­gerea prealabilă a persoanei vătămate.

(6) Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1) și alin. (2) se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 201 alin. (32)-(5).

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. III/2005 (M. Of. nr. 867 din 27 septembrie 2005).

1) Lit. c) a alin. (2) al art. 219 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. I pct. 6 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 220. Actul sexual cu un minor

(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între 13 și 15 ani se pedepsesc cu închisoare de la unu la 5 ani.

(2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârșită asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3)1) Fapta prevăzută în alin. (1), comisă de un major cu un minor cu vârsta între 15 și 18 ani, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi dacă:

a) minorul este membru de familie al majorului;

b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului sau acesta a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului ori de situația deosebit de vulnerabilă a acestuia, ca urmare a unui handicap psihic sau fizic ori ca urmare a unei situații de dependență;

c) fapta a pus în pericol viața minorului;

d) a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.

(4) Fapta prevăzută în alin. (1) și (2) se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, atunci când:

a) minorul este membru de familie;

b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului sau acesta a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului;

c) fapta a pus în pericol viața minorului;

d) a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.

(5) Faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) nu se sancționează dacă diferența de vârstă nu depășește 3 ani.

(6)2) Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1)-(4) se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 198.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. III/2005 (M. Of. nr. 867 din 27 septembrie 2005).

1) Alin. (3)-(4) ale art. 220 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 7 din O.U.G. nr. 18/2016.

2) Alin. (6) al art. 220 a fost introdus prin art. I pct. 8 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 221. Coruperea sexuală a minorilor

(1) Comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum și determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act se pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(2) Pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, atunci când:

a) minorul este rudă în linie directă, frate sau soră;

b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptui­torului;

c) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;

d)1) fapta a pus în pericol viața minorului.

(3) Actul sexual de orice natură săvârșit de un major în prezența unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

(4) Determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiționist ori la spectacole sau reprezentații în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum și punerea la dispoziția acestuia de materiale cu caracter pornografic se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(5) Faptele prevăzute în alin. (1) nu se sancționează dacă diferența de vârstă nu depășește 3 ani.

(6)2) Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1) și (2) se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 201 alin. (2)‑(32) și (5), 202.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. III/2005 (M. Of. nr. 867 din 27 septembrie 2005).

1) Lit. d) a alin. (2) al art. 221 a fost introdusă prin art. I pct. 9 din O.U.G. nr. 18/2016.

2) Alin. (6) al art. 221 a fost introdus prin art. I pct. 10 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 222. Racolarea minorilor în scopuri sexuale

Fapta persoanei majore de a‑i propune unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să se întâlnească, în scopul comiterii unui act dintre cele prevăzute la art. 220 sau art. 221, inclusiv atunci când propunerea a fost făcută prin mijloacele de transmitere la distanță, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.


Art. 223. Hărțuirea sexuală

(1) Pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relații de muncă sau a unei relații similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într‑o situație umilitoare, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

• VECHIUL CP: art. 2031.

Capitolul IX. Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private (art. 224-227)
Art. 224. Violarea de domiciliu

(1) Pătrunderea fără drept, în orice mod, într‑o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consim­țământul persoanei care le folosește, ori refuzul de a le părăsi la cererea acesteia, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) În cazul în care fapta este săvârșită de o persoană înarmată, în timpul nopții ori prin folosire de calități mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.

(3) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

• VECHIUL CP: art. 192.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. XXXI/2007 (M. Of. nr. 772 din 14 noiembrie 2007).

• CEDO și CDFUE. A se vedea art. 8 par. 1 CEDO și art. 7‑8 CDFUE (la fin. capitolului, după
art. 227).

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. Art. 27. Inviolabilitatea domiciliului. (1) Domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reședința unei persoane fără învoirea acesteia. (2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situații: a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești; b) înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; c) apărarea securității naționale sau a ordinii publice; d) preve­nirea răspândirii unei epidemii.

• JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 3858/2013 (www.scj.ro): „În deplin acord cu susți­nerile procurorului, ICCJ constată, ținând seama de actele executate de cei 3 inculpați, de elementele constitutive ale infracțiunii, atât în plan obiectiv, cât și în latura sa subiectivă sunt îndeplinite, că, indiferent de credința inculpaților cu privire la dreptul lor asupra imobilului, de litigiile pe care le-au avut și le aveau în instanță cu partea vătămată și care vizau acel imobil, aveau posibilitatea pătrunderii în locuință numai cu consimțământul părții vătămate (care locuia efectiv acolo, fapt cunoscut de cei 3 inculpați) ori cu ocazia punerii în executare a unei hotărâri judecătorești definitive care să le permită accesul. Jurisprudența, dar și doctrina au statuat că prin incriminarea pătrunderii fără drept în domiciliul unei persoane, legiuitorul a înțeles să ocrotească, să protejeze libertatea și inviolabilitatea locului în care o persoană își adăpostește efectiv, își trăiește viața privată fără însă a prevedea vreo cerință de îndeplinit în sensul existenței vreunui titlu cu care acea persoană și-a stabilit domiciliul într-un imobil, autor al infracțiunii de violare de domiciliu putând fi chiar proprietarul imobilului”.


Art. 225. Violarea sediului profesional

(1) Pătrunderea fără drept, în orice mod, în oricare din sediile unde o persoană juridică sau fizică își desfășoară activitatea profesională ori refuzul de a le părăsi la cererea persoanei îndreptățite se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) În cazul în care fapta este săvârșită de o persoană înarmată, în timpul nopții ori prin folosire de calități mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.

(3) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

• CEDO și CDFUE. A se vedea art. 8 par. 1 CEDO și art. 7‑8 CDFUE (la fin. cap., după art. 227).


Art. 226. Violarea vieții private

(1) Atingerea adusă vieții private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într‑o locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta sau a unei convorbiri private se pedepsește cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă.

(2) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către public, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(3) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

(4) Nu constituie infracțiune fapta săvârșită:

a) de către cel care a participat la întâlnirea cu persoana vătă­mată în cadrul căreia au fost surprinse sunetele, convorbirile sau imaginile, dacă justifică un interes legitim;

b) dacă persoana vătămată a acționat explicit cu intenția de a fi văzută ori auzită de făptuitor;

c) dacă făptuitorul surprinde săvârșirea unei infracțiuni sau contribuie la dovedirea săvârșirii unei infracțiuni;

d) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificație pentru viața comu­nității și a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate.

(5) Plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârșirii faptelor prevăzute în alin. (1) și alin. (2), se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani.

• CEDO și CDFUE. A se vedea art. 8 CEDO și art. 7‑8 CDFUE (la fin. capitolului, după art. 227).

CEDO‑42.250/02 (hot. Calmanovici c. România): „111. Reclamantul invocă mai multe încălcări ale dreptului său la respectarea vieții private și de familie, care decurg din (…) supravegherea sa ilegală de către serviciile speciale (…). 129. «Viața privată» este o noțiune largă care nu se pretează unei definiții exhaustive. Această prevedere protejează, printre altele, dreptul la identitatea și la dezvoltarea perso­nală, precum și dreptul oricărui individ de a lega și de a dezvolta relații cu semenii și cu lumea exterioară. Există așadar o zonă de interacțiune între individ și ceilalți care, chiar într-un context public, poate intra în sfera «vieții private». (…) Un anumit număr de elemente sunt luate în considerare atunci când trebuie să se stabilească dacă viața privată a unei persoane este atinsă de măsuri luate în afara domiciliului său sau a spațiilor sale private. Deoarece în anumite ocazii oamenii desfășoară cu bună știință sau intenționat activități care sunt sau pot fi înregistrate sau raportate public, ceea ce un individ este îndreptățit în mod rezonabil să se aștepte în ceea ce privește respectarea vieții sale private poate constitui un factor important, deși nu neapărat decisiv. O persoană care merge pe stradă va fi desigur văzută de orice altă persoană aflată și ea în același loc. Observarea acestei scene publice prin mijloace tehnice (de exemplu un agent de securitate care supraveghează cu ajutorul unui sistem de televiziune cu circuit închis) are un caracter similar. În schimb, realizarea unei înregistrări sistematice sau permanente a unor astfel de elemente care aparțin domeniului public poate conduce la aprecieri vizând viața privată. 130. Supravegherea faptelor și gesturilor unei persoane într-un loc public prin intermediul unui dispozitiv de fotografiere care nu memorează datele vizuale nu constituie, în sine, o formă de ingerință în viața privată (…). În schimb, culegerea sistematică de astfel de date și memorarea lor pot ridica probleme referitoare la viața privată (…). Pe de altă parte, după analiza mijloacelor legislative și jurisdicționale puse la dispoziția unui reclamant, Curtea a constatat respectarea de către autorități a obligațiilor lor pozitive care decurg din respectarea efectivă a vieții private într-o cauză în care partea interesată a făcut obiectul unei supravegheri vizuale, care includea și efectuarea de fotografii și imagini video de către detectivi particulari angajați de o companie de asigurări (…). 131. În speță, Curtea observă că efectuarea și înregistrarea de imagini cu reclamantul au fost autorizate de către un procuror (…) și că, ulterior, parchetul a solicitat asistența serviciilor speciale pentru supravegherea activităților părții interesate (…), indicând numărul de înmatriculare al mașinii acestuia. Părțile au convenit că reclamantul a fost supravegheat (…). Dacă Guvernul precizează că această supraveghere a avut drept scop obținerea de imagini, reclamantul a atras atenția că nu au existat înregistrări de imagini și susține că a avut loc o ingerință în dreptul la respectarea vieții sale private prin simplul fapt al supravegherii sale de către serviciile speciale. 132. Curtea constată că operațiunile de supraveghere vizau observarea activităților reclamantului și ale lui (…) și, eventual, înregistrarea foto și video a acestora (…). Pe de altă parte, trebuie menționat că părțile nu au oferit niciun element care să dea de înțeles că activitățile supravegheate s-au desfășurat în altă parte decât în locuri accesibile publicului. Luând act de poziția Guvernului, Curtea nu poate neglija observația reclamantului relativ la inexistența unei înregistrări de imagini în privința sa, având în vedere că partea interesată a avut acces la întregul dosar penal, și apreciază că nu este cazul să speculeze asupra acestei chestiuni. În orice caz, Curtea constată că plângerea reclamantului se referă la supravegherea de către serviciile speciale care ar constitui, în sine, o ingerință în dreptul la respectarea vieții sale private. Or, făcând trimitere la jurisprudența (…) și la circumstanțele speței, Curtea apreciază că simpla supraveghere a activităților reclamantului care s-au desfășurat în public, pe o scurtă durată de timp, fără ca autoritățile să înregistreze și să memoreze datele vizuale observate, nu poate constitui prin ea însăși o formă de ingerință în viața privată” (M. Of. nr. 283 din 30 aprilie 2009).

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. Art. 26. Viața intimă, familială și privată. Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată.


Art. 227. Divulgarea secretului profesional

(1) Divulgarea, fără drept, a unor date sau informații privind viața privată a unei persoane, de natură să aducă un prejudiciu unei persoane, de către acela care a luat cunoștință despre acestea în virtutea profesiei ori funcției și care are obligația păstrării confidențialității cu privire la aceste date, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

• VECHIUL CP: art. 196.

• CEDO. Art. 8. Dreptul la respectarea vieții private și de familie. 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsura care, într‑o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

• CDFUE. Art. 7. Respectarea vieții private și de familie. Orice persoană are dreptul la res­pectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor. Art. 8. Pro­tecția datelor cu caracter personal. (1) Orice persoană are dreptul la protecția datelor cu caracter personal care o privesc. (2) Asemenea date trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate și pe baza consimțământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are dreptul de acces la datele colectate care o privesc, precum și dreptul de a obține rectificarea acestora. (3) Respectarea acestor norme se supune controlului unei autorități independente.


Titlul II. Infracțiuni contra patrimoniului (art. 228-256)
Capitolul I. Furtul (art. 228-232)
Art. 228. Furtul

(1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și‑l însuși pe nedrept, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Fapta constituie furt și dacă bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau detenția legitimă a altei persoane.

(3) Se consideră bunuri mobile și înscrisurile, energia electrică, precum și orice alt fel de energie care are valoare economică.

• VECHIUL CP: art. 208.

• RIL. A se vedea Dec. ICCJ (SU) nr. 2/2008 (sub art. 48 NCP).


Art. 229. Furtul calificat

(1) Furtul săvârșit în următoarele împrejurări:

a) într‑un mijloc de transport în comun;

b) în timpul nopții;

c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

d) prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase;

e) prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(2) Dacă furtul a fost săvârșit în următoarele împrejurări:

a) asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural;

b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional;

c) de o persoană având asupra sa o armă, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

(3) Furtul privind următoarele categorii de bunuri:

a) țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane‑cisternă;

b) componente ale sistemelor de irigații;

c) componente ale rețelelor electrice;

d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de in­cendiu sau alte situații de urgență publică;

e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru;

f) instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian și com­po­nente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente;

g) bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice;

h) cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radio­comunicații, precum și componente de comunicații, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

• VECHIUL CP: art. 209.

• RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. II/2006 (M. Of. nr. 291 din 31 martie 2006): „În aplicarea dispozițiilor art. 209 alin. (3) lit. h) CP [art. 229 alin. (3) lit. h) NCP] (…): Fapta de însușire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și compo­nente de comunicații constituie infracțiunea de furt calificat prevăzută de textul de lege menți­onat numai dacă, în momentul sustragerii, acestea erau efectiv integrate într-o rețea sau într-un sistem de comunicații aflat sau nu în funcțiune”.


Art. 230. Furtul în scop de folosință

(1) Furtul care are ca obiect un vehicul, săvârșit în scopul de a‑l folosi pe nedrept, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în art. 228 sau art. 229, după caz, ale cărei limite speciale se reduc cu o treime.

(2) Cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) se sancționează folosirea fără drept a unui terminal de comunicații al altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la o rețea, dacă s‑a produs o pagubă.

• VECHIUL CP: art. 208 alin. (4).


Art. 231. Plângerea prealabilă și împăcarea

(1) Faptele prevăzute în prezentul capitol, săvârșite între membrii de familie, de către un minor în paguba tutorelui ori de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, se pedepsesc numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

(2) În cazul faptelor prevăzute la art. 228, art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c) și
art. 230, împăcarea înlătură răspunderea penală.

• VECHIUL CP: art. 210.


Art. 232. Sancționarea tentativei

Tentativa la infracțiunile prevăzute în prezentul capitol se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 222.


Capitolul II. Tâlhăria și pirateria (art. 233-237)
Art. 233. Tâlhăria

Furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să‑și asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 211 alin. (1).


Art. 234. Tâlhăria calificată

(1) Tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări:

a) prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante;

b) prin simularea de calități oficiale;

c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

d) în timpul nopții;

e) într‑un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;

f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Tâlhăria săvârșită în condițiile art. 229 alin. (3) se pedepsește cu închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.

(3) Cu aceeași pedeapsă se sancționează tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală.

• VECHIUL CP: art. 211 alin. (2)-(21).


Art. 235. Pirateria

(1) Furtul comis, prin violență sau amenințare, de către o per­soană care face parte din echipajul sau din pasagerii unei nave aflată în marea liberă, a bunurilor ce se găsesc pe acel vas sau pe o altă navă se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) se sancționează și capturarea unei nave aflate în marea liberă sau faptul de a provoca, prin orice mijloc, naufragiul ori eșuarea acesteia, în scopul de a‑și însuși încărcătura ei sau de a tâlhări persoanele aflate la bord.

(3) Dacă pirateria a avut ca urmare vătămarea corporală, pedeapsa este închi­soarea de la 5 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Există piraterie și dacă fapta s‑a comis pe o aeronavă sau între aeronave și nave.

• VECHIUL CP: art. 212.


Art. 236. Tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei

Dacă faptele prevă­zute în art. 233-235 au avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 211 alin. (3), 212 alin. (3).


Art. 237. Sancționarea tentativei

Tentativa la infracțiunile prevăzute în art. 233‑235 se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 222.


Capitolul III. Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii (art. 238-248)
Art. 238. Abuzul de încredere

(1) Însușirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i‑a fost încredințat în baza unui titlu și cu un anumit scop, ori refuzul de a‑l restitui se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

• VECHIUL CP: art. 213.

A se vedea și D.C.C .nr. 177/1998 (M. Of. nr. 77 din 24 februarie 1999).


Art. 239. Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor

(1) Fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor se pedepsește cu închisoare de 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează fapta persoanei care, știind că nu va putea plăti, achiziționează bunuri ori servicii producând o pagubă creditorului.

(3) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.


Art. 240. Bancruta simplă

(1) Neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii insolvenței, într‑un termen care depășește cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege de la apariția stării de insolvență, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 143 alin. (1) L. nr. 85/2006.


Art. 241. Bancruta frauduloasă

(1) Fapta persoanei care, în frauda creditorilor:

a) falsifică, sustrage sau distruge evidențele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia;

b) înfățișează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situația financiară sume nedatorate;

c) înstrăinează, în caz de insolvență a debitorului, o parte din active, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

(2) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 143 alin. (2) L. nr. 85/2006.


Art. 242. Gestiunea frauduloasă

(1) Pricinuirea de pagube unei persoane, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Când fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârșită de admi­nistratorul judiciar, de lichidatorul averii debitorului sau de un reprezentant sau prepus al acestora, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani.

(3) Faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) săvârșite în scopul de a dobândi un folos patrimonial se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

(4) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 214 CP; art. 144 L. nr. 85/2006.

A se vedea și D.C.C. nr. 5/1999 (M. Of. nr. 95 din 5 martie 1999).


Art. 243. Însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor

(1) Fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităților sau celui care l‑a pierdut sau de a dispune de acel bun ca de al său se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și însușirea pe nedrept a unui bun mobil ce aparține altuia, ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului, sau nepredarea acestuia în termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că bunul nu îi aparține.

(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.

• VECHIUL CP: art. 216.


Art. 244. Înșelăciunea

(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s‑a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(2) Înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închi­soarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.

• VECHIUL CP: art. 215.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. IX/2005 (M. Of. nr. 123 din 9 februarie 2006).

• RIL. A se vedea Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 4/2016 (sub art. 306 NCP).

• HP. A se vedea Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 30/2015 (sub art. 4 NCP).


Art. 245. Înșelăciunea privind asigurările

(1) Distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuințare, ascunderea sau înstrăinarea unui bun asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau furtului, în scopul de a obține, pentru sine sau pentru altul, suma asigurată, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(2) Fapta persoanei care, în scopul prevăzut în alin. (1), simulează, își cauzează sau agravează leziuni sau vătămări corporale produse de un risc asigurat se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.


Art. 246. Deturnarea licitațiilor publice

Fapta de a îndepărta, prin constrângere sau corupere, un participant de la o licitație publică ori înțelegerea între participanți pentru a denatura prețul de adjudecare se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.


Art. 247. Exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile

(1) Fapta credi­torului care, cu ocazia dării cu împrumut de bani sau bunuri, profitând de starea de vădită vulnerabilitate a debitorului, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmității ori relației de dependență în care debitorul se află față de el, îl face să constituie sau să transmită, pentru sine sau pentru altul, un drept real ori de creanță de valoare vădit disproporționată față de această prestație se pedepsește cu închisoarea de la unu la
5 ani.

(2) Punerea unei persoane în stare de vădită vulnerabilitate prin provocarea unei intoxicații cu alcool sau cu substanțe psihoactive în scopul de a o determina să consimtă la constituirea sau transmiterea unui drept real ori de creanță sau să renunțe la un drept, dacă s‑a produs o pagubă, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.


Art. 248. Sancționarea tentativei

Tentativa la infracțiunile prevă­zute în art. 239 alin. (1), art. 241 și art. 244‑247 se pedepsește.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 222 CP; art. 144 alin. (3) L. nr. 85/2006.

• LPA. A se vedea art. 241 LPA (sub art. 29 NCP).


Capitolul IV. Fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice (art. 249-252)
Art. 249. Frauda informatică

Introducerea, modificarea sau ștergerea de date informatice, restricționarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a funcționării unui sistem informatic, în scopul de a obține un beneficiu material pentru sine sau pentru altul, dacă s‑a cauzat o pagubă unei persoane, se pedep­sește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 49 L. nr. 161/2003.


Art. 250. Efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos

(1) Efectuarea unei operațiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, prin utilizarea, fără consimțământul titu­larului, a unui instrument de plată electronică sau a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, se pedepsește cu închi­soarea de la 2 la 7 ani.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează efectuarea uneia dintre operațiunile pre­văzute în alin. (1), prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau prin utilizarea de date de identificare fictive.

(3) Transmiterea neautorizată către altă persoană a oricăror date de identificare, în vederea efectuării uneia dintre operațiunile prevăzute în alin. (1), se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

VECHEA REGLEMENTARE:art. 27 L. nr. 365/2002.

RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 15/2013 (M. Of. nr. 760 din 6 decembrie 2013): „2. Folosirea la bancomat a unui card bancar autentic, fără acordul titularului său, în scopul efectuării unor retrageri de numerar, constituie infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos prin utilizarea unui instrument de plată electronică, inclusiv a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, prevăzută de art. 27 alin. (1) L. nr. 365/2002 [art. 250 NCP], în concurs ideal cu infracțiunea de acces, fără drept, la un sistem informatic comisă în scopul obținerii de date informatice prin încălcarea măsurilor de securitate, prevăzută de art. 42 alin. (1), (2) și (3) L. nr. 161/2003 [art. 360 NCP]; (…) 3. Folosirea la bancomat a unui card bancar falsificat, pentru retrageri de numerar, constituie infracțiunea de efectuare de operațiuni finan­ciare în mod fraudulos prin utilizarea unui instrument de plată electronică, inclusiv a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, prevăzută de art. 27 alin. (1) L. nr. 365/2002 [art. 250 NCP], în concurs ideal cu infracțiunea de acces, fără drept, la un sistem informatic comisă în scopul obținerii de date informatice prin încălcarea măsurilor de securitate, prevăzută de art. 42 alin. (1), (2) și (3) L. nr. 161/2003 [art. 360 NCP], și cu infracțiunea de falsificare a instrumentelor de plată electronică, prevăzută de art. 24 alin. (2) [art. 313 NCP] L. nr. 365/2002”.


Art. 251. Acceptarea operațiunilor financiare efectuate în mod fraudulos

(1) Acceptarea unei operațiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, cunoscând că este efectuată prin folosirea unui instrument de plată electronică falsificat sau utilizat fără consimțământul titularului său, se pedepsește cu închi­soarea de la unu la 5 ani.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează acceptarea uneia dintre operațiunile prevăzute în alin. (1), cunoscând că este efec­tuată prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau prin utilizarea de date de identificare fictive.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 28 L. nr. 365/2002.


Art. 252. Sancționarea tentativei

Tentativa la infracțiunile prevă­zute în prezentul capitol se pedepsește.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 27 alin. (5), 28 alin. (3) L. nr. 365/2002; art. 50 L.
nr. 161/2003.

Capitolul V. Distrugerea și tulburarea de posesie (art. 253-256)
Art. 253. Distrugerea

(1) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîn­trebuințare a unui bun aparținând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum și înlăturarea măsurilor luate se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) Distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparține în tot sau în parte altei persoane și servește la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s‑a produs o pagubă, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(3) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) privește bunuri care fac parte din patrimoniul cultural, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

(4) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun, săvârșită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc și dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

(5) Dispozițiile prevăzute în alin. (3) și alin. (4) se aplică chiar dacă bunul aparține făptuitorului.

(6) Pentru faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

(7) Tentativa faptelor prevăzute în alin. (3) și alin. (4) se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 217.

A se vedea și D.C.C. nr. 150/1999 (M. Of. nr. 605 din 10 decembrie 1999).


Art. 254. Distrugerea calificată

(1) Dacă faptele prevăzute în art. 253 au avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor bunuri imobile ori a unor lucrări, echipamente, instalații sau componente ale acestora și care a avut ca urmare moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor persoane.

• VECHIUL CP: art. 218.


Art. 255. Distrugerea din culpă

(1) Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuințare, din culpă, a unui bun, chiar dacă acesta aparține făptuitorului, în cazul în care fapta este săvârșită prin incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc și dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, se pedep­sește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2) Dacă faptele au avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani.

• VECHIUL CP: art. 219.


Art. 256. Tulburarea de posesie

(1) Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, prin violență sau amenințare ori prin desființarea sau strămutarea semnelor de hotar, a unui imobil aflat în posesia altuia se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

(2) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

• VECHIUL CP: art. 220.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. XX/2006 (M. Of. nr. nr. 7 din 5 ianuarie 2007).

• DISPOZIȚII CONEXE. L. cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, rep. (M. Of. nr. 720 din 24 septembrie 2015; cu modif. ult.): Art. 47. (…) (4) Modificarea materializărilor limitelor de proprietate, înființarea sau mutarea semnelor de hotar și a reperelor de marcare a limitelor de zonă a căii ferate, drumurilor, canalelor, aeroporturilor, porturilor, căilor navigabile, delimitărilor de hotare cadastrale, silvice, geologice și miniere, fără drept, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă”.


Capitolul VI. Distrugerea și tulburarea de posesie (art. 256^1)
Art. 2561. Faptele care au produs consecințe deosebit de grave

Dacă faptele prevăzute în art. 228, 229, 233, 234, 235, 239, 242, 244, 245, 247, art. 249-251 au produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate.

Titlul III. Infracțiuni privind autoritatea și frontiera de stat (art. 257-265)
Capitolul I. Infracțiuni contra autorității (art. 257-261)
Art. 257. Ultrajul

(1) Amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comu­nicare directă, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârșite împotriva unui funcționar public care îndep­linește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.

(2) Săvârșirea unei infracțiuni împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, se sancțio­nează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.

(3) Cu aceeași pedeapsă se sancționează faptele comise în condițiile alin. (2), dacă privesc un membru de familie al funcționarului public.

(4) Faptele prevăzute în alin. (1)-(3), comise asupra unui polițist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate.

• VECHIUL CP: art. 239-2391.


Art. 258. Uzurparea de calități oficiale

(1) Folosirea fără drept a unei calități ofi­ciale care implică exercițiul autorității de stat, însoțită sau urmată de îndeplinirea vreunui act legat de acea calitate, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează fapta funcționarului public care continuă să exercite o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, după ce a pierdut acest drept conform legii.

(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) sau alin. (2) au fost săvârșite de o persoană care poartă, fără drept, uniforme sau semne distinctive ale unei autorități publice, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

• VECHIUL CP: art. 240.


Art. 259. Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri

(1) Sustragerea ori distru­gerea unui înscris care se află în păstrarea ori în deținerea unei persoane dintre cele prevăzute în art. 176 sau art. 175 alin. (2) se pedepsește cu închisoarea de la unu la
5 ani.

(2) Dacă fapta este săvârșită de un funcționar public în exercitarea atribuțiilor de serviciu, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

(3) Tentativa se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 242.


Art. 260. Ruperea de sigilii

(1) Înlăturarea ori distrugerea unui sigiliu legal aplicat se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2) Dacă fapta a fost săvârșită de custode, pedeapsa este închi­soarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda.

• VECHIUL CP: art. 243.


Art. 261. Sustragerea de sub sechestru

(1) Sustragerea unui bun care este legal sechestrat se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2) Dacă fapta a fost săvârșită de custode, pedeapsa este închi­soarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda.

• VECHIUL CP: art. 244.


Capitolul II. Infracțiuni privind frontiera de stat (art. 262-265)
Art. 262. Trecerea frauduloasă a frontierei de stat

(1) Intrarea sau ieșirea din țară prin trecerea ilegală a frontierei de stat a României se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârșită:

a) în scopul sustragerii de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse ori a unei măsuri educative, privative de libertate;
b) de către un străin declarat indezirabil ori căruia i‑a fost interzis în orice mod dreptul de intrare sau de ședere în țară, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

(3) Tentativa se pedepsește.

(4) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârșită de o victimă a traficului de persoane sau de minori, nu se pedepsește.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 70 O.U.G. nr. 105/2001; art. 139 O.U.G. nr. 194/2002.


Art. 263. Traficul de migranți

(1) Racolarea, îndrumarea, călăuzirea, transpor­tarea, transferarea sau adăpostirea unei persoane, în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a României, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

(2) Când fapta a fost săvârșită:

a) în scopul de a obține, direct sau indirect, un folos patrimonial;
b) prin mijloace care pun în pericol viața, integritatea sau sănătatea migrantului;
c) prin supunerea migrantului la tratamente inumane sau degradante, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Tentativa se pedepsește.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 71 O.U.G. nr. 105/2001.


Art. 264. Facilitarea șederii ilegale în România

(1) Fapta persoanei care facili­tează, prin orice mijloace, rămânerea ilegală pe teritoriul României a unei persoane, victimă a unei infracțiuni de trafic de persoane, de minori sau de migranți, care nu are cetățenia română și nici domiciliul în România, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă mijlocul folosit constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

(2) Când fapta a fost săvârșită:
a) în scopul de a obține, direct sau indirect, un folos patrimonial;
b) de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Când faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) sunt săvârșite cu privire la un alt străin aflat ilegal pe teritoriul României, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 141 O.U.G. nr. 194/2002.


Art. 265. Sustragerea de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul României

Sustragerea de la executarea obligațiilor instituite de autoritățile competente, de către străinul față de care s‑a dispus măsura îndepărtării de pe teritoriul României ori a fost dispusă interzicerea dreptului de ședere, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 138 O.U.G. nr. 194/2002.


Art. 266. Nedenunțarea

(1) Fapta persoanei care, luând cunoștință de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieții sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu înștiințează de îndată autoritățile se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) Nedenunțarea săvârșită de un membru de familie nu se pedepsește.

(3) Nu se pedepsește persoana care, înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane pentru săvârșirea faptei nedenunțate, încunoștințează autoritățile competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mișcare a acțiunii penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanților.

• VECHIUL CP: art. 262.


Art. 267. Omisiunea sesizării

(1) Funcționarul public care, luând cunoștință de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Când fapta este săvârșită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.

• VECHIUL CP: art. 263.
• JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 1998/2014 (www.scj.ro): „(…) indiferent de faptul că inculpatele nu aveau cunoștințe juridice și nu puteau să își dea seama de încadrarea juridică a faptelor, acestea au realizat, în mod cert, faptul că inculpata (…) săvârșise acte de agresiune fizică, care nu fuseseră sesizate anterior, dar și faptul că aceste acte de violență fuseseră exercitate și față de partea vătămată (…) care nu făcea obiectul sesizării inițiale. (…) Or, pentru existența infracțiunii de omisiune a sesizării organelor judiciare, este necesar ca funcționarul căruia i se impută nesesizarea, de îndată, a procurorului sau a organului de urmărire penală despre săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile, să aibă cunoștințe certe cu privire la comiterea acelei infracțiuni. Numai în lipsa unei asemenea reprezentări, instanța de fond putea dispune achitarea (…). În conse­cință, Curtea de Apel a constatat că, în mod greșit, instanța de fond a apreciat că faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii de omisiune a sesizării organelor judiciare, respectiv, urmarea directă ce a constat în stare de pericol creată pentru desfășu­rarea normală a activității de înfăptuire a justiției. O astfel de cerință nu este prevăzută de textul de incriminare ca și element constitutiv al infracțiunii de omisiune a sesizării organelor judiciare și anume, ca organele de urmărire penală să nu fi fost sesizate cu privire la o infracțiune conexă. Textul incriminator nu presupune ca sesizarea făcută de funcționar să fie singurul mod în care organele de poliție să poată lua cunoștință de săvârșirea faptei, știut fiind că există posibilitatea sesizării din oficiu, în toate cazurile. Cu aceste argumente, ICCJ constată că soluția instanței de apel este legală și temeinică, apreciindu-se, corect, că fapta inculpatei întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omisiune a sesizării organelor judiciare”.


Art. 268. Inducerea în eroare a organelor judiciare

(1) Sesizarea penală, făcută prin denunț sau plângere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existența unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârșirea acesteia de către o anumită persoană, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(3) Nu se pedepsește persoana care a săvârșit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de reținerea, arestarea sau de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celui față de care s‑a făcut denunțul sau plângerea ori s‑au produs probele, că denunțul, plângerea sau probele sunt nereale.

• VECHIUL CP: art. 259.


Art. 269. Favorizarea făptuitorului

(1) Ajutorul dat făptuitorului în scopul împie­dicării sau îngreunării cercetărilor într‑o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

(2) Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevă­zută de lege pentru fapta săvârșită de autor.

(3) Favorizarea săvârșită de un membru de familie nu se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 264.


Art. 270. Tăinuirea

(1) Primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valori­ficării unui bun, de către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaște natura acesteia, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

(2) Pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită de autor.

(3) Tăinuirea săvârșită de un membru de familie nu se pedep­sește.

• VECHIUL CP: art. 221.
• RIL. A se vedea Dec. ICCJ (SU) nr. 2/2008 (sub art. 48 NCP).


Art. 271. Obstrucționarea justiției

(1) Persoana care, fiind avertizată asupra consecințelor faptei sale:

a) împiedică, fără drept, organul de urmărire sau instanța să efectueze, în condițiile legii, un act procedural;
b) refuză să pună la dispoziția organului de urmărire penală, instanței sau jude­cătorului sindic, în tot sau în parte, datele, informațiile, înscrisurile sau bunurile deținute, care i‑au fost solicitate în mod explicit, în condițiile legii, în vederea soluționării unei cauze, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2) Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazul persoanei urmărite sau judecate pentru infracțiunea care formează obiectul procesului penal.


Art. 272. Influențarea declarațiilor

(1) Încercarea de a determina sau determi­narea unei persoane, indiferent de calitatea acesteia, prin corupere, prin constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant, săvârșită asupra sa ori asupra unui membru de familie al acesteia, să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declarații, să își retragă declarațiile, să dea declarații mincinoase ori să nu prezinte probe, într‑o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă actul de intimidare sau corupere constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

(2) Nu constituie infracțiune înțelegerea patrimonială dintre infractor și persoana vătămată, intervenită în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângere prealabilă sau pentru care intervine împăcarea.

• VECHIUL CP: art. 261, 2611.


Art. 273. Mărturia mincinoasă

(1) Fapta martorului care, într‑o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Mărturia mincinoasă săvârșită:

a) de un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecție a martorilor;
b) de un investigator sub acoperire;
c) de o persoană care întocmește un raport de expertiză ori de un interpret;
d) în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață ori închisoarea de 10 ani sau mai mare, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(3) Autorul nu se pedepsește dacă își retrage mărturia, în cauzele penale înainte de reținere, arestare sau de punerea în mișcare a acțiunii penale ori în alte cauze înainte de a se fi pronunțat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluție, ca urmare a mărturiei mincinoase.

• VECHIUL CP: art. 260.


Art. 274. Răzbunarea pentru ajutorul dat justiției

Săvârșirea unei infracțiuni îm­potriva unei persoane ori a unui membru de familie al acesteia, pe motiv că a sesizat organele de urmărire penală, a dat declarații ori a prezentat probe într‑o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură dintre cele prevăzute în art. 273, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majo­rează cu o treime.


Art. 275. Sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri

(1) Sustra­gerea, distrugerea, reținerea, ascunderea ori alterarea de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într‑o procedură judiciară, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează împiedicarea, în orice alt mod, ca un înscris necesar soluționării unei cauze, emis de către un organ judiciar sau adresat acestuia, să ajungă la destinatar.

• VECHIUL CP: art. 272.


Art. 276.1)

Abrogat.

1) Art. 276 a fost abrogat prin art. unic din L. nr. 159/2014.


Art. 277. Compromiterea intereselor justiției

(1) Divulgarea, fără drept, de infor­mații confidențiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, de către un magistrat sau un alt funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției, dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) Dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr‑o cauză penală, înainte de a se dispune o soluție de netrimitere în judecată ori de solu­ționare definitivă a cauzei, de către un funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.

(3) Dezvăluirea, fără drept, de informații dintr‑o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret, atunci când această interdicție este impusă de legea de procedură penală, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.

(4) Nu constituie infracțiune fapta prin care sunt divulgate ori dezvăluite acte sau activități vădit ilegale comise de autorități într‑o cauză penală.


Art. 278. Încălcarea solemnității ședinței

Întrebuințarea de cuvinte ori gesturi jignitoare sau obscene, de natură să perturbe activitatea instanței, de către o persoană care participă sau asistă la o procedură care se desfășoară în fața instanței, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

• VECHIUL CP: art. 2721 alin. (1).


Art. 279. Ultrajul judiciar

(1) Amenințarea, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul, săvârșite împotriva unui judecător sau procuror aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate.

(2) Săvârșirea unei infracțiuni împotriva unui judecător sau procuror ori împotriva bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate.

(3) Cu aceeași pedeapsă se sancționează faptele comise în condițiile alin. (2), dacă privesc un membru de familie al judecătorului sau al procurorului.

(4) Dispozițiile alin. (1)‑(3) se aplică în mod corespunzător și faptelor comise împo­triva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei.

• VECHIUL CP: art. 239-2391.


Art. 280. Cercetarea abuzivă

(1) Întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane urmărite sau judecate într‑o cauză penală, de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea declarații, să dea declarații mincinoase ori să își retragă declarațiile, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător.

• VECHIUL CP: art. 266 alin. (2)-(3).
• CEDO și CDFUE. A se vedea art. 3 CEDO și art. 4 CDFUE (sub art. 282 NCP).
• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. A se vedea art. 22 alin. (2) CR (sub art. 53 NCP).


Art. 281. Supunerea la rele tratamente

(1) Supunerea unei persoane la execu­tarea unei pedepse, măsuri de siguranță sau educative în alt mod decât cel prevăzut de dispozițiile legale se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

(2) Supunerea la tratamente degradante ori inumane a unei persoane aflate în stare de reținere, deținere ori în executarea unei măsuri de siguranță sau educative, privative de libertate, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

• VECHIUL CP: art. 266 alin. (1), 267.
• CEDO și CDFUE. A se vedea art. 3 CEDO și art. 4 CDFUE (sub art. 282 NCP).
• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. A se vedea art. 22 alin. (2) CR (sub art. 53 NCP).


Art. 282. Tortura

(1) Fapta funcționarului public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau a altei persoane care acționează la instigarea sau cu consimțământul expres ori tacit al acestuia de a provoca unei persoane puternice suferințe fizice ori psihice:

a) în scopul obținerii de la această persoană sau de la o terță persoană [de] infor­mații sau declarații;
b) în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l‑a comis ori este bănuită că l‑a comis;
c) în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane;
d) pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a avut ca urmare o vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Tortura ce a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Tentativa la infracțiunea prevăzută în alin. (1) se pedepsește.

(5) Nicio împrejurare excepțională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de amenințări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura. De asemenea, nu poate fi invocat ordinul superiorului ori al unei autorități publice.

(6) Nu constituie tortură durerea sau suferințele ce rezultă exclusiv din sancțiuni legale și care sunt inerente acestor sancțiuni sau sunt ocazionate de ele.

• VECHIUL CP: art. 2671.
• CEDO. Art. 3. Interzicerea torturii. Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

CEDO‑42.066/98 (hot. Bursuc c. România): „1. În ceea ce privește pretinsele rele tratamente aplicate reclamantului de către polițiști în timpul reținerii. (…) 80. Curtea reamintește că, atunci când o persoană este rănită în timpul reținerii, perioadă în care aceasta se află în totalitate sub supravegherea ofițerilor de poliție, orice vătămare intervenită în acest interval dă naștere unor puternice prezumții de fapt (…). Prin urmare, Guvernului îi revine sarcina să ofere o explicație plauzibilă în ceea ce privește cauzele unor asemenea vătămări și să producă probe care să demonstreze fapte de natură să pună sub semnul întrebării afirmațiile victimei, în special dacă acestea sunt susținute prin acte medicale (…). Având în vedere obligația autorităților de a răspunde pentru persoanele aflate sub supravegherea lor, Curtea a subliniat că achitarea polițiștilor în cadrul acțiunii penale nu scutește statul pârât de obligațiile care îi revin conform Convenției (…). 81. Curtea observă că reclamantul a suferit o agresiune în noaptea de (…). Vătămările au fost constatate în rapoartele medico-legale care atestau existența unui traumatism cranio-cerebral produs prin violență, însoțit de tumefieri, echimoze și excoriații multiple la nivelul feței și al mâinilor, precum și de un edem cerebral difuz și de o angină pectorală survenite ca urmare a traumatismului. 82. Curtea observă că, cu excepția unor leziuni «inerente procesului de imobilizare care s-a dovedit absolut necesar», Guvernul contestă faptul că reclamantul ar fi suferit răniri grave în timpul reținerii sale, perioadă în care s-a aflat în totalitate sub supravegherea polițiștilor. Guvernul afirmă că la originea traumatismului cranio-cerebral și a leziunilor constatate la reclamant «s-ar fi putut afla» automutilarea, precum și faptul că suferea de tulburări psihice și că se afla în stare de ebrietate, ceea ce l-ar fi putut face să cadă, în noaptea incidentului (…), înainte de sosirea în bar a polițiștilor. 83. Curtea constată că rapoartele medico-legale prezentate în timpul anchetei interne și transmise Curții nu indică ipoteza unei căzături sau a automutilării, ci cea a agresiunii. De altfel, nici în fața autorităților interne, nici în fața Curții nu a fost prezentat nici un certificat medical care să ateste o maladie psihică a reclamantului, cu excepția mențiunilor – care, de altfel, sunt ulterioare agresiunii – făcute în raportul redactat la externarea din (…) și care se referă la «tulburări nevrotice, agitație psihomotorie și capacitate de concentrare și de memorare slabe» (…). 84. Mai mult, dispozițiile martorilor audiați de parchet sunt contradictorii și lipsite de precizie (…) în ceea ce privește prezentarea incidentului care a dus la rănirea gravă a reclamantului. De asemenea, acesta din urmă nu a fost niciodată audiat de anchetatori (…). 85. În măsura în care leziunile constatate la reclamant ar fi putut fi provocate, după cum susține Guvernul, de incidentul care a avut loc în barul (…) înainte de sosirea polițiștilor, între agentul de pază al barului și reclamant, Curtea remarcă faptul că nici una dintre piesele dosarului de cercetare penală internă nu confirmă această ipoteză. De altfel, Curtea constată cu surprindere că agentul de pază nici măcar nu a fost inculpat în cadrul cercetării penale referitoare la faptele cu privire la care s-a plâns reclamantul. 86. În ceea ce privește ipoteza automutilării, deși aceasta este susținută și de concluziile Poliției Judiciare (…), justificând astfel propunerea de neîncepere a urmăririi penale transmise parchetului (…), Curtea observă că nici Guvernul, nici autoritățile interne nu au furnizat explicații privind modalitatea în care reclamantul și-ar fi putut autoprovoca leziuni de o asemenea natură și gravitate. Din declarațiile polițiștilor acuzați rezultă că acesta ar fi încercat să se automutileze în prezența polițiștilor, aruncându-se la pământ și lovindu-se cu capul de pereți, de podea sau de mesele și scaunele sălii în care fusese condus, la secția de poliție. Or, Curtea constată, încă o dată, că această ipoteză nu a fost confirmată de nici o expertiză, în timp ce depozițiile polițiștilor audiați de parchet au fost deosebit de sumare și confuze în această privință. 87. În concluzie, Curtea observă că elementele de probă nu confirmă afirmațiile Guvernului. 88. În lipsa unei explicații plauzibile, Curtea apreciază că, în speță, leziunile constatate pe corpul reclamantului au fost produse ca urmare a unui tratament pentru care răspunderea revine Guvernului. 89. În ceea ce privește aprecierea gravității relelor tratamente, Curtea amintește că aceasta este relativă prin natura sa; ea depinde de un ansamblu de împrejurări specifice speței, cum ar fi durata tratamentului sau efectele sale psihice ori psihologice și, în unele cazuri, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei. Atunci când o persoană este lipsită de libertate, folosirea forței fizice, în condițiile în care aceasta nu este determinată de comportamentul persoanei, aduce atingere demnității umane și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 CEDO (…). 90. Amintind că Convenția este un «instrument viu care se interpretează în lumina condițiilor de viață actuale» (…), Curtea apreciază că evoluția în creștere a exigențelor în materia protecției drepturilor omului și a libertăților fundamentale implică, în paralel și inevitabil, un grad mai mare de severitate în aprecierea încălcărilor aduse valorilor fundamentale ale societăților democratice. Prin urmare, acte care în trecut erau calificate ca «tratamente inumane și degradante», iar nu «tortură», ar putea fi calificate diferit în viitor. 91. În speță, Curtea subliniază în mod deosebit intensitatea loviturilor aplicate reclamantului, care au produs echimoze multiple la nivelul capului și, mai cu seamă, un traumatism craniocerebral prin violență, cu edem cerebral difuz, având efecte de durată. Curtea remarcă, între altele, durata relelor tratamente aplicate reclamantului timp de mai multe ore, începând cu reținerea sa la bar, seara, continuând în timpul transportului cu mașina poliției și apoi la secția de poliție, înainte de a fi dus la spital într-o stare gravă până la ora 4,20 dimineața (…). Mai mult, Curtea observă că reclamantul era deosebit de vulnerabil, aflându-se singur sub supravegherea a cel puțin 5 polițiști care l-au condus în timpul nopții la sediul poliției în urma unui incident minor într-un bar. Prin urmare, Curtea consideră că violențele la care a fost supus reclamantul prezintă un caracter deosebit de grav, de natură să conducă la dureri și suferințe acute, astfel încât acestea trebuie considerate ca acte de tortură în sensul art. 3 CEDO. 92. Având în vedere cele de mai sus, Curtea decide că a avut loc o încălcare a art. 3 CEDO sub acest aspect. (…) 3. În ceea ce privește caracterul adecvat al anchetei desfășurate de autoritățile interne. (…) 101. În ceea ce privește fondul cererii, Curtea amintește că, atunci când o persoană susține în mod credibil că ar fi fost victima unor tratamente contrare art. 3 CEDO, din partea poliției sau a altor servicii similare ale statului, dispoziția menționată, coroborată cu obligația generală a statului, prevăzută la art. 1, de a recunoaște «oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în (…) Convenție», impune implicit cerința desfășurării unei anchete oficiale efective. O asemenea anchetă, la fel ca și cea impusă de prevederile art. 2 CEDO, trebuie să fie de natură să conducă la identificarea și sancționarea persoanelor vinovate. În caz contrar, interdicția legală generală a tratamentelor inumane sau degradante ar fi lipsită de eficiență practică, în ciuda importanței sale fundamentale, și s-ar crea posibilitatea ca în unele cazuri agenții statului, beneficiind de o cvasi-impunitate, să calce în picioare drepturile persoanelor aflate sub supravegherea lor (…). 102. Curtea observă că în prezenta cauză s-a desfășurat o anchetă. Rămâne însă de verificat diligența cu care aceasta a fost condusă și caracterul său «efectiv». 103. Curtea amintește că, pentru ca o anchetă cu privire la omor sau rele tratamente săvârșite de agenți ai statului să fie considerată efectivă, se poate aprecia, în general, că este necesar ca persoanele care conduc ancheta și cele care fac cercetările să fie independente de cele implicate în evenimente (…). Aceasta presupune nu doar absența oricărui raport ierarhic sau instituțional, dar și o independență concretă (…). 104. În legătură cu acest aspect, Curtea observă că ancheta a fost condusă mai întâi de către Parchetul de pe lângă Tribunalul (…) și de către Inspectoratul Județean de Poliție (…) și privea atât faptele cu privire la care se plânsese reclamantul, săvârșite de către polițiști, cât și acuzațiile împotriva reclamantului cu privire la săvârșirea infracțiunii de ultraj împotriva polițiștilor. Curta remarcă faptul că probele au fost administrate și martorii au fost audiați de Poliția Judiciară (…), polițiștii cercetați fiind angajați tot ai Poliției (…). Or, acest fapt nu este compatibil cu principiul lipsei oricărui raport ierarhic sau instituțional între persoanele care conduc cercetările și cele implicate în evenimente. 105. Curtea observă în continuare că, (…) după 5 luni de la evenimente și după ce reclamantul, 3 martori și polițiștii acuzați de rele tratamente fuseseră audiați și se dispusese efectuarea unei expertize medico-legale, Parchetul de pe lângă Tribunalul (…) și-a declinat competența în favoarea Parchetului Militar (…), având în vedere calitatea de militar a polițiștilor acuzați. 106. Curtea constată astfel că, (…) fără a-l fi audiat pe reclamant, Parchetul Militar (…) a dispus neînceperea urmăririi penale a celor 8 polițiști acuzați de rele tratamente. Hotărârea a fost motivată prin aceea că nu se dovedise că polițiștii cercetați ar fi săvârșit fapta. 107. Curtea observă în primul rând că independența procurorului militar care a condus ancheta asupra polițiștilor poate fi pusă la îndoială, având în vedere prevederile interne în vigoare la data evenimentelor. Ea subliniază în legătură cu acest aspect că, în conformitate cu L. nr. 54/1993, procurorii militari sunt ofițeri activi, ca și polițiștii, care la data evenimentelor făceau parte din structura militară, fapt ce are la bază principiul subordonării ierarhice; aceștia dețineau grade militare, beneficiau de toate privilegiile în acest domeniu și răspundeau pentru încălcarea regulilor disciplinei militare. Curtea observă că, în baza acestei legături instituționale, absența independenței procurorului militar s-a concretizat, în speță, în lipsa de imparțialitate în conducerea cercetărilor cu privire la polițiștii acuzați. 108. Într-adevăr, Curtea consideră deosebit de frapant faptul că Parchetul Militar nu a ținut deloc seama în ordonanța de neîncepere a urmăririi penale de concluziile rapoartelor de expertiză medico-legală efectuate în cauză (…). 109. Rezultă, de asemenea, din piesele dosarului că (…) reclamantul a sesizat Parchetul de pe lângă CSJ, formulând o plângere împotriva ordonanței de neîncepere a urmăririi penale a Parchetului Militar (…). (…) procurorul (…) din cadrul Secției parchetelor militare de pe lângă CSJ a dispus clasarea, fără a răspunde plângerii reclamantului, pe motiv că Parchetul de pe lângă CSJ respinsese deja plângerea (…). Procurorul (…) a precizat că «se efectuase comunicarea cu petiționarul», fără a indica nici o dată. Cu toate acestea, Curtea constată că Guvernul nu a transmis nici o copie a deciziei Secției parchetelor militare de pe lângă CSJ de respingere a plângerii reclamantului împotriva ordonanței de neîncepere a urmăririi penale. 110. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că autoritățile nu au efectuat o anchetă amănunțită și eficientă în legătură cu afirmațiile credibile ale reclamantului privind aplicarea unor rele tratamente în timpul reținerii sale. În consecință, Curtea decide că a avut loc o încălcare a art. 3 CEDO sub acest aspect” (M. Of. nr. 452 din 27 mai 2005).

CEDO‑22.088/04 (hot. Bragadireanu c. România): „84. Curtea reamintește că, deși art. 3 CEDO nu poate fi interpretat ca unul care prevede o obligație de a elibera deținuții pe motive medicale, el impune totuși o obligație pentru stat de a proteja confortul fizic al persoanelor lipsite de libertate, de exemplu oferindu-le asistența medicală necesară. Curtea a mai pus accent și pe dreptul tuturor prizonierilor la condiții de detenție compatibile cu demnitatea umană, astfel încât să garanteze că modalitatea și metoda de executare a măsurilor impuse nu-i supun la suferință sau privațiune de o intensitate dincolo de nivelul inevitabil de suferință inerent detenției; în plus, pe lângă sănătatea prizonierilor, confortul lor trebuie asigurat în mod adecvat, avându-se în vedere cerințele practice de detenție (…). 1. Îngrijirile medicale primite în închisoare. 86. Probele supuse atenției Curții arată că reclamantul a fost examinat regulat de doctorii de la penitenciar și a fost trimis la spitale publice pentru examinări detaliate atunci când s-a considerat necesar. Dimpotrivă, pretențiile reclamantului par nefondate în lumina fișei sale medicale, adusă ca probă în cauză de către Guvern și necontestată de reclamant. 87. Este adevărat că familia reclamantului i-a furnizat medicamente. Totuși, Curtea observă că s-a raportat că acest lucru a avut loc o singură dată (…), iar fișa medicală a reclamantului conține prescripțiile doctorilor în timpul detenției sale, ceea ce dovedește că autoritățile penitenciare au răspuns în general în mod adecvat necesităților sale de tratament medical. 88. Curtea nu poate specula asupra evoluției sănătății reclamantului în cazul în care aceste medicamente nu ar fi fost furnizate de familia sa. Totuși, trebuie observat că starea de sănătate generală a reclamantului nu pare să se fi deteriorat în închisoare din cauza lipsei de tratament medical. 89. În cele din urmă, Curtea reamintește că, în ceea ce privește întrebarea dacă o persoană grav bolnavă ar trebui să rămână lipsită de libertate, ea nu poate înlocui evaluarea situației de către instanțele locale cu propria sa evaluare, în special atunci când autoritățile locale și-au îndeplinit în general obligația de a proteja integritatea fizică a reclamantului, în particular prin furnizarea de îngrijiri medicale adecvate (…). 90. În cauza de față, instanțele au refuzat să întrerupă executarea pedepsei pe baza concluziilor raportului medical din 2004, potrivit căruia reclamantul era capabil să suporte detenția. În anul 2006, reclamantul a pus capăt celei de-a doua examinări medicale al cărei scop era să evalueze posibilitatea eliberării sale din detenție. Totuși, acest dosar nu cuprinde nicio dovadă că cererea de eliberare din închisoare pe motive medicale, depusă la instanțe, ar fi rămas ineficientă. 91. Prin urmare, având în vedere exclusiv îngrijirile medicale primite în închisoare, reclamantul nu a dovedit «dincolo de orice îndoială rezonabilă» că suferința sa a atins nivelul minim de gravitate pentru a intra sub incidența art. 3 (…). 2. Facilitățile adecvate în închisoare. 92. Curtea consideră că, în ceea ce privește condițiile asigurate reclamantului în închisoare, apare o problemă separată, ținându-se cont de necesitățile sale medicale. Afirmațiile reclamantului privind lipsa oricărui ajutor organizat din partea autorităților închisorii nu sunt contestate în niciun fel de Guvern. Mai mult, se pare că reclamantul nu a beneficiat în închisoare de un asistent personal, impus de starea sa de sănătate precară, fiind obligat să se bazeze pe colegii deținuți pentru cele mai elementare necesități sanitare. 93. Este adevărat că, în astfel de cazuri, Curtea impune ca ingerința să fie dovedită «dincolo de orice îndoială rezonabilă», având în vedere că o astfel de dovadă ar putea rezulta din coexistența unor deducții suficient de puternice, clare și concordante sau din prezumții de fapt incontestabile similare (…). 94. În cazul de față, Curtea nu poate decât să observe că Guvernul, care a furnizat informații foarte detaliate de la autoritățile penitenciare privind supravegherea medicală a reclamantului, nu a putut prezenta nicio informație referitoare la facilitățile oferite reclamantului în detenție, inclusiv la problema unui asistent personal. Acest lucru îi permite Curții să constate că recla­mantului nu i-au fost oferite astfel de facilități. Astfel, Curtea reamintește că starea de sănătate a reclaman­tului este gravă, că necesitățile sale medicale elementare sunt greu de asigurat și că are deficiențe funcționale severe. Deși autoritățile sunt conștiente de aceste lucruri, el continuă să fie deținut într-un penitenciar obișnuit, împarte celula cu alte persoane, nu are duș sau apă caldă la dispoziție și nu este asistat în mod regulat pentru necesitățile sale. Starea sa precară de sănătate a dus la separare socială de restul populației din închisoare. 95. Mai mult, descrierea făcută de reclamant privind facilitățile închisorii, atât în adresele sale inițiale trimise Curții, cât și în observațiile sale ulterioare, în special suprapopularea, obligarea de a împărți patul cu alte persoane, saltelele deteriorate și utilitățile sanitare neadecvate nu sunt contestate de Guvern și sunt confirmate de rapoartele CPT asupra României. Condițiile nu satisfac standardele europene stabilite de CPT (…). Prin urmare, astfel cum scoate în evidență CPT, efectul cumulat al suprapopulării în dormitoare de mare capacitate (și uneori chiar insalubre), regimul sărac al activităților și accesul neadecvat la utilitățile sanitare se pot dovedi a fi în detrimentul prizonierilor (…). 96. În acest context, Curtea mai reamintește și că nu exclude faptul că în situații deosebit de grave ar putea fi luate măsuri umanitare (…). 97. Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a-i permite Curții să constate că [în cauză] condițiile din închisoare, în special suprapopularea și lipsa de acces la igienă și alte facilități adecvate stării sale de sănătate, au cauzat reclamantului suferințe care au atins pragul tratamentului inuman și degradant care intră sub incidența art. 3. 98. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 3 CEDO în ceea ce privește condițiile de detenție în care a fost ținut reclamantul” (M. Of. nr. 369 din 4 iunie 2010).

CEDO‑29.032/04 (hot. M. și C. c. România): „1. Protecția adecvată a celui de-al doilea reclamant față de presupusele acte de agresiune sexuală. 107. Curtea reiterează faptul că obligația înaltelor Părți Contractante în temeiul art. 1 CEDO de a asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Convenție, coroborată cu art. 3, impune statelor să ia măsurile menite să asigure ca persoanele aflate sub jurisdicția lor să nu fie supuse relelor tratamente, inclusiv relelor tratamente cauzate de persoane fizice (…). 108. Obligațiile pozitive ale statului sunt inerente dreptului la respectarea efectivă a vieții private, în temeiul art. 8; aceste obligații pot implica chiar adoptarea de măsuri în domeniul relațiilor dintre indivizi. Deși alegerea mijloacelor pentru a asigura respectarea art. 8 în domeniul protecției împotriva faptelor persoanelor de drept privat intră, în principiu, în marja de apreciere a statului, descurajarea eficientă a unor fapte grave cum ar fi violul, unde valorile fundamentale și aspectele esențiale ale vieții private reprezintă miza, implică existența unor dispoziții de drept penal eficiente. Copiii și alte persoane vulnerabile, în special, au dreptul la o protecție efectivă (…). 109. Într-o serie de cauze, art. 3 CEDO a dat naștere unei obligații pozitive de a efectua o anchetă oficială (…). O astfel de obligație pozitivă nu poate fi considerată, în principiu, că se limitează doar la cazurile de rele tratamente aplicate de funcționari ai statului (…). 110. În continuare, Curtea nu a exclus posibilitatea ca obligația pozitivă a statului în temeiul art. 8, de a proteja integritatea fizică a individului, să poată fi extinsă la aspecte referitoare la caracterul efectiv al unei anchete penale (…). 111. În acest temei, Curtea consideră că statele au obligația pozitivă inerentă art. 3 și 8 CEDO de a adopta dispoziții de drept penal care să sancționeze eficient abuzul sexual asupra copiilor și să le pună în practică prin intermediul unei anchete penale urmate de trimiterea în judecată, care să aibă caracter efectiv. 112. În lumina celor de mai sus, sarcina Curții este de a examina dacă presupusele deficiențe din cadrul anchetei penale au prezentat sau nu astfel de erori semnificative, care să constituie o încălcare a obligațiilor pozitive ale statului pârât, în temeiul art. 3 și 8 CEDO, în ceea ce îl privește pe al doilea reclamant. 113. Problema prezentată în fața Curții se limitează la cele de mai sus. Curtea nu are în vedere acuzațiile privind erori sau omisiuni izolate în cadrul anchetei, întrucât nu se poate substitui autorităților naționale în aprecierea faptelor din speță, nici nu se poate pronunța cu privire la răspunderea penală a presupușilor făptuitori. 114. Revenind la aspectele particulare ale cauzei, Curtea reține încă de la început că autoritățile naționale au reacționat cu diligență la cererea doamnei (…) de a-l plasa temporar pe fiul său într-o instituție de stat și de a-i asigura acestuia protecția necesară pentru dezvoltarea lui psihică și morală față de presupusele acte de abuz sexual comise de (…). În plus, în cursul anchetei, au fost audiați martori și au fost solicitate rapoarte medico-legale și evaluări psihologice de specialitate, care au fost efectuate de un psiholog (…). Mai mult, a fost realizat un raport criminalistic cu privire la comportamentul simulat, iar al doilea reclamant a fost audiat de autorități în prezența mamei sale și a unui psiholog (…). Cazul a fost investigat, iar procurorii și instanțele naționale au pronunțat acte motivate, explicându-și poziția lor în detaliu. 115. Curtea recunoaște că autoritățile române au avut o sarcină dificilă, în măsura în care se confruntau cu o situație delicată, cu versiuni contradictorii privind evenimentele și puține probe directe. Curtea nu subestimează eforturile depuse de autoritățile naționale în activitatea lor efectuată în cauză. 116. Curtea subliniază, totuși, că existența unor interese conflictuale ale părților impunea în mod evident o evaluare contextuală a credibilității declarațiilor date și o verificare a tuturor circumstanțelor aplicabile. Puține lucruri au fost făcute, totuși, pentru a verifica credibilitatea versiunilor evenimentelor prezentate de părți și ale martorilor propuși de acestea. În special, nu a fost făcută nicio încercare de a stabili cu mai multă precizie sursa comportamentului celui de-al doilea reclamant față de alți copii, așa cum a fost descris de martori (…) care observaseră în mod direct comportamentul acestuia (…). Mai mult, în rezoluția de neîncepere a urmăririi penale (…), procurorii nu au respectat instrucțiunile procurorului ierarhic superior (…) și s-au bazat exclusiv pe probele deja disponibile în dosar. De asemenea, atunci când instanțele naționale au respins plângerea reclamanților împotriva rezoluției procurorului de neîncepere a urmăririi penale (…), nu au acordat nicio atenție problemei ridicate de instanțe, în sensul dacă comportamentul lui (…) ar fi putut constitui o faptă penală în temeiul art. 180 alin. (1) CP [art. 193 alin. (1) NCP]. (Lovirea și alte violențe). În plus, instanțele naționale nu au examinat posibilitatea efectuării din oficiu a unei anchete de către autoritățile naționale, cu privire la un astfel de act interzis, pretins comis de (…) față de fiul său, astfel cum este prevăzut de art. 180 alin. (3) CP. În final, deși autoritățile s-au întemeiat în argumentația lor pentru încetarea anchetei penale împotriva lui (…) și pe rezultatele testului poligraf efectuat primei reclamante, test care a indicat un comportament disimulat al acesteia la întrebările-cheie (…), care a ridicat unele suspiciuni în ceea ce privește potențiala ei implicare în abuzul comis asupra fiului ei, acestea nu au luat în considerare o astfel de ipoteză și nu au analizat dacă nu ar fi putut fi declanșată o anchetă penală împotriva primei reclamante. 117. Curtea consideră că, deși în practică poate fi uneori dificil să se soluționeze situații conflictuale, precum cele din speța de față, autoritățile trebuie totuși să analizeze toate faptele și să ia o hotărâre pe baza unei evaluări a tuturor circumstanțelor, în special în cazul existenței unor probe directe, precum urmele de violență (…). În plus, ancheta penală și concluziile sale trebuie să se canalizeze pe urmărirea interesului superior al copilului și a stării sale de bine. 118. Astfel, Curtea consideră că, în cauza de față, autoritățile nu au explorat opțiunile disponibile pentru o cercetare amănunțită a cazului. 119. Autoritățile pot fi criticate, de asemenea, pentru că au acordat o importanță scăzută vulnerabilității speciale a tinerilor și factorilor psihologici speciali, care sunt implicați în cazurile de agresiune sexuală asupra copiilor (…). 120. În plus, autoritățile au desfășurat ancheta penală cu o întârziere semnificativă. Dosarul s-a aflat pendinte în fața parchetului timp de un an și zece luni fără ca vreo probă suplimentară să fi fost prezentată sau administrată în dosar, în pofida instrucțiunilor transmise de procurorul ierarhic superior (…). 121. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că anchetarea cazului și, în special, abordarea adoptată de autoritățile naționale, nu au îndeplinit cerințele inerente ce decurg din obligația pozitivă a statului de a stabili și de a pune în practică, în mod eficient, un sistem de drept penal apt să sancționeze toate formele de abuz sexual. 122. În ceea ce privește argumentul Guvernului potrivit căruia instanțele naționale au examinat fondul acțiunii civile introduse de prima reclamantă împotriva lui (…), prin care solicita restrângerea dreptului de a avea legături personale cu minorul și că reclamanta nu a atacat în fața instanțelor naționale hotărârea autorităților naționale de a respinge cererea sa de a-l decădea pe tată din drepturile părintești, Curtea reamintește că a stabilit anterior că, în orice caz, o protecție eficientă împotriva violului și a abuzului sexual necesită măsuri de natură penală (…). 123. Astfel, Curtea constată că în prezenta cauză s-a produs o încălcare a obligației pozitive a statului pârât, în temeiul art. 3 și 8 CEDO, în ceea ce îl privește pe al doilea reclamant. 2. Separarea primei reclamante de fiul său și dreptul limitat de a avea legături personale cu minorul. 124. Curtea reiterează faptul că separarea unei familii reprezintă o ingerință extrem de gravă. O astfel de măsură trebuie să fie susținută de considerații suficient de solide și de importante, în interesul copilului (…). Prin urmare, trebuie avut în vedere justul echilibrul ce trebuie realizat între interesele concurente ale persoanei, privită ca individ, și cele ale comunității, iar statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere în ambele contexte (…). În acest domeniu, evaluarea Curții nu se limitează la a verifica dacă un stat pârât și-a exercitat puterea în mod rezonabil, cu atenție și cu bună-credință. În plus, în exercitarea atribuției sale de supervizare pe cale jurisdicțională, Curtea nu se poate limita la a lua în considerare deciziile contestate în mod izolat, ci trebuie să le analizeze prin prisma cauzei privite în ansamblu: Curtea trebuie să stabilească dacă motivele invocate pentru a justifica ingerințele în cauză sunt relevante și suficiente (…). 125. Totodată, Curtea reamintește că dreptul părintelui și al copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al vieții de familie. În plus, o relație naturală de familie nu se încheie din cauza faptului că copilul a fost luat în grija statului (…). După cum a constatat anterior Curtea, luarea în custodia statului a unui copil ar trebui să fie considerată în mod normal ca o măsură temporară, care să înceteze cât mai curând, când este permis de circumstanțe, iar orice măsuri pentru punerea în aplicare a luării temporare în custodia statului ar trebui să respecte obiectivul final de a readuce părintele (părinții) biologic(i) alături de copil. În acest sens, trebuie să existe un echilibru corect între interesele copilului care rămâne în grija statului și cele ale părintelui, pentru a-l readuce alături de copil. În realizarea acestui exercițiu de păstrare a echilibrului, Curtea va acorda o importanță deosebită interesului superior al copilului, care, în funcție de natura și gravitatea sa, poate prevala asupra intereselor părintelui. În special, un părinte nu poate fi îndreptățit, în temeiul art. 8 CEDO, să ceară aplicarea unor măsuri care ar afecta sănătatea și dezvoltarea copilului (…). 126. Încă de la început, Curtea constată în cauză că, drept urmare a atmosferei violente din cadrul familiei, doamna (…) a depus o cerere către autoritățile naționale pentru a-l plasa temporar pe cel de-al doilea reclamant într-o instituție de stat. Autoritățile au decis din oficiu să mențină măsura doar pentru a asigura siguranța copilului, în lumina acuzațiilor de abuz sexual comise împotriva sa de tatăl său și în așteptarea rezultatului anchetei penale inițiate împotriva tatălui. Doamna (…) nu pare să fi atacat decizia autorităților în niciun stadiu al procedurii interne. Al doilea reclamant a fost plasat în instituția de stat pentru o perioadă care a depășit cu puțin un an și a primit vizite săptămânale din partea ambilor părinți pe întreaga perioadă în care a fost separat de mama sa. În final, măsura a fost ridicată, la cererea primei reclamante, iar copilul a fost imediat încredințat mamei sale și a continuat să trăiască alături de aceasta. 127. Curtea constată că nu există nicio probă la dosar care să arate că întâlnirile săptămânale ale celui de-al doilea reclamant cu tatăl său au fost dăunătoare pentru al doilea reclamant (…). În consecință, Curtea consideră că, permițându-i [tatălui] (…) să își viziteze fiul, autoritățile au reușit să realizeze un echilibru corect între interesele tuturor părților implicate. 128. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că, plasându‑l pe cel de-al doilea reclamant într-o instituție de stat, la cererea mamei sale, pentru o perioadă limitată de timp, și permițându-i să aibă legături cu ambii părinți, în mod regulat, autoritățile au manifestat gradul de prudență și vigilență necesar într-o situație delicată și sensibilă, și nu au făcut acest lucru în detrimentul drepturilor doamnei (…) sau al interesului superior al copilului. Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a art. 8 CEDO în ceea ce o privește pe doamna (…). 129. Având în vedere constatarea de mai sus, Curtea hotărăște, de asemenea, că nu există nicio problemă distinctă din perspectiva art. 13 din Convenție, în ceea ce îi privește pe oricare dintre reclamanți.” (M. Of. nr. 372 din 21 iunie 2013).

CEDO‑10.865/09, 45.886/07 și 32.431/08 (hot. Mocanu ș.a. c. România): „315. Curtea a precizat deja că trebuie să interpreteze art. 2 și 3 ținând seama de faptul că obiectul și scopul CEDO, în calitate de instrument de protecție a persoanelor, impun interpretarea și aplicarea dispozițiilor sale astfel încât garanțiile lor să fie concrete și efective. Reiterează faptul că art. 3, asemenea art. 2, trebuie să fie considerat una din dispozițiile primordiale ale CEDO, consacrând una din valorile fundamentale ale societăților democratice care alcătuiesc Consiliul Europei (…). Spre deosebire de celelalte dispoziții CEDO, acesta este formulat în termeni absoluți, neprevăzând nici excepții, nici limitări, și, conform art. 15 CEDO, nu admite nicio derogare (…).
316. Or, pentru ca interdicția generală a omorurilor arbitrare, precum și a torturii și a pedepselor și tratamentelor inumane sau degradante, care se adresează în special agenților publici, să se dovedească eficientă în practică, este necesar să existe o procedură care să permită fie controlarea legalității recurgerii la forța letală de către autoritățile statului, fie investigarea omorurilor arbitrare și a acuzațiilor de rele tratamente aplicate unei persoane aflate în custodia lor (…). 317. Astfel, având în vedere obligația generală care îi revine statului, în temeiul art. 1 CEDO, de a «recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile definite în (…) Convenție», dispozițiile art. 2 și 3 necesită, implicit, desfășurarea unei forme de anchetă oficială efectivă, atât în cazul în care recurgerea la forță, în special de către agenți ai statului, a cauzat decesul unei persoane (…), cât și în cazul în care persoana în cauză susține în mod credibil că a suferit, în special din partea poliției sau a altor autorități similare ale statului, un tratament contrar art. 3 (…). 318. Scopul esențial al unei astfel de anchete este de a asigura aplicarea efectivă a legislației care protejează dreptul la viață și interzice tortura și pedepsele și tratamentele inumane sau degradante, în cauze în care sunt implicați agenți sau organe ale statului, și de a garanta angajarea răspunderii acestora pentru decesul și relele tratamente survenite sub răspunderea lor (…). 319. Curtea a hotărât deja că obligația procedurală care decurge din art. 2, precum aceea care decurge din art. 3, continuă să se aplice și atunci când condițiile de securitate sunt dificile, inclusiv într-un context de conflict armat. Chiar dacă faptele aflate la originea obligației de cercetare au loc într-un context de violențe generalizate și anchetatorii întâmpină obstacole și constrângeri care impun recurgerea la măsuri de cercetare mai puțin eficiente sau care întârzie cercetările, este la fel de adevărat că art. 2 și 3 impun adoptarea tuturor măsurilor rezonabile care pot asigura desfășurarea unei anchete efective și independente (…). 320. În general, pentru ca o anchetă să fie considerată efectivă, este necesar ca instituțiile și persoanele responsabile pentru anchetă să fie independente de persoanele vizate de aceasta. Acest lucru presupune nu numai absența unei legături ierarhice sau instituționale, dar și o independență concretă (…). 321. Indiferent de modalitățile anchetei, autoritățile trebuie să acționeze din oficiu. În plus, pentru a fi efectivă, ancheta trebuie să permită identificarea și sancționarea persoanelor responsabile. De asemenea, aceasta trebuie să fie suficient de amplă pentru a permite autorităților responsabile să țină seama nu numai de actele agenților statului care au recurs la forță în mod direct și ilegal, dar și de circumstanțele în care au fost săvârșite aceste acte (…).
322. Deși nu este vorba despre o obligație de rezultat, ci de mijloace, orice deficiență a anchetei care îi slăbește capacitatea de a stabili circumstanțele cauzei sau identitatea persoanelor responsabile riscă să fie considerată ca neîndeplinind standardul de eficiență impus (…). 323. O cerință de celeritate și diligență rezonabilă este implicită în acest context. Deși pot exista obstacole sau dificultăți care împiedică ancheta să progreseze într-o anumită situație, un răspuns rapid din partea autorităților, atunci când este vorba de anchetarea folosirii ilegale a forței sau acuzații de rele tratamente, poate fi considerat, în general, esențial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului legalității și pentru a evita orice aparență de complicitate sau de toleranță față de acte ilegale (…). 324. În toate cazurile, în ceea ce privește obligațiile care decurg din art. 2 CEDO, rudele victimei trebuie să fie asociate procedurii în măsura necesară pentru protejarea intereselor legitime ale acestora. De asemenea, în ceea ce privește art. 3 din Convenție, victima trebuie să fie în măsură să participe efectiv la anchetă (…). 325. În cele din urmă, ancheta trebuie să fie temeinică, ceea ce înseamnă că autoritățile trebuie întotdeauna să facă eforturi serioase pentru a descoperi ce s-a întâmplat și nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a încheie ancheta (…). 326. Curtea a hotărât, de asemenea, că, în cauzele care privesc tortura sau relele tratamente aplicate de agenți ai statului, acțiunea penală nu ar trebui să se încheie ca urmare a intervenției prescripției, așa cum amnistia și grațierea nu ar trebui să fie tolerate în acest domeniu (…). În plus, aplicarea prescripției ar trebui să fie compatibilă cu cerințele Convenției. Prin urmare, este dificil să fie acceptate termene de prescripție inflexibile, care să nu admită nicio excepție (…)” (M. Of. nr. 944 din 23 decembrie 2014).

● CDFUE. Art. 4. Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degra­dante. Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. A se vedea art. 22 alin. (2) CR (sub art. 53 NCP).


Art. 283. Represiunea nedreaptă

(1) Fapta de a pune în mișcare acțiunea penală, de a lua o măsură preventivă neprivativă de libertate ori de a trimite în judecată o persoană, știind că este nevinovată, se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

(2) Reținerea sau arestarea ori condamnarea unei persoane, știind că este nevi­novată, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării drep­tului de a ocupa o funcție publică.

• VECHIUL CP: art. 266 alin. (1), 268.
• CEDO și CDFUE. A se vedea art. 5 par. 1 CEDO [CEDO–77.193/01 și 77.196/01] și art. 6 CDFUE (sub art. 205 NCP).
• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. A se vedea art. 23 alin. (1)-(2) CR (sub art. 205 NCP).


Art. 284. Asistența și reprezentarea neloială

(1) Fapta avocatului sau a repre­zentantului unei persoane care, în înțelegere frauduloasă cu o persoană cu interese contrare în aceeași cauză, în cadrul unei proceduri judiciare sau notariale, vatămă interesele clientului sau ale persoanei reprezentate se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează înțelegerea frauduloasă dintre avocat sau reprezentantul unei persoane și un terț interesat de soluția ce se va pronunța în cauză, în scopul vătămării intereselor clientului sau ale persoanei reprezentate.

(3) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.


Art. 285. Evadarea

(1) Evadarea din starea legală de reținere sau de deținere se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(2) Când evadarea este săvârșită prin folosire de violențe sau arme, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Se consideră evadare:

a) neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deținere, la expirarea perioadei în care s‑a aflat legal în stare de libertate;
b) părăsirea, fără autorizare, de către persoana condamnată, a locului de muncă, aflat în exteriorul locului de deținere.

(4) Pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării.

(5) Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1) și alin. (2) se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 269.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. LXXXI/2007 (M. Of. nr. 780 din 21 noiembrie 2008).


Art. 286. Înlesnirea evadării

(1) Înlesnirea prin orice mijloace a evadării se pedep­sește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(2) Înlesnirea evadării:

a) săvârșită prin folosire de violențe, arme, substanțe narcotice sau paralizante;
b) a două sau mai multor persoane în aceeași împrejurare;
c) unei persoane reținute sau arestate pentru o infracțiune sancționată de lege cu pedeapsa detențiunii pe viață ori cu pe­deapsa închisorii de 10 ani sau mai mare ori condamnate la o astfel de pedeapsă, se sancționează cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) sunt săvârșite de o persoană care avea îndatorirea de a‑l păzi pe cel reținut sau deținut, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

(4) Înlesnirea evadării, săvârșită din culpă, de către o persoană care avea îndato­rirea de a‑l păzi pe cel care a evadat, se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani.

(5) Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1)‑(3) se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 270.


Art. 287. Nerespectarea hotărârilor judecătorești

(1) Nerespectarea unei hotărâri judecătorești săvârșită prin:

a) împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistență față de organul de exe­cutare;
b) refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act;
c) refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către persoanele care au această obligație conform legii;
d) neexecutarea hotărârii judecătorești prin care s‑a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat;
e) neexecutarea hotărârii judecătorești privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată;
f) nerespectarea hotărârilor judecătorești privind stabilirea, plata, actualizarea și recalcularea pensiilor;
g) împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deținut în baza unei hotărâri judecătorești, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea;

h)1) nerespectarea unei măsuri de protecție dispuse în executarea unui ordin european de protecție.

se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) În cazul faptelor prevăzute în lit. d)‑g), acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

(3)2) În cazul faptei prevăzute la alin. (1) lit. h), împăcarea părților înlătură răspun­derea penală.

• VECHIUL CP: art. 271 alin. (1)‑(3).

1) Lit. h) a alin. (1) al art. 287 a fost introdusă prin art. 25 pct. 1 din L. nr. 151/2016.

2) Alin. (3) al art. 287 a fost introdus prin art. 25 pct. 2 din L. nr. 151/2016.


Art. 288. Neexecutarea sancțiunilor penale

(1) Sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare ori accesorii sau a măsurii de siguranță prevăzută în art. 108 lit. b) și lit. c), de către persoana fizică față de care s‑au dispus aceste sancțiuni, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

(2) Sustragerea de la executarea unei măsuri educative privative de libertate prin părăsirea fără drept a centrului educativ sau a centrului de detenție ori prin nepre­zentarea după expirarea perioadei în care s‑a aflat legal în stare de libertate se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(3) Neexecutarea, de către mandatar sau administrator, a pedepselor comple­mentare aplicate unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 141 se pedepsește cu amendă.

• VECHIUL CP: art. 271 alin. (4)-(5).


Titlul V. Infracțiuni de corupție și de serviciu (art. 289-309)
Capitolul I. Infracțiuni de corupție (art. 289-294)
Art. 289. Luarea de mită

(1) Fapta funcționarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neînde­plinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta.

(2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârșită de una dintre persoanele prevăzute în
art. 175 alin. (2), constituie infracțiune numai când este comisă în legătură cu neînde­plinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.

(3) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

• VECHIUL CP: art. 254, 256.
• CEDO. A se vedea CEDO–77.193/01 și 77.196/01 (sub art. 1 NCP).


Art. 290. Darea de mită

(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condițiile arătate în art. 289, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

(2) Fapta prevăzută în alin. (1) nu constituie infracțiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita.

(3) Mituitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.

(4) Banii, valorile sau orice alte bunuri date se restituie persoanei care le‑a dat, dacă acestea au fost date în cazul prevăzut în alin. (2) sau date după denunțul prevăzut în alin. (3).

(5) Banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

• VECHIUL CP: art. 255.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. LIX/2007 (M. Of. nr. 274 din 7 aprilie 2008).


Art. 291. Traficul de influență

(1) Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

(2) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

• VECHIUL CP: art. 257.
• JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SP) nr. 404/2014 (sub art. 7 L. nr. 78/2000).


Art. 292. Cumpărarea de influență

(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public, pentru a‑l determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.

(3) Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le‑a dat, dacă au fost date după denunțul prevăzut în alin. (2).

(4) Banii, valorile sau orice alte bunuri date sau oferite sunt supuse confiscării, iar dacă acestea nu se mai găsesc se dispune confiscarea prin echivalent.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 61 L. nr. 78/2000.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. LIX/2007 (M. Of. nr. 274 din 7 aprilie 2008).


Art. 293. Fapte săvârșite de către membrii instanțelor de arbitraj sau în legătură cu aceștia

Dispozițiile art. 289 și 290 se aplică în mod corespunzător și persoanelor care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunțe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre soluționare de către părțile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se desfășoară în baza legii române ori în baza unei alte legi.

• LPA. Art. 243. Dispozițiile art. 293 NCPse aplică indiferent dacă membrii instanțelor de arbitraj sunt români sau străini.


Art. 294. Fapte săvârșite de către funcționari străini sau în legătură cu aceștia

Prevederile prezentului capitol se aplică în privința următoarelor persoane, dacă, prin tratatele internaționale la care România este parte, nu se dispune altfel:

a) funcționarilor sau persoanelor care își desfășoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare în cadrul unei orga­nizații publice internaționale la care România este parte;
b) membrilor adunărilor parlamentare ale organizațiilor internaționale la care România este parte;
c) funcționarilor sau persoanelor care își desfășoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare, în cadrul Uniunii Europene;
d) persoanelor care exercită funcții juridice în cadrul instanțelor internaționale a căror competență este acceptată de România, precum și funcționarilor de la grefele acestor instanțe;
e) funcționarilor unui stat străin;
f) membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin;
g) juraților din cadrul unor instanțe străine.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 81 L. nr. 78/2000.


Capitolul II. Infracțiuni de serviciu (art. 295-309)
Art. 295. Delapidarea

(1) Însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestio­nează sau le administrează se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

(2) Tentativa se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 2151, 222.
• HP. A se vedea Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 1/2015 (sub art. 308 NCP).


Art. 296. Purtarea abuzivă

(1) Întrebuințarea de expresii jignitoare față de o per­soană de către cel aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu se pedepsește cu închi­soare de la o lună la 6 luni sau cu amendă.

(2) Amenințarea ori lovirea sau alte violențe săvârșite în condițiile alin. (1) se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.

• VECHIUL CP: art. 250.

JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 42/A/2014 (www.scj.ro): „(…) purtarea abuzivă incriminată în art. 296 NCP are corespondent art. 250 CP, o examinare comparativă a celor două texte punând în evidență asemănări, dar și deosebiri. Astfel, ambele texte incriminează purtarea abuzivă într-o variantă tip și mai multe variante agravate. Varianta tip a infracțiunii de purtare abuzivă are, în principiu, același conținut în ambele legi penale. Există însă o deosebire în ceea ce privește subiectul activ nemijlocit. Dacă potrivit art. 250 coroborat cu art. 258 CP autor al infracțiunii de purtare abuzivă putea fi atât funcționarul public cât și funcționarul, totuși pe planul sancționării norma de incriminare distingea în sensul că un funcționar autor al faptei de purtare abuzivă era sancționat cu o pedeapsă mai ușoară (maximul pedepsei se reducea cu 1/3 decât funcționarul public). În NCP, subiect activ, nemijlocit poate fi orice persoană (angajat), aflată în exercitarea atribuțiilor de serviciu, fără a se mai face deosebirea, în plan sancționator după cum acesta este funcționar public sau alt angajat. În art. 250 CP, purtarea abuzivă era incriminată în 4 variante agravate, în funcție de natura și gravitatea infracțiunii absorbite în conținutul acesteia. În NCP varianta agravată a infracțiunii constă în amenințarea ori lovirea sau alte violențe exercitate, săvârșirea față de o persoană de către cel aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, iar pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru infracțiunile absorbite în conținutul de purtare abuzivă ale cărei limite speciale se majorează cu 1/3. În concepția NCP, legiuitorul nu a mai reținut ca variantă agravantă o infracțiune ipoteza în care prin lovirea ori orice alte acte de violență săvârșite în condițiile art. 296 CP s-au produs consecințele specifice infracțiunii de vătămare corporală, în acest caz devenind aplicabile regulile concursului de infracțiuni. Observând limitele de pedeapsă, CP sancționa varianta tip cu o pedeapsă cuprinsă între o lună închisoare – 1 an închisoare alternativ cu amenda, iar varianta agravată care interesează în prezenta cauză, respectiv prin art. 250 alin. (4), prevedea o pedeapsă între 6 luni și 6 ani închisoare. În NCP, purtarea abuzivă varianta tip se pedepsește cu închisoare de la 1 lună la 6 luni sau amendă. Purtarea abuzivă descrisă în art. 296 alin. (2) NCP se sancționează cu pedeapsa prevăzută în art. 206 (amenințare) ori în art. 193 (lovirea sau alte violențe) ale căror limite speciale se majorează cu o treime. Rezultă astfel că atunci când purtarea abuzivă va consta în amenințare, pedeapsa în această modalitate va fi închisoarea de la 4 luni la 1 an și 4 luni; când purtarea abuzivă va consta în loviri sau alte violențe, pentru infracțiunea de purtare abuzivă sau în această modalitate, pedeapsa va fi închisoare de la 4 luni la 2 ani și 8 luni, iar când purtarea abuzivă constă în producerea de leziuni traumatice, afectarea sănătății unei persoane evaluate prin cel mult 90 zile îngrijiri medicale, pedeapsa pentru purtare abuzivă săvârșită în această modalitate va fi închisoarea de la 8 luni la 6 ani și 8 luni sau amendă. Examenul comparativ al celor două incriminări permite următoarele observații: Alegerea legii mai blânde urmează a se realiza în contextul în care ambele legi penale incriminează același fapt, însă cele două legi diferă în plan sancționator. Astfel, dacă sub aspectul condițiunilor de aplicare a represiunii penale nu se distinge diferența între cele două legi, regimul sancționator prevăzut este distinct. Pentru a stabili care pedeapsă este mai ușoară, urmează a ne călăuzi, nu după criterii abstracte, ci după rezultatele la care se ajunge aplicând fiecărei pedepse prevăzute de cele două legi criterii de evaluare în raport cu cazul concret. În speța de față analiza comparativă a regimului sancționator aplicat în cazul incriminării ce se regăsește în NCP permite observația că noua reglementare prevede alternativ cu pedeapsa închisorii pedeapsa amenzii (în varianta agravată) în timp ce legiuitorul în CP a prevăzut în ipoteza modalității agravate numai pedeapsa închisorii. În consecință rezultatul care va conduce la o pedeapsă de o clasă inferioară (de exemplu, pedeapsa amenzii față de pedeapsa închisorii) va fi mai favorabil, în cauză pedepsele prevăzute în două legi penale nefiind de același grad. În speță, legea mai favorabilă este NCP în împrejurarea în care prezintă la pedeapsa închisorii alternativa amenzii penale, context în care ICCJ urmează a face aplicarea art. 5 NCP, dar și a art. 12 L. nr. 187/2012, în referire la aplicarea pedepsei accesorii conform art. 65 NCP, art. 66 lit. a), b) NCP”.


Art. 297. Abuzul în serviciu

(1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, diza­bi­litate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA.

• VECHIUL CP: art. 246248.
• NECONSTITUȚIONALITATE. D.C.C. nr. 405/2016: „(…) dispozițiile art. 246 CP 1969 și ale art. 297 alin. (1) NCP sunt constituționale în măsura în care prin sintagma «îndeplinește în mod defectuos» din cuprinsul acestora se înțelege «îndeplinește prin încălcarea legii»”.
• CEDO. Art. 14. Interzicerea discriminării. Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, aparte­nența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
• PROTOCOLUL NR. 12 CEDO. Art. 1. Interzicerea generală a discriminării. 1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație. 2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate la par. 1.
• CDFUE. Art. 21. Nediscriminarea. (1) Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală. (2) În domeniul de aplicare a trata­telor și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale ale acestora, se interzice orice discri­minare pe motiv de cetățenie.
• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. Art. 4. Unitatea poporului și egalitatea între cetățeni. (…) (2) România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială. (…). Art. 16. Egalitatea în drepturi. (1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege.

JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 1998/2014 (www.scj.ro): „(…) inculpata (…) a încălcat obligațiile transmise de martora (…) și aduse la cunoștință și de martora (…) și s-a deplasat cu cei doi minori la IML doar în prezența asistentului maternal, deși i s-a spus să aștepte un reprezentant al poliției, situație care i-a creat premisele unei discuții mult mai lejere cu cei doi copii minori pe o chestiune a unor acuzații în legătură cu care și ea era cercetată. Inculpata a profitat de poziția pe care o avea – de psiholog – și a creat o aparență de consiliere a minorilor, deși, în realitate, a adresat o serie de întrebări legate strict de violențele la care copiii fuseseră supuși, sub forma unui test. Or, inculpata avea un interes direct în cauză ca declarațiile minorilor să nu evidențieze fapte de abuz fizic sau psihic al asistentei maternale, semne de abuz pe care, potrivit fișei postului și profesiei pe care o exercita inculpata, dacă și-ar fi desfășurat atribuțiile de serviciu, în mod corect, ar fi trebuit să le identifice și, mai mult, să le elimine prin consilierea de specialitate. În consecință, în acord cu instanțele de fond și apel, ICCJ constată că, în drept, fapta inculpatei (…) care, în calitate de psiholog în cadrul DGASPC (…), nu și-a îndeplinit, în mod corespunzător, la data de (…), atribuțiile de serviciu privind consilierea psihologică a părților vătămate (…), cauzând o vătămare importantă drepturilor minorilor la dezvoltare psihică armonioasă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 CP [art. 297 NCP]”.

D.C.C. nr. 405/2016: „(…) neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară – legi și ordonanțe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislația primară se realizează doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă”.


Art. 298. Neglijența în serviciu

Încălcarea din culpă de către un funcționar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defec­tuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau inte­reselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

• VECHIUL CP: art. 249 alin. (1).
• JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 946/2014 (www.scj.ro): „Regulile de conduită într-un penitenciar sunt foarte stricte și nu permit deplasarea deținuților în cadrul penitenciarului decât sub o supraveghere atentă a agenților supraveghetori și numai în prezența acestora (…). Aspectele invocate de inculpați referitoare la insuficiența personalului de pază, ineficiența sistemului de închidere a ușilor de acces la celelalte secții, derularea mai multor activități în același interval de timp, nu au avut un rol determinant în producerea evenimentului cât timp aceste împrejurări erau cunoscute și puteau fi remediate mai ales că programul zilnic în timpul servirii prânzului era identic în sensul că în același timp se scotea și gunoiul din camere, fără a fi sesizate neajunsuri din acest punct de vedere în celelalte zile. Deficiențele în exerci­tarea atribuțiilor de serviciu de către cei doi inculpați au fost determinante în producerea incidentului, rezultatul acestuia producându-se datorită culpei inculpaților, situație ce exclude existența cazului fortuit și implicit conduce la tragerea la răspundere penală a inculpaților sub aspectul comiterii infracțiunii de neglijență în serviciu. (…) ICCJ va dispune condamnarea acestora la amendă penală considerând că această pedeapsă este suficientă pentru a atinge scopul educativ și coercitiv al pedepsei (…). Este adevărat că inculpații au negat comiterea faptelor pe parcursul procesului penal, însă apreciază ICCJ că fiind la primul conflict cu legea penală, aplicarea unei amenzi penale poate să-i determine pe inculpați să adopte pe viitor un comportament adecvat regulilor de conviețuire socială”.

Dec. ICCJ (SP) nr. 1998/2014 (www.scj.ro): „În sarcina inculpatei s-au reținut două infrac­țiuni de neglijență în serviciu în forma calificată, constând în aceea că, în calitate de asistent social responsabil de caz în cadrul DGASPC (…), precum și în calitate de Șef Serviciu Asistenți Maternali Profesioniști, inculpata (…) nu și-a îndeplinit, în mod corespunzător, în anul (…), atribuțiile de serviciu privind evaluarea situației psiho-sociale a minorilor (…), precum și evaluarea activității asistentului maternal (…), iar în perioada anilor (…) nu și-a îndeplinit, în mod corespunzător, atribuțiile de serviciu privind controlarea și coordonarea activităților efectuate de angajații serviciului cu privire la părțile vătămate (…) și cu privire la asistentul maternal (…), cauzând o vătămare importantă drepturilor minorilor la viață, integritate corporală și dezvoltare psihică armonioasă. (…) Inculpata a aflat de la coinculpatele (…) că acestea nu o mai găsesc, de mult timp, pe inculpata (…) la domiciliu și nu au mai văzut copiii, dar nu a luat nicio măsură în acest sens. Totodată, deși a avut atribuții privind dosarele inculpatei și ale părților vătămate pe toată perioada cât acestea s-au aflat în plasament la inculpata (…) (atribuții de serviciu constând, printre altele, în monitorizarea asistentului maternal și, implicit, a relațiilor pe care acesta din urmă le avea cu minorii luați în plasament), apelanta (…) nu a sesizat că rapoartele de vizită întocmite de inculpata C.M. prezentau multiple deficiențe, că aceasta din urmă nu a făcut verificări cu privire la înscrierea fetiței la grădiniță, și că nu a vizitat copiii lunar, probleme sesizate de ANPFDC doar în urma unui control al actelor, ceea ce era, exact, atribuția inculpatei (…). Relevantă, în acest sens, este, în principal, nota de control întocmită de ANPFDC (…) și care a stabilit, fără putință de tăgadă, încălcarea, de către funcționari, a standardelor minime obligatorii în asistența maternală. Pe de altă parte, chiar inculpata (…) a declarat că își fundamenta evaluările situației psiho-socială a copiilor și deciziile luate cu privire la plasament pe baza rapoartelor întocmite de către inculpatele (…), rapoarte ce nu au corespuns atribuțiilor și criteriilor pe care ar fi trebuit să le îndeplinească. Inculpata (…) a acceptat că rapoartele au o serie de carențe și, mai ales, a acceptat ideea inexistenței unui control efectiv pe care persoanele abilitate nu l-au făcut. Față de situația de fapt reținută, în mod corect instanțele de fond și apel au constatat că, în cauză, nu există niciun dubiu că inculpata nu a făcut o monitorizare corectă și efectivă a asistentului maternal ci a procedat la încheierea unor acte formale, ce nu au conținut elemente esențiale și reale ale situației grave constatate ulterior. În virtutea funcțiilor deținute, inculpată P.V. a acționat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, într-un mod defectuos, neglijența sa fiind provocatoare de consecințe grave”.


Art. 299. Folosirea abuzivă a funcției în scop sexual

(1) Fapta funcționarului public care, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, pretinde ori obține favoruri de natură sexuală de la o persoană interesată direct sau indirect de efectele acelui act de serviciu se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică sau de a exercita profesia ori activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta.

(2) Pretinderea sau obținerea de favoruri de natură sexuală de către un funcționar public care se prevalează sau profită de o situație de autoritate ori de superioritate asupra victimei, ce decurge din funcția deținută, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică sau de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta.

• VECHIUL CP: art. 2031.


Art. 300. Uzurparea funcției

Fapta funcționarului public care, în timpul serviciului, îndeplinește un act ce nu intră în atribuțiile sale, dacă prin aceasta s‑a produs una dintre urmările prevăzute în art. 297, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

• VECHIUL CP: art. 240.


Art. 301. Conflictul de interese

(1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s‑a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s‑a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

(2) Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative.

• VECHIUL CP: art. 2531.

• NECONSTITUȚIONALITATE. D.C.C. nr. 603/2015: „(…) sintagma «raporturi comerciale» din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) NCP este neconstituțională”.


Art. 302. Violarea secretului corespondenței

(1) Deschiderea, sustragerea, distru­­gerea sau reținerea, fără drept, a unei corespondențe adresate altuia, precum și divulgarea fără drept a conținutului unei asemenea corespondențe, chiar atunci când aceasta a fost trimisă deschisă ori a fost deschisă din greșeală, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2) Interceptarea, fără drept, a unei convorbiri sau a unei comunicări efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicații se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) au fost săvârșite de un funcționar public care are obligația legală de a respecta secretul profesional și confidențialitatea informațiilor la care are acces, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani și inter­zicerea unor drepturi.

(4) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, către o altă persoană sau către public, fără drept, a conținutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul în care făptui­torul a luat cunoștință de aceasta din greșeală sau din întâmplare, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(5) Nu constituie infracțiune fapta săvârșită:

a) dacă făptuitorul surprinde săvârșirea unei infracțiuni sau contribuie la dovedirea săvârșirii unei infracțiuni;

b) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificație pentru viața comu­nității și a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate.

(6) Deținerea sau confecționarea, fără drept, de mijloace specifice de interceptare ori de înregistrare a comunicațiilor se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(7) Pentru faptele prevăzute la alin. (1), acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

• VECHIUL CP: art. 195.

• LPA. Art. 244. Dispozițiile art. 302 NCPse aplică indiferent dacă faptele au fost săvârșite în cadrul unor relații de serviciu sau în afara acestora.

• CEDO și CDFUE. A se vedea art. 8 CEDO și art. 7 CDFUE (la fin. Cap. IX T. I P. Specială, după art. 227).

CEDO‑42.250/02 (hot. Calmanovici c. România): „111. Reclamantul invocă mai multe încălcări ale dreptului său la respectarea vieții private și de familie, care decurg din interceptarea convorbirilor sale telefonice (…) 117. Convorbirile telefonice fiind cuprinse în noțiunile de «viață privată» și «corespon­dență» în sensul art. 8§1 (…), interceptarea lor, memorarea datelor astfel obținute și eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului reprezintă o «ingerință a unei autorități publice» în exercitarea dreptului pe care îl garanta art. 8 (…). 118. (…) trebuie amintit că expresia «prevăzută de lege» presupune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă și la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremației dreptului (…). În contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecție împotriva ingerinței arbitrare în exercitarea dreptului unui individ protejat prin art. 8. Mai mult decât atât, legea trebuie să utilizeze termeni suficient de clari pentru a le indica indivizilor în mod suficient în ce circumstanțe și în ce condiții abilitează autoritățile publice să ia astfel de măsuri secrete (…). Dacă nu putem niciodată, indiferent care ar fi sistemul, să îndepărtăm complet eventualitatea acțiunii ilegale a unui funcționar necinstit, neglijent sau cu exces de zel, atunci probabilitatea unei astfel de acțiuni și garanțiile oferite pentru a se proteja împotriva sa sunt cele care contează în scopul controlului efectuat de Curte în speță” (M. Of. nr. 283 din 30 aprilie 2009).

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. Art. 28. Secretul corespondenței. Secretul scrisorilor, al telegra­melor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comu­nicare este inviolabil.


Art. 303. Divulgarea informațiilor secrete de stat

(1) Divulgarea, fără drept, a unor informații secrete de stat, de către cel care le cunoaște datorită atribuțiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 176, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exer­citării unor drepturi.

(2) Deținerea, fără drept, în afara îndatoririlor de serviciu, a unui document ce conține informații secrete de stat, dacă poate afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice prevăzute în art. 176, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni 2 ani sau cu amendă.

(3) Persoana care deține un document ce conține informații secrete de stat, care poate afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice prevăzute în art. 176, nu se pedepsește dacă predă de îndată documentul la organul sau instituția emitentă.

• VECHIUL CP: art. 169.


Art. 304. Divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice

(1) Divul­garea, fără drept, a unor informații secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publi­cității, de către cel care le cunoaște datorită atribuțiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau activitatea unei persoane, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Divulgarea, fără drept, a unor informații secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicității, de către cel care ia cunoștință de acestea se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.

(3) Dacă, urmare a faptei prevăzute în alin. (1) și alin. (2), s‑a săvârșit o infracțiune împotriva investigatorului sub acoperire, a martorului protejat sau a persoanei incluse în Programul de protecție a martorilor, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani, iar dacă s‑a comis cu intenție o infracțiune contra vieții, pedeapsa este închi­soarea de la 5 la
12 ani.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 298 CP; art. 20 L. nr. 682/2002.


Art. 305. Neglijența în păstrarea informațiilor

(1) Neglijența care are drept urmare distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce conține informații secrete de stat, precum și neglijența care a prilejuit altei persoane aflarea unei asemenea informații se pedepsesc cu închisoarea de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează faptele prevăzute în art. 303 alin. (1) și art. 304, dacă au fost săvârșite din culpă.

• VECHIUL CP: art. 252.


Art. 306. Obținerea ilegală de fonduri

(1) Folosirea ori prezen­tarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete, pentru primirea aprobărilor sau garanțiilor necesare acordării finanțărilor obținute sau garantate din fonduri publice, dacă are ca rezultat obținerea pe nedrept a acestor fonduri, se pedepsește cu închi­soarea de la 2 la 7 ani.

(2) Tentativa se pedepsește.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 9 O.U.G. nr. 64/2007.

• RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 4/2016 (M. Of. nr. 418 din 2 iunie 2016): „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 181 alin. (1) L. nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și art. 215 alin. (1), (2) și (3) CP 1969, respectiv art. 244 alin. (1) și (2) și art. 306 NCP (…): Fapta de a folosi, în cadrul autorității contractante, printr-o acțiune a autorului, documente ori declarații inexacte, ce a avut ca rezultat obținerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul UE sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și de fonduri din bugetul național întrunește elementele constitutive ale infracțiunii unice prevăzute de art. 181 alin. (1) L. nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, indiferent dacă legea penală mai favorabilă este legea veche sau legea nouă”.


Art. 307. Deturnarea de fonduri

(1) Schimbarea destinației fondurilor bănești ori a resurselor materiale alocate unei autorități publice sau instituții publice, fără respectarea prevederilor legale, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și schimbarea, fără respectarea preve­derilor legale, a destinației fondurilor provenite din finanțările obținute sau garantate din fonduri publice.

(3) Tentativa se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 3021 alin. (1).


Art. 308. Infracțiuni de corupție și de serviciu comise de alte persoane

(1) Dispozițiile art. 289-292, 295, 297-301 și 304 privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu per­soanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.

(2) În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.

• VECHIUL CP: art. 258 alin. (1).

• NECONSTITUȚIONALITATE. D.C.C. nr. 603/2015: „(…) sintagma «ori în cadrul oricărei persoane juridice» din cuprinsul dispozițiilor art. 308 alin. (1) NCP, cu raportare la art. 301 NCP, este neconstituțională”.

• HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 1/2015 (M. Of. nr. 105 din 10 februarie 2015): „(…) dispozițiile art. 308 NCP reprezintă o variantă atenuată a infracțiunii de delapidare prevăzute de art. 295 NCP. La calcularea termenului de prescripție a răspunderii penale se ține seama de pedeapsa prevăzută de art. 295 NCP raportat la art. 308 alin. (2) NCP”.

• CEDO. A se vedea CEDO–77.193/01 și 77.196/01 (sub art. 1 NCP).


Art. 309. Faptele care au produs consecințe deosebit de grave

Dacă faptele prevăzute în art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art. 304, art. 306 sau art. 307 au produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate.

• VECHIUL CP: art. 2481.


Titlul VI. Infracțiuni de fals (art. 310-328)
Capitolul I. Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori (art. 310-316)
Art. 310. Falsificarea de monede

(1) Falsificarea de monedă cu valoare circula­torie se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează falsificarea unei monede, emise de către autoritățile competente, înainte de punerea oficială în circulație a acesteia.

(3) Tentativa se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 282 alin. (1), (3)-(4).


Art. 311. Falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată

(1) Falsifi­carea de titluri de credit, titluri sau instrumente pentru efectuarea plăților sau a oricăror alte titluri ori valori asemănătoare se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) privește un instrument de plată electronică, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Tentativa se pedepsește.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 282 alin. (1) CP; art. 24 alin. (1) L. nr.365/2002.


Art. 312. Falsificarea de timbre sau efecte poștale

(1) Falsificarea de timbre de orice fel, mărci poștale, plicuri poștale, cărți poștale sau cupoane răspuns internațional se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Tentativa se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 283.


Art. 313. Punerea în circulație de valori falsificate

(1) Punerea în circulație a valorilor falsificate prevăzute în art. 310‑312, precum și primirea, deținerea sau transmi­terea acestora, în vederea punerii lor în circulație, se sancționează cu pedeapsa prevă­zută de lege pentru infracțiunea de falsificare prin care au fost produse.

(2) Punerea în circulație a valorilor falsificate prevăzute în art. 310‑312, săvârșită de către autor sau un participant la infracțiunea de falsificare, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de falsificare prin care au fost produse.

(3) Repunerea în circulație a uneia dintre valorile prevăzute în art. 310‑312, de către o persoană care a constatat, ulterior intrării în posesia acesteia, că este falsificată, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de falsificare prin care au fost produse, ale cărei limite speciale se reduc la jumătate.

(4) Tentativa se pedepsește.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 282 alin. (2) și (4), 283 CP; art. 24 alin. (2) L. nr. 365/2002.

• RIL. A se vedea Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 15/2013 (sub art. 250 NCP).


Art. 314. Deținerea de instrumente în vederea falsificării de valori

(1) Fabri­carea, primirea, deținerea sau transmiterea de instrumente sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor prevăzute în art. 310, art. 311 alin. (1) și art. 312 se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(2) Fabricarea, primirea, deținerea sau transmiterea de echipamente, inclusiv hardware sau software, cu scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de plată elec­tronică, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

(3) Nu se pedepsește persoana care, după comiterea vreuneia dintre faptele prevă­zute în alin. (1) sau alin. (2), înainte de descoperirea acestora și înainte de a se fi trecut la săvârșirea faptei de falsificare, predă instrumentele sau materialele deținute auto­rităților judiciare ori încunoștințează aceste autorități despre existența lor.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 285 CP; art. 25 L. nr.365/2002.


Art. 315. Emiterea frauduloasă de monedă

(1) Confecționarea de monedă autentică prin folosirea de instalații sau materiale destinate acestui scop, cu încălcarea condițiilor stabilite de autoritățile competente sau fără acordul acestora, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează punerea în circulație a monedei confec­ționate în condițiile alin. (1), precum și primirea, deținerea sau transmiterea acesteia, în vederea punerii ei în circulație.

(3)1) Tentativa se pedepsește.

1) Alin. (3) al art. 315 a fost introdus prin art. I pct. 12 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 316. Falsificarea de valori străine

Dispozițiile cuprinse în prezentul capitol se aplică și în cazul când infracțiunea privește monede, timbre, titluri de valoare ori instrumente de plată emise în străinătate.

• VECHIUL CP: art. 284.

Capitolul II. Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare (art. 317-319)
Art. 317. Falsificarea de instrumente oficiale

(1) Falsificarea unui sigiliu, a unei ștampile sau a unui instrument de marcare de care se folosesc persoanele prevăzute în art. 176 sau persoanele fizice menționate în art. 175 alin. (2) se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Falsificarea unui sigiliu, a unei ștampile sau a unui instrument de marcare de care se folosesc alte persoane decât cele prevăzute în alin. (1) se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(3) Tentativa se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 286.


Art. 318. Folosirea instrumentelor false

Folosirea instrumentelor false prevăzute în art. 317 se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

• VECHIUL CP: art. 287.


Art. 319. Falsificarea de instrumente de autentificare străine

Dispozițiile cuprinse în prezentul capitol se aplică și atunci când fapta privește instrumente de auten­tificare sau de marcare folosite de autoritățile unui stat străin.


Capitolul III. Falsuri în înscrisuri (art. 320-328)
Art. 320. Falsul material în înscrisuri oficiale

(1) Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecințe juridice, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(2) Falsul prevăzut în alin. (1), săvârșit de un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecințe juridice.

(4) Tentativa se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 288.


Art. 321. Falsul intelectual

(1) Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(2) Tentativa se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 289.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 4/2008 (M. Of. nr. 868 din 22 decembrie 2008).

• JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 1998/2014 (www.scj.ro): „(…) recurenta inculpată (…), în calitate de psiholog în cadrul DGASPC (…), a făcut mențiuni necorespunzătoare adevărului în raportul cu privire la partea vătămată (…), întocmit la data de (…). Coroborând conținutul raportului în cauză cu nota informativă întocmită de martora (…), cu depozițiile martorului (…), dar și cu dispoziția și fișa postului din care au reieșit atribuțiile inculpatei, instanțele de fond și apel au reținut următoarele aspecte nereale care au fost consemnate de către inculpata (…): Inculpata avea cunoștință despre evenimentele de la școală în urma sesizării învățătoarei minorului, iar partea vătămată (…) nu a fost întrebată dacă acceptă testul. Inculpatei nu i s-a solicitat să rămână la discuția cu copilul și nu i s-a spus de ce partea vătămată fusese chemată, dorindu-se, din partea conducerii instituției, să se lămurească tocmai de ce părții vătămate îi este frică de psiholog. Partea vătămată nu s-a relaxat deloc în prezența inculpatei. Aceasta din urmă nu a realizat o consiliere sau o evaluare pentru a emite concluzii, participase doar la o discuție, iar concluziile expuse nu au fost susținute de niciun element. Prin urmare, raportul întocmit de către inculpată – funcționar aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu – cuprinde elemente nereale, ce nu și-au avut sorgintea în discuția purtată cu minorul (…), la data de (…), având în conținutul său aspecte pe care inculpata le-a inserat în dorința sa de a-și minimaliza propria participație penală, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual. (…) În cauză, s-a probat faptul că medicul de familie a eliberat scrisoarea medicală fără să consulte minora, însă a atestat lipsa semnelor de rele tratamente pe corpul acesteia din urmă. În condițiile în care inculpata (…) ar fi consultat-o pe partea vătămată, ar fi constatat, cu ușurință, existența multiplelor semne de rele tratamente aplicate minorei, contrar celor atestate de către inculpată, în calitate de medic de familie, în cuprinsul acelei scrisori medicale. (…) Față de considerentele expuse anterior, Curtea constată că, în drept, fapta inculpatei (…) care, în calitate de medic de familie al minorei (…), a făcut mențiuni necorespunzătoare adevărului în scrisoarea medicală din data de (…), adresată DGASPC (…) și înregistrată la această instituție, întrunește elementele constitutive a infracțiunii de fals intelectual, prevăzută și pedepsită de art. 289 CP [art. 321 NCP]”.


Art. 322. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată

(1) Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau 321, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Tentativa se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 290.


Art. 323. Uzul de fals

Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, când înscrisul este oficial, și cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, când înscrisul este sub semnătură privată.

• VECHIUL CP: art. 291.

• RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. XIX/2006 (M. Of. nr. 6 din 4 ianuarie 2007): „(…) fapta de folosire, cu vinovăție, de acte vamale false la Registrul Auto Român, în vederea verificării unui autoturism adus din străinătate în scopul înmatriculării acestuia, constituie infracțiunea de uz de fals prevă­zută în art. 291 CP [art. 323 NCP]”.


Art. 324. Falsificarea unei înregistrări tehnice

(1) Falsificarea unei înregistrări tehnice prin contrafacere, alterare ori prin determinarea atestării unor împrejurări neco­respunzătoare adevărului sau omisiunea înregistrării unor date sau împrejurări, dacă a fost urmată de folosirea de către făptuitor a înregistrării ori de încredințarea acesteia unei alte persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice, se pedep­sește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează folosirea unei înregistrări tehnice falsi­ficate în vederea producerii unei consecințe juridice.

(3) Prin înregistrare tehnică, în sensul prezentului articol, se înțelege atestarea unei valori, greutăți, măsuri ori a desfășurării unui eveniment, realizată, în tot sau în parte, în mod automat, prin intermediul unui dispozitiv tehnic omologat și care este destinată a proba un anumit fapt, în vederea producerii de consecințe juridice.


Art. 325. Falsul informatic

Fapta de a introduce, modifica sau șterge, fără drept, date informatice ori de a restricționa, fără drept, accesul la aceste date, rezultând date necorespunzătoare adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea producerii unei consecințe juridice, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la unu la
5 ani.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 48 L. nr.161/2003.


Art. 326. Falsul în declarații

Declararea necorespunzătoare adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unități în care aceasta își desfășoară activitatea în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declarația făcută servește la producerea acelei consecințe, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

• VECHIUL CP: art. 292.

• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 416/2001 privind venitul minim garantat (M . Of. nr. 401 din 20 iulie 2001; cu modif. ult.): Art. 282. Declararea unui număr mai mare de membri de familie sau declararea unor venituri mai mici decât cele reale, în scopul de a obține foloase materiale necuvenite, constituie infracțiune și se pedepsește potrivit dispozițiilor NCP”.

L. nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modif. și compl. L. nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea ANI, precum și pentru modif. și compl. altor acte normative (M. Of. nr. 621 din 2 septembrie 2010; cu modif. ult.): „Art. 28. Fapta persoanelor care, cu intenție, depun declarații de avere sau declarații de interese care nu corespund adevărului constituie infracțiunea de fals în declarații și se pedepsește potrivit NCP”.


Art. 327. Falsul privind identitatea

(1) Prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identități altei persoane, făcută unei persoane dintre cele prevă­zute în art. 175 sau transmise unei unități în care aceasta își desfășoară activi­tatea prin folosirea frauduloasă a unui act ce servește la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, pentru a induce sau a menține în eroare un funcționar public în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine ori pentru altul, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(2) Când prezentarea s‑a făcut prin întrebuințarea identității reale a unei persoane, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani.

(3) Încredințarea unui act ce servește la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile spre a fi folosit fără drept se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

• VECHIUL CP: art. 293.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. XIX/2007 (M. Of. nr. 503 din 31 iulie 2008).

• HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 20/2015 (M. Of. nr. 573 din 30 iulie 2015): „În interpre­tarea art. 327 alin. (2) NCP, stabilește că cerința esențială a elementului material al infracțiunii de fals privind identitatea reglementată în varianta tip, vizând folosirea frauduloasă a unui act ce servește la identificare, legitimare ori Ia dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, este obligatorie și în ipoteza în care acțiunea de prezentare s-a făcut prin întrebuințarea identității reale a unei persoane”.


Art. 328. Infracțiuni de fals comise în legătură cu autoritatea unui stat străin

Dispozițiile cuprinse în prezentul capitol se aplică și atunci când fapta privește acte emise de o autoritate competentă a unui stat străin sau de o organizație internațională instituită printr‑un tratat la care România este parte sau declarații ori o identitate asumate în fața acesteia.

Titlul VII. Infracțiuni contra siguranței publice (art. 329-366)
Capitolul I. Infracțiuni contra siguranței circulației pe căile ferate (art. 329-333)
Art. 329. Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defec­tuoasă

(1) Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă de către angajații care gestionează infrastructura feroviară ori a operatorilor de transport, intervenție sau manevră, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranța circulației mijloacelor de transport, intervenție sau manevră pe calea ferată, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(2) Dacă fapta a avut ca urmare un accident de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.

• VECHIUL CP: art. 274.


(1) Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor de­fectu­oasă, din culpă, de către angajații care gestionează infrastructura feroviară ori ai operatorilor de transport, intervenție sau manevră, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranța mijloacelor de transport, intervenție sau manevră pe calea ferată, se pedep­sește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Când fapta a avut ca urmare un accident de cale ferată, pedeapsa este închi­soarea de la unu la 5 ani.

• VECHIUL CP: art. 273.

• JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 238/A/2014 (www.scj.ro): „(…) prin modul în care a acționat inculpatul (…), nu i se poate reține în nici un mod, că prin acțiunile sale a favorizat producerea accidentului și dacă ar fi acționat corespunzător ar fi putut evita impactul cu autoutilitara condusă de inculpatul (…). Probele obiective și de netăgăduit, relevă că inculpatul (…) și-a îndeplinit obligația de diligență și implicit de rezultat, în sensul că s-a asigurat în mod corespunzător, în momentul în care s-a apropiat de trecerea de nivel cu calea ferată și conștient de existența factorului de ceață cu cer invizibil a luat toate măsurile ce le impunea o atare situație. Deși se susține în acuzare că în mod eronat nu s-a dat forță probantă experi­mentului judiciar, care ar confirma vinovăția inculpatului, ICCJ apreciază că în mod corect instanța fondului a dat acesteia valoare probatorie egală cu celelalte probe administrate în procesul penal și le-a coroborat împreună în vederea aflării adevărului; pentru că experi­mentul judiciar constă în reproducerea diferitelor împrejurări privind săvârșirea unei fapte (cu caracter penal sau încă nestabilit), în scopul de a verifica dacă puteau să aibă loc în anumite condiții, însă acesta nu deține nici cum rolul de regină a probelor și nici nu i se poate acorda forță probantă determinantă în cursul procesului penal, astfel cum s-a încercat a se acredita idea. (…) Toate aceste probe relevă și reflectă că inculpatul (…) și-a îndeplinit toate obligațiile pe care le avea de îndeplinit și trebuia să le îndeplinească pentru a preîntâmpina un accident feroviar, iar angajarea răspunderii penale a acestuia nu se poate dispune doar în baza inadvertențelor rezultate din experimental judiciar efectuat în cauză care a conferit doar date probabile și nu probe certe așa cum cer rigorile procesului penal pentru a dispune con­damnarea unei persoane, sens în care, pentru considerentele de fapt și drept expuse, ICCJ va menține soluția de achitare în ceea ce-l privește pe acest inculpat ca o consecință directă a nevinovăției sale”.


Art. 331. Părăsirea postului și prezența la serviciu sub influența alcoolului sau a altor substanțe

(1) Părăsirea postului, în orice mod și sub orice formă, de angajații cu atribuții privind siguranța circulației mijloacelor de transport, intervenție sau manevră pe calea ferată, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranța circulației acestor mijloace, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează îndeplinirea îndato­ririlor de serviciu de către un angajat având atribuții privind siguranța circulației mijloacelor de transport, intervenție sau manevră pe calea ferată, care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge ori se află sub influența unor substanțe psihoactive.

(3) Când faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) au avut ca urmare un accident de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 275.

• LPA. A se vedea art. 241 LPA (sub art. 29 NCP).


Art. 332. Distrugerea sau semnalizarea falsă

(1) Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuințare a liniei de cale ferată, a materialului rulant, a instalațiilor de cale ferată ori a celor de comunicații feroviare, precum și a oricăror altor bunuri sau dotări aferente infrastructurii feroviare ori așezarea de obstacole pe linia ferată, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranța mijloacelor de transport, manevră sau intervenție pe calea ferată, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și inter­zicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează săvârșirea de acte de semnalizare falsă sau săvârșirea oricăror acte care pot induce în eroare personalul care asigură circulația mijloacelor de transport, manevră sau intervenție pe calea ferată în timpul executării serviciului, dacă prin aceste fapte se creează un pericol de accident de cale ferată.

(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) au avut ca urmare un accident de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Când faptele prevăzute în alin. (1)‑(3) sunt săvârșite din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

(5) Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1) și alin. (2) se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 276.


Art. 333. Accidentul de cale ferată

Accidentul de cale ferată constă în distrugerea sau degradarea adusă mijloacelor de transport, materialului rulant sau instalațiilor de cale ferată în cursul circulației sau manevrei mijloacelor de transport, manevră, între­ținere sau intervenție pe calea ferată.

• VECHIUL CP: art. 277 alin. (1).


Capitolul II. Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice (art. 334-341)
Art. 334. Punerea în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat

(1) Punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau a unui tramvai neînmatriculat sau neînregistrat, potrivit legii, se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.

(2) Punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau a unui tramvai cu număr fals de înmatriculare sau înregistrare se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

(3) Tractarea unei remorci neînmatriculate sau neînregistrate ori cu număr fals de înmatriculare sau înregistrare se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(4) Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tractarea unei remorci ale cărei plăcuțe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare au fost retrase sau a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulație în România, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 85 O.U.G. nr.195/2002.

• RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 18/2012 (M. Of. nr. 41 din 18 ianuarie 2013): „În inter­pretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 85 alin. (1) și (2) O.U.G. nr. 195/2002 [art. 334
alin. (1) și (2) NCP]
: Punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul pe care sunt aplicate plăcuțe cu numărul provizoriu de circulație expirat, iar autorizația de circulație provizorie și-a încetat valabilitatea, întrunește numai elementele constitutive ale infracți­unii prevăzute în art. 85 alin. (1) O.U.G. nr. 195/2002 [art. 334 alin. (1) NCP]”.


Art. 335. Conducerea unui vehicul fără permis de conducere

(1) Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(2) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i‑a fost retras sau anulat, ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i‑a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(3) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și persoana care încredințează un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere pentru conducerea pe drumurile publice unei persoane despre care știe că se află în una dintre situațiile prevăzute în alin. (1) sau alin. (2), sau sub influența alcoolului ori a unor substanțe psihoactive.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 86 O.U.G. nr.195/2002.

• LPA. A se vedea și art. 241 LPA (sub art. 29 NCP).

• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 203/2012 pentru modif. și compl. O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice (M. Of. nr. 760 din 12 noiembrie 2012): „Art. I. (…) 18. În tot cuprinsul ordonanței de urgență, sintagma «subcategorii de vehicule» se înlocuiește cu sintagma «categorii de vehicule»”.


Art. 336. Conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe

(1) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea pre­vede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care, la mo­mentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și persoana, aflată sub influența unor substanțe psihoactive, care conduce un vehicul pentru care legea prevede obliga­tivitatea deținerii permisului de conducere.

(3) Dacă persoana aflată în una dintre situațiile prevăzute în alin. (1) și alin. (2) efec­tuează transport public de persoane, transport de substanțe sau produse periculoase ori se află în procesul de instruire practică a unor persoane pentru obținerea permisului de conducere sau în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 87, 90 O.U.G. nr. 195/2002.

• LPA. A se vedea și art. 241 LPA (sub art. 29 NCP).

• NECONSTITUȚIONALITATE. D.C.C. nr. 732/2014 (M. Of. nr. 69 din 27 ianuarie 2015): „(…) sintagma «la momentul prelevării mostrelor biologice» din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) NCP este neconstituțională”.


Art. 337. Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice

Refuzul ori sustragerea conducătorului unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere ori a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, de a se supune prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenței unor substanțe psihoactive se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 87 alin. (5) O.U.G. nr. 195/2002.

• LPA. A se vedea art. 241 LPA (sub art. 29 NCP).

• JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 343/A/2015 (sub Secț. a 3-a. Renunțarea la aplicarea pedepsei).


Art. 338. Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia

(1) Părăsirea locului accidentului, fără încuviințarea poliției sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorității com­petente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, implicat într‑un accident de circulație, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a șterge urmele accidentului de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor per­soane, fără acordul echipei de cercetare la fața locului.

(3) Nu constituie infracțiune părăsirea locului accidentului când:

a) în urma accidentului s‑au produs doar pagube materiale;

b) conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuși persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistență medicală necesară și la care a declarat datele personale de identitate și numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într‑un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului;

c) conducătorul autovehiculului cu regim de circulație prioritară anunță de îndată poliția, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unității de poliție pe a cărei rază de competență s‑a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare;

d) victima părăsește locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunță imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliție.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 89 O.U.G. nr. 195/2002.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. LXVI/2007 (M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008).


Art. 339. Împiedicarea sau îngreunarea circulației pe drumurile publice

(1) Insta­larea de mijloace de semnalizare rutieră sau modificarea pozițiilor acestora, fără autorizație eliberată de autoritățile competente, de natură să inducă în eroare parti­cipanții la trafic ori să îngreuneze circulația pe drumul public se pedepsește cu închi­soare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) Participarea în calitate de conducător de vehicul la întreceri neautorizate pe dru­murile publice se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(3) Cu aceeași pedeapsă se sancționează așezarea de obstacole care îngreunează sau împiedică circulația pe drumul public, dacă se pune în pericol siguranța circulației ori se aduce atingere dreptului la libera circulație a celorlalți participanți la trafic.

(4) Lăsarea fără supraveghere pe partea carosabilă a drumului public a unui vehicul care transportă produse sau substanțe periculoase se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 92 O.U.G. nr. 195/2002.


Art. 340. Nerespectarea atribuțiilor privind verificarea tehnică ori efectuarea repa­rațiilor

(1) Îndeplinirea defectuoasă sau neînde­plinirea atribuțiilor de verificare tehnică ori inspecție tehnică periodică a autovehiculelor, remorcilor sau tramvaielor ori a celor referitoare la efectuarea unor reparații sau intervenții tehnice de către persoanele care au asemenea atribuții, dacă din cauza stării tehnice a vehiculului s‑a pus în pericol siguranța circulației pe drumurile publice, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) Dacă, urmare a faptei prevăzute în alin. (1), s‑a produs un accident de circulație care a avut ca urmare vătămarea integrității corporale sau a sănătății uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani, iar dacă s‑a produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.

(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) au fost săvârșite din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.

(4) Repararea autovehiculelor, remorcilor, tramvaielor sau mopedelor având urme de accident, fără a fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege, se pedepsește cu închi­soarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 93 O.U.G. nr. 195/2002.


Art. 341. Efectuarea de lucrări neautorizate în zona drumului public

(1) Efec­tuarea unor lucrări de construire, modificare, modernizare sau reabilitare a drumului public ori de amenajare a accesului rutier la drumul public, fără autorizație de construcție eliberată în condițiile legii ori cu încălcarea condițiilor stabilite în autorizație, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Amplasarea unor construcții, panouri sau reclame publicitare în zona drumului, fără autorizație de construcție eliberată în condițiile legii ori cu încălcarea condițiilor stabilite în autorizație, dacă prin aceasta se creează un pericol pentru siguranța circu­lației, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(3) Persoana autorizată de administratorul căii ferate care nu ia măsurile corespun­zătoare pentru semnalizarea trecerilor la nivel cu calea ferată se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(4) Cu pedeapsa prevăzută în alin. (3) se sancționează și persoana autorizată de către administratorul unui drum public sau executantul unei lucrări pe partea carosabilă, care nu ia măsurile corespunzătoare pentru semnalizarea obstacolelor sau a lucrărilor pe drumurile publice, dacă prin aceasta s‑a produs un accident de circulație.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 94 O.U.G. nr. 195/2002.

Capitolul III. Nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive (art. 342-347)
Art. 342. Nerespectarea regimului armelor și al munițiilor

(1) Deținerea, portul, confecționarea, precum și orice operațiune privind circulația armelor letale, a munițiilor, mecanismelor sau dispozitivelor acestora sau funcționarea atelierelor de reparare a armelor letale, fără drept, se pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(2) Deținerea sau portul fără drept de arme neletale din categoria celor supuse autorizării se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(3) Sustragerea armelor sau munițiilor prevăzute în alin. (1) și alin. (2) se pedep­sește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Portul armelor prevăzute în alin. (1) și alin. (2), fără drept, în sediul autorităților publice, instituțiilor publice sau al altor persoane juridice de interes public ori în spațiile rezervate desfășurării procesului electoral, se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani și interzicerea unor drepturi.

(5) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (3) au ca obiect arme interzise sau muniții, mecanisme ori dispozitive ale acestora, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

(6) Nedepunerea armei și a muniției la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

(7) Fabricarea sau asamblarea de arme letale, de piese sau de muniție pentru acestea:

a) din orice componente esențiale traficate ilicit;

b) fără o autorizație eliberată de către o autoritate competentă a statului membru în care are loc fabricarea sau asamblarea;

c) fără marcarea armelor letale asamblate la data producerii lor, în conformitate cu prevederile legale, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 279 alin. (1)-(31) CP; art. 134, 137-141 L. nr.295/2004.


Art. 343. Uzul de armă fără drept

(1) Uzul de armă letală sau interzisă, fără drept, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 3 ani.

(2) Uzul de armă neletală din categoria celor supuse autorizării, fără drept, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 133 L. nr.295/2004.


Art. 344. Falsificarea sau modificarea. Ștergerea sau modificarea marcajelor de pe arme letale

Falsificarea sau ștergerea, înlăturarea ori modificarea, fără drept, a marcajelor de pe arme letale se pedepsește cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 136 L. nr.295/2004.


Art. 345. Nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive

(1) Primirea, deținerea, folosirea, cedarea, modificarea, înstrăinarea, dis­persarea, expunerea, producția, procesarea, manipularea, depozitarea intermediară, im­portul, exportul sau depozitarea finală, transportul sau deturnarea materialelor nucleare ori a altor materii radioactive, precum și orice operație privind circulația acestora, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exer­citării unor drepturi.

(2) Sustragerea materialelor nucleare sau a altor materii radioactive se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) și (2) au pus în pericol alte persoane sau bunuri, au produs vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoare de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) În cazul în care faptele prevăzute la alin. (1) și (2) au avut ca urmare moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(5) Dacă faptele prevăzute la alin. (1), (3) și (4) au fost săvârșite din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

(6)1) Prin excepție de la dispozițiile art. 137 alin. (2), în cazul infracțiunii prevăzute în prezentul articol, suma corespunzătoare unei zile-amendă pentru persoana juridică este cuprinsă între 500 lei și 25.000 de lei.

• VECHIUL CP: art. 2791.

1) Alin. (6) al art. 345 a fost introdus prin art. I pct. 13 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 346. Nerespectarea regimului materiilor explozive

(1) Producerea, experi­mentarea, prelucrarea, deținerea, transportul ori folosirea materiilor explozive sau orice alte operațiuni privind circulația acestora, fără drept, se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

(2) Sustragerea materiilor explozive se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Când faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) privesc o cantitate mai mare de 1 kg echivalent trotil sau când cantitatea explozivă este însoțită de materiale de inițiere, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) În cazul în care faptele prevăzute în alin. (1)‑(3) au avut ca urmare moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și inter­zicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 280.


Art. 347. Sancționarea tentativei

Tentativa la infracțiunile prevă­zute în art. 342 alin. (1) și alin. (3), art. 345 alin. (1) și alin. (2), precum și în art. 346 alin. (1) și alin. (2) se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 279 alin. (4), 2791 alin. (8), 280 alin. (8).


Capitolul IV. Infracțiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte activități reglementate de lege (art. 348-351)
Art. 348. exercitarea fără drept a unei profesii sau activități

Exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activități pentru care legea cere autorizație ori exercitarea acestora în alte condiții decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârșirea unor astfel de fapte se sancționează potrivit legii penale, se pedepsește cu închi­soare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

• VECHIUL CP: art. 281.

• RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 15/2015 (M. Of. nr. 816 din 3 noiembrie 2015): „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 348 NCP stabilește: Fapta unei persoane care exercită activități specifice profesiei de avocat în cadrul unor entități care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de L. nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, rep., cu modif. și compl. ult., constituie infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activități prevăzută de art. 348 NCP”.

• DISPOZIȚII CONEXE. O.G. nr. 65/1994 privind organizarea activității de expertiză contabilă și a contabililor autorizați, rep. (M. Of. nr. 13 din 8 ianuarie 2008; cu modif. ult.):
Art. 43. (1) Exercitarea oricărei atribuții specifice calității de expert contabil sau de contabil autorizat de către persoane neautorizate constituie infracțiune și se pedepsește potrivit legii penale”.

L. notarilor publici și a activității notariale 36/1995, rep. (M. Of. nr. 444 din 18 iunie 2014):Art. 37. Exercitarea fără drept a funcției de notar public constituie infracțiune și se sancționează potrivit legii penale”.

L. nr. 160/1998 pentru organizarea și exercitarea profesiunii de medic veterinar, rep. (M. Of. nr. 209 din 24 martie 2014):Art. 45. Exercitarea fără drept a oricărei activități specifice profe­siei de medic veterinar constituie infracțiune și se sancționează potrivit legii”.

O.G. nr. 71/2001 privind organizarea și exercitarea activității de consultanță fiscală (M. Of.
nr. 538 din 1 septembrie 2001; cu modif. ult.):
Art. 25. (…) (2) Exercitarea activităților de consultanță fiscală de către persoanele fizice care nu au dobândit calitatea de consultant fiscal potrivit prevederilor prezentei ordonanțe sau care nu au devenit membri activi ai Camerei [Consultanților Fiscali], precum și de către persoanele juridice care nu au fost autorizate de Cameră sau care nu s‑au înregistrat în Registrul consultanților fiscali și al societăților de consultanță fiscală constituie infracțiune și se pedepsește potrivit legii penale”.

L. nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect, rep. (M. Of. nr. 470 din 26 iunie 2014; cu modif. ult.): Art. 17. Exercitarea dreptului de semnătură fără îndeplinirea condițiilor prevăzute de prezenta lege constituie infracțiune și se pedepsește potrivit legii penale”.

L. nr. 460/2003 privind exercitarea profesiunilor de biochimist, biolog și chimist, înfiin­țarea, organizarea și funcționarea Ordinului Biochimiștilor, Biologilor și Chimiștilor în sistemul sanitar din România (M. Of. nr. 836 din 25 noiembrie 2003): Art. 44. Practicarea profesiunilor de biochimist, biolog și chimist din sistemul sanitar de către persoanele care nu au această calitate constituie infracțiune și se pedepsește conform prevederilor NCP”.

L. nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Psihologilor din România (M. Of. nr. 492 din 1 iunie 2004; cu modif. ult.): Art. 58. Practicarea profesiei de psiholog, în condiții de liberă practică, de către o persoană care nu are această calitate constituie infracțiune și se pedepsește conform NCP”.

A se vedea art. 75 O.U.G. nr. 86/2006, respectiv art. 393, 488, 644 L. nr. 95/2006.

L. nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator (M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006; cu modif. ult.): Art. 12. (…) (5) Exercitarea profesiei de mediator de către persoane care nu au dobândit calitatea de mediator autorizat, în condițiile prezentei legi, constituie infracțiune și se sancționează potrivit legii penale”.

L. nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, rep. (M. Of.
nr. 201 din 21 martie 2014; rectif.):
Art. 23. (…) (4) Exercitarea fără drept a atribuțiilor de preot constituie infracțiune și se pedepsește potrivit NCP”.

O.U.G. nr. 90/2008 privind auditul statutar al situațiilor financiare anuale și al situațiilor finan­ciare anuale consolidate și supravegherea în interes public a profesiei contabile (M. Of. nr. 481 din 30 iunie 2008; cu modif. ult.): Art. 37. Răspunderea auditorului statutar și a firmei de audit. (…) (5) Exercitarea activității de audit statutar fără a deține calitatea de auditor statutar constituie infracțiune și se pedepsește conform legii penale”.

O.U.G. nr. 144/2008 privind exercitarea profesiei de asistent medical generalist, a profesiei de moașă și a profesiei de asistent medical, precum și organizarea și funcționarea Ordinului Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor și Asistenților Medicali din România (M. Of. nr. 785
din 24 noiembrie 2008; cu modif. ult.):
Art. 19. (1) Practicarea profesiei de asistent medical generalist, moașă sau asistent medical de către o persoană care nu are această calitate ori nu îndeplinește condițiile prevăzute de prezenta ordonanță de urgență constituie infracțiune și se pedepsește conform prevederilor NCP”.

O.U.G. nr. 32/2012 privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare și societățile de administrare a investițiilor, precum și pentru modif. și compl. L. nr. 297/2004 privind piața de capital (M. Of. nr. 435 din 30 iunie 2012; cu modif. ult.): „Art. 197. Desfășurarea fără autorizație a oricăror activități sau operațiuni pentru care prezenta ordonanță de urgență cere autorizarea constituie infracțiune și se sancționează potrivit legii penale”.


Art. 349. Neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă

(1) Neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate și sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Fapta prevăzută în alin. (1) săvârșită din culpă se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 37 L. nr. 319/2006.


Art. 350. Nerespectarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă

(1) Nerespectarea de către orice persoană a obligațiilor și a măsurilor stabilite cu privire la securitatea și sănătatea în muncă, dacă prin aceasta se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, se pedep­sește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează repunerea în funcțiune a instalațiilor, mașinilor și utilajelor, anterior eliminării tuturor deficiențelor pentru care s‑a luat măsura opririi lor.

(3) Faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) săvârșite din culpă se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 38 L. nr. 319/2006.


Art. 351. Camăta

Darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 3 L. nr. 216/2011.


Capitolul V. Infracțiuni contra sănătății publice (art. 352-359)
Art. 352. Zădărnicirea combaterii bolilor

(1) Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocon­tagioase, dacă a avut ca urmare răspân­direa unei asemenea boli, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) este săvârșită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la o lună la 6 luni sau amenda.

• VECHIUL CP: art. 308.


Art. 353. Contaminarea venerică

(1) Transmiterea unei boli venerice, prin raport sexual sau alte acte sexuale, de către o persoană care știe că suferă de o astfel de boală, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Instanța de judecată va dispune măsura de siguranță a obligării la tratament medical.

• VECHIUL CP: art. 309 alin. (1) și (3).


Art. 354. Transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit

(1) Transmiterea, prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA – de către o persoană care știe că suferă de această boală, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

(2) Transmiterea, prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA – de către o altă persoană decât cea prevăzută în alin. (1) se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 12 ani.

(3) Dacă prin faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) s‑a produs moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani.

(4) Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârșită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar dacă a cauzat moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

(5) Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1) și alin. (2) se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 309 alin. (2).


Art. 355. Răspândirea bolilor la animale sau plante

(1) Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli ori a dăună­torilor, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Dacă fapta este săvârșită din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

• VECHIUL CP: art. 310.


Art. 356.1) Infectarea apei

(1) Infectarea prin orice mijloace a surselor sau rețelelor de apă, dacă apa devine dăunătoare sănătății oamenilor, animalelor sau plantelor, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

(2) Dacă fapta este săvârșită din culpa, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.

(3) Prin excepție de la dispozițiile art. 137 alin. (2), în cazul infracțiunii prevăzute în prezentul articol, suma corespunzătoare unei zile-amendă pentru persoana juridică este cuprinsă între 500 lei și 25.000 de lei.

(4) Tentativa se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 311.

1) Art. 356 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 14 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 357. Falsificarea sau substituirea de alimente ori alte produse

(1) Prepa­rarea, oferirea sau expunerea spre vânzare de alimente, băuturi ori alte produse falsi­ficate sau substituite, dacă sunt vătămătoare sănătății, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Prepararea, oferirea sau expunerea spre vânzare de medi­camente contrafăcute sau substituite care sunt vătămătoare sănătății se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 313 alin. (1)-(2), (4)-(6).


Art. 358. Comercializarea de produse alterate

(1) Vânzarea de alimente, băuturi sau alte produse cunoscând că sunt alterate ori cu perioada de valabilitate depășită, dacă sunt vătămătoare sănătății, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează punerea în consum de carne sau produse din carne, provenite din tăieri de animale sustrase controlului veterinar, dacă sunt vătămătoare sănătății.

(3) Vânzarea de medicamente cunoscând că sunt contrafăcute, alterate ori cu perioada de valabilitate depășită, dacă sunt vătămătoare sănătății ori și‑au pierdut în tot sau în parte eficiența terapeutică, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 313 alin. (1) și (3).


Art. 359. Traficul de produse sau substanțe toxice

(1) Producerea, deținerea, precum și orice operațiune privind circulația produselor ori substanțelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conțin astfel de substanțe ori experimentarea produselor sau substanțelor toxice, fără drept, se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Tentativa se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 312.

N.N. Dispozițiile art. 312 CP au fost abrogate prin art. 32 L. nr. 143/2000 (M. Of. nr. 362 din 3 august 2000) în ceea ce privește produsele sau substanțele stupefiante.


Capitolul VI. Infracțiuni contra siguranței și integrității sistemelor și datelor informatice (art. 360-366)
Art. 360. Accesul ilegal la un sistem informatic

(1) Accesul, fără drept, la un sistem informatic se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârșită în scopul obținerii de date informatice, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

(3) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârșită cu privire la un sistem informatic la care, prin intermediul unor proceduri, dispozitive sau programe specializate, accesul este restricționat sau interzis pentru anumite categorii de utilizatori, pedeapsa este închi­soarea de la 2 la 7 ani.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 42 L. nr. 161/2003.

• RIL. A se vedea Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 15/2013 (sub art. 250 NCP).


Art. 361. Interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice

(1) Inter­ceptarea, fără drept, a unei transmisii de date informatice care nu este publică și care este destinată unui sistem informatic, provine dintr‑un asemenea sistem sau se efec­tuează în cadrul unui sistem informatic se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și interceptarea, fără drept, a unei emisii electromagnetice provenite dintr‑un sistem informatic, ce conține date informatice care nu sunt publice.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 43 L. nr. 161/2003.


Art. 362. Alterarea integrității datelor informatice

Fapta de a modifica, șterge sau deteriora date informatice ori de a restricționa accesul la aceste date, fără drept, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 44 alin. (1) L. nr. 161/2003.


Art. 363. Perturbarea funcționării sistemelor informatice

Fapta de a perturba grav, fără drept, funcționarea unui sistem informatic, prin introducerea, transmiterea, modificarea, ștergerea sau deteriorarea datelor informatice sau prin restricționarea accesului la date informatice, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 45 L. nr. 161/2003.


Art. 364. Transferul neautorizat de date informatice

Transferul neautorizat de date dintr‑un sistem informatic sau dintr‑un mijloc de stocare a datelor informatice se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 44 alin. (2)‑(3) L. nr. 161/2003.


Art. 365. Operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice

(1) Fapta persoanei care, fără drept, produce, importă, distribuie sau pune la dispoziție sub orice formă:

a) dispozitive sau programe informatice concepute sau adaptate în scopul comiterii uneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 360‑364;

b) parole, coduri de acces sau alte asemenea date informatice care permit accesul total sau parțial la un sistem informatic, în scopul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 360‑364, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Deținerea, fără drept, a unui dispozitiv, a unui program informatic, a unei parole, a unui cod de acces sau a altor date informatice dintre cele prevăzute în alin. (1), în scopul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 360‑364, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 46 L. nr. 161/2003.

• RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 15/2013 (M. Of. nr. 760 din 6 decembrie 2013): „1. Montarea la bancomat a dispozitivelor autonome de citire a benzii magnetice a cardului autentic și a codului PIN aferent acestuia (skimmere, minivideocamere sau dispozitive tip tastatură falsă) constituie infracțiunea prevăzută de art. 46 alin. (2) L. nr. 161/2003 [art. 365 alin. (1) NCP]”.


Art. 366. Sancționarea tentativei

Tentativa la infracțiunile prevăzute în prezentul capitol se pedepsește.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 47 L. nr. 161/2003.


Titlul VIII. Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială (art. 367-384)
Capitolul I. Infracțiuni contra ordinii și liniștii publice (art. 367-375)
Art. 367. Constituirea unui grup infracțional organizat

(1) Inițierea sau consti­tuirea unui grup infracțional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Când infracțiunea care intră în scopul grupului infracțional organizat este sancționată de lege cu pedeapsa detențiunii pe viață sau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) au fost urmate de săvârșirea unei infracțiuni, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

(4) Nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2), dacă denunță autorităților grupul infracțional organizat, înainte ca acesta să fi fost descoperit și să se fi început săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile care intră în scopul grupului.

(5) Dacă persoana care a săvârșit una dintre faptele prevăzute în alin. (1)‑(3) înlesnește, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracțional organizat, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

(6) Prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 167, 323 CP; art. 2 lit. a), 7-9 L. nr. 39/2003.

• HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 12/2014 (M. Of. nr. 507 din 8 iulie 2014): „(…) faptele prevăzute de art. 323 CP anterior și art. 8 L. nr. 39/2003, în reglementarea anterioară modi­ficărilor aduse prin L. nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a NCP, se regăsesc în incriminarea din art. 367 NCP, nefiind dezincriminate”.

Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 10/2015 (M. Of. nr. 389 din 4 iunie 2015): „În interpretarea dispozițiilor art. 367 alin. (1) și (6) NCP: (…) în ipoteza în care odată cu intrarea în vigoare a NCP, infracțiunea care intră în scopul grupului organizat a fost dezincriminată, nu mai este îndeplinită una dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii, respectiv condiția tipicității”.

• JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 3021/2013 (www.scj.ro): „În opinia ICCJ, infracțiunea prevăzută de art. 7 L. nr. 39/2003 [art. 367 NCP] presupune existența unei asocieri între cel puțin 3 persoane care să acționeze în mod coordonat, o anumită perioadă de timp, în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave și care să urmărească, prin întreaga acti­vitate, obținerea direct sau indirect a unui beneficiu financiar sau alt beneficiu material. Asocierea presupune o activitate autonomă de constituire și organizare a unei grupări cu scop infracțional spre deosebire de pluralitatea ocazională, ca modalitate a participației penale, care implică săvârșirea în comun a unei fapte prevăzute de legea penală, dar nu subsecvent constituirii într-o asociere, ci exclusiv în vederea executării respectivei infracțiuni, actele comune anterioare comiterii faptei constituind acte pregătitoare menite să asigure executarea rezoluției infracționale. De asemenea, se impune a fi subliniat că cerința privitoare la numărul persoanelor care au constituit asocierea, trebuie verificată prealabil celorlalte condiții, lipsa acesteia înlăturând caracterul organizat al grupului”.


Art. 368. Instigarea publică

(1) Fapta de a îndemna publicul, verbal, în scris sau prin orice alte mijloace, să săvârșească infracțiuni se pedepsește cu închisoare de la
3 luni la 3 ani sau cu amendă, fără a se putea depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea la săvârșirea căreia s‑a instigat.

(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) este comisă de un funcționar public, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, fără a se putea depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea la săvârșirea căreia s‑a instigat.

(3) Dacă instigarea publică a avut ca urmare comiterea infrac­țiunii la care s‑a instigat, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru acea infracțiune.

• VECHIUL CP: art. 324.

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. Art. 30. Libertatea de exprimare. (…) (7) Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.


Art. 369. Incitarea la ură sau discriminare

Incitarea publicului, prin orice mijloace, la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane se pedepsește cu închi­soare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

• VECHIUL CP: art. 317.

• CEDO și CDFUE. A se vedea și art. 14 CEDO, art. 1 pct.1 Protocolul nr. 12 CEDO, respectiv art. 21 CDFUE (sub art. 297 NCP).

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. A se vedea art. 4 alin. (2) și art. 16 alin. (1)-(2) CR (sub art. 297 NCP).


Art. 370. Încercarea de a determina săvârșirea unei infracțiuni

Încercarea de a determina o persoană, prin constrângere sau corupere, să comită o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

• VECHIUL CP: art. 29.


Art. 371. Tulburarea ordinii și liniștii publice

Fapta persoanei care, în public, prin violențe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin amenințări sau atingeri grave aduse demnității persoanelor, tulbură ordinea și liniștea publică se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

• VECHIUL CP: art. 321.

• HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 9/2016 (M. Of. nr. 356 din 10 mai 2016): „1. În aplicarea dispozițiilor art. 371 NCP, în cazul infracțiunii de tulburare a ordinii și liniștii publice, pentru existența infracțiunii, violențele, amenințările sau atingerile grave aduse demnității nu trebuie să fie comise împotriva mai multor persoane, fiind suficient ca violențele, amenințările ori atingerile grave aduse demnității, care tulbură ordinea și liniștea publică, să fie săvârșite, în public, împotriva unei persoane. 2. În ipoteza în care violențele, amenințările sau atingerile grave aduse demnității persoanei, care tulbură ordinea și liniștea publică, au fost comise, în public, împotriva unei singure persoane, nu operează dezincriminarea, nefiind incidente dispozițiile art. 4 NCP”.


Art. 372. Portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase

(1) Fapta de a purta fără drept, la adunări publice, manifestări cultural‑sportive, în locuri special ame­najate și autorizate pentru distracție ori agrement sau în mijloace de transport în comun:

a) cuțitul, pumnalul, boxul sau alte asemenea obiecte fabricate sau confecționate anume pentru tăiere, înțepare sau lovire;

b) arme neletale care nu sunt supuse autorizării ori dispozitive pentru șocuri electrice;

c) substanțe iritant lacrimogene sau cu efect paralizant, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2) Folosirea, fără drept, la adunări publice, manifestări cultural‑sportive, în locuri de distracție ori agrement sau în mijloace de transport în comun a obiectelor sau substan­țelor prevăzute în alin. (1) se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

(3) Portul, fără drept, al obiectelor sau substanțelor prevăzute în alin. (1) în sediul autorităților publice, instituțiilor publice sau al altor persoane juridice de interes public ori în spațiile rezervate desfă­șurării procesului electoral se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 29 alin. (1) L. nr. 60/1991; art. 2 alin. (1) L. nr. 61/1991.

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. A se vedea art. 30 alin. (7) CR (sub art. 368 NCP).


Art. 373. Împiedicarea desfășurării unei adunări publice

Împiedicarea, prin orice mijloace, a desfășurării unei adunări publice care a fost autorizată potrivit legii se pedep­sește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.


Art. 374. Pornografia infantilă

(1)1) Producerea, deținerea, procurarea, stocarea, expunerea, promovarea, distribuirea, precum și punerea la dispoziție, în orice mod, de materiale pornografice cu minori se pedepsesc cu închisoarea de la un an la 5 ani.

(11)2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se pedepsește și îndemnarea sau recrutarea unui minor în scopul participării lui în cadrul unui spectacol pornografic, obținerea de foloase de pe urma unui astfel de spectacol în cadrul căruia participă minori sau exploatarea unui minor în orice alt fel pentru realizarea de spectacole pornografice.

(12) Vizionarea de spectacole pornografice în cadrul cărora participă minori se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) au fost săvârșite printr‑un sistem informatic sau alt mijloc de stocare a datelor informatice, pedeapsa este închisoarea de la 2 la
7 ani.

(3) Accesarea, fără drept, de materiale pornografice cu minori, prin intermediul sistemelor informatice sau altor mijloace de comu­nicații electronice, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

(31)3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1), (11), (12) și (2) au fost săvârșite în următoarele împrejurări:

a) de către un membru de familie;

b) de către o persoană în a cărei îngrijire, ocrotire, educare, pază sau tratament se afla minorul sau de o persoană care a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului;

c) fapta a pus în pericol viața minorului, limitele speciale ale pedepselor se majorează cu o treime.

(4)4) Prin materiale pornografice cu minori se înțelege orice material care prezintă un minor ori o persoană majoră drept un minor, având un comporta­ment sexual explicit sau care, deși nu prezintă o persoană reală, simulează, în mod credibil, un minor având un astfel de comportament, precum și orice reprezentare a organelor genitale ale unui copil cu scop sexual.

(41)5) Prin spectacol pornografic se înțelege expunerea în direct adresată unui public, inclusiv prin tehnologia informațiilor și comunicațiilor, a unui copil implicat într-un comportament sexual explicit ori a organelor genitale ale unui copil, cu scop sexual.

(5) Tentativa se pedepsește.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 18 L. nr. 678/2001; art. 51 L. nr. 161/2003; art. 11
L. nr. 196/2003.

1) Alin. (1) al art. 374 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 15 din O.U.G. nr. 18/2016.

2) Alin. (11)-(12) ale art. 374 au fost introduse prin art. I pct. 16 din O.U.G. nr. 18/2016.

3) Alin. (31) al art. 374 a fost introdus prin art. I pct. 17 din O.U.G. nr. 18/2016.

4) Alin. (4) al art. 374 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 18 din O.U.G. nr. 18/2016.

5) Alin. (41) al art. 374 a fost introdus prin art. I pct. 19 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 375. Ultrajul contra bunelor moravuri

Fapta persoanei care, în public, expune sau distribuie fără drept imagini ce prezintă explicit o activitate sexuală, alta decât cea la care se referă art. 374, ori săvârșește acte de exhibiționism sau alte acte sexuale explicite se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

• VECHIUL CP: art. 201 alin. (1), 321, 325.


Capitolul II. Infracțiuni contra familiei (art. 376-380)
Art. 376. Bigamia

(1) Încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) Persoana necăsătorită care încheie o căsătorie cu o per­soană pe care o știe căsătorită se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.

• VECHIUL CP: art. 303.


Art. 377. Incestul

Raportul sexual consimțit, săvârșit între rude în linie directă sau între frați și surori, se pedepsește cu închisoarea de la un an la 5 ani.

• VECHIUL CP: art. 203.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. II/2005 (M. Of. nr. 867 din 27 septembrie 2005).

• RIL. A se vedea Dec. ICCJ (SU) nr. 17/2008 (sub art. 218 NCP).

• JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 1734/2014 (www.scj.ro): „În noua codificare, (…) în ce privește infracțiunea de incest prevăzută de art. 377 NCP, a intervenit o modificare esențială față de incriminarea anterioară, fiind introdusă condiția ca raportul sexual între rude în linie directă sau între frați și surori să fie consimțit, adică să existe acordul de voință liber exprimat al ambilor parteneri. Această nouă condiție face ca existența infracțiunii de incest să fie exclusă atunci când raportul sexual între rude în linie directă sau între frați și surori a avut loc prin constrângere, (…) într-o atare situație urmând a se reține doar infracțiunea de viol în forma agravată prevăzută de art. 218 alin. (3) lit. b) NCP”.


Art. 378. Abandonul de familie

(1) Săvârșirea de către persoana care are obli­gația legală de întreținere, față de cel îndreptățit la întreținere, a uneia dintre următoarele fapte:

a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându‑l la suferințe fizice sau morale;

b) neîndeplinirea, cu rea‑credință, a obligației de întreținere prevăzută de lege;

c) neplata, cu rea‑credință, timp de 3 luni, a pensiei de întreținere stabilite pe cale judecătorească, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează neexecutarea, cu rea‑credință, de către cel condamnat a prestațiilor periodice stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptățite la întreținere din partea victimei infracțiunii.

(3) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

(4) Fapta nu se pedepsește dacă, înainte de terminarea urmăririi penale, inculpatul își îndeplinește obligațiile.

(5) Dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul își îndeplinește obligațiile, instanța dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru aceasta.

• VECHIUL CP: art. 305.


Art. 379. Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului

(1) Reținerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i‑a fost încredințat minorul potrivit legii, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează fapta persoanei căreia i s‑a încredințat minorul prin hotărâre judecătorească spre creștere și educare de a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre părinți să aibă legături personale cu minorul, în condițiile stabilite de părți sau de către organul competent.

(3) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

• VECHIUL CP: art. 307.


Art. 380. Împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu

(1) Părin­tele sau persoana căreia i‑a fost încredințat, potrivit legii, un minor și care, în mod nejustificat, îl retrage sau îl împiedică prin orice mijloace să urmeze cursurile învăță­mântului general obligatoriu se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2) Fapta nu se pedepsește dacă înainte de terminarea urmăririi penale inculpatul asigură reluarea frecventării cursurilor de către minor.

(3) Dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare inculpatul asigură reluarea frecventării cursurilor de către minor, instanța dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru aceasta.

• PROTOCOLUL NR. 1 CEDO. Art. 2. Dreptul la instruire. Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcțiilor pe care și le va asuma în domeniul educației și al învățământului, va respecta dreptul părinților de a asigura această educație și acest învățământ conform convingerilor lor religioase și filozofice.

• CDFUE. Art. 14. Dreptul la educație. (1) Orice persoană are dreptul la educație, precum și la accesul la formare profesională și formare continuă. (2) Acest drept include posibilitatea de a urma gratuit învățământul obligatoriu. (3) Libertatea de a înființa instituții de învățământ cu respectarea principiilor democratice, precum și dreptul părinților de a asigura educarea și instruirea copiilor lor, potrivit propriilor convingeri religioase, filozofice și pedagogice, sunt res­pectate în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestora.

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. Art. 32. Dreptul la învățătură. (1) Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare. (2) Învățământul de toate gradele se desfășoară în limba română. În condițiile legii, învățământul se poate desfășura și într-o limbă de circulație internațională. (3) Dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a învăța limba lor maternă și dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalitățile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege. (4) Învățământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor și tinerilor proveniți din familii defavorizate și celor instituționalizați, în condițiile legii. (5) Învățământul de toate gradele se desfășoară în unități de stat, particulare și confesionale, în condițiile legii. (6) Autonomia universitară este garantată. (7) Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. În școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege.


Capitolul III. Infracțiuni contra libertății religioase și respectului datorat persoanelor decedate (art. 381-384)
Art. 381. Împiedicarea exercitării libertății religioase

(1) Împiedicarea sau tulbu­rarea liberei exercitări a ritualului unui cult religios, care este organizat și funcționează potrivit legii, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) Obligarea unei persoane, prin constrângere, să participe la serviciile religioase ale unui cult ori să îndeplinească un act religios legat de exercitarea unui cult se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.

(3) Cu aceeași pedeapsă se sancționează obligarea unei persoane, prin violență sau amenințare, să îndeplinească un act interzis de cultul, organizat potrivit legii, căruia îi aparține.

(4) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

• VECHIUL CP: art. 318.

• CEDO. Art. 9. Libertatea de gândire, de conștiință și de religie. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a‑și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a‑și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor. 2. Libertatea de a‑și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într‑o societate democratică, pentru siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

• CDFUE. Art. 10. Libertatea de gândire, de conștiință și de religie. (1) Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Acest drept implică libertatea de a‑și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a‑și manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului, învățământului, practicilor și îndeplinirii riturilor. (2) Dreptul la obiecție pe motive de conștiință este recunoscut în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestui drept.

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. Art. 29. Libertatea conștiinței. (1) Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale. (2) Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc. (3) Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii. (4) În relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă. (5) Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate. (6) Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.


Art. 382. Profanarea lăcașurilor sau obiectelor de cult

Profanarea unui lăcaș sau a unui obiect de cult, aparținând unui cult religios care este organizat și funcțio­nează potrivit legii, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.


Art. 383. Profanarea de cadavre sau morminte

(1) Sustragerea, distrugerea sau profanarea unui cadavru ori a cenușii rezultate din incinerarea acestuia se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(2) Profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, a unei urne funerare sau a unui monument funerar se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

• VECHIUL CP: art. 319.

• RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. 35/2008 (M. Of. nr. 158 din 13 martie 2009): „În ipoteza în care obiectul material al infracțiunii de profanare de morminte prevăzute la art. 319 CP [art. 383 NCP] este un cadavru, iar inculpatul, prin dezmembrarea ori incendierea cadavrului, urmărește ascun­derea faptei de omor comise anterior, se vor reține în concurs real infracțiunea de omor și infracțiunea de profanare de morminte”.


Art. 384. Prelevarea ilegală de țesuturi sau organe

Prelevarea de țesuturi sau organe de la un cadavru, fără drept, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 27 L. nr. 104/2003.


Titlul IX. Infracțiuni electorale (art. 385-393)
Art. 385. Împiedicarea exercitării drepturilor electorale

(1) Împiedicarea, prin orice mijloace, a liberului exercițiu al dreptului de a alege sau de a fi ales se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(2) Atacul, prin orice mijloace, asupra localului secției de votare se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 52, 56 L. nr. 3/2000; art. 107, 111 L. nr. 67/2004; art. 55, 61 L. nr. 33/2007; art. 52, 58 L. nr. 35/2008.


Art. 386. Coruperea alegătorilor

(1) Oferirea sau darea de bani, de bunuri ori de alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidați ori un anumit candidat se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Nu intră în categoria bunurilor prevăzute în alin. (1) bunurile cu valoare simbolică, inscripționate cu însemnele unei formațiuni politice.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 54 L. nr. 3/2000; art. 109 L. nr. 67/2004; art. 58 L. nr. 33/2007; art. 55 L. nr. 35/2008.


Art. 387. Frauda la vot

(1) Fapta persoanei care votează:

a) fără a avea acest drept;

b) de două sau mai multe ori;

c) prin introducerea în urnă a mai multor buletine de vot decât are dreptul un alegător, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează utilizarea unei cărți de alegător sau a unui act de identitate nul ori fals sau a unui buletin de vot fals.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 55 L. nr. 3/2000; art. 110 L. nr. 67/2004; art. 60 L. nr. 33/2007; art. 56‑57 L. nr. 35/2008.


Art. 388. Frauda la votul electronic

Tipărirea și utilizarea de date de acces false, accesarea frauduloasă a sistemului de vot electronic sau falsificarea prin orice mijloace a buletinelor de vot în format electronic se pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 14 O.U.G. nr. 93/2003.


Art. 389. Violarea confidențialității votului

(1) Violarea prin orice mijloace a secretului votului se pedepsește cu amendă.

(2) Dacă fapta a fost comisă de un membru al biroului electoral al secției de votare, pedeapsa este închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 53 L. nr. 3/2000; art. 108 L. nr. 67/2004; art. 57 L. nr. 33/2007; art. 54 L. nr. 35/2008.


Art. 390. Nerespectarea regimului urnei de vot

(1) Deschiderea urnelor, înainte de ora stabilită pentru închiderea votării, se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Încredințarea urnei speciale altor persoane decât membrilor biroului electoral al secției de votare ori transportarea acesteia de către alte persoane sau în alte condiții decât cele prevăzute de lege se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 57 L. nr. 3/2000; art. 112‑113 L. nr. 67/2004; art. 62 L. nr. 33/2007; art. 59 L. nr. 35/2008.


Art. 391. Falsificarea documentelor și evidențelor electorale

(1) Falsificarea prin orice mijloace a înscrisurilor de la birourile elec­torale se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și înscrierea în copia de pe lista elec­torală permanentă ori de pe lista electorală comple­mentară a unor persoane care nu figurează în această listă.

(3) Introducerea în uz sau folosirea unui program informatic cu vicii care alterează înregistrarea ori însumarea rezultatelor obținute în secțiile de votare sau determină repartizarea mandatelor în afara prevederilor legii se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Cu aceeași pedeapsă se sancționează introducerea de date, informații sau proceduri care duc la alterarea sistemului informa­țional național necesar stabilirii rezul­tatelor alegerilor.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 55 L. nr. 3/2000; art. 60, 63‑64 L. nr. 33/2007; art. 57, 60‑61 L. nr. 35/2008.


Art. 392. Fapte săvârșite în legătură cu un referendum

Dispozițiile art. 385-391 se aplică în mod corespunzător și în cazul faptelor săvârșite cu prilejul unui referendum.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 52-57 L. nr. 3/2000.


Art. 393. Sancționarea tentativei

Tentativa la infracțiunile prevăzute în art. 385 și art. 387-391 se pedepsește.


Titlul X. Infracțiuni contra securității naționale (art. 394-412)
Art. 394. Trădarea

Fapta cetățeanului român de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizație străină ori cu agenți ai acestora, în scopul de a suprima sau știrbi unitatea și indivizibilitatea, suveranitatea sau independența statului, prin:

a) provocare de război contra țării sau de înlesnire a ocupației militare străine;

b) subminare economică, politică sau a capacității de apărare a statului;

c) aservire față de o putere sau organizație străină;

d) ajutarea unei puteri sau organizații străine pentru desfășurarea unei activități ostile împotriva securității naționale, se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 155.


Art. 395. Trădarea prin transmitere de informații secrete de stat

Transmiterea de informații secrete de stat unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora, precum și procurarea ori deținerea de documente sau date ce constituie informații secrete de stat de către cei care nu au calitatea de a le cunoaște, în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora, săvârșite de un cetățean român, se pedepsesc cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 157.


Art. 396. Trădarea prin ajutarea inamicului

Fapta cetățeanului român care, în timp de război:

a) predă teritorii, orașe, poziții de apărare, depozite ori instalații ale forțelor armate române sau care servesc apărării;

b) predă nave, aeronave, mașini, aparate, armament sau orice alte materiale care pot servi purtării războiului;

c) procură inamicului oameni, valori sau materiale de orice fel;

d) trece de partea inamicului sau efectuează alte acțiuni care sunt de natură să favorizeze activitatea inamicului ori să slăbească puterea de luptă a forțelor armate române sau a armatelor aliate;

e) luptă sau face parte din formații de luptă împotriva statului român sau a aliaților săi, se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 156.


Art. 397. Acțiuni împotriva ordinii constituționale

(1) Acțiunea armată întreprinsă în scopul schimbării ordinii constituționale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat se pedepsește cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea exer­citării unor drepturi.

(2) Întreprinderea de acțiuni violente împotriva persoanelor sau bunurilor săvârșite de mai multe persoane împreună, în scopul schimbării ordinii constituționale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, dacă se pune în pericol securitatea națională, se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 162, 1661.


Art. 398. Înalta trădare

Faptele prevăzute în art. 394-397, săvârșite de către Președintele României sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, constituie infracțiunea de înaltă trădare și se pedepsesc cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. Art. 96. Punerea sub acuzare. (1) Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților și senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Președintelui României pentru înaltă trădare. (2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi inițiată de majoritatea deputaților și senatorilor și se aduce, neîntârziat, la cunoștință Președintelui României pentru a putea da explicații cu privire la faptele ce i se impută. (3) De la data punerii sub acuzare și până la data demiterii Președintele este suspendat de drept. (4) Competența de judecată aparține ICCJ. Președintele este demis de drept la data rămânerii defi­nitive a hotărârii de condamnare.


Art. 399. Acțiunile ostile contra statului

Faptele prevăzute în art. 394 și în art. 396, săvârșite de un cetățean străin sau apatrid, se pedepsesc cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 158.


Art. 400. Spionajul

Faptele prevăzute în art. 395, săvârșite de un cetățean străin sau apatrid, se pedepsesc cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzi­cerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 159.


Art. 401. Atentatul care pune în pericol securitatea națională

Atentatul contra vieții săvârșit împotriva unei persoane care deține o funcție de demnitate publică, dacă fapta pune în pericol securitatea națională, se pedepsește cu detențiune pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 160.


Art. 402. Atentatul contra unei colectivități

Atentatul săvârșit contra unei colec­tivități prin otrăviri în masă, provocare de epidemii sau prin orice alt mijloc, în scopul îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 161.


Art. 403. Actele de diversiune

Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare, în întregime sau în parte, prin explozii, incendii sau în orice alt mod, a instalațiilor industriale, a căilor de comunicație, a mijloacelor de transport, a mijloacelor de telecomunicație, a construcțiilor, a produselor industriale sau agricole, ori a altor bunuri, dacă fapta pune în pericol securitatea națională, se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 163.


Art. 404. Comunicarea de informații false

Comunicarea sau răspândirea, prin orice mijloace, de știri, date sau informații false ori de documente falsificate, cunoscând caracterul fals al acestora, dacă prin aceasta se pune în pericol securitatea națională, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

• VECHIUL CP: art. 1681.


Art. 405. Propaganda pentru război

(1) Propaganda pentru război de agresiune, precum și răspândirea de știri tendențioase sau inventate, în scopul provocării unui război de agresiune, se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exer­citării unor drepturi.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează faptele prevăzute în alin. (1), săvârșite în scopul provocării unui război de agresiune împotriva României sau a unui conflict armat intern.

• VECHIUL CP: art. 356.

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. A se vedea art. 30 alin. (7) CR (sub art. 368 NCP).


Art. 406. Compromiterea unor interese de stat

Distrugerea, alterarea ori ascun­derea unui document sau înscris în care sunt stabilite drepturi ale statului român în raport cu o putere străină, dacă prin aceasta sunt puse în pericol sau vătămate intere­sele de stat, se pedepsește cu închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 168.


Art. 407. Divulgarea secretului care periclitează securitatea națională

(1) Divul­garea unor documente sau a unor date care constituie informații secrete de stat, de către cel care le cunoaște datorită atribuțiilor de serviciu, dacă fapta pune în pericol securitatea națională, se pedepsește cu închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Deținerea în afara îndatoririlor de serviciu a unui document ce conține informații secrete de stat, dacă fapta pune în pericol securitatea națională, se pedepsește cu închisoare de la 5 la 10 ani.

(3) Divulgarea, fără drept, a unor documente sau date care constituie informații secrete de stat, de către cel care ia cunoștință de acestea în afara îndatoririlor de serviciu, se pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani.

• VECHIUL CP: art. 169.


Art. 408. Infracțiuni contra persoanelor care se bucură de protecție internațio­nală

(1) Atentatul contra vieții săvârșit împotriva reprezentantului unui stat străin sau altei persoane care se bucură de protecție în conformitate cu convențiile internaționale, aflată în misiune oficială în România, se pedepsește cu detențiune pe viață sau închi­soare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Infracțiunile intenționate contra integrității corporale, sănătății sau libertății, săvâr­șite împotriva unei persoane dintre cele menționate în alin. (1), se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită, ale cărei limite speciale se majo­rează cu jumătate.

• VECHIUL CP: art. 171.


Art. 409. Constituirea de structuri informative ilegale

Inițierea, organizarea sau constituirea pe teritoriul României a unor structuri informative în scopul culegerii de informații secrete de stat ori desfășurarea de către acestea a unei activități de culegere sau prelucrare de asemenea informații, în afara cadrului legal, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 de ani și interzicerea unor drepturi.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 19 L. nr. 51/1991.


Art. 410. Nedenunțarea unor infracțiuni contra securității naționale

(1) Fapta persoanei care, luând cunoștință despre pregătirea sau comiterea vreuneia dintre infrac­țiunile prevăzute în art. 394-397, art. 399-403 și art. 406-409, nu înștiințează de îndată autoritățile se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

(2) Nedenunțarea săvârșită de un membru de familie nu se pedepsește.

(3) Nu se pedepsește persoana care, înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane pentru săvârșirea faptei nedenunțate, încunoștințează autoritățile competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mișcare a acțiunii penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului și a participanților.

• VECHIUL CP: art. 170.


Art. 411. Cauze de reducere a pedepsei

Dacă persoana care a săvârșit una dintre infracțiunile prevăzute în prezentul titlu înlesnește, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanților, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

• VECHIUL CP: art. 172.


Art. 412. Sancționarea tentativei

(1) Tentativa la infracțiunile prevăzute în pre­zentul titlu se pedepsește.

(2) Se consideră tentativă și producerea sau procurarea mijloacelor ori instru­mentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute în
art. 395‑397, art. 401‑403, art. 408 și art. 399 raportat la infracțiunea de trădare prin ajutarea inamicului.

• VECHIUL CP: art. 173.


Titlul XI. Infracțiuni contra capacității de luptă a forțelor armate (art. 413-437)
Capitolul I. Infracțiuni săvârșite de militari (art. 413-431)
Art. 413. Absența nejustificată

Absența nejustificată a oricărui militar de la unitate sau de la serviciu, care a depășit 4 ore, dar nu mai mult de 24 de ore, în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.

• VECHIUL CP: art. 331.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. XXVI/2007 (M. Of. nr. 772 din 14 noiembrie 2007).


Art. 414. Dezertarea

(1) Absența nejustificată de la unitate sau de la serviciu, care depășește 3 zile, a oricărui militar se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

(2) Dezertarea săvârșită în următoarele împrejurări:

a) de doi sau mai mulți militari împreună;

b) având asupra sa o armă militară;

c) în timpul misiunilor la care participă în afara teritoriului statului român, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani.

(3) În timp de război sau pe un teritoriu pe care a fost proclamată starea de asediu sau de urgență, dezertarea oricărui militar de la unitate sau serviciu care a depășit 24 de ore se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

• VECHIUL CP: art. 332.


Art. 415. Încălcarea consemnului

(1) Încălcarea regulilor servi­ciului de pază, inter­venție, însoțire sau de securitate se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Încălcarea consemnului de către santinela aflată în post la depozitele de arma­ment, muniții sau alte materiale explozive ori în alte posturi de un deosebit interes militar sau de stat se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(3) Faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) săvârșite în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgență se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

• VECHIUL CP: art. 333 alin. (1), (3)-(4).


Art. 416. Părăsirea postului sau comenzii

(1) Părăsirea de către militar a postului, a serviciului sau a oricărui alt loc în care acesta trebuia să se afle se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la un an.

(2) Părăsirea comenzii sau a serviciului de permanență de către orice militar se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(3) Faptele prevăzute la alin. (1) și (2) săvârșite pe durata stării de asediu sau a stării de urgență se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar dacă au fost săvârșite în timp de război, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani.

• VECHIUL CP: art. 333 alin. (2) și (4).


Art. 417. Insubordonarea

(1) Refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle de serviciu se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) În timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, pedeapsa pentru fapta prevăzută în alin. (1) este închi­soarea de la 2 la 7 ani.

• VECHIUL CP: art. 334.


Art. 418. Constrângerea superiorului

(1) Constrângerea, prin orice mijloace, a superiorului de către inferior sau a șefului de către subordonat, la încălcarea îndatoririlor de serviciu se pedepsește cu închisoarea de la unu la 3 ani.

(2) Fapta prevăzută în alin. (1) săvârșită de doi sau mai mulți militari împreună ori în fața trupei adunate sau prin folosirea unei arme se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

(3) În timp de război fapta prevăzută în alin. (1) se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani, iar fapta prevăzută în alin. (2) se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 12 ani.


Art. 419. Abuzul de autoritate

Fapta superiorului sau a șefului care, prin încăl­carea atribuțiilor de serviciu, cauzează o vătămare gravă a intereselor legale a inferi­orului sau subordonatului ori îl obligă să încalce îndatoririle de serviciu se pedepsește cu închisoarea de la unu la 3 ani.


Art. 420. Lovirea superiorului ori a inferiorului

(1) Lovirea superiorului de către inferior sau a șefului de către subordonat, atunci când superiorul sau șeful se află în exercitarea atribuțiilor de serviciu ori pentru acte îndeplinite în legătură cu aceste atribuții, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și lovirea săvârșită de către superior sau șef împotriva inferiorului sau a subordonatului, atunci când inferiorul sau subordonatul se află în exercitarea atribuțiilor de serviciu ori pentru acte îndeplinite în legătură cu aceste atribuții.

(3) Când faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) au fost comise în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, limitele speciale ale pedepsei se majo­rează cu o treime.

• VECHIUL CP: art. 335-336.


Art. 421. Capitularea

Predarea în mâinile inamicului de către comandant a forțelor armate pe care le comandă, lăsarea în mâinile inamicului, distrugerea sau aducerea în stare de neîntrebuințare de către comandant a mijloacelor de luptă sau a altor mijloace necesare pentru purtarea războiului, fără ca vreuna dintre acestea să fi fost determinată de condițiile de luptă, se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 338.


Art. 422. Părăsirea câmpului de luptă

Părăsirea câmpului de luptă sau refuzul de a acționa, săvârșite în timpul luptei, ori predarea în captivitate sau săvârșirea altor asemenea fapte de natură a servi cauzei inamicului se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 339.


Art. 423. Zborul neautorizat

(1) Zborul cu o aeronavă aparținând forțelor armate ale statului român, fără prealabilă autorizare, precum și nerespectarea regulilor de zbor, dacă prin aceasta se periclitează securitatea zborului în spațiul aerian sau a aeronavei, se pedepsesc cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.

(2) Dacă fapta a avut ca urmare distrugerea sau degradarea aeronavei, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă a avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 340.


Art. 424. Părăsirea navei

(1) Părăsirea unei nave militare în caz de naufragiu de către comandant, înainte de a‑și fi exercitat până la capăt îndatoririle de serviciu, precum și de către orice alte persoane ce fac parte din echipajul navei, fără ordinul coman­dantului, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(2) Dacă fapta este săvârșită în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 341.


Art. 425. Părăsirea comenzii

(1) Părăsirea comenzii de către comandantul unei nave militare sau al unei grupări de nave militare, în situații care ar fi putut periclita nava militară sau navele militare ori echipajul acestora, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

(2) În cazul în care părăsirea comenzii s‑a săvârșit în timpul luptei, de către coman­dantul unei nave militare sau al unei grupări de nave militare, pedeapsa este închi­soarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 342.


Art. 426. Neluarea măsurilor necesare în operațiunile navale

Fapta comandan­tului unei nave militare sau grupări de nave militare care, fără a fi fost oprit prin vreun ordin sau fără a fi fost împiedicat de misiunea specială pe care o avea:

a) nu ia măsurile necesare să atace, să lupte împotriva inamicului, să ajute o navă a statului român sau a unei țări aliate, urmărită de inamic ori angajată în luptă;

b) nu ia măsurile necesare pentru a distruge un convoi inamic;

c) nu urmărește navele de război sau comerciale ale inamicului se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 343.


Art. 427. Coborârea pavilionului

Coborârea pavilionului în timpul luptei, în scopul de a servi cauza inamicului, săvârșită de către comandantul unei nave militare sau al unei grupări de nave militare, precum și de către orice altă persoană ambarcată, se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 344.


Art. 428. Coliziunea

(1) Fapta comandantului unei nave militare sau a oricărei per­soane aflate la bordul navei, care a produs o coliziune sau punerea pe uscat a navei, dacă fapta a avut ca urmare avarierea gravă a acesteia, se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 12 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) În cazul în care fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârșită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(3) Fapta prevăzută în alin. (1) săvârșită în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și inter­zicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 345.


Art. 429. Sancționarea tentativei

Tentativa la infracțiunile prevă­zute în art. 421‑425, art. 427 și art. 428 alin. (1) se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 346.


Art. 430. Infracțiuni privitoare la aeronave militare

Dispozițiile art. 424-426, 428 și 429 se aplică în mod corespunzător și în cazul aeronavelor militare.

• VECHIUL CP: art. 347.


Art. 431. Punerea în mișcare a acțiunii penale

Acțiunea penală pentru infracți­unile prevăzute în art. 413-417 se pune în mișcare numai la sesizarea comandantului.

• VECHIUL CP: art. 337.


Capitolul II. Infracțiuni săvârșite de militari sau de civili (art. 432-437)
Art. 432. Sustragerea de la serviciul militar în timp de război

Fapta persoanei care, în timp de război sau pe durata stării de asediu, își provoacă vătămări integrității corporale sau sănătății, simulează o boală sau o infirmitate, folosește înscrisuri false sau orice alte mijloace, în scopul de a se sustrage de la serviciul militar, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

• VECHIUL CP: art. 348.

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. Art. 55. Apărarea țării. (1). Cetățenii au dreptul și obligația să apere România.


Art. 433. Agresiunea împotriva santinelei

(1) Fapta persoanei care amenință sau lovește santinela sau militarul aflat în serviciu de intervenție, însoțire sau de securitate se pedepsește cu închisoarea de la unu la 3 ani.

(2) Dacă fapta este săvârșită prin folosirea unei arme sau de două sau mai multe persoane împreună, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.


Art. 434. Sustragerea de la luarea în evidența militară

(1) Sustragerea de la luarea în evidența militară, selecția, stabilirea aptitudinilor și a opțiunilor privind modul de îndeplinire a îndatoririlor militare, în timp de pace, se pedepsește cu amendă.

(2) Dacă fapta este săvârșită în timp de război sau pe durata stării de asediu, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

• VECHIUL CP: art. 353.

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. A se vedea art. 55 alin. (1) CR (sub art. 432 NCP).


Art. 435. Neprezentarea la încorporare sau concentrare

(1) Neprezentarea la încorporare, concentrare sau mobilizare în timp de război sau pe durata stării de asediu, în termenul prevăzut în ordinul de chemare, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și neprezentarea celui încorporat sau concentrat la unitatea la care a fost repartizat, precum și a celui care, executând potrivit legii serviciul alternativ, nu se prezintă în termen la angajator.

(3) Termenele de prezentare prevăzute în alin. (1) și alin. (2) se prelungesc cu
10 zile, în cazul în care cel chemat se află în străinătate.

• VECHIUL CP: art. 354.

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. A se vedea art. 55 alin. (1) CR (sub art. 432 NCP).


Art. 436. Jefuirea celor căzuți pe câmpul de luptă

(1) Jefuirea pe câmpul de luptă a morților sau răniților se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează fapta prevăzută în alin. (1) care, fără să fie săvârșită pe câmpul de luptă, este urmarea unor operații de război.

• VECHIUL CP: art. 350.


Art. 437. Folosirea emblemei Crucea Roșie în timpul opera­țiunilor militare

Folosirea, fără drept, în timp de război sau pe durata stării de asediu, în legătură cu operațiunile militare, a emblemei ori denumirii de „Crucea Roșie” sau a celor asimilate acesteia se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

• VECHIUL CP: art. 351.


Titlul XII. Infracțiuni de genocid, contra umanității și de război (art. 438-445)
Capitolul I. Infracțiuni de genocid și contra umanității (art. 438-439)
Art. 438. Genocidul

(1) Săvârșirea, în scopul de a distruge, în întregime sau în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios, a uneia dintre următoarele fapte:

a) uciderea de membri ai grupului;

b) vătămarea integrității fizice sau mintale a unor membri ai grupului;

c) supunerea grupului la condiții de existență de natură să ducă la distrugerea fizică, totală sau parțială, a acestuia;

d) impunerea de măsuri vizând împiedicarea nașterilor în cadrul grupului;

e) transferul forțat de copii aparținând unui grup în alt grup, se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Dacă faptele de la alin. (1) sunt săvârșite în timp de război, pedeapsa este deten­țiunea pe viață.

(3) Înțelegerea în vederea săvârșirii infracțiunii de genocid se pedepsește cu închi­soarea de la 5 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Incitarea la săvârșirea infracțiunii de genocid, comisă în mod direct, în public, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 357.


Art. 439. Infracțiuni contra umanității

(1) Săvârșirea, în cadrul unui atac gene­ralizat sau sistematic, lansat împotriva unei populații civile, a uneia dintre următoarele fapte:

a) uciderea unor persoane;

b) supunerea unei populații sau părți a acesteia, în scopul de a o distruge în tot sau în parte, la condiții de viață menite să determine distrugerea fizică, totală sau parțială, a acesteia;

c) sclavia sau traficul de ființe umane, în special de femei sau copii;

d) deportarea sau transferarea forțată, cu încălcarea regulilor generale de drept internațional, a unor persoane aflate în mod legal pe un anumit teritoriu, prin expulzarea acestora spre un alt stat sau spre un alt teritoriu ori prin folosirea altor măsuri de constrângere;

e) torturarea unei persoane aflate sub paza făptuitorului sau asupra căreia acesta exercită controlul în orice alt mod, cauzându‑i vătămări fizice sau psihice, ori suferințe fizice sau psihice grave, ce depășesc consecințele sancțiunilor admise de către dreptul internațional;

f) violul sau agresiunea sexuală, constrângerea la prostituție, sterili­zarea forțată sau detenția ilegală a unei femei rămasă gravidă în mod forțat, în scopul modificării compo­ziției etnice a unei populații;

g) vătămarea integrității fizice sau psihice a unor persoane;

h) provocarea dispariției forțate a unei persoane, în scopul de a o sustrage de sub protecția legii pentru o perioadă îndelungată, prin răpire, arestare sau deținere, la ordinul unui stat sau al unei organizații politice ori cu autorizarea, sprijinul sau asentimentul acestora, urmate de refuzul de a admite că această persoană este privată de libertate sau de a furniza informații reale privind soarta care îi este rezervată ori locul unde se află, de îndată ce aceste informații au fost solicitate;

i) întemnițarea sau altă formă de privare gravă de libertate, cu încălcarea regulilor generale de drept internațional;

j) persecutarea unui grup sau a unei colectivități determinate, prin privare de drep­turile fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcție de alte criterii recunoscute ca inadmisibile în dreptul internațional;

k) alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferințe mari sau vătămări ale integrității fizice sau psihice, se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează faptele prevăzute în alin. (1), săvârșite în cadrul unui regim instituționalizat de oprimare sistematică și de dominare a unui grup rasial asupra altuia, cu intenția de a menține acest regim.

• JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SC I) nr. 273/2016 (sub art. 153 NCP).


Capitolul II. Infracțiuni de război (art. 440-445)
Art. 440. Infracțiuni de război contra persoanelor

(1) Săvârșirea, în cadrul unui conflict armat, cu sau fără caracter internațional, asupra uneia sau mai multor persoane protejate de dreptul internațional umanitar, a uneia dintre următoarele fapte:

a) uciderea;

b) luarea de ostatici;

c) aplicarea de tratamente cu cruzime sau inumane, cauzându‑i vătămări ale integrității fizice sau psihice ori suferințe fizice sau psihice grave, în special prin tortură sau mutilare;

d) violul sau agresiunea sexuală, constrângerea la prostituție, sterilizarea forțată sau detenția ilegală a unei femei rămasă gravidă în mod forțat, în scopul modificării com­poziției etnice a unei populații;

e) deportarea sau transferarea forțată, cu încălcarea regulilor generale de drept internațional, a unor persoane aflate în mod legal pe un anumit teritoriu, prin expulzarea acestora spre un alt stat sau un alt teritoriu ori prin folosirea altor măsuri de constrângere;

f) aplicarea sau executarea unei pedepse severe, în special pedeapsa cu moartea sau o pedeapsă privativă de libertate, împotriva unei persoane care nu a fost judecată în cadrul unei proceduri legale și imparțiale, care să ofere garanțiile impuse de dreptul internațional;

g) expunerea unei persoane la un pericol de moarte sau atingere gravă adusă sănătății prin:

efectuarea asupra acesteia de experiențe cu privire la care ea nu a consimțit în mod voluntar, expres și prealabil sau care nu sunt necesare pentru sănătatea acesteia ori nu sunt efectuate în interesul său;

prelevarea de țesuturi sau organe de la aceasta în scopul transplantului, cu excepția prelevării de sânge sau piele efectuate în scop terapeutic, în conformitate cu principiile medicale general recunoscute și cu consimțământul voluntar, expres și prealabil al persoanei;

supunerea acesteia la metode de tratament nerecunoscute medical, fără ca acestea să fie necesare pentru sănătatea persoanei și fără ca ea să fi consimțit, în mod voluntar, expres și prealabil;

h) supunerea unei persoane la un tratament degradant, se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează recrutarea sau încorporarea minorilor care nu au împlinit vârsta de 15 ani în forțele armate sau în grupuri armate, precum și determinarea acestora, prin orice mijloace, să participe activ la ostilități.

(3) Rănirea, în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter internațional, a unui membru al forțelor armate inamice sau a unui combatant al părții inamice, după ce acesta s‑a predat fără condiții sau care a fost scos din luptă în orice mod, se pedep­sește cu închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Săvârșirea, în cadrul unui conflict armat cu caracter internațional, a uneia dintre următoarele fapte:

a) menținerea ilegală în detenție sau întârzierea nejustificată a repatrierii uneia sau mai multor persoane dintre cele prevăzute în alin. (5) lit. a);

b) transferarea, în mod direct sau indirect, de către un agent al puterii ocupante, a unei părți a populației civile căreia el îi aparține, în teritoriul ocupat;

c) constrângerea, prin violență sau amenințare, a uneia sau mai multor persoane dintre cele prevăzute în alin. (5) lit. a) să servească în forțele armate ale inamicului;

d) constrângerea resortisanților puterii inamice să ia parte la operațiunile de război îndreptate împotriva țării lor, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(5) Persoanele protejate de dreptul internațional umanitar sunt:

a) într‑un conflict armat cu caracter internațional: persoanele protejate în sensul Convențiilor de la Geneva din 12 august 1949 și al Protocolului Adițional I din 8 iunie 1977, în special răniții, bolnavii, naufragiații, prizonierii de război și civilii;

b) într‑un conflict armat fără caracter internațional: răniții, bolnavii, naufragiații și persoanele care nu participă direct la ostilități și care se găsesc sub puterea părții inamice;

c) într‑un conflict armat cu sau fără caracter internațional: membrii forțelor armate și combatanții părții inamice, care au depus armele sau care, din orice altă cauză, nu se mai pot apăra și care nu se află sub puterea părții inamice.

• VECHIUL CP: art. 358.


Art. 441. Infracțiuni de război contra proprietății și altor drepturi

(1) Fapta per­soanei care, în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter internațional, jefuiește sau, cu încălcarea dreptului internațional și fără ca aceasta să fie justificată de necesități militare, distruge, își însușește sau rechiziționează bunuri ale părții inamice, aflate sub puterea părții căreia îi aparține făptuitorul, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Declararea, în cadrul unui conflict armat cu caracter internațional, ca fiind stinse, suspendate sau inadmisibile în justiție drepturile și acțiunile tuturor resortisanților părții inamice sau ale unei părți importante a acestora se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 359 alin. (1) și (3), 360.


Art. 442. Infracțiuni de război contra operațiunilor umanitare și emblemelor

(1) Fapta persoanei care, în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter internațional:

a) declanșează un atac împotriva personalului, instalațiilor, materialului, unităților sau vehiculelor care participă la o misiune de ajutor umanitar ori la o misiune de menținere a păcii, conform Cartei Națiunilor Unite, și care se bucură de protecția pe care dreptul internațional umanitar o garantează civililor sau bunurilor cu caracter civil;

b) declanșează un atac împotriva personalului, clădirilor, unităților sanitare sau mijloacelor de transport sanitare, care utilizează semnele distinctive prevăzute de Convențiile de la Geneva, în conformitate cu dispozițiile dreptului internațional umanitar, se pedepsește cu închisoare de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Fapta persoanei care, în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter inter­na­țional, utilizează fără drept semnele distinctive prevăzute de Convențiile de la Geneva, steagul de parlamentare, drapelul, insignele militare sau uniforma inamicului ori ale Organizației Națiunilor Unite, cauzând astfel moartea sau vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, se pedepsește cu închisoarea de la 7 la 15 ani și inter­zicerea exercitării unor drepturi.

• VECHIUL CP: art. 294, 359.


Art. 443. Utilizarea de metode interzise în operațiunile de luptă

(1) Fapta per­soanei care, în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter internațional:

a) declanșează un atac prin mijloace militare împotriva populației civile sau a unor civili care nu participă direct la ostilități;

b) declanșează un atac prin mijloace militare împotriva bunurilor civile protejate ca atare de dreptul internațional umanitar, în special clădiri consacrate cultului religios, învățământului, artei, științei, acțiunilor caritabile, monumentelor istorice, spitalelor, locurilor unde bolnavii sau răniții sunt adunați, precum și împotriva orașelor, satelor, locuințelor sau clădirilor neapărate ori zonelor demilitarizate sau asupra instalațiilor ori echipamentelor ce conțin substanțe periculoase, în măsura în care acestea nu sunt folosite ca obiective militare;

c) desfășoară un atac prin mijloace militare, știind că el va cauza pierderi de vieți omenești în rândul populației civile, răniri ale persoanelor civile, distrugeri de bunuri cu caracter civil, care ar fi vădit disproporționate în raport cu ansamblul avantajului militar concret și direct așteptat;

d) utilizează o persoană protejată de dispozițiile dreptului interna­țional umanitar pentru a evita ca anumite puncte, zone sau forțe militare să devină țintă a operațiunilor militare ale părții inamice;

e) utilizează, ca metodă de purtare a războiului, înfometarea deliberată a civililor, privându‑i de bunurile indispensabile supraviețuirii sau împiedicând, cu încălcarea dispo­zițiilor dreptului internațional umanitar, primirea ajutoarelor destinate acestora;

f) declară sau ordonă că nu va exista îndurare pentru învinși;

g) ucide sau rănește, prin viclenie, un membru al forțelor armate inamice sau un combatant al forțelor inamice;

h) utilizează bunurile culturale protejate ca atare de dreptul internațional umanitar, în special monumente istorice, clădiri consacrate cultului religios, învățământului, artei sau științei, pentru declanșarea unui atac prin mijloace militare împotriva părții inamice se pedepsește cu închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Desfășurarea unui atac prin mijloace militare, în cadrul unui conflict armat cu caracter internațional, știind că el va cauza mediului înconjurător daune extinse, de durată și grave, care ar fi vădit disproporționate în raport cu ansamblul avantajului militar concret și direct așteptat, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.


Art. 444. Utilizarea de mijloace interzise în operațiunile de luptă

Fapta per­soanei care, în cadrul unui conflict armat, cu sau fără caracter internațional:

a) utilizează otravă sau arme cu substanțe otrăvitoare;

b) utilizează gaze asfixiante, toxice sau asimilate și orice lichide, materii sau pro­cedee similare;

c) utilizează arme care cauzează suferințe fizice inutile, se pedepsește cu închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.


Art. 445. Sancționarea tentativei

Tentativa la infracțiunile pre­văzute în prezentul titlu se pedepsește.

• VECHIUL CP: art. 361.


Titlul XIII. Dispoziții finale (art. 446)
Art. 446. Intrarea în vigoare

(1) Prezentul cod intră în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia, cu excepția dispozițiilor alin. (2) și alin. (3), care intră în vigoare la 4 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentului cod.

(2) Legea nr. 301/2004 – Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 29 iunie 2004, cu modificările ulterioare, și Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 1 iulie 2004, cu modificările ulterioare, se abrogă.

(3) În termen de 12 luni de la data publicării prezentului cod în Monitorul Oficial al României, Partea I, Guvernul va supune Parla­mentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea în aplicare a Codului Penal.

Noul Cod Penal was last modified: noiembrie 9th, 2016 by Universul Juridic

Despre autor:

Universul Juridic

Universul Juridic

UniversulJuridic.ro reprezintă doar o mică parte din proiectul final ale cărui conținut și funcționalități vor fi într-o continuă dezvoltare, în funcție de necesitățile și dorințele dumneavoastră.

Abonează-te la newsletter