Noul Cod civil

Universul Juridic
11 Aug 2016
1 Stea2 Stele3 Stele4 Stele5 Stele(Nici un vot momentan)
Vizualizari: 1417
 

Abonament PREMIUM gratuit pentru 30 de zile!

Odată cu trecerea la etapa UNIVERSUL JURIDIC PREMIUM atingem demersul inițial anunțat încă de la lansarea proiectului: accesul contra-cost pentru beneficiile PREMIUM. Demersul este necesar pentru susținerea unui conținut de calitate!

Vreau detalii!

Noi rămânem aceiași ca până acum! Veți beneficia de aceleași știri certificate editorial, editoriale de substanță, opinii punctuale și articole de specialitate, știri din domeniul juridic și reportaje cu care v-am obișnuit încă de la început!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 


Titlul preliminar. Despre legea civilă (art. 1-24)
Capitolul I. Dispoziții generale (art. 1-5)
Art. 1. Izvoarele dreptului civil

(1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului.
(2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului.
(3) În materiile reglementate prin lege, uzanțele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea.
(4) Numai uzanțele conforme ordinii publice și bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept.
(5) Partea interesată trebuie să facă dovada existenței și a conținutului uzanțelor. Uzanțele publicate în culegeri elaborate de către entitățile sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară.
(6) În sensul prezentului cod, prin uzanțe se înțelege obiceiul (cutuma) și uzurile profesionale.


Art. 2. Obiectul și conținutul Codului civil

(1) Dispozițiile prezentului cod reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil.
(2) Prezentul cod este alcătuit dintr un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale.


Art. 3. Aplicarea generală a Codului civil

(1) Dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil.
(2) Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere.
(3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe per-soane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.

  • LPA (L. nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a NCC). Art. 8. (1) Noțiunea de «profesionist» prevăzută la art. 3 NCC include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a NCC.


Art. 4. Aplicarea prioritară a tratatelor internaționale privind drepturile omului

(1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispozițiile privind drepturile și libertățile persoanelor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Constituția, Declarația Universală a Drepturilor Omului, pactele și celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și prezentul cod, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care prezentul cod conține dispoziții mai favorabile.

  • CEDO. Art. 1. Obligația de a respecta drepturile omului. Înaltele părți contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în titlul I al prezentei convenții.


Art. 5. Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene

În materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților.


Capitolul II. Aplicarea legii civile (art. 6-8)
Art. 6. Aplicarea în timp a legii civile

(1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.
(2) Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.
(3) Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispozițiilor legii noi.
(4) Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le au instituit.
(5) Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.
(6) Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsă-torie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

  • VECHIUL CC (CODUL CIVIL 1864): art. 1.
  • LPA. Art. 3. Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a NCC nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor. Art. 4. La data intrării în vigoare a NCC, actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate, prevăzute de Codul civil din 1864, precum și de alte acte normative, rămân supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit NCC sau dispozițiilor pre­zentei legi. Art. 5. (1) Dispozițiile NCC se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.
    (2) Dispozițiile NCC sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din rapor­turile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a NCC.

RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 1/2014 (M. Of. nr. 283 din 17 aprilie 2014): „În interpretarea și aplicarea dis­po­zițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 L. nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a L. nr. 287/2009 privind NCC și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 L. nr. 287/2009 privind NCC, stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din D. nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, rep., astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 oct. 2011”.

  • CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. Art. 15. Universalitatea. (…) (2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.
  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 1273/2013 (www.scj.ro): „deși cererea de chemare în judecată este formulată ulterior intrării în vigoare a NCC, faptele reclamate sunt săvârșite anterior acestei date, astfel că sunt aplicabile prevederile CC 1865, sens în care prevede art. 6 alin. (2) NCC”.

Dec. ICCJ (SC I) nr. 2933/2014 (www.scj.ro): „Este necesar a se observa, cu titlu preliminar, că recurenta a invocat atât prevederi ale CC 1864, cât și prevederi ale L. nr. 287/2009 privind NCC. Din această perspectivă, se impune a se sublinia faptul că art. 5 L. nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a L. nr. 287/2009 privind NCC stipulează că «(1) Dispozițiile NCC se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispozițiile NCC sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a NCC». Așadar, unei situații litigioase i se aplică dispozițiile legii în vigoare la momentul nașterii acesteia, cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului citat, neputându‑se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp”.


Art. 7. Teritorialitatea legii civile

(1) Actele normative adoptate de autoritățile și instituțiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul țării, afară de cazul în care se prevede altfel.
(2) Actele normative adoptate, în condițiile legii, de autoritățile și instituțiile administrației publice locale se aplică numai în raza lor de competență teritorială.

  • DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere (M. Of. nr. 182 din 30 iulie 1992; cu modif. ult.):Art. 2. (1) Zona liberă este o zonă geografică a teritoriului României, în care operatorii desfășoară activități, iar mărfurile, mijloacele de transport și alte bunuri se supun prevederilor L. nr. 141/1997 privind Codul vamal al României [în prezent, L. nr. 86/2006 privind Codul vamal al României], cu modif. ult. (…)”.


Art. 8. Extrateritorialitatea legii civile

În cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile se face ținându se seama de normele de drept internațional privat cuprinse în cartea a VII a din prezentul cod.


Capitolul III. Interpretarea și efectele legii civile (art. 9-17)
Art. 9. Interpretarea legii

(1) Cel care a adoptat norma civilă este competent să facă și interpretarea ei oficială.
(2) Norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor.
(3) Interpretarea legii de către instanță se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății.

  • VECHIUL CC: art. 4.
  • DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elabo­rarea actelor normative, rep. (M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010; cu modif. ult.): Art. 69. Interpretarea legală. (1) Intervențiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr‑un act normativ interpretativ de același nivel cu actul vizat, prin dispoziții interpretative cuprinse într‑un nou act normativ sau prin modificarea dispoziției al cărui sens trebuie clarificat. (2) Interpretarea legală intervenită potrivit alin. (1) poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câștigate”.


Art. 10. Interzicerea analogiei

Legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.


Art. 11. Respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri

Nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri.

  • VECHIUL CC: art. 5.
  • CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. Art. 1. Statul român. (…) (5) În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.


Art. 12. Libertatea de a dispune

(1) Oricine poate dispune liber de bunurile sale, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.
(2) Nimeni nu poate dispune cu titlu gratuit, dacă este insolvabil.


Art. 13. Renunțarea la drept

Renunțarea la un drept nu se prezumă.

  • DISPOZIȚII CONEXE. CM (Codul muncii): Art. 38. Salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tran­zacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate”.

RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 5/2015 (M. Of. nr. 234 din 6 aprilie 2015): „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (71) din O.G. nr. 12/2008 privind organizarea și finanțarea rezidențiatului, aprobată cu modif. și compl. prin L. nr. 179/2008, respectiv art. 18 alin. (8) din O.G. nr. 18/2009 privind organizarea și finanțarea rezidențiatului, aprobată prin L. nr. 103/2012, cu compl. ult., prin raportare la art. 38 și art. 159 din L. nr. 53/2003 – CM, rep., cu modif. și compl. ult., sintagma «cheltuieli de personal» nu include salariile primite de medicul rezident pentru munca desfășurată în perioada rezidențiatului, iar drepturile salariale încasate nu pot fi restituite cu titlu de cheltuieli ocazionate de pregătirea profesională, în situația în care medicul rezident nu își respectă obligația asumată de a continua raporturile de muncă pentru o anumită perioadă cu spitalul în care a desfășurat programul de rezidențiat, chiar dacă o atare clauză ar fi prevăzută în actul adițional la contractul individual de muncă, încheiat în condițiile art. 196 alin. (2) din L. nr. 53/2003 – CM, rep., cu modif. și compl. ult.”.


Art. 14. Buna credință

(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.
(2) Buna credință se prezumă până la proba contrară.

  • VECHIUL CC: art. 970 și 1.899 alin. (2).
  • CONSTITUȚIA ROMÂNIEI. Art. 57. Exercitarea drepturilor și a libertăților. Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să‑și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună‑credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.


Art. 15. Abuzul de drept

Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei credințe.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 3 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of.
    nr. 30 ianuarie 1954).
  • CEDO. Art. 17. Interzicerea abuzului de drept. Nici o dispoziție din prezenta convenție nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau a libertăților recunoscute de prezenta convenție sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și libertăți decât acelea prevăzute de această convenție.
  • CDFUE (Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene). Art. 54. Interzicerea abuzului de drept. Nici una dintre dispozițiile prezentei carte nu trebuie să fie interpretată ca implicând vreun drept de a desfășura orice activitate sau de a îndeplini orice act îndreptat împotriva oricăruia dintre drepturile și libertățile recu­noscute prin prezenta cartă sau de a le impune restrângeri mai ample decât cele prevăzute prin prezenta cartă.


Art. 16. Vinovăția

(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârșite cu intenție sau din culpă.
(2) Fapta este săvârșită cu intenție când autorul prevede rezultatul faptei sale și fie urmărește produ-cerea lui prin intermediul faptei, fie, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat.
(3) Fapta este săvârșită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă atunci când autorul a acționat cu o neglijență sau imprudență pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat o față de propriile interese.
(4) Atunci când legea condiționează efectele juridice ale unei fapte de săvârșirea sa din culpă, condiția este îndeplinită și dacă fapta a fost săvârșită cu intenție.


Art. 17. Eroarea comună și invincibilă

(1) Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuși.
(2) Cu toate acestea, când cineva, împărtășind o credință comună și invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanța judecătorească, ținând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, față de cel aflat în eroare, aceleași efecte ca și când ar fi valabil, afară de cazul în care desființarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu.
(3) Eroarea comună și invincibilă nu se prezumă.
(4) Dispozițiile prezentului articol nu sunt aplicabile în materie de carte funciară și nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 7 L. nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, rep. (M. Of. nr. 743 din 2 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Capitolul IV. Publicitatea drepturilor, a actelor și a faptelor juridice (art. 18-24)
Art. 18. Obiectul publicității și modalitățile de realizare

(1) Drepturile, actele și faptele privitoare la starea și capacitatea persoanelor, cele în legătură cu bunurile care aparțin acestora, precum și orice alte raporturi juridice sunt supuse publicității în cazurile expres prevăzute de lege.
(2) Publicitatea se realizează prin cartea funciară, Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, denumită în cuprinsul prezentului cod și arhivă, prin registrul comerțului, precum și prin alte forme de publicitate prevăzute de lege.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 38 L. cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, rep. (M. Of. nr. 201 din 3 martie 2006; cu modif. ult.).


Art. 19. Condițiile de publicitate

(1) Procedura și condițiile de publicitate se stabilesc prin lege.
(2) Îndeplinirea formalității de publicitate poate fi cerută de orice persoană, chiar dacă este lipsită de capacitatea de exercițiu.
(3) Orice renunțare sau restrângere a dreptului de a îndeplini o formalitate de publicitate, precum și orice clauză penală sau altă sancțiune stipulată pentru a împiedica exercitarea acestui drept sunt considerate nescrise.
(4) Nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut dreptul, actul sau faptul supus publicității, dacă formalitatea de publicitate a fost legal îndeplinită.

  • LPA. Art. 81. Existența unui litigiu sau înscrierea lui în registrele publice prevăzute de lege nu împiedică efectuarea formalităților de publicitate.


Art. 20. Efectele publicității

(1) Publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, actului, faptului, precum și a oricărui alt raport juridic supus publicității, stabilește rangul acestora și, dacă legea prevede în mod expres, condiționează constituirea sau efectele lor juridice.
(2) Între părți sau succesorii lor, universali ori cu titlu universal, după caz, drepturile, actele sau faptele juridice, precum și orice alte raporturi juridice produc efecte depline, chiar dacă nu au fost îndeplinite formalitățile de publicitate, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
(3) Publicitatea nu validează dreptul, actul sau faptul supus ori admis la publicitate. Cu toate acestea, în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege, ea poate produce efecte achizitive în favoarea terților dobânditori de bună credință.
(4) Publicitatea nu întrerupe cursul prescripției extinctive, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.


Art. 21. Prezumțiile

(1) Dacă un drept, act sau fapt a fost înscris într un registru public, se prezumă că el există, cât timp nu a fost radiat sau modificat în condițiile legii.
(2) În cazul în care un drept, act sau fapt a fost radiat, se prezumă că el nu există.


Art. 22. Lipsa publicității. Sancțiuni

(1) Dacă formalitatea de publicitate nu a fost realizată, iar aceasta nu era prevăzută de lege cu caracter constitutiv, drepturile, actele, faptele sau alte raporturi juridice supuse publicității sunt inopozabile terților, afară de cazul în care se dovedește că aceștia le au cunoscut pe altă cale.
(2) Atunci când legea prevede că simpla cunoaștere de fapt nu suplinește lipsa de publicitate, absența acesteia poate fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv de terțul care a cunoscut, pe altă cale, dreptul, actul, faptul sau raportul juridic supus publicității.
(3) În toate cazurile însă, simpla cunoaștere a dreptului, actului, faptului sau raportului juridic nu suplinește lipsa de publicitate față de alte persoane decât terțul care, în fapt, le a cunoscut.


Art. 23. Concursul dintre formele de publicitate

Dacă un drept, act, fapt sau orice raport juridic este supus în același timp unor formalități de publicitate diferite, neefectuarea unei cerințe de publicitate nu este acoperită de îndeplinirea alteia.


Art. 24. Consultarea registrelor publice

Orice persoană, chiar fără a justifica un interes, poate, în condițiile legii, să consulte registrele publice privitoare la un drept, act, fapt sau o anumită situație juridică și să obțină extrase sau copii certificate de pe acestea.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 41 L. cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, rep. (M. Of. nr. 201 din 3 martie 2006; cu modif. ult.).

Cartea I. Despre persoane (art. 25-257)
Titlul I. Dispoziții generale (art. 25-33)
Art. 25. Subiectele de drept civil

(1) Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice și persoanele juridice.
(2) Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi și de obligații civile.
(3) Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și de obligații civile.


