Hotărârea CEDO din 25 ianuarie 2022 în cauza D. împotriva României (Cererea nr. 54.780/15)

12 aug. 2022
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
1.399 views

Hotărârea CEDO din 25 ianuarie 2022 în cauza D. împotriva României (Cererea nr. 54.780/15)

Cadrul juridic relevant

– Vechiul Cod de procedură penală;

– Noul Cod de procedură penală;

– Legea nr. 51/1995;

– Protocolul din 1 decembrie 2018;

Campanie Craciun UJmag 2020

– Practica internă relevantă.

 

În M. Of. nr. 797 din 11 august 2022 s-a publicat Hotărârea CEDO din 25 ianuarie 2022 în cauza D. împotriva României.

Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

(…)

A. Cu privire la admisibilitate

50. Guvernul consideră că reclamanții nu dețineau „bunuri” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Acesta susține că Protocolul din 1 decembrie 2008 (supra, pct. 28) nu era în vigoare la data la care reclamanții au fost desemnați avocați din oficiu pentru apărarea părților civile, nici la data la care aceștia au devenit avocați.

51. Reclamanții contestă argumentul Guvernului și susțin că au avut un „bun” deoarece legislația națională, aplicabilă tuturor avocaților desemnați din oficiu în România, prevedea în mod explicit cuantumul onorariilor care urmau să le fie plătite în cursul proceselor penale (supra, pct. 26 și 28). Aceștia au arătat, de asemenea, că instanța de fond a confirmat referatele care justificau cuantumul onorariilor lor (supra, pct. 10).

52. Curtea face trimitere la principiile referitoare la noțiunea „bunuri” menționată în primul paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel cum rezultă din jurisprudența sa, rezumată în Cauza Belane Nagy împotriva Ungariei[(MC), nr. 53.080/13, pct. 72-79, 13 decembrie 2016].

53. În speță, Curtea observă că obligația de reprezentare juridică exercitată din oficiu de reclamanți la cererea instanței de fond (supra, pct. 5) se întemeia pe dispozițiile legale relevante în materie, și anume art. 82 din Legea nr. 51/1995 (supra, pct. 26) și art. 5 și 9 din Protocolul din 1 decembrie 2008 încheiat între UNBR și Ministerul Justiției (supra, pct. 28). Legislația menționată anterior a creat o „speranță legitimă” pentru reclamanți, care intră sub incidența noțiunii „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, că vor urma să primească suma prevăzută la art. 5 lit. e) din Protocolul din 1 decembrie 2008, cu condiția ca mandatul lor de reprezentare a părților civile să nu se încheie în cursul procesului (a se vedea, mutatis mutandisAnzelika Simaitiene împotriva Lituaniei, nr. 36.093/13, pct. 96, 21 aprilie 2020). În opinia Curții, nu este relevant faptul că Protocolul din 1 decembrie 2008 nu era în vigoare în momentul desemnării reclamanților ca avocați din oficiu (supra, pct. 5-7); ceea ce contează în speță este faptul că același protocol a intrat în vigoare la scurt timp după desemnarea lor și a reglementat stabilirea cuantumului onorariilor lor până la sfârșitul perioadei mai 2008 – octombrie 2014, în care reclamanții au participat la proces în calitate de reprezentanți ai părților civile (supra, pct. 8). În plus, instanțele naționale au admis că protocolul în discuție se aplica reclamanților. Curtea concluzionează astfel că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție este aplicabil în prezenta cauză. Prin urmare, Curtea respinge excepția ridicată de Guvern.

54. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate în sensul art. 35 din Convenție, Curtea îl declarată admisibil.

Monitor Dosare

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părților

(…)

2. Motivarea Curții

57. Curtea face trimitere la jurisprudența sa constantă referitoare la structura art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și la cele trei norme distincte cuprinse în această dispoziție [a se vedea, printre altele, Scordino împotriva Italiei(nr. 1) (MC), nr. 36.813/97, pct. 78, CEDO 2006-V; J.A. Pye (Oxford) Ltd și J.A. Pye (Oxford) Land Ltd împotriva Regatului Unit (MC), nr. 44.302/02, pct. 52, CEDO 2007-III; și Vistins și Perepjolkins împotriva Letoniei (MC), nr. 71.243/01, pct. 93, 2 octombrie 2012].

a) Cu privire la existența unei ingerințe

58. Curtea constată că, în contextul factual specific prezentei cauze, faptul că Curtea de Apel București a procedat la reducerea onorariilor reclamanților (supra, pct. 17-19) este considerat „reglementarea folosinței” bunurilor în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și, prin urmare, poate fi considerat o ingerință în exercitarea de către reclamanți a dreptului lor la respectarea bunurilor lor. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă privarea denunțată se justifică din perspectiva acestei dispoziții.

b) Cu privire la justificarea ingerinței

(…)

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din Convenție

74. Reclamanții susțin că nu au avut la dispoziție o cale de atac efectivă pentru a-și invoca pretențiile întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție cu privire la reducerea onorariilor lor de către Curtea de Apel București la 9 iulie 2015.

Invocă art. 13 din Convenție, care prevede următoarele:

„Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de […] convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”

75. Guvernul contestă acest argument.

76. Curtea, constatând că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, îl declară admisibil.

77. Cu toate acestea, Curtea consideră că nu este necesar să îl examineze pe fond întrucât se confundă cu cel pe care la soluționat în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1 (supra, pct. 71-73).

 

V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 4 din Convenție

(…)

2. Motivarea Curții

81. Curtea constată că nu este necesar să examineze dacă reclamanții au epuizat căile de atac interne, întrucât capătul de cerere al acestora este, în orice caz, inadmisibil pentru motivele expuse mai jos.

82. Curtea face trimitere la jurisprudența sa relevantă în speță referitoare la art. 4 din Convenție, astfel cum a fost rezumată în Cauza Chowdury și alții împotriva Greciei(nr. 21.884/15, pct. 90-91, 30 martie 2017):

(…)

83. În prezenta cauză, Curtea constată că, în temeiul legislației naționale în vigoare la data faptelor, atunci când existau indicii că părțile civile nu erau în măsură să își asigure propria apărare, instanțele recurgeau la serviciile avocaților desemnați din oficiu pentru părțile respective (supra, pct. 24). Această regulă nu poate fi considerată, în sine, ca fiind contrară Convenției, întrucât refuzul de a oferi părților civile această posibilitate ar putea, în anumite circumstanțe, să conducă la o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție din cauza lipsei posibilității de acces la o instanță (a se vedea, de exemplu, Airey împotriva Irlandei, 9 octombrie 1979, pct. 26, seria A nr. 32).

84. În continuare, Curtea observă că reclamanții au ales în mod liber profesia de avocat, acceptând în același timp ideea că aceasta implica obligația de a reprezenta clienții în cauzele în care erau desemnați apărători. Natura și scopul activității de reprezentare desfășurate de reclamanți în cursul procesului penal desfășurat în fața Judecătoriei Sector 2 București nu se aflau în afara cadrului activităților obișnuite ale unui avocat. Astfel cum reiese din practica internă a Baroului București, desemnarea lor în cursul procesului penal în discuție s-a făcut numai după ce reclamanții au formulat o cerere expresă pentru acordarea de asistență juridică din oficiu (supra, pct. 27). În plus, reclamanții nu precizează că nu au avut posibilitatea să renunțe la contractele de asistență juridică încheiate în beneficiul clienților lor.

85. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței citate la pct. 82 supra, munca „forțată” evocă ideea unei constrângeri fizice sau morale, care în mod cert lipsește în prezenta cauză. Cât despre munca „obligatorie”, aceasta nu se poate referi la nicio obligație legală, ca de exemplu munca ce trebuie efectuată în temeiul unui contract liber încheiat, astfel cum a fost situația în prezenta cauză.

86. Curtea consideră că situația reclamanților este similară cu cea a avocatului desemnat din oficiu în Cauza Bucha(citată anterior, pct. 40-41), în care Curtea a declarat inadmisibil un capăt de cerere întemeiat pe refuzul Curții Constituționale a Slovaciei de a rambursa unui avocat desemnat din oficiu o parte din cheltuielile de judecată care, potrivit Curții Constituționale, nu au fost efectuate în mod necesar. În speță, fără a fi necesar să examineze motivele care au determinat curtea de apel să reducă onorariile reclamanților, Curtea consideră că aceasta nu este o „sarcină disproporționată” pentru reclamanți și că nu se poate considera că această decizie a obligat reclamanții la muncă „forțată sau obligatorie” în sensul jurisprudenței citate la pct. 82 supra(a se vedea, mutatis mutandis, Bucha, decizie citată anterior, pct. 42-45).

87. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) și 4 din Convenție.

VI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 coroborat cu art. 4 § 2 din Convenție

88. Reclamanții susțin, în esență, că au suferit o discriminare ca urmare a reducerii onorariilor lor ca urmare a deciziei Curții de Apel București, cât timp avocații desemnați din oficiu să îi asiste pe inculpați, precum și personalul sistemului judiciar care a participat la același proces nu au suferit același tratament. Aceștia invocă art. 14 coroborat cu art. 4 din Convenție.

Art. 14 prevede următoarele:

„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de […] Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”

89. Guvernul constată că reclamanții nu au indicat persoanele despre care se presupune că au fost supuse unui tratament diferit față de ei, ca urmare a discriminării căreia consideră că i-au căzut victime.

90. Curtea reamintește că munca normală în sine se poate dovedi anormală dacă discriminarea presupune alegerea unor grupuri sau persoane care trebuie să o presteze. Aceasta a statuat că art. 14 coroborat cu art. 4 din Convenție se aplică în cauze similare cu prezenta cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Bucha, citată anterior, pct. 53).

91. Curtea constată că există o „discriminare”, în sensul art. 14, atunci când statul, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, tratează în mod diferit persoane aflate în situații similare [a se vedea, printre multe altele, Thlimmenos împotriva Greciei(MC), nr. 34.369/97, pct. 44, CEDO 2000-IV]. În fiecare cauză cu care este sesizată în contextul art. 14, aceasta trebuie să verifice, pe baza elementelor de fapt și de drept care îi sunt prezentate, dacă a avut loc efectiv o diferență de tratament și dacă aceasta a fost aplicată în funcție de criteriile prevăzute de acest articol. O simplă supoziție sau suspiciune din partea părților în cauză nu este suficientă în acest scop [Vikoulov și alții împotriva Letoniei(dec.), nr. 16.870/03, 31 august 2006].

92. În speță, în ceea ce privește primul argument invocat de reclamanți în susținerea capătului lor de cerere, și anume acela că avocaților care i-au reprezentat pe inculpați li s-au rambursat onorariile cuvenite avocaților desemnați din oficiu fără aplicarea unei reduceri, Curtea constată că reclamanții nu au prezentat nicio probă pentru a corobora afirmațiile lor. Curtea nu dispune de niciun element care să îi permită să aprecieze nivelul remunerației diverșilor avocați desemnați din oficiu care i-au apărat pe inculpați în cursul procesului penal în discuție pentru a verifica dacă o eventuală diferență de tratament a avut loc efectiv în prezenta cauză. Aceeași concluzie se impune în ceea ce privește al doilea argument invocat de reclamanți, și anume remunerarea fără reducerea salariilor personalului din sistemul judiciar care a participat la același proces (sistem de remunerare care, în orice caz, nu este comparabil cu cel al avocaților desemnați din oficiu în prezenta cauză). Pe scurt, Curtea nu vede nicio aparentă discriminare sancționată de art. 14 din Convenție în prezenta cauză.

93. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca vădit nefondat, în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și 4 din Convenție.

VII. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

94. Art. 41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A. Prejudiciu

95. Cu titlu de prejudiciu material, reclamanții solicită rambursarea diferenței dintre onorariile avocațiale la care aveau dreptul în temeiul Protocolului din 1 decembrie 2008 și onorariile deja plătite. Astfel, prima reclamantă solicită 411.200 lei românești (RON) [aproximativ 93.300 euro (EUR) ], a doua reclamantă solicită 403.400 (aproximativ 91.500 EUR), iar al treilea reclamant solicită 401.450 RON (aproximativ 91.000 EUR). De asemenea, reclamanții solicită, fiecare, 10.000 EUR pentru repararea prejudiciului moral pe care consideră că l-au suferit ca urmare a dezamăgirii resimțite în urma minimizării competențelor lor profesionale de către autoritățile statului.

96. Guvernul solicită Curții să constate că activitatea de asistență juridică acordată de reclamanți în beneficiul părților civile a fost o muncă comună, pe când cererile lor de reparare a prejudiciilor materiale au fost formulate separat în fața Curții. Acesta subliniază că singurele documente justificative prezentate sunt rezultatul calculelor efectuate de părțile interesate. În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul solicită Curții să constate că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciile pe care reclamanții consideră că le-au suferit și faptele aflate la originea cererilor lor. Acesta precizează că sumele solicitate de aceștia în acest sens sunt excesive.

97. Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu moral ca urmare a încălcării constatate a art. 1 din Protocolul nr. 1. Pronunțându-se în echitate, consideră că este necesar să i se acorde fiecăruia dintre reclamanți 5.000 EUR în acest sens.

98. În plus, Curtea subliniază că art. 465 din noul Cod de procedură penală permite revizuirea unei hotărâri pronunțate în plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale unui reclamant (a se vedea, mutatis mutandisMischie împotriva României, nr. 50.224/07, pct. 50, 16 septembrie 2014; și Pătrașcu împotriva României, nr. 7.600/09, pct. 58, 14 februarie 2017) și consideră că această posibilitate constituie, în principiu, un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate în speță. Reclamanții se pot folosi de acesta, dacă așa doresc.

B. Cheltuieli de judecată

99. Reclamanții nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată. Prin urmare, Curtea nu trebuie să se pronunțe cu privire la acest aspect.

C. Dobânzi moratorii

100. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Hotărârea Curții:

1. decide, în unanimitate, să conexeze cererile;

2. declară, cu majoritate de voturi, că sunt admisibile capetele de cerere referitoare la pretinsa ingerință în dreptul de proprietate și în dreptul la o cale de atac efectivă și că sunt inadmisibile celelalte capete de cerere;

3. hotărăște, cu patru voturi pentru și trei împotrivă, că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;

4. hotărăște, cu unanimitate, că nu este necesar să examineze fondul capătului de cerere formulat în raport cu art. 13 din Convenție;

5. hotărăște, cu patru voturi pentru și trei împotrivă:

a) că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 5.000 EUR (cinci mii de euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată pentru această sumă cu titlu de impozit, care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

6. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.”

Hotărârea CEDO din 25 ianuarie 2022 în cauza D. împotriva României (Cererea nr. 54.780/15) was last modified: august 12th, 2022 by Redacția ProLege

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.