Art. 26. Recunoașterea drepturilor și libertăților civile

Drepturile și libertățile civile ale persoanelor fizice, precum și drepturile și libertățile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite și garantate de lege.


Art. 27. Cetățenii străini și apatrizii

(1) Cetățenii străini și apatrizii sunt asimilați, în condițiile legii, cu cetățenii români, în ceea ce privește drepturile și libertățile lor civile.
(2) Asimilarea se aplică în mod corespunzător și persoanelor juridice străine.


Art. 28. Capacitatea civilă

(1) Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor.
(2) Orice persoană are capacitate de folosință și, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exercițiu.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 4 alin. (1) și art. 5 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 29. Limitele capacității civile

(1) Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege.
(2) Nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de folosință sau la capacitatea de exercițiu.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 6 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 30. Egalitatea în fața legii civile

Rasa, culoarea, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenența politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum și orice altă situație similară nu au nicio influență asupra capacității civile.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 4 alin. (2) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 31. Patrimoniul. Mase patrimoniale și patrimonii de afectațiune

(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia.
(2) Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectațiuni numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege.
(3) Patrimoniile de afectațiune sunt masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit dispozițiilor titlului IV al cărții a III a, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum și alte patrimonii determinate potrivit legii.


Art. 32. Transferul intrapatrimonial

(1) În caz de diviziune sau afectațiune, transferul drepturilor și obligațiilor dintr o masă patrimonială în alta, în cadrul aceluiași patrimoniu, se face cu respectarea condițiilor prevăzute de lege și fără a prejudicia drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale.
(2) În toate cazurile prevăzute la alin. (1), transferul drepturilor și obligațiilor dintr o masă patrimonială în alta nu constituie o înstrăinare.


Art. 33. Patrimoniul profesional individual

(1) Constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în mod individual a unei profesii autorizate se stabilește prin actul încheiat de titular, cu respectarea condițiilor de formă și de publicitate prevăzute de lege.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în cazul măririi sau micșorării patrimoniului profesional individual.
(3) Lichidarea patrimoniului profesional individual se face în conformitate cu dispozițiile art. 1.941 1.948, dacă prin lege nu se dispune altfel.


Titlul II. Persoana fizică (art. 34-103)
Capitolul I. Capacitatea civilă a persoanei fizice (art. 34-57)
Secțiunea 1. Capacitatea de folosință (art. 34-36)
Art. 34. Noțiune

Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 5 alin. (2) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 35. Durata capacității de folosință

Capacitatea de folosință începe la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 7 alin. (1) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).
  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SCAF) nr. 6794/2013 (www.scj.ro): „Capacitatea procesuală de folosință este acea condiție de exercițiu a acțiunii civile constând în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații procesuale civile. Această capacitate este o reflectare în plan procesual a capacității civile de exercițiu. În cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosință, așa cum se statuează de art. 35 NCC, începe la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia, putând fi limitată numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege”.


Art. 36. Drepturile copilului conceput

Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu. Dispozițiile art. 412 referitoare la timpul legal al concepțiunii sunt aplicabile.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 7 alin. (2) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Secțiunea a 2-a. Capacitatea de exercițiu (art. 37-48)
Art. 37. Noțiune

Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 5 alin. (3) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 38. Începutul capacității de exercițiu

(1) Capacitatea de exercițiu deplină începe la data când persoana devine majoră.

(2) Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 8 alin. (1) și (2) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 39. Situația minorului căsătorit

(1) Minorul dobândește, prin căsătorie, capacitatea deplină de exercițiu.

(2) În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună‑credință la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exercițiu.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 8 alin. (3) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 40. Capacitatea de exercițiu anticipată

Pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recu­noaște minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exercițiu. În acest scop, vor fi ascultați și părinții sau tutorele minorului, luându‑se, când este cazul, și avizul consiliului de familie.


Art. 41. Capacitatea de exercițiu restrânsă

(1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exercițiu restrânsă.

(2) Actele juridice ale minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, și cu autorizarea instanței de tutelă. Încuviințarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului.

(3) Cu toate acestea, minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum și acte de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la data încheierii lor.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 9 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 42. Regimul unor acte ale minorului

(1) Minorul poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviințarea părinților sau a tutorelui, precum și cu respectarea dispozițiilor legii speciale, dacă este cazul.

(2) În acest caz, minorul exercită singur drepturile și execută tot astfel obligațiile izvorâte din aceste acte și poate dispune singur de veniturile dobândite.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 10 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).
  • DISPOZIȚII CONEXE. CM: Art. 13. (1) Persoana fizică dobândește capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani. (2) Persoana fizică poate încheia un contract de muncă în calitate de salariat și la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinților sau al reprezentanților legali, pentru activități potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile și cunoș­tințele sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea și pregătirea profesională. (3) Încadrarea în muncă a persoanelor sub vârsta de 15 ani este interzisă. (…) (5) Încadrarea în muncă în locuri de muncă grele, vătămătoare sau periculoase se poate face după împlinirea vârstei de 18 ani; aceste locuri de muncă se stabilesc prin hotărâre a Guvernului”.


Art. 43. Lipsa capacității de exercițiu

(1) În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exercițiu:

  1. a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
  2. b) interzisul judecătoresc.

(2) Pentru cei care nu au capacitate de exercițiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de repre­zentanții lor legali, în condițiile prevăzute de lege. Dispozițiile art. 42 alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător.

(3) Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitatea de exercițiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum și actele de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor.

(4) Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute și de reprezentantul său legal, afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i‑ar permite acest lucru.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 11 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 44. Sancțiune

(1) Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin. (3) și la art. 43 alin. (3), precum și actele făcute de tutore fără autorizarea instanței de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt anulabile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu.

(2) Cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă poate invoca și singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicție judecătorească.


Art. 45. Frauda comisă de incapabil

Simpla declarație că este capabil să con­tracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului. Dacă însă a folosit manopere dolosive, instanța, la cererea părții induse în eroare, poate menține contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancțiune civilă adecvată.


Art. 46. Regimul nulității

(1) Persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului sau celui pus sub interdicție judecătorească incapacitatea acestuia.

(2) Acțiunea în anulare poate fi exercitată de reprezentantul legal, de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, precum și de ocrotitorul legal.

(3) Atunci când actul s‑a încheiat fără autorizarea instanței de tutelă, necesară potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării acțiunii în anulare.

  • VECHIUL CC: art. 952.


Art. 47. Limitele obligației de restituire

Persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capa­‑
citate de exercițiu restrânsă nu este obligată la restituire decât în limita folosului realizat. Dispozițiile art. 1.635‑1.649 se aplică în mod corespunzător.

  • VECHIUL CC: art. 1.164.


Art. 48. Confirmarea actului anulabil

Minorul devenit major poate confirma actul făcut singur în timpul minorității, atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat. După descărcarea tutorelui, el poate, de asemenea, să confirme actul făcut de tutorele său fără respectarea tuturor formalităților cerute pentru încheierea lui valabilă. În timpul minorității, confirmarea actului anulabil se poate face numai în condițiile
art. 1.263 și 1.264.


Secțiunea a 3-a. Declararea judecătorească a morții (art. 49-57)
Art. 49. Cazul general

(1) În cazul în care o persoană este dispărută și există indicii că a încetat din viață, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puțin 2 ani de la data primirii ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în viață.

(2) Dacă data primirii ultimelor informații sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul prevăzut în alin. (1) se socotește de la sfârșitul lunii în care s‑au primit ultimele informații sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârșitul anului calendaristic.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 16 alin. (2) și art. 17 alin. (1) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 50. Cazuri speciale

(1) Cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundațiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într‑o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptățește a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puțin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariția.

(2) Dacă ziua în care a intervenit împrejurarea când a avut loc dispariția nu poate fi stabilită, sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispozițiile art. 49 alin. (2).

(3) Atunci când este sigur că decesul s‑a produs, deși cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aștepta împlinirea vreunui termen de la dispariție.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 16 alin. (3) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 51. Procedura de declarare a morții

Soluționarea cererii de declarare a morții se face potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă.


Art. 52. Data prezumată a morții celui dispărut

(1) Cel declarat mort este socotit că a încetat din viață la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit‑o ca fiind aceea a morții. Dacă hotărârea nu arată și ora morții, se socotește că cel declarat mort a încetat din viață în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morții.

(2) În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a încetat din viață în ultima oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art. 49 sau 50, după caz.

(3) Instanța judecătorească poate rectifica data morții stabilită potrivit dispozițiilor alin. (1) și (2), dacă se dovedește că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată. În acest caz, data morții este cea stabilită prin hotărârea de rectificare.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 18 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 53. Prezumție

Cel dispărut este socotit a fi în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 19 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of.
    nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 54. Anularea hotărârii de declarare a morții

(1) Dacă cel declarat mort este în viață, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s‑a declarat moartea.

(2) Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putință, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le îna­poieze decât dacă, sub rezerva dispozițiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii știa ori trebuia să știe că persoana declarată moartă este în viață.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 20 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 55. Descoperirea certificatului de deces

Orice persoană interesată poate cere oricând anularea hotărârii declarative de moarte, în cazul în care se descoperă certificatul de deces al celui declarat mort.


Art. 56. Plata făcută moștenitorilor aparenți

Plata făcută moștenitorilor legali sau legatarilor unei persoane, care reapare ulterior hotărârii declarative de moarte, este valabilă și liberatorie, dacă a fost făcută înainte de radierea din registrul de stare civilă a mențiunii privitoare la deces, cu excepția cazului în care cel care a făcut plata a cunoscut faptul că persoana declarată moartă este în viață.


Art. 57. Drepturile moștenitorului aparent

Moștenitorul aparent care află că persoana care a fost declarată decedată prin hotărâre judecătorească este în viață păstrează posesia bunurilor și dobândește fructele acestora, cât timp cel reapărut nu solicită restituirea lor.


Capitolul II. Respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente (art. 58-81)

  • CEDO (Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale). Art. 6. Dreptul la un proces echitabil. 1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într‑un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. (…)

CEDO–62710/00 (hot. Lungoci c. România): „34. Curtea a statuat deja că art. 6 alin. (1) garantează tuturor persoanelor dreptul ca o instanță să analizeze orice contestație legată de drepturi și obligații cu caracter civil (…). În cauză se constată că reclamanta s‑a putut folosi de căile de atac pe care i le oferea sistemul judiciar intern (…). 35. În sine, aceasta nu respecta în mod necesar imperativele art. 6 alin. (1) CEDO: mai trebuie constatat faptul că nivelul de acces asigurat de legislația națională era suficient pentru a‑i asigura persoanei «dreptul la o instanță», ținând cont de principiul de preeminență a dreptului într‑o societate democratică (…). 36. Desigur, dreptul de acces la justiție nu este absolut; el poate permite restricții admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuși, restricțiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într‑o asemenea manieră sau până într‑acolo încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa. În plus, aceste restricții nu sunt conforme cu art. 6 alin. (1) CEDO decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (…). 43. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că accesul la justiție, dar numai pentru a i se declara acțiunea inadmisibilă prin efectul legii, nu respectă imperativele art. 6 alin. (1) CEDO și că reclamanta a fost astfel lipsită de posibilitatea clară și concretă de a avea acces la o instanță care să statueze asupra contestației sale referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil. 44. În concluzie, a avut loc încălcarea art. 6 alin. (1) CEDO.” (M. Of. nr. 588 din 7 iulie 2006).

CEDO–36820/02 (hot. Valentin Dumitrescu c. România): „41. Curtea reamintește că, potrivit unei jurisprudențe constante, executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de la ce instanță ar emana, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din «proces» în sensul art. 6 CEDO (…). Pe de altă parte, admițând faptul că dreptul de acces la o instanță nu poate obliga un stat să asigure executarea fiecărei sentințe cu caracter civil, oricare ar fi ea și oricare ar fi circumstanțele (…), ea reiterează totuși că dacă administrația refuză sau omite să se execute ori dacă întârzie să o facă, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în faza judiciară a procedurii își pierd orice rațiune de a fi” (M. Of. nr. 423 din 24 iunie 2010).

CEDO–28266/05 (hot. Megheleș și Popa c. România): „23. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6§1 CEDO, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțele judecătorești să nu mai fie supusă unei noi judecăți (…). În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este abilitată să solicite reverificarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține reanalizarea cauzei și o nouă hotărâre în ceea ce o privește. Instanțele superioare nu trebuie să își folosească puterea de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză. Supervizarea nu trebuie să devină o cale de atac deghizată. Nu trebuie să se facă derogare de la acest principiu decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase” (M. Of. nr. 423 din 24 iunie 2010).

CEDO–30767/05 și 33800/06 (hot. Maria Atanasiu ș.a. c. România): „114. Curtea reamintește că art. 6§1 CEDO garantează oricărei persoane dreptul ca o instanță să se pronunțe asupra oricărei contestații referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Articolul consfințește astfel «dreptul la o instanță», cu privire la care dreptul de acces, și anume dreptul de a sesiza instanța în materie civilă, nu constituie decât unul dintre aspecte. 115. Dreptul de acces la instanțe, recunoscut de art. 6§1 CEDO, nu este absolut: el se pretează la limitări admise implicit deoarece, prin însăși natura sa, impune o reglementare de către stat. Statele contractante se bucură, în materie, de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, Curții îi revine obligația de a statua în ultimă instanță cu privire la respectarea cerințelor Convenției; ea trebuie să se convingă că limitările implementate nu restrâng accesul oferit individului într‑un asemenea mod sau într‑o asemenea măsură încât dreptul să fie încălcat în însăși substanța lui. În plus, o astfel de limitare nu este conformă cu art. 6§1 decât dacă urmărește un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit. 116. În această privință, trebuie reamintit faptul că scopul Convenției este să protejeze nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective. Remarca este valabilă în special pentru dreptul de acces la instanțe, avându‑se în vedere locul eminent pe care îl ocupă dreptul la un proces echitabil într‑o societate democratică (…)” (M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010).

CEDO–23456/04 (hot. Bernd c. România): „32. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6§1 CEDO, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care urmărește, între altele, ca o soluție definitivă pronunțată de instanțe într‑un litigiu să nu mai fie pusă în discuție (…). În temeiul acestui principiu, nicio parte sau autoritate a statului nu este îndreptățită să ceară revizuirea unei hotărâri definitive și executorii cu scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie la problema sa, decât atunci când motive substanțiale și imperative impun acest lucru (…). 33. Astfel, Curtea a constatat în mai multe rânduri încălcarea art. 6 ca urmare a anulării printr‑o cale de atac extraordinară, fără motive substanțiale și imperative, a unor hotărâri definitive (…). De asemenea, în mai multe cauze a considerat că, fie și în absența anulării unei hotărâri, contestarea unei soluții adoptate într‑un litigiu printr‑o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de a apela la instanță și să încalce principiul securității juridice (…). 35. Cu siguranță, potrivit jurisprudenței sale constante, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanțelor interne. În special, nu îi revine sarcina de a se pronunța cu privire la erorile de fapt sau de drept care se pretinde că au fost comise de o instanță internă sau de a substitui propria sa motivare celei formulate de instanțele interne, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților garantate de Convenție (…). 36. De asemenea, Curtea observă că, în toate sistemele juridice, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive implică limitări ad personam și ad rem (…)” (M. Of. nr. 471 din 30 iulie 2013).

  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 3105/2014 (www.scj.ro): „Dreptul la un proces echitabil impune motivarea riguroasă a hotărârii judecătorești întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanțele concrete ale cauzei, s‑a realizat, în mod corespunzător, actul de justiție. Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. Motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiata, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă, întrucât ea reprezintă pentru părți garanția că cererile lor au fost analizate cu atenție, inexistența motivării sau motivarea necorespunzătoare atrăgând casarea hotărârii astfel pronunțate”.
Secțiunea 1. Dispoziții comune (art. 58-60)
Art. 58. Drepturi ale personalității

(1) Orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege.

(2) Aceste drepturi nu sunt transmisibile.

  • LPA. Art. 13. (1) Drepturile personalității sunt supuse legii în vigoare la data exercitării lor. (2) Orice atingere adusă drepturilor personalității este supusă legii în vigoare la data săvârșirii acesteia.


Art. 59. Atributele de identificare

Orice persoană are dreptul la nume, la domiciliu, la reședință, precum și la o stare civilă, dobândite în condițiile legii.


Art. 60. Dreptul de a dispune de sine însuși

Persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.


Secțiunea a 2-a. Drepturile la viață, la sănătate și la integritate ale persoanei fizice (art. 61-69)
Art. 61. Garantarea drepturilor inerente ființei umane

(1) Viața, sănătatea și integritatea fizică și psi­hică a oricărei persoane sunt garantate și ocrotite în mod egal de lege.

(2) Interesul și binele ființei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societății sau al științei.

  • CEDO. Art. 2. Dreptul la viață. 1. Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. (…)

CEDO–5325/03 (hot. Voiculescu c. România): „3. Reclamanta susține în special că ancheta cu privire la circumstanțele decesului mamei sale, lovită de un camion militar prost întreținut în timp ce traversa strada conform codului rutier, nu a fost efectivă. (…) 32. Or, în speță, ancheta judiciară a început la data de 25 martie 1998 și s‑a încheiat abia la data de 13 octombrie 2005, adică după 7 ani și 7 luni. Pe deasupra, ea s‑a încheiat cu o soluție de scoatere de sub urmărire penală care a pus capăt constituirii în parte civilă a reclamantei, fără ca problema răspunderii pentru accidentul care a dus la decesul mamei sale să fi fost elucidată, inclusiv sub aspectul răspunderii obiective a autorităților militare, ceea ce aruncă o îndoială asupra posibilității acesteia de a obține o despăgubire pentru prejudiciul suferit (…). 33. Curtea apreciază că durata anchetei și soluțiile repetate de restituire a cauzei în vederea completării urmăririi penale datorate modului în care aceasta s‑a desfășurat sunt imputabile autorităților. Mai mult, în circumstanțe cum sunt cele în speță, în care nu se contestă că accidentul a fost produs de un camion militar condus de un militar aflat în exercițiul funcțiilor sale, este de așteptat o rigoare mai mare din partea autorităților în ancheta desfășurată cu privire la cauzele incidentului și identificarea vinovaților. 34. În ceea ce o privește pe reclamantă, ea a dat dovadă de diligență fără a abuza de căile de atac puse la dispoziția sa, iar plângerile sale repetate împotriva soluțiilor de scoatere de sub urmărire penală au fost toate admise. Pe deasupra, deși caracterul efectiv al anchetei trebuie să fie asigurat de autorități, și nu să se bazeze pe vigilența părții civile, Curtea observă că reclamanta a mers până acolo încât a contestat în fața instanțelor soluția de scoatere de sub urmărire penală imediat ce calea de atac împotriva acestei soluții a devenit efectivă (…). 35. În fine, Curtea constată că, la data evenimentelor, procurorii militari erau, la fel ca și inculpații, militari activi și că, în aceste condiții, făceau parte dintr‑o structură militară întemeiată pe principiul subordonării ierarhice. Or, ținând cont mai ales de faptul că persoana care conducea camionul se afla în exercițiul funcțiilor sale, această legătură de tip instituțional reprezintă, în speță, o lipsă de independență și de imparțialitate a procurorului militar în instrumentarea anchetei (…). 36. Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a constata că ancheta judiciară condusă în speță nu poate fi considerată efectivă” (M. Of. nr. 392 din 10 iunie 2009).

CEDO‑40.890/04 (dec. Drăganschi c. România): „26. (…) când se pune problema anchetării unei neglijențe, o cale judiciară civilă sau disciplinară, singură ori paralelă cu o acțiune în fața instanțelor penale, poate fi suficientă pentru a stabili responsabilitățile în speță și, dacă se impune, pentru a obține aplicarea sancțiunii civile necesare, precum plata de despăgubiri (…)” (M. Of. nr. 143 din 25 februarie 2011).

CEDO‑11385/05 (hot. Baldovin c. România): „3. Reclamanta afirmă că nu a beneficiat, în urma decesului fiicei sale, de o anchetă efectivă, așa cum prevede, în opinia sa, art. 2 din Convenție. (…) 21. Guvernul (…) susține că, în caz de deces din cauză de neglijență medicală, sistemul național oferă părților vătămate posibilitatea de a deschide, din oficiu, o procedură penală, precum și de a introduce o acțiune civilă în fața instanțelor civile. În final, Guvernul precizează că, în cazul în care un medic a fost găsit vinovat de o instanță civilă, împotriva acestuia se poate iniția o procedură disciplinară. (…) 27. Referitor la calea unei acțiuni civile pentru acordarea de daune‑interese indicată de Guvern, Curtea reamintește că (…), la momentul faptelor, răspunderea medicală avea în dreptul român un caracter subiectiv și se baza pe eroarea medicală a persoanei în cauză. Curtea a hotărât că, întrucât cercetările penale au fost incomplete și insuficiente în sensul că nu au permis autorităților să ajungă la o concluzie clară cu privire la chestiunea dacă o eroare medicală a fost comisă sau nu, o acțiune civilă era, dacă nu sortită eșecului, atunci cel puțin aleatorie (…). Curtea observă, în special, că Guvernul nu a prezentat nicio hotărâre a unei instanțe naționale care să demonstreze că, la momentul faptelor, un membru al personalului medical ar fi putut fi obligat, în împrejurări asemănătoare, la plata de daune‑interese ori să i se aplice o sancțiune disciplinară” (M. Of. nr. 10 din 5 ianuarie 2012).

Art. 3. Interzicerea torturii. Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

CEDO‑41138/98 și 64320/01 (hot. Moldovan ș.a. c. România): „3. Reclamanții au invocat în special faptul că distrugerea bunurilor lor în timpul unei revolte care a avut loc în data de 20 sep. 1993 și consecințele care au decurs din aceasta au reprezentat o încălcare de către statul pârât a obligațiilor ce‑i revin în temeiul art. 3, 6, 8 și 14 din Convenție, care garantează, între altele, dreptul de a nu fi supus tratamentelor inumane sau degradante, accesul la instanță în vederea stabilirii corecte a drepturilor și libertăților civile, dreptul la respectarea vieții private și de familie, precum și a domiciliului și dreptul de a nu fi discriminat în exercitarea drepturilor și libertăților garantate de Convenție. (…) 1. Principii generale. (…). 98. Obligația înaltelor părți contractante instituită de art. 1 din Convenție de a recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Convenție, coroborată cu art. 3, impune statelor părți să ia măsuri de natură să asigure că indivizii aflați sub jurisdicția lor nu sunt supuși unor rele tratamente, inclusiv aplicate de către particulari (…). 99. Art. 3 CEDO consacră una dintre valorile fundamentale ale unei societăți democratice. El interzice în termeni absoluți tortura și pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante, indiferent de circumstanțe sau de comportamentul victimei (…). 100. Potrivit jurisprudenței Curții, relele tratamente aplicate victimei trebuie să atingă un prag minim de gravitate pentru a cădea sub incidența art. 3. Aprecierea gravității minime este relativă. Ea depinde de numeroși factori, precum durata tratamentului aplicat, efectele sale fizice și psihice asupra persoanei care le‑a suferit, iar, în unele situații, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (…). 101. Curtea a reținut tratamentul ca fiind «inuman» în situația în care, inter alia, a fost premeditat, fiind aplicat pe durata mai multor ore, și a provocat fie leziuni corporale, fie suferințe intense de natură psihică sau mentală. Tratamentul a fost calificat ca fiind «degradant» întrucât a cauzat victimelor sentimente de teamă, de neliniște și de inferioritate, de natură a le umili și a le înjosi (…). Pentru a decide dacă un anumit tratament este sau nu degradant în sensul art. 3, Curtea examinează dacă scopul aplicării lui este acela de a umili sau înjosi victima și dacă, prin efectele produse, a fost adusă o atingere personalității acesteia, într‑o manieră incompatibilă cu art. 3 (…). Cu toate acestea, absența unui asemenea scop nu ar putea exclude într‑o manieră definitivă constatarea unei încălcări a art. 3 (…). 2. Aplicarea în speță a principiilor sus‑menționate. (…) 110. Mai mult chiar, reține că elemente precum condițiile locative ale reclamanților aferente ultimilor 10 ani, în special supraaglomerarea și mediul neigienic, și efectele acestora asupra sănătății și bunăstării reclamanților, coroborate cu perioada îndelungată pe parcursul căreia reclamanții au fost nevoiți să trăiască în asemenea condiții și cu atitudinea generală a autorităților, au cauzat acestora suferințe psihice intense, prin aceasta aducând atingere demnității lor umane și creându‑le sentimente de natură a‑i umili și înjosi. 111. De asemenea, referirile la onestitatea reclamanților și la modul acestora de viață, efectuate de unele autorități publice învestite cu soluționarea plângerilor reclamanților (…) par a fi, dată fiind absența oricărei fundamentări, esențialmente discriminatorii. În acest context, Curtea reamintește că orice discriminare rasială poate constitui prin ea însăși un tratament degradant, în sensul art. 3 din Convenție (…). Asemenea observații trebuie apreciate ca fiind un factor agravant în analiza plângerii reclamanților referitoare la încălcarea art. 3 din Convenție. (…) 113. În lumina celor expuse anterior, Curtea apreciază că discriminarea etnică la care reclamanții au fost supuși în mod public prin modul de soluționare a petițiilor acestora de către autorități, precum și condițiile locative ale reclamanților aduc atingere demnității lor umane, constituind, în lumina circumstanțelor cauzei, tratamente degradante în sensul art. 3 din Convenție” (M. Of. nr. 317 din 10 aprilie 2006).

CEDO‑10778/02 (hot. Niță c. România): „3. Reclamanții susțin în special că au suferit rele tratamente din partea polițiștilor și că nu au beneficiat de o anchetă efectivă împotriva agenților statului în cauză, care au rămas nepedepsiți. (…) 50. Nici instanțele naționale nu s‑au pronunțat cu privire la circumstanța, incontestabilă totuși în lumina declarațiilor unuia dintre polițiștii care au condus cercetările, că reclamanții ar fi fost legați cu cătușe de piciorul mesei la care erau chemați să dea depoziții. Or, și aici era vorba de un element esențial care, în ciuda decesului unuia dintre polițiști, ar fi putut să le deschidă părților interesate calea unei acțiuni în răspundere civilă îndreptată împotriva statului pentru faptele comise de prepușii săi în exercițiul funcțiunii lor” (M. Of. nr. 30 din 14 ianuarie 2010).

  • CDFUE. Art. 2. Dreptul la viață. (1) Orice persoană are dreptul la viață. (…) Art. 3. Dreptul la integritate al persoanei. (1) Orice persoană are dreptul la integritate fizică și psihică. (2) În domeniile medicinei și biologiei trebuie respectate în special: a) consimțământul liber și în cunoștință de cauză al persoanei interesate, în conformitate cu procedurile prevăzute de lege; b) interzicerea practicilor de eugenie, în special a celor care au drept scop selecția persoanelor; c) interzicerea utilizării corpului uman și a părților sale, ca atare, ca sursă de profit; d) interzicerea clonării ființelor umane în scopul reproducerii. Art. 4. Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.


Art. 62. Interzicerea practicii eugenice

(1) Nimeni nu poate aduce atingere speciei umane.

(2) Este interzisă orice practică eugenică prin care se tinde la organizarea selecției persoanelor.

  • CDFUE. A se vedea art. 3 alin. (2) lit. b) CDFUE (sub art. 61 NCC).


Art. 63. Intervențiile asupra caracterelor genetice

(1) Sunt interzise orice intervenții medicale asupra caracterelor genetice având drept scop modificarea descendenței persoanei, cu excepția celor care privesc prevenirea și tratamentul maladiilor genetice.

(2) Este interzisă orice intervenție având drept scop crearea unei ființe umane genetic identice unei alte ființe umane vii sau moarte, precum și crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare.

(3) Utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului viitorului copil decât în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia.

  • CDFUE. A se vedea art. 3 alin. (2) lit. d) CDFUE (sub art. 61 NCC).


Art. 64. Inviolabilitatea corpului uman

(1) Corpul uman este inviolabil.

(2) Orice persoană are dreptul la integritatea sa fizică și psihică. Nu se poate aduce atingere integrității ființei umane decât în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.

  • CDFUE. A se vedea art. 3 alin. (1) CDFUE (sub art. 61 NCC).


Art. 65. Examenul caracteristicilor genetice

(1) Examenul caracteristicilor genetice ale unei persoane nu poate fi întreprins decât în scopuri medicale sau de cercetare științifică, efectuate în condițiile legii.

(2) Identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale gene­tice nu poate fi efectuată decât în cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale, după caz, sau în scopuri medicale ori de cercetare științifică, efectuate în condițiile legii.


Art. 66. Interzicerea unor acte patrimoniale

Orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patri­moniale corpului uman, elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolută, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege.

  • DISPOZIȚII CONEXE. A se vedea art. 144 alin. (1) lit. e) L. nr. 95/2006 (sub art. 68 NCC).
  • CDFUE. A se vedea art. 3 alin. (2) lit. c) CDFUE (sub art. 61 NCC).


Art. 67. Intervențiile medicale asupra unei persoane

Nicio persoană nu poate fi supusă expe­ri­ențelor, testelor, prelevărilor, tratamentelor sau altor intervenții în scop terapeutic ori în scop de cercetare științifică decât în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.


Art. 68. Prelevarea și transplantul de la persoanele în viață

(1) Prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană de la donatori în viață se fac exclusiv în cazurile și condițiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil și expres al acestora și numai după ce au fost informați, în prealabil, asupra riscurilor intervenției. În toate cazurile, donatorul poate reveni asupra consimțământului dat, până în momentul prelevării.

(2) Se interzice prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană de la minori, precum și de la persoanele aflate în viață, lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr‑un alt motiv similar, în afara cazurilor expres prevăzute de lege.

  • DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, rep. (M. Of. nr. 652 din data de 28 august 2015; cu modif. ult.): Art. 144. (1) Prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană de la donatorul în viață se face în următoarele condiții: a) prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană, în scop terapeutic, se poate efectua de la persoane majore în viață, având capacitate de exercițiu deplină, după obținerea consimțământului informat, scris, liber, prealabil și expres al acestora, conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătății. Se interzice prelevarea de organe, țesuturi și celule de la persoane fără discernământ; b) consimțământul se semnează numai după ce donatorul a fost informat de medic, asistentul social sau alte persoane cu pregătire de specialitate asupra eventualelor riscuri și consecințe pe plan fizic, psihic, familial, profesional și social, rezultate din actul prelevării; c) donatorul poate reveni asupra consimțământului dat, până în momentul prelevării; d) prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană ca urmare a exercitării unei constrângeri de natură fizică sau morală asupra unei persoane sunt interzise;
    e) donarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană nu pot face obiectul unor acte și fapte juridice în scopul obținerii unui folos material sau de altă natură; f) donatorul și primitorul vor semna un înscris autentic prin care declară că donarea se face în scop umanitar, are caracter altruist și nu constituie obiectul
    unor acte și fapte juridice în scopul obținerii unui folos material sau de artă natură, conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătății; g) donatorul va fi scutit de plata spitalizării/spitalizărilor aferente donării, precum și a costurilor aferente controalelor medicale periodice postdonare. (2) Centrele de prelevare și cele de transplant vor păstra o evidență a donatorilor vii care au donat în centrul respectiv, în conformitate cu dispo­zițiile naționale privind protecția datelor cu caracter personal și confidențialitatea statistică.
    (3) Monitorizarea donatorilor vii include controalele medicale periodice obligatorii care se vor realiza la o lună, 3 luni, 6 luni și un an postdonare, iar ulterior la nevoie justificată. Art. 145. (1) Se interzice prelevarea de organe, țesuturi și celule de la potențiali donatori minori în viață, cu excepția cazurilor prevăzute în prezenta lege. (2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), în cazul în care donatorul este minor și este rudă de până la gradul al IV-lea cu primitorul, prelevarea de celule stem hematopoietice medulare sau periferice se face în următoarele condiții:
    a) prele­varea de celule stem hematopoietice medulare sau periferice de la minori se poate face numai cu con­simțământul minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, și cu acordul scris al ocrotitorului legal, respectiv al părinților, tutorelui sau al curatorului, conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătății. Dacă minorul nu a împlinit vârsta de 10 ani, prelevarea se poate face cu acordul ocrotitorului legal;
    b) în cazul donatorului care are cel puțin 10 ani, consimțământul acestuia, scris sau verbal, se exprimă în fața președintelui tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul centrului unde se efectuează transplantul sau al tribunalului în a cărui circumscripție teritorială locuiește donatorul, după efectuarea obligatorie a unei anchete psihosociale de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului.
    (3) Refuzul scris sau verbal al minorului împiedică orice prelevare”.


Art. 69. Sesizarea instanței judecătorești

La cererea persoanei interesate, instanța poate lua toate măsurile necesare pentru a împiedica sau a face să înceteze orice atingere ilicită adusă integrității corpului uman, precum și pentru a dispune repararea, în condițiile prevăzute la art. 252‑256, a daunelor materiale și morale suferite.


Secțiunea a 3-a. Respectul vieții private și al demnității persoanei umane (art. 70-77)
Art. 70. Dreptul la libera exprimare

(1) Orice persoană are dreptul la libera exprimare.

(2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75.

  • CEDO. Art. 10. Libertatea de exprimare. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într‑o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

CEDO‑28.871/1995 (hot. Constantinescu c. România): „72. Chiar dacă aprecierile reclamantului au fost puse în contextul unei dezbateri asupra independenței sindicatelor și asupra funcționării administrației justiției, vizând deci un interes public, există totuși anumite limite în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare. În ciuda rolului special pe care l‑a avut reclamantul în calitate de reprezentant al unui sindicat, trebuia să acționeze în limitele stabilite, mai ales cu scopul «protejării reputației sau drepturilor altor persoane», inclusiv a dreptului la prezumția de nevinovăție. Prin urmare, trebuie stabilit în ce măsură reclamantul a depășit limitele admise pentru exprimarea unei opinii critice. 73. În opinia Curții expresia «delapidator» desemnează acele persoane care au fost condamnate pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare și era de natură să le ofenseze pe cele 3 părți vătămate, deoarece nu fuseseră condamnate de nici o instanță. 74. Curtea apreciază că reclamantul putea să își formuleze opiniile critice și astfel să contribuie la o discuție publică liberă asupra problemelor sindicale fără a folosi cuvântul «delapidator». 75. În acel moment interesul legitim al statului de a proteja reputația celor 3 cadre didactice nu ar fi intrat în conflict cu interesul reclamantului de a contribui la dezbaterea menționată mai sus. 76. Prin urmare, Curtea este convinsă că motivele invocate de autoritățile naționale erau «pertinente și suficiente» în sensul alin. 2 al art. 10. 77. În plus, Curtea constată că, date fiind circumstanțele cauzei, atingerea adusă dreptului la libertatea de exprimare a fost proporțională cu scopul legitim urmărit. Într‑adevăr, pedeapsa aplicată de 50.000 de lei amendă penală și obligarea reclamantului la plata a câte 500.000 lei pentru fiecare cadru didactic, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral, nu sunt exagerate” (M. Of. nr. 279 din 30 mai 2001).

CEDO‑19452/02 (hot. Andreescu c. România): „3. Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare ca urmare a condamnării sale sub aspect penal și civil pentru calomnie, precum și de încălcarea dreptului său la un proces echitabil, în condițiile în care a fost condamnat de către instanța de recurs fără a fi audiat, după ce a fost achitat în primă instanță. (…) 84. În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu se poate substitui instanțelor interne competente, ci ea trebuie să verifice prin prisma art. 10 CEDO hotărârile pe care acestea le‑au pronunțat în virtutea puterii lor de apreciere. De aici nu rezultă că ea ar trebui să se limiteze la a cerceta dacă statul pârât a utilizat această putere cu bună‑credință, cu grijă și în mod rezonabil; Curtea trebuie să analizeze ingerința în litigiu în lumina ansamblului cauzei, inclusiv din perspectiva amplorii afirmațiilor imputate reclamantului și a contextului în care acesta le‑a emis (…). 85. În special, Curții îi revine sarcina să determine dacă motivele invocate de către autoritățile naționale pentru a justifica ingerința apăreau drept «pertinente și suficiente» și dacă măsura incriminată era «proporțională cu scopurile legitime urmărite» (…). În acest demers, Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale au aplicat, bazându‑se pe o apreciere acceptabilă a faptelor pertinente, niște reguli conforme principiilor consacrate de art. 10 CEDO (…). 86. Curtea trebuie, de altfel, să verifice dacă autoritățile interne au asigurat un just echilibru între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare, consacrată de art. 10 CEDO, și, pe de altă parte, cea a dreptului la reputația persoanelor implicate în cauză, care, în calitate de element al vieții private, este protejat de art. 8 CEDO (…). 87. În speță, remarcând calitatea de publicist a reclamantului, fără ca jurnalismul să fie profesia sa, și calitatea sa de militant pentru respectarea drepturilor omului, Curtea amintește că datorită «îndatoririlor și responsabilităților» inerente exercitării libertății de exprimare, protecția oferită de art. 10 CEDO persoanelor care, cum este și cazul reclamantului, se angajează într‑o dezbatere publică este subordonată condiției ca reclamantul să acționeze cu bună‑credință astfel încât să ofere informații exacte și credibile (…). Totuși, acestor persoane le este permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (…). 89. Curtea amintește în această privință că art. 10 alin. (2) CEDO nu permite în niciun fel restricții aduse libertății de exprimare în domeniul discursului politic sau al unor probleme de interes general (…). Astfel, ea trebuie să ia în considerare ansamblul contextului în care afirmațiile în litigiu au fost formulate (…). 91. Curtea amintește că, chiar dacă nu este exact că persoanele publice se expun cu bună știință unui control atent al faptelor și gesturilor lor, precum oamenii politici (…), nu este mai puțin adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai largi când este vorba de exercitarea unor funcții oficiale decât ar fi în cazul unor particulari (…). 92. Este necesar apoi să se amintească jurisprudența bine stabilită în acest moment a Curții, conform căreia, pentru a aprecia asupra existenței unei «nevoi sociale imperioase» de natură să justifice o ingerință în exercitarea libertății de exprimare, este necesar să se distingă cu grijă între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea celor dintâi se poate dovedi, cele din urmă nu pot face obiectul unei demonstrații a exactității lor (…). Desigur, atunci când este vorba despre afirmații referitoare la comportamentul unui terț, uneori poate fi dificil să se distingă între afirmații factuale și judecăți de valoare. Aceasta nu exclude ideea ca și o judecată de valoare să apară ca fiind excesivă dacă este lipsită total de orice bază factuală (…). 97. Acestea fiind spuse, este esențial, pentru a proteja interesele concurente care sunt libertatea de exprimare și libertatea dezbaterilor, ca, într‑o anumită măsură, să se asigure o procedură echitabilă (…). În prezenta cauză, Curtea a constatat deja că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil, cu încălcarea art. 6 alin. (1) CEDO, în măsura în care a fost condamnat fără a fi audiat personal de către instanța care a constatat vinovăția sa. În plus, casând această hotărâre pentru a‑l condamna pe reclamant penal și civil, Tribunalul (…) nu a acordat nicio atenție contextului în care au fost făcute afirmațiile respective sau intereselor din speță (…), nici faptului că reclamantul a fost achitat în primă instanță. (…) 99. În ceea ce privește caracterul proporțional al atingerii dreptului la libertatea de exprimare, Curtea amintește că natura și severitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie luate în considerare (…). 100. În această privință trebuie amintit că dacă statele contractante au facultatea, chiar datoria, de a reglementa exercitarea libertății de exprimare astfel încât să asigure, prin lege, o protecție adecvată reputației indivizilor, ele trebuie să evite în aceste demersuri să adopte măsuri de natură a intimida mijloacele de informare în masă și formatorii de opinie să își îndeplinească rolul lor de a alerta publicul cu privire la problemele de interes general, precum relațiile personalităților publice cu fostul regim represiv dinainte de 1989. Curtea remarcă astfel cuantumul extrem de ridicat al daunelor morale acordate, care reprezenta de peste 15 ori cuantumul salariului mediu la momentul faptelor. 101. Având în vedere cele de mai sus, și, în special, importanța dezbaterii de interes general în cadrul căreia se înscriau afirmațiile respective, Curtea consideră că ingerința în libertatea de exprimare a reclamantului nu a fost, în speță, justificată de motive pertinente și suficiente. Astfel, ingerința nu ar putea fi considerată proporțională și deci «necesară într‑o societate democratică» în sensul art. 10 CEDO. În consecință, a existat o încălcare a acestei dispoziții” (M. Of. nr. 162 din 7 martie 2011).

CEDO‑75300/01 (hot. Cornelia Popa c. România): „17. Reclamanta susține că faptul că a fost condamnată penal și civil (…) a adus atingere dreptului său la libertatea de exprimare garantat de art. 10 CEDO (…) a) Principii generale. 26. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale evoluției sale și ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10§2, aceasta este valabilă nu numai pentru «informațiile» sau «ideile» acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care lovesc, șochează sau neliniștesc: aceasta este dorința pluralismului, toleranței și mentalității deschise, fără de care nu există «societate democratică». În forma consacrată la art. 10, aceasta este însoțită de excepții care necesită totuși o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie să fie stabilită în mod convingător. 27. În sensul art. 10§2, adjectivul «necesar» implică o «nevoie socială imperioasă». Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a hotărî cu privire la existența unei asemenea nevoi, însă aceasta este dublată de un control european asupra atât a legislației, cât și a deciziilor prin care este aplicată, chiar și atunci când sunt emise de o jurisdicție independentă (…). Prin urmare, Curtea are competența de a se pronunța în ultimă instanță cu privire la aspectul dacă o «restricție» este compatibilă cu libertatea de exprimare protejată de art. 10. 28. Atunci când își exercită controlul, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanțelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 10 deciziile pe care acestea le‑au pronunțat în virtutea puterii lor de apreciere. Nu rezultă că aceasta trebuie să se limiteze la a stabili dacă statul pârât s‑a folosit de această putere cu bună‑credință, cu grijă și în mod rezonabil: ingerința în litigiu trebuie considerată având în vedere cauza în ansamblu, pentru a stabili dacă aceasta era «proporțională scopului legitim urmărit» și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica sunt «relevante și suficiente». 29. Pe de altă parte, Curtea a subliniat în numeroase rânduri rolul esențial pe care îl joacă presa într‑o societate democratică: deși presa nu trebuie să depășească anumite limite, privind în special protecția reputației și a drepturilor altora, cu toate acestea îi revine sarcina de a comunica, cu respectarea obligațiilor și responsabilităților sale, informații și idei despre toate problemele de interes general, inclusiv cele care se referă la funcționarea puterii judecătorești (…). Presa reprezintă într‑adevăr unul dintre mijloacele de care dispun responsabilii politici și opinia publică pentru a se asigura că judecătorii se achită de înaltele lor responsabilități conform scopului constitutiv al misiunii care le este încredințată (…). Desigur, acțiunea instanțelor, care sunt garante ale justiției și care au o misiune fundamentală într‑un stat de drept, are nevoie de încrederea publicului. Astfel, este necesară protejarea acesteia împotriva atacurilor lipsite de temei, mai ales atunci când obligația de reținere interzice magistraților să acționeze (…). 30. Pe de altă parte, Curtea reamintește că, drept urmare a «îndatoririlor și răspunderilor» inerente exercitării libertății de exprimare, protecția oferită de art. 10 CEDO persoanelor care, precum reclamanta, se implică într‑o dezbatere publică este subordonată condiției ca partea interesată să acționeze cu bună‑credință, astfel încât să ofere informații exacte și demne de încredere (…). Cu toate acestea, le este permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (…)” (M. Of. nr. 13 din 6 ianuarie 2012).

  • CDFUE. Art. 11. Libertatea de exprimare și de informare. (1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (2) Libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate.


Art. 71. Dreptul la viața privată

(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private.

(2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

(3) Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a cores­pondenței, manuscriselor sau a altor documente personale, precum și a informațiilor din viața privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

  • DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe (M. Of. nr. 60 din 26 martie 1996; cu modif. ult.): Art. 89. Utilizarea unei corespondențe adresate unei persoane necesită consimțământul destinatarului, iar după moartea acestuia, timp de 20 de ani, al succesorilor săi, dacă destinatarul nu a dorit altfel. În toate cazurile, sunt deopotrivă aplicabile dispozițiile art. 71 alin. (1) și (2), art. 72, 74 și 79 NCC”.
  • CNA. Dec. nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual (M. Of. nr. 174 din 11 martie 2011; cu modif. ult.): Art. 33. (1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței. (2) Informațiile privind adresa unei persoane sau a familiei sale și numerele lor de telefon nu pot fi dezvăluite fără permisiunea acestora; utilizarea datelor cu caracter personal este permisă în condițiile legii speciale. (3) Este interzisă difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje audiovizuale care constituie imixtiuni în viața privată și de familie a persoanei, fără acordul acesteia. (4) Fac excepție de la prevederile alin. (3) situațiile în care sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: a) existența unui interes public justificat; b) existența unei legături semnificative și clare între viața privată și de familie a persoanei și interesul public justificat”.
  • CEDO. Art. 8. Dreptul la respectarea vieții private și de familie. 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într‑o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

CEDO‑78028/01 și 78030/01 (hot. Pini și Bertani și Manera și Atripaldi c. România): „105. Reclamanții se plâng în legătură cu neexecutarea hotărârilor definitive pronunțate de instanțele interne cu privire la adopția (…), și consideră aceasta o atingere adusă dreptului la respectarea vieții de familie, garantat de articolul 8 CEDO (…). 1. Aplicabilitatea art. 8 CEDO. 136. Curtea arată că aplicabilitatea este un aspect disputat de părți, având în vedere că reclamanții, invocând legalitatea hotărârii de adopție și contactele concrete pe care le‑au putut avea cu fiicele adoptive, pledează existența unei legături familiale, protejată de art. 8 CEDO, care s‑ar aplica, prin urmare, în speță, în vreme ce Guvernul contestă această teză, din motive legate, mai ales, de absența relațiilor familiale de facto între părinții adoptivi și minore, la care au subscris și terții intervenienți. 137. Curții îi revine, în consecință, sarcina de a stabili dacă faptele cauzei intră în câmpul de aplicare al art. 8 CEDO. 138. Astfel cum reamintește Curtea, Convenția trebuie aplicată în conformitate cu principiile dreptului internațional, în special cele referitoare la protecția internațională a drepturilor omului (…). 140. Curtea reiterează jurisprudența sa mai veche în materie, conform căreia, chiar dacă dreptul de a adopta nu figurează ca atare între drepturile garantate de Convenție, relațiile între adoptator și adoptat sunt, în principiu, de aceeași natură cu relațiile familiale, protejate de art. 8 CEDO (…). 141. În speță, Curtea arată că reclamanții se pot prevala de deciziile definitive și irevocabile ale instanțelor interne, care, prin încuviințarea cererii lor de adopție, le‑au recunoscut acestora calitatea de părinți (…). 142. Este de remarcat că această adopție le‑a conferit reclamanților aceleași drepturi și obligații fată de minorele adoptate cu cele ale unui tată sau ale unei mame fată de copilul său legitim, în același timp, făcând să înceteze drepturile și obligațiile existente între adoptat și tatăl sau mama sa biologică sau orice altă persoană sau instituție, astfel cum reiese din articolul 10 al Convenției europene în materia adopției de copii, ratificată de România (…). Curtea arată, pe de altă parte, că nici legislația română în materie (…) nu face distincție între părinții biologici și cei adoptivi (…). 143. Fără îndoială, garantând dreptul la respectarea vieții de familie, art. 8 presupune existența unei familii (…), condiție care nu pare a fi îndeplinită în speță, în absența coabitării sau a unor legături de facto suficient de strânse între reclamanți și fiicele lor adoptive, atât înainte, cât și după pronunțarea deciziilor de încuviințare a adopției. Cu toate acestea, în opinia Curții, nu este evident că noțiunea de viață de familie potențială ar trebui exclusă din sfera de aplicare a art. 8. Curtea s‑a pronunțat deja în acest sens, arătând că această dispoziție s‑ar putea extinde și la relația potențială ce se poate dezvolta, de exemplu, între un tată natural și un copil născut în afara căsătoriei (…), sau la relația care se creează într‑o căsătorie reală, chiar dacă nu este vorba de o viață de familie pe deplin stabilită (…). 144. Or, nu există elemente în speță care să pună la îndoială conformitatea adopției cu legislația națională sau cu convențiile internaționale în materie: autoritățile naționale au stabilit că minorele, declarate abandonate prin hotărâre judecătorească, puteau fi adoptate și au apreciat că adopția lor internațională răspundea interesului superior al acestora, după ce s‑au asigurat de existența consimțământului adoptatorilor și cel al Comisiei pentru protecția copilului (…), care exercita drepturi părintești asupra copiilor (…). 145. Este adevărat că instanțele care au admis cererea de adopție a reclamanților nu au cerut consimțământul minorelor la adopție. Curtea arată totuși că nu este vorba de o omisiune. Minorele aveau 9 ani și jumătate la data la care instanțele naționale s‑au pronunțat cu privire la cererea de adopție a reclamanților, adică nu împliniseră încă vârsta la care consimțământul lor la adopție este obligatoriu pentru ca adopția să fie valabilă, această limită fiind de 10 ani conform dreptului intern. Această limită de vârstă nu poate fi considerată nerezonabilă, convențiile internaționale în domeniu lăsând autorităților o libertate de apreciere cu privire la vârsta de la care copilul poate fi considerat suficient de matur pentru ca dorințele sale să poată fi luate în seamă (…). 146. Curtea constată, în final, că, deși nu poate fi vorba în speță de o viață de familie pe deplin stabilită, având în vedere absența coabitării și a unor legături de facto suficient de strânse între reclamanți și fiicele lor adoptive, atât înainte, cât și după pronunțarea deciziilor de încuviințare a adopției, acest fapt nu este imputabil reclamanților, care, alegând minorele pe baza unei simple fotografii, fără să existe contacte veritabile cu acestea în vederea pregătirii lor pentru adopție, nu au făcut altceva decât să urmeze procedura stabilită în materie de statul român. 147. În plus, așa cum rezultă din probele existente la dosar, reclamanții s‑au considerat tot timpul părinții minorelor și s‑au comportat mereu ca atare față de ele, folosind singura cale ce le era deschisă, și anume, trimițându‑le scrisori, scrise în limba română (…). 148. Din perspectiva celor expuse anterior, Curtea consideră că o astfel de relație, având la bază o adopție legală și reală, poate fi considerată ca suficientă pentru a beneficia de protecția prevăzută de art. 8 CEDO. 2. Respectarea art. 8 CEDO. 149. Curtea amintește că art. 8 CEDO urmărește protejarea individului împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice; acest articol determină, în plus, obligații pozitive inerente «respectării» efective a vieții de familie. Și într‑un caz și în celălalt trebuie respectat justul echilibru între interesele individului și cele ale societății, în ansamblul său; de asemenea, în cele două ipoteze menționate, statul se bucură de o anume marjă de apreciere (…). 150. Fiind vorba despre obligația statului de a adopta măsuri pozitive, Curtea a afirmat întotdeauna – atunci când a constatat existența relațiilor de familie întemeiate pe filiația naturală sau pe legături afective deja existente – că art. 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum și obligația autorităților naționale de a dispune aceste măsuri (…). 151. Cu toate acestea, obligația autorităților naționale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută – chiar atunci când este vorba despre relații de familie având la bază filiația naturală – mai ales atunci când persoanele în cauză nu se cunosc încă (…). Natura și întinderea acestora depind de circumstanțele fiecărei cauze, dar înțelegerea și cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important. Dacă autoritățile naționale trebuie să se străduiască să faciliteze o astfel de colaborare în acest domeniu, obligația lor de a recurge la forță nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să țină seama de interesele și de drepturile și libertățile acestor persoane și în special de interesele superioare ale copilului și de drepturile sale, stipulate în art. 8 CEDO. În ipoteza în care contactele cu părinții riscă să amenințe aceste interese sau să încalce aceste drepturi, autoritățile naționale trebuie să vegheze la respectarea unui raport de proporționalitate între ele (…). 152. Lucrul cel mai important în speță este de a stabili dacă autoritățile naționale au luat măsurile necesare pentru a permite reclamanților, recunoscuți ca părinți adoptivi ai minorelor (…) și care au obținut, de asemenea, pe calea ordonanței președințiale, o hotărâre ce a obligat (…) la încredințarea copilului, să stabilească relații de familie cu fiecare dintre minorele adoptate. 153. După cum susține și Guvernul, în speță sunt puse în discuție interesele (concurente) ale reclamanților și cele ale copiilor adoptați. Este evident că, din punctul de vedere al celor din urmă, nu este justificată crearea, împotriva voinței lor, de relații afective cu persoane cu care ei nu sunt uniți printr‑o legătură biologică și pe care le percep ca străine. Așa cum rezultă din faptele cauzei, minorele (…) preferă, la momentul actual, să rămână în mediul socio‑familial în care au crescut (…), în care ele se consideră pe deplin integrate și care este în măsură să le asigure posibilitatea de a se dezvolta (din punct de vedere) fizic, afectiv, educativ și social, decât să fie mutate într‑un mediu diferit, într‑o țară străină. 154. Din punctul de vedere al părinților adoptivi, interesul acestora provine din dorința ce a crea o nouă relație de familie, prin dezvoltarea de legături cu minorele (…) pe care le‑au adoptat. 155. Deși această dorință a reclamanților este legitimă, ea nu se poate bucura, în opinia Curții, de o protecție absolută în virtutea art. 8, în măsura în care ea intră în conflict cu refuzul minorelor de a fi adoptate de către o familie de străini. Într‑adevăr, așa cum a afirmat în mod constant Curtea, când analizează dacă autoritățile naționale au dispus toate măsurile necesare la care pot fi obligate în mod rezonabil pentru a asigura reunirea copilului cu părinții săi, o importanță deosebită trebuie acordată interesului superior al copilului. În această privință, Curtea a statuat, în special, că interesul sus‑menționat poate, în funcție de natura și de importanța sa, să prevaleze față de cel al părintelui (…). 156. Curtea apreciază că importanța de a privilegia interesele copilului față de cele ale părinților este sporită în cazul unei relații care are la bază adopția, întrucât, după cum a statuat (deja) în jurisprudența sa, adopția însemnă «găsirea unei familii pentru un copil, iar nu a unui copil pentru o familie» (…). 157. Or, așa cum reiese din speță, minorele au respins ideea de a se alătura părinților lor adoptivi și de a pleca în Italia din momentul în care au atins o vârstă începând cu care se putea considera, în mod rezonabil, că personalitatea lor era suficient de structurată și că ele dobândiseră maturitatea necesară pentru a‑și exprima părerea cu privire la mediul în care doresc să fie crescute (…). Curtea constată, de altfel, că dreptul român le recunoaște expres posibilitatea de a‑și exprima o astfel de părere, întrucât, pe de o parte, copilul în privința căruia procedura de adopție este în curs trebuie, în mod obligatoriu, să‑și dea consimțământul la aceasta începând cu vârsta de 10 ani și, pe de altă parte, copiii deja adoptați care au atins această vârstă au posibilitatea de a cere desfacerea adopției. 158. Cu siguranță, interesul minorelor a fost analizat de către autoritățile competente pe parcursul procedurii de adopție. Acest lucru nu exclude, în opinia Curții, o nouă examinare a tuturor elementelor pertinente la o dată ulterioară, atunci când acest lucru este cerut de împrejurări specifice și când interesul superior al copilului este pus în discuție (…). 159. În această privință, Curtea constată, așa cum a subliniat și Guvernul, că reclamanții beneficiau (…) de o recunoaștere pur formală a relației lor de rudenie cu minorele, care nu era însoțită de o legătură afectivă. Într‑adevăr, ei nu le‑au cunoscut cu adevărat pe minore, adopția realizându‑se prin intermediul asociației (…) fără ca fetele să fi locuit în prealabil cu ei sau să îi fi considerat părinții lor. Or, în vârstă de 9 ani și jumătate la momentul adopției, adică la o vârstă foarte apropiată de cea la care consimțământul lor la adopție ar fi trebuit obținut în mod obligatoriu, minorele nu au acceptat această relație de rudenie și i s‑au opus. 160. În plus, ele au introdus în nume propriu cereri de desfacere a adopției, pe motivul că nu doresc să părăsească țara și mediul în care fuseseră crescute și în care se simțeau pe deplin integrate. Din acest punct de vedere, nu este lipsit de importanță faptul că, în urma acțiunii introduse de către (…), ea a obținut câștig de cauză și că adopția sa a fost, din acel moment, desfăcută, printr‑o decizie definitivă cu efecte ex nunc (…). 161. Curtea arată și faptul că, timp de mai mulți ani după pronunțarea deciziilor (…) în favoarea reclamanților, pe rolul instanțelor interne s‑au aflat alte proceduri, care urmăreau desființarea adopțiilor, în special pe motivul încălcării prevederilor convențiilor internaționale în materie. Or, Curtea nu consideră nerezonabil faptul că autoritățile au așteptat terminarea acestor proceduri, al căror rezultat nu putea fi prevăzut, înainte de a proceda la luarea de măsuri cu caracter definitiv, în măsură să asigure crearea unei noi vieți de familie pentru reclamanți. 162. Într‑adevăr, cât timp legalitatea adopțiilor era contestată în cadrul unor proceduri aflate pe rolul instanțelor competente, autorităților le revenea sarcina de a se asigura că orice incertitudine cu privire la acest aspect este înlăturată. Această concluzie se impune cu atât mai mult deoarece în cazul unei eventuale executări a deciziei pronunțate în favoarea reclamanților, însoțită de plecarea minorelor în Italia, întoarcerea acestora în România, ca urmare a unei decizii ulterioare prin care este desființată sau desfăcută adopția ar fi fost dificilă și dăunătoare interesului lor. 163. Curtea dezaprobă felul în care s‑au desfășurat procedurile de adopție, mai ales în ceea ce privește lipsa unui contact direct și efectiv între persoanele în cauză anterior adopției, fapt provocat de lacunele existente în legislația internă la momentul faptelor. Ea regretă în special faptul că minorele nu au beneficiat de nici un fel de asistență psihologică, în măsură să le pregătească în vederea plecării lor iminente din instituția în care locuiseră mai mulți ani și în care stabiliseră relații în plan social și afectiv. Astfel de măsuri ar fi putut conduce la o convergență a intereselor reclamanților cu cele ale copiilor adoptați, iar nu la contrarietatea lor, ca în cazul de față. 164. Așadar, în speță, importanța mai mică a interesului reclamanților, recunoscuți ca părinți adoptivi ai copiilor în vârstă de aproape 10 ani, în lipsa oricărei legături concrete preexistente, nu poate justifica impunerea unei obligații absolute autorităților române de a asigura plecarea minorelor în Italia, împotriva voinței lor și cu nerespectarea procedurilor în cadrul cărora era contestată legalitatea și temeinicia deciziilor inițiale de încuviințare a adopției, care se aflau pe rolul instanțelor. Interesul copiilor impunea să se țină cont de opiniile lor din momentul în care au atins maturitatea necesară pentru a‑și exprima punctul de vedere cu privire la acest aspect. Refuzul de a pleca în Italia pentru a fi alături de părinții lor adoptivi, exprimat în mod constant de către minore după împlinirea vârstei de 10 ani, prezintă o importanță deosebită. Or, împotrivirea conștientă a copiilor cu privire la adopție face improbabilă integrarea lor, într‑un mod armonios, în noua familie adoptivă. 165. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că autoritățile naționale au putut aprecia, în mod legal și temeinic, că, în ciuda aspirațiilor legitime ale reclamanților de a întemeia o familie, dreptul acestora la dezvoltarea de relații cu minorele adoptate este limitat de interesul copiilor. 166. În concluzie, art. 8 CEDO nu a fost încălcat” (M. Of. nr. 1245 din 23 decembrie 2004).

CEDO‑41138/98 și 64320/01 (hot. Moldovan și alții c. România): „88. Reclamanții se plâng de faptul că, ulterior distrugerii locuințelor lor, nu s‑au mai putut bucura de folosința acestora, fiind nevoiți să trăiască în condiții precare, prin încălcarea art. 3 și 8 din Convenție. (…) 93. (…) deși obiectul art. 8 este esențialmente acela de a proteja individul împotriva oricărei ingerințe arbitrare din partea autorităților publice, aceasta nu înseamnă că statul este obligat numai la a se abține de la orice astfel de ingerință. El reclamă din partea statelor, pe lângă această obligație negativă, și îndeplinirea unor obligații pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al vieții private și familiale și al dreptului la domiciliu. Aceste obligații pot implica necesitatea adoptării de măsuri menite să asigure respectarea acestor drepturi, chiar în ceea ce privește relațiile dintre indivizi. (…) 105. În speță nu se poate contesta faptul că aspectul condițiilor locative ale reclamanților este inclus în noțiunea de viață privată și de familie, precum și în noțiunea de domiciliu. Art. 8 este astfel incident plângerilor reclamanților. 106. Curții îi revine, în consecință, sarcina de a determina dacă autoritățile naționale au luat măsuri adecvate pentru a pune capăt încălcării drepturilor reclamanților. 107. În acest context, Curtea reține următoarele: a) în ciuda implicării agenților oficiali ai statului în acțiunea de incendiere a imobilelor reclamanților, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceștia și în consecință a împiedicat instanțele naționale să‑i tragă la răspundere penală; b) instanțele naționale au refuzat, timp de mulți ani, să acorde despăgubiri materiale corespunzătoare distrugerii bunurilor reclamanților, întemeindu‑și refuzul pe buna‑credință a reclamanților (…); c) abia (…) 10 ani mai târziu, au fost acordate despăgubiri materiale corespunzătoare distrugerii imobilelor, nu însă și aferente bunurilor mobile distruse; d) în cuprinsul considerentelor sentinței penale privind sătenii inculpați sunt menționate remarci discriminatorii în ceea ce privește originea reclamanților de etnie romă (…); e) cererea reclamanților privind plata de daune morale a fost respinsă în primă instanță, apreciindu‑se că incendierea locuințelor reclamanților și pierderea unor membri de familie nu este de natură a provoca prejudicii morale (…); f) analizând cererea reclamantei (…) de acordare a unei rente în favoarea copilului său minor, al cărui părinte a decedat în incendiu, Tribunalul (…) a acordat (…) o rentă al cărei cuantum a fost stabilit la o pătrime din salariul minim pe economie, înjumătățit apoi datorită faptului că victima fusese cea care a provocat agresorii; g) trei imobile nu au fost până în prezent reconstruite iar, conform fotografiilor prezentate de reclamanți, cele reconstruite sunt nelocuibile, prezentând spații largi între cadrul ferestrelor și pereți și acoperișuri incomplete; și h) majoritatea reclamanților nu s‑au mai întors în localitate nici până în prezent, trăind răspândiți în țară sau în Europa. 108. În opinia Curții, elementele anterior menționate, interpretate coroborat, relevă atitudinea generală a autorităților – procurori, instanțe civile și penale, autorități centrale și locale – care a perpetuat sentimentul reclamanților de insecuritate (…) și care constituie prin ea însăși o ingerință în drepturile reclamanților la domiciliu și la respectarea vieții private și de familie (…). 109. Curtea concluzionează că ingerința anterior menționată și eșecul repetat al autorităților statale de a stopa încălcările drepturilor reclamanților au condus la o încălcare continuă a art. 8 din Convenție” (M. Of. nr. 317 din 10 aprilie 2006).

CEDO‑5666/04 și 14464/05 (dec. Ovidiu Trăilescu c. România): „62. (…) datele cu caracter public pot ține de viața privată în cazul în care sunt obținute și memorate sistematic în dosare păstrate de autoritățile publice (…). În speță, Ministerul Public a constituit un dosar ce cuprinde informații despre viața reclamantului pentru a‑i decide buna reputație, condiție cerută pentru accesul acestuia la funcția de procuror. Acest dosar conținea, fără îndoială, informații privind trecutul reclamantului și, în special, precizări cu privire la fostele raporturi de muncă și asupra procedurilor judiciare în care a fost parte (…). Fără nicio îndoială, documentele depuse la dosar priveau viața privată a reclamantului într‑o astfel de măsură încât problema accesibilității lor de către cel în cauză intră în domeniul de aplicare al art. 8 CEDO” (M. Of. nr. 625 din 31 august 2012).

CEDO‑4023/04 (hot. Amanalachioai c. România): „74. (…) Curtea apreciază că sunt aplicabile atât obligațiile «pozitive», cât și cele «negative» ale autorităților naționale, dar că nu este cazul să insiste asupra acestei distincții, care nu se pretează în niciun caz unei definiții exacte și ale cărei principii sunt comparabile cu cele reținute de Curte anterior (…). Hotărârile și totalitatea procedurilor urmate de reclamant în urma refuzului bunicilor de a restitui copilul constituie o «ingerință» în sensul par. 2 al art. 8 CEDO, în măsura în care ele îl împiedică pe reclamant să se bucure de exercitarea autorității sale părintești și de dreptul de a‑și păstra fiica (…). 77. (…) circumstanțele ce sunt luate în calcul atunci când se hotărăște încredințarea unui copil sau care privesc executarea unor astfel de hotărâri sunt atât de diverse încât nu am putea considera că o lege poate să prevadă toate cazurile posibile (…). Totuși, marja de apreciere a autorităților interne, și în mod deosebit cea a instanțelor, în interpretarea și aplicarea legii, va fi luată în considerare în analiza conformității măsurii litigioase cu cerințele de just echilibru. (…) 79. Pentru a aprecia «necesitatea» măsurii litigioase «într‑o societate democratică», Curtea va analiza, în lumina întregii cauze, dacă justul echilibru ce trebuie să existe între interesele concurente de față, cele ale copilului, cele ale tatălui și, în circumstanțele speței, cele ale bunicilor, ținând cont în același timp și de respectarea ordinii publice, a fost păstrat în limitele marjei de apreciere de care se bucură statele în materie (…). Ea nu are ca obligație să se substituie autorităților interne pentru a reglementa problemele privind încredințarea, ci îi revine obligația de a aprecia din perspectiva Convenției hotărârile pe care acestea le‑au pronunțat în exercitarea puterii lor de apreciere (…). 80. Dacă Curtea recunoaște că autoritățile naționale se bucură de o mare marjă în aprecierea în special a necesității de a încredința un copil unei alte persoane decât părinților săi, în schimb ea trebuie să exercite un control mai riguros asupra restricțiilor suplimentare. Aceste restricții prezintă riscul de a distruge relațiile de familie dintre părinți și un copil mic (…). Astfel de măsuri trebuie să se bazeze pe considerente inspirate de interesul copilului și care au suficientă greutate și soliditate (…). 81. Curtea reamintește că, în cauzele de acest tip, interesul copiilor trebuie să aibă prioritate față de orice alt considerent. Curtea subliniază totuși că acest interes prezintă un dublu aspect (…): pe de o parte, să le garanteze copiilor o evoluție într‑un mediu sănătos; pe de altă parte, să mențină legăturile acestora cu familia, cu excepția cazului în care aceasta s‑a arătat a fi nedemnă, deoarece distrugerea acestei legături determină ruperea copilului de rădăcinile sale (…). De aici rezultă că interesul copilului impune ca numai anumite circumstanțe cu totul excepționale să poată duce la o ruptură a unei părți a legăturii de familie și ca să se facă tot posibilul să se păstreze relațiile personale și, dacă este cazul, la momentul potrivit, «să se reconstituie» familia (…). 86. Curtea reamintește că faptul că un copil poate fi primit într‑un cadru mai propice pentru educația sa nu poate justifica, în sine, sustragerea sa din îngrijirea părinților săi biologici (…). 89. (…) Curtea reiterează principiul bine stabilit în jurisprudența sa conform căruia scopul Convenției constă în protejarea drepturilor nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective (…). Conform acestei logici, ea consideră că respectarea efectivă a vieții de familie presupune ca relațiile viitoare dintre părinte și copil să se stabilească numai pe baza tuturor elementelor relevante, nu prin simpla trecere a timpului (…). 90. (…) Totuși, dacă Curtea admite că o schimbare în situația de fapt poate justifica în mod excepțional o decizie referitoare la preluarea în grijă a copilului, ea trebuie să se asigure că schimbările esențiale în cauză nu sunt rezultatul unei acțiuni sau inacțiuni a autorităților statului (…) și că autoritățile competente au depus toate eforturile să mențină relațiile personale și, dacă este cazul, la momentul potrivit, «să reconstituie» familia (…). 92. Curtea reamintește în primul rând că, în cauzele referitoare la înapoierea copiilor, caracterul adecvat al unei măsuri se judecă în funcție de rapiditatea punerii sale în aplicare (…). 93. (…) Dacă din partea autorităților se cere o diligență deosebită atunci când în discuție se află încredințarea unui copil, Curtea este de părere că această cerință de celeritate este cu atât mai strictă în cazul în care, ca și în speță, un părinte cere înapoierea copilului său de la o persoană care îl deține fără a avea acest drept și fără acordul său. 94. De asemenea, Curtea reamintește că, în ceea ce privește executarea hotărârilor referitoare la înapoierea unui copil, înțelegerea și colaborarea tuturor persoanelor în cauză reprezintă întotdeauna un factor important (…). În plus, atunci când apar dificultăți, datorate în principal refuzului persoanei la care se află copilul de a se supune executării hotărârii ce dispune înapoierea sa imediată, autoritățile competente au obligația să ia măsurile adecvate pentru a sancționa această lipsă de cooperare și dacă, în principiu, în acest domeniu delicat nu sunt de dorit măsuri coercitive în privința copiilor, recurgerea la sancțiuni nu poate fi înlăturată în caz de comportament vădit ilegal al persoanei cu care locuiește copilul (…). 97. În plus, Curtea consideră că, dacă instanțele naționale refuză temporar înapoierea unui copil la tatăl său, ale cărui drepturi părintești nu au fost limitate, nu este mai puțin adevărat că trebuie luate măsuri pentru a crea și asigura un just echilibru între interesul copilului și cel al părintelui care trebuie să își exercite drepturile părintești. Acolo unde este stabilită existența unei legături de familie și unde motivele ce stau la baza refuzului de înapoiere a copilului sunt datorate lipsei de contacte între părțile respective și trecerii timpului, statul trebuie, în principiu, să acționeze astfel încât să îi permită acestei legături să se dezvolte (…). Obligațiile statului nu se limitează la a veghea în sensul de a permite copilului să i se poată alătura tatălui său, ci ele cuprind și totalitatea măsurilor pregătitoare ce permit atingerea acestui rezultat (…). 103. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că pasivitatea autorităților se află la originea rupturii relațiilor dintre copil și tatăl său. Rezultă că, în cazul de față, nu putem spune că dreptul la respectarea vieții de familie al reclamantului a fost protejat într‑un mod efectiv, în ciuda aspirațiilor legitime ale acestuia de a‑și vedea familia reunită, astfel cum prevede art. 8 CEDO. Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi” (M. Of. nr. 720 din 26 octombrie 2009).

CEDO‑40238/02 (hot. Bucur și Toma c. România): „162. (…) întrucât convorbirile telefonice sunt cuprinse în noțiunile de «viață privată» și «corespondență», în sensul art. 8§1, citat anterior, interceptarea acestora, memorarea lor într‑un registru secret și comunicarea datelor referitoare la «viața privată» a unei persoane se interpretează ca fiind o «ingerință a unei autorități publice» în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (…). Pentru a nu încălca art. 8, o asemenea ingerință trebuie să fi fost «prevăzută de lege», să urmărească un scop legitim în sensul par. 2 și, în plus, să fie necesară într‑o societate democratică pentru îndeplinirea acestui scop. (…) 164. Curtea constată că, în absența din legislația națională a unor garanții că informațiile obținute ca urmare a unei supravegheri secrete sunt distruse imediat ce nu mai sunt necesare pentru atingerea scopului urmărit (…), riscul ca înregistrările convorbirilor telefonice ale reclamanților să se afle încă în posesia SRI fără ca reclamanții să aibă acces la acestea este foarte plauzibil. În ceea ce privește argumentul Guvernului potrivit căruia înregistrările convorbirilor reclamanților ar fi fost distruse după 10 zile, Curtea observă că, presupunând că regulamentul intern al SRI îndeplinește condițiile unei «legi» accesibile și previzibile, nu se schimbă faptul că distrugerea datelor este subordonată condiției să nu fi existat nicio cerere de transcriere și de transmitere din partea unității care a solicitat interceptarea. Or, în prezenta cauză, Guvernul nu a furnizat Curții niciun înscris care să ateste existența sau absența unei astfel de cereri. 165. Ținând seama de concluziile formulate în cauzele citate anterior și de circumstanțele prezentei cauze, Curtea consideră că reclamanții nu au beneficiat de un grad suficient de protecție împotriva arbitrariului impus de art. 8 CEDO, în ceea ce privește păstrarea de către SRI a datelor culese în activitatea sa de interceptare a convorbirilor telefonice. Prin urmare, Curtea consideră că, în prezenta cauză, acest articol a fost încălcat” (M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013).

  • CDFUE. Art. 7. Respectarea vieții private și de familie. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor.


Art. 72. Dreptul la demnitate

(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale.

(2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

  • CDFUE. Art. 1. Demnitatea umană. Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată.
  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 3216/2014 (www.scj.ro): „Reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante și care se impun a fi expuse, pentru a constitui baza hermeneuticii ce constituie analiza instanței de recurs. Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, «mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice», iar, în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (6) din aceeași Constituție, «libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine». Dispozițiile art. 30 alin. (8) din Constituția României statuează că: «răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare (s.n.), al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii», respectiv, în condițiile dreptului comun, corect reținute în speță ca fiind cele ale art. 1.349 și urm. NCC. Art. 10 CEDO prevede, la par. 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La par. 2, norma convențională prevede că exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Rezultă că dreptul garantat de art. 10 CEDO nu este unul absolut. Dacă par. 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertate de exprimare, par. 2 al art. menționat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 par. 2 CEDO. Instanța europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 par. 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor. Cf. celor ce rezultă din dispozițiile normei convenționale evocate, exercițiul libertății de exprimare presupune «îndatoriri și responsabilități» și el poate fi supus unor «formalități, condiții, restricții sau sancțiuni», ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite «ingerințe» în exercițiul acestei libertăți fundamentale. Aceste ingerințe trebuie să îndeplinească însă anumite condiții, respectiv: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică. Pe cale pretoriană, acestor cerințe, li s-a adăugat și condiția privind proporționalitatea, ce are a fi apreciată ca un balans între interesele aflate în joc, între măsura dispusă și legitimitatea scopului urmărit prin aplicarea acelei măsuri, aleasă de stat pentru restabilirea legalității sau repararea prejudiciilor produse. «Scopul legitim» în virtutea căruia poate fi aplicată o anumită ingerință este dat de interesele de ordin general și de cele individuale prevăzute de par. 2 al art. 10 și acesta va fi întotdeauna invocat de stat. În jurisprudența sa, CEDO a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană, în exercitarea libertății sale de expresie, își asumă «îndatoriri și responsabilități», a căror întindere depinde de situația concretă în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În ceea ce privește dreptul la viața privată, CEDO a statuat, în jurisprudența sa, că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele, imaginea, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 CEDO fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține «vieții private» (…). De asemenea, s-a statuat că «dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 CEDO» (…). Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință (…). În acest sens, instanța europeană a statuat, în cauza Sipoș c. România, că, «îi revine Curții sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 CEDO, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (…). Astfel, CEDO consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 CEDO trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 CEDO (…)». În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, CEDO a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma, stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (…), interesul public pentru tema dezbătută (…), buna-credință a jurnalistului (…), raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, precum și motivarea hotărârii (…). De asemenea, în cauza D.A. c. Estonia (hotărârea din 10 oct. 2013), analizată de prima instanță într-o manieră amplă și coerentă, CEDO a considerat ca aspecte relevante în evaluarea existenței unei ingerințe în dreptul la libera exprimare: contextul mesajelor postate pe internet, măsurile pe care societatea DA le-a luat pentru împiedicarea mesajelor defăimătoare, responsabilitatea individuală a autorilor acestor mesaje, dar și dificultatea identificării acestora, în condițiile în care o mare parte din mesaje erau anonime, iar postările erau realizate fără obligația autorilor de a-și dezvălui identitatea, sancțiunea aplicată de instanța națională. În virtutea normelor legale enunțate și a considerațiilor expuse, este evident că recurentul pârât (…) în calitate de administrator al paginii de internet www.(…), este responsabil pentru că nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive de a cenzura sau a împiedica publicarea mesajelor cu un conținut defăimător, ci, mai mult, a încurajat exprimarea opiniilor insultătoare la adresa persoanelor care exercită activități pe piața financiară, prin publicarea articolelor în care au fost expuse aceste opinii de către pretinși cititori. În ceea ce privește existența prejudiciului, ca element esențial al răspunderii civile delictuale, contestată în cauză, instanța de recurs reține că elementele de fapt enumerate de către recurent ca nefiind de natură să determine un prejudiciu, exempli gratia, funcția de director deținută de intimatul reclamant la (…), al cărui asociat unic este, și care nu a fost dobândită prin concurs, împrejurarea nedovedirii că reclamantul era cunoscut de cei apropiați ca un profesionist care își desfășoară activitatea pe piața de capital, vârsta tânără a reclamantului, proaspăt absolvent al unei unități de învățământ pot constitui, dimpotrivă, elemente relevante pentru determinarea existenței unui prejudiciu de imagine, întrucât nu doar persoanele care au o anumită experiență profesională sau o vârstă înaintată beneficiază de protecție, ci orice persoană are dreptul la viață privată, cu distincțiile enunțate de CEDO de viață privată intimă și viață privată socială, tinerii fiind incluși, în mod evident, în această categorie și beneficiind de protecția legală împotriva excesului și arbitrariului presupuse de depășirea limitelor legale în exercitarea libertății de exprimare. În același sens, sub aspectul personalității, este important nu doar ceea ce cred ceilalți despre tine, reflectarea imaginii tale, alteritatea, ci și propria ta subiectivitate, care poate fi atinsă prin expresii insultătoare proferate de terți în spațiu public, virtual. Astfel, instanța de recurs, conștientă fiind de importanța libertății de exprimare într-o societate democratică, de faptul că subiectele de interes public este imperios necesar a fi dezbătute în spațiu public, iar piața de capital și oamenii care o administrează pot constitui un asemenea subiect, apreciază, însă, că spațiul virtual nu se poate transforma într-o instanță ad-hoc, în care persoanele neautorizate să exprime verdicte cu privire la existența unor fapte cu conotații penale în sarcina unor persoane, astfel cum s-a întâmplat în cauză, fără a se demonstra o bază factuală solidă în acest sens, și nici nu poate deveni o tribună a insultelor la adresa unor persoane fizice, fără a exista buna-cuviință necesară, insulte care, în litigiu, au căpătat și conotații rasiale, ceea ce este, de asemenea, inacceptabil. În acest context, este importantă distincția realizată de reclamant, în cererea de chemare în judecată, ca și de instanța de fond, în considerentele expuse, între afirmații factuale – exprimarea unor acuzații de a fi comis fapte determinate și judecăți de valoare – exprimarea unei opinii despre calitățile profesionale, morale și personale ale unei persoane, distincție cu care CEDO operează în întreaga sa jurisprudență în materia libertății de exprimare, intimatului reclamant imputându-i-se atât fapte de natură ilegală – evaziune, spălare de bani și înșelăciune, nedemonstrate cu un minim de argumente legale, dar fiind supus și unor judecăți de valoare excesive, de tipul «escroc», «juma de buletin», «șleahta de șarlatani» etc., pentru care proba bunei-credințe nu a fost făcută și care sunt de natură a-i afecta acestuia demnitatea, onoarea și stima de sine, valori ce trebuie respectate și ocrotite. În consecință, fiind întrunite în mod cumulativ condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a recurentului pârât, se poate aprecia că instanțele fondului au aplicat în mod corect atât normele interne ce reglementează răspunderea civilă delictuală, cât și principiile constituționale și cele dezvoltate în jurisprudența CEDO privind dreptul la viață privată și libertate de exprimare, criticile recurentului, în ansamblul lor, fiind nefondate”.


Art. 73. Dreptul la propria imagine

(1) Orice persoană are dreptul la propria imagine.

(2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispo­zițiile art. 75 rămân aplicabile.

  • DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 8/1996: Art. 88. (1) Utilizarea unei opere care conține un portret necesită consimțământul per­soanei reprezentate în acest portret, în condițiile prevăzute de art. 73, 74 și 79 NCC. De asemenea, autorul, proprietarul sau posesorul acesteia nu are dreptul să o reproducă ori să o utilizeze fără consimțământul succesorilor persoanei reprezentate, timp de 20 de ani după moartea acesteia, cu respectarea și a dispozițiilor art. 79 NCC. (2) În lipsa unei clauze contrare, consimțământul nu este necesar dacă persoana reprezentată în portret este de profesie model sau a primit o remunerație pentru a poza pentru acel portret. De asemenea, existența consimțământului se prezumă în condițiile art. 76 NCC”.
  • CNA. Dec. nr. 220/2011: T. III. Protecția demnității umane și a dreptului la propria imagine. Art. 30. Furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să respecte drepturile și libertățile fundamen­tale ale omului, viața privată, onoarea și reputația, precum și dreptul la propria imagine. Art. 31. În sensul prezentului cod, sunt considerate a fi de interes public justificat orice probleme, fapte sau evenimente care influențează societatea sau o comunitate, în special cu privire la: a) prevenirea sau probarea săvârșirii unei fapte cu incidență penală; b) protejarea sănătății sau siguranței publice; c) semnalarea unor afirmații înșelătoare sau a unor cazuri de incompetență care afectează publicul. Art. 32. (1) Niciun drept conferit prin lege nu poate fi exercitat într‑un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei‑credințe, în scopul de a vătăma sau de a păgubi pe altul ori profitând de ignoranța sau de buna‑credință a persoa­nelor. (2) Nu orice interes al publicului trebuie satisfăcut, iar simpla invocare a dreptului la informare nu poate justifica încălcarea dreptului la viață privată. (3) Dreptul la propria imagine nu trebuie să împiedice aflarea adevărului în probleme de interes public justificat. Art. 33. (1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domi­ciliului și a corespondenței. (2) Informațiile privind adresa unei persoane sau a familiei sale și numerele lor de telefon nu pot fi dezvăluite fără permisiunea acestora; utilizarea datelor cu caracter personal este permisă în condițiile legii speciale. (3) Este interzisă difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje audiovizuale care constituie imixtiuni în viața privată și de familie a persoanei, fără acordul acesteia. (4) Fac excepție de la prevederile alin. (3) situațiile în care sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: a) existența unui interes public justificat; b) existența unei legături semnificative și clare între viața privată și de familie a persoanei și interesul public justificat. Art. 34. (1) Orice persoană are dreptul la propria imagine. (2) Este interzisă difuzarea imaginii sau vocii persoanei aflate într‑un spațiu privat, fără acordul scris al acesteia. (3) Este interzisă difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spațiu privat, fără acordul scris al celui care îl ocupă în mod legal. (4) Fac excepție de la prevederile alin. (2) și (3) situațiile în care imaginile difuzate surprind fapte care prezintă un interes public justificat. Art. 35. Este interzisă difuzarea convorbirilor ori a imaginilor înregistrate cu microfoane și camere de luat vederi ascunse, cu excepția situației în care înregistrările astfel obținute nu puteau fi realizate în condiții normale, iar conținutul lor prezintă un interes public justificat. Art. 36. Înregistrările audio și/sau video destinate programelor de diver­tisment, inclusiv cele cu camera ascunsă, nu pot fi difuzate decât cu respectarea cumulativă a următoarelor condiții: a) persoanele care au făcut obiectul filmării/înregistrării să își dea acordul scris pentru difuzare; b) să nu provoace iritare sau suferință ori să nu pună persoana în situații înjositoare sau de risc. Art. 37. Imaginile înregistrate cu camere de luat vederi ascunse se difuzează însoțite permanent de un marcaj grafic ce simbolizează o cameră de luat vederi, conform modelului pre­zentat în anexa nr. 1, care face parte integrantă din prezentul cod. Art. 38. Difuzarea înregistrărilor convorbirilor telefonice sau a corespon­denței provenite din surse confidențiale ori a căror credibilitate nu este suficient verificată este permisă numai dacă acestea prezintă un interes public justificat și sunt însoțite de punctul de vedere al persoanei vizate. Art. 39. În cazul situațiilor prevăzute la art. 33 alin. (4), art. 34 alin. (4), art. 35, 38 și ori de câte ori se invocă interesul public justificat pentru a difuza producții audiovizuale care pot aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale unei persoane, difuzarea trebuie însoțită de punctul de vedere al persoanei în cauză; în situația în care persoana refuză să prezinte un punct de vedere, radiodifuzorii sunt obligați să precizeze acest fapt. Art. 40. (1) În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a‑și exprima punctul de vedere; dacă acuzațiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt. (2) Moderatorii programelor au obligația să solicite ferm interlocu­torilor să probeze afirmațiile acuzatoare sau să indice, cel puțin, probele care le susțin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzațiile. (3) Moderatorii, prezentatorii și realizatorii programelor au obli­gația să nu folosească și să nu permită invitaților să folosească un limbaj injurios sau să instige la violență. (4) Este interzisă utilizarea cu rea‑credință a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană în progra­mele audiovizuale. (5) Orice referire peiorativă la adresa persoanelor în vârstă sau cu dizabi­lități, precum și punerea acestora în situații ridicole ori umilitoare sunt interzise în cadrul programelor audiovizuale. Art. 41. (1) Furnizorii de servicii media audiovizuale nu pot difuza: a) imagini ale persoanei aflate în situația de victimă, fără acordul acesteia; b) imagini ale persoanei fără discernământ sau decedate, fără acordul familiei; c) imagini care exploa­tează sau scot în evidență traumele ori traumatismele unei persoane. Fac excepție cazurile umanitare, pentru difuzarea cărora este necesar acordul persoanei în cauză sau al familiei. (2) În cazul martorilor la comiterea unei infracțiuni, la solicitarea acestora, difuzarea imaginilor se va realiza cu asigurarea protecției depline a identității lor. Art. 42. (1) Este interzisă difuzarea de imagini sau de înregistrări cu persoane aflate în stare de reținere sau arest, fără acordul acestora. (2) Este interzisă difuzarea de imagini sau de înregistrări cu persoane executând o pedeapsă privativă de libertate, cu excepția situațiilor în care acestea demonstrează încălcări ale unor drepturi sau există un interes public justificat. (3) Imaginile și/sau înregistrările cu persoane aflate în stare de reținere, arest sau care execută o pedeapsă privativă de libertate nu trebuie prezentate într‑un mod excesiv și nerezonabil. (4) În cadrul programelor audiovizuale nu pot fi oferite, direct sau indirect, recom­pense și nu pot fi făcute promisiuni de recompensare a persoanelor care ar putea depune mărturie în instanțe judecătorești. Art. 43. (1) Radiodifuzorii trebuie să evite să aducă atingere dreptului la un proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părțile unor cauze aflate pe rol în justiție sau în curs de cercetare, prin comentariile și luările de poziție proprii sau ale invitaților, inclusiv ale avocaților părților. (2) Radiodifuzorii nu pot difuza emisiuni realizate sau moderate de către persoane învinuite sau inculpate în care se discută aspecte legate de cazul personal aflat în cercetare sau pe rolul instanțelor de judecată. (3) Radiodifuzorii nu pot difuza emisiuni realizate sau moderate de către membri activi ai barourilor de avocați, în care se dezbat cazuri aflate în cercetare ori pe rolul instanțelor de judecată. Art. 44. (1) Nu pot fi difuzate înre­gistrări realizate și puse la dispoziția furnizorilor de servicii media audio­vizuale de către autoritățile polițienești sau judiciare, indiferent de suportul informatic utilizat, fără acordul persoanelor care sunt victime ale unor infracțiuni, fără acordul familiilor acestora sau, după caz, al repre­zentanților legali. (2) Nu poate fi dezvăluită în niciun mod iden­titatea persoanelor care sunt victime ale infracțiunilor privitoare la viața sexuală; se exceptează situațiile în care victimele și‑au dat acordul scris, sub condiția respectării limitelor de identificare stabilite prin acord. Art. 45. (1) Orice persoană are dreptul la respectarea intimității în momente dificile, cum ar fi o pierdere ireparabilă sau o nenorocire. (2) În cazul situațiilor de suferință umană, al dezastrelor naturale, accidentelor sau al actelor de violență, furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația de a respecta imaginea și demnitatea persoanelor aflate în astfel de situații. Art. 46. (1) Difuzarea informațiilor și/sau imaginilor persoa­nelor aflate sub tratament în unitățile de asistență medicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate este permisă numai cu acordul persoanei sau, în cazul în care persoana este fără discernământ ori decedată, cu acordul familiei sau al aparținătorilor. (2) Furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația de a respecta dem­nitatea și anonimatul persoanelor cu tulburări psihice. (3) Fac excepție de la prevederile alin. (1) și (2) situații de interes public justificat. Art. 47. (1) Este interzisă difuzarea în programele audiovizuale a oricăror forme de manifestări antisemite sau xenofobe. (2) Este interzisă în pro­gramele audiovizuale orice discriminare pe considerente de rasă, religie, națio­nalitate, sex, orientare sexuală sau etnie. Art. 48. Sunt interzise în programele audiovizuale prezentarea apolo­getică a regimurilor totalitare, nazist și comunist, a autorilor crimelor și abuzurilor acestor regimuri, precum și denigrarea victimelor acestora”.


Art. 74. Atingeri aduse vieții private

Sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieții private:

  1. a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuință sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal;
  2. b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârșită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoștință de cauză, a unei asemenea interceptări;
  3. c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într‑un spațiu privat, fără acordul acesteia;
  4. d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spațiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal;
  5. e) ținerea vieții private sub observație, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege;
  6. f) difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viața intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;
  7. g) difuzarea de materiale conținând imagini privind o persoană aflată la tratament în unitățile de asistență medicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanțe în legătură cu boala și cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptățite;
  8. h) utilizarea, cu rea‑credință, a numelui, imaginii, vocii sau ase­mănării cu o altă persoană;
  9. i) difuzarea sau utilizarea corespondenței, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reședința, precum și numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparțin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.


Art. 75. Limite

(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

(2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună‑credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.

  • CNA. A se vedea art. 31 din Dec. nr. 220/2011 (sub art. 73 NCC).
  • JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SC I) nr. 3216/2014 (sub art. 72 NCC).


Art. 76. Prezumția de consimțământ

Când însuși cel la care se referă o informație sau un material le pune la dispoziția unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are cunoștință că își desfășoară activitatea în domeniul informării publicului, consimțământul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris.

  • LPA. Art. 14. Dispozițiile art. 76 NCC nu se aplică în cazul în care punerea la dispoziție a informației sau a materialului s‑a făcut anterior datei intrării în vigoare a NCC, chiar dacă utilizarea informației ori a materialului se realizează după această dată.


Art. 77. Prelucrarea datelor personale

Orice prelucrare a datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, se poate face numai în cazurile și condițiile prevăzute de legea specială.

  • DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (M. Of. nr. 790 din 12 decembrie 2001; cu modif. ult.): Cap. I. Dispoziții generale. Art. 1. Scop. (1) Prezenta lege are ca scop garantarea și protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viața intimă, familială și privată, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal. (2) Exercitarea drepturilor prevăzute în prezenta lege nu poate fi restrânsă decât în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege. Art. 2. Domeniu de aplicare. (1) Prezenta lege se aplică prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate, în tot sau în parte, prin mijloace automate, precum și prelucrării prin alte mijloace decât cele automate a datelor cu caracter personal care fac parte dintr‑un sistem de evidență sau care sunt desti­nate să fie incluse într‑un asemenea sistem. (2) Prezenta lege se aplică: a) prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activi­tăților desfășurate de operatori stabiliți în România; b) prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităților desfășurate de misiunile diplomatice sau de oficiile consulare ale României; c) prelu­crărilor de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităților desfășurate de operatori care nu sunt stabiliți în România, prin utilizarea de mijloace de orice natură situate pe teritoriul României, cu excepția cazului în care aceste mijloace nu sunt utilizate decât în scopul tranzitării pe teritoriul României a datelor cu caracter personal care fac obiectul prelucrărilor respective. (3) În cazul prevăzut la alin. (2) lit. c) operatorul își va desemna un reprezentant care trebuie să fie o persoană stabilită în România. Prevederile prezentei legi aplicabile operatorului sunt aplicabile și reprezentantului acestuia, fără a aduce atingere posi­bi­lității de a introduce acțiune în justiție direct împotriva operatorului. (4) Prezenta lege se aplică prelucrărilor de date cu caracter personal efectuate de persoane fizice sau juridice, române ori străine, de drept public sau de drept privat, indiferent dacă au loc în sectorul public sau în sectorul privat. (5) În limitele prevăzute de prezenta lege, aceasta se aplică și prelucră­rilor și transferului de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităților de prevenire, cercetare și reprimare a infracțiunilor și de menținere a ordinii publice, precum și al altor activități desfășurate în domeniul dreptului penal, în limitele și cu restricțiile stabilite de lege. (6) Prezenta lege nu se aplică prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate de persoane fizice exclusiv pentru uzul lor personal, dacă datele în cauză nu sunt destinate a fi dezvăluite. (7) Prezenta lege nu se aplică prelucrărilor și transferului de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităților în domeniul apărării naționale și siguranței naționale, desfășurate în limitele și cu restricțiile stabilite de lege. (8) Prevederile prezentei legi nu aduc atingere obligațiilor asumate de România prin instrumente juridice ratificate. Art. 3. Definiții. În înțelesul prezentei legi, următorii termeni se definesc după cum urmează: a) date cu caracter personal – orice informații referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau la mai mulți factori specifici iden­tității sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale; b) prelucrarea datelor cu caracter personal – orice operațiune sau set de operațiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea ori modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea către terți prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ștergerea sau distru­gerea; c) stocarea – păstrarea pe orice fel de suport a datelor cu caracter personal culese; d) sistem de evidență a datelor cu caracter personal – orice structură organizată de date cu caracter personal, accesibilă potrivit unor criterii determinate, indiferent dacă această structură este organizată în mod centralizat ori descentralizat sau este repartizată după criterii funcționale ori geografice; e) operator – orice persoană fizică sau juridică, de drept privat ori de drept public, inclusiv autoritățile publice, instituțiile și structurile teritoriale ale acestora, care stabilește scopul și mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal; dacă scopul și mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal sunt determinate printr‑un act normativ sau în baza unui act normativ, operator este persoana fizică sau juridică, de drept public ori de drept privat, care este desemnată ca operator prin acel act normativ sau în baza acelui act normativ; f) persoană împuternicită de către operator – o persoană fizică sau juridică, de drept privat ori de drept public, inclusiv autoritățile publice, instituțiile și structurile teritoriale ale acestora, care prelucrează date cu caracter personal pe seama operatorului; g) terț – orice persoană fizică sau juridică, de drept privat ori de drept public, inclusiv autoritățile publice, instituțiile și structurile teritoriale ale acestora, alta decât persoana vizată, ope­ratorul ori persoana împuter­nicită sau persoanele care, sub autoritatea directă a operatorului sau a persoanei împuternicite, sunt autorizate să prelucreze date; h) destinatar – orice persoană fizică sau juridică, de drept privat ori de drept public, inclusiv autoritățile publice, instituțiile și structurile teritoriale ale acestora, căreia îi sunt dezvăluite date, indiferent dacă este sau nu terț; autoritățile publice cărora li se comunică date în cadrul unei competențe speciale de anchetă nu vor fi considerate destinatari; i) date anonime – date care, datorită originii sau modalității specifice de prelucrare, nu pot fi asociate cu o persoană identificată sau identificabilă.

Cap. II. Reguli generale privind prelucrarea datelor cu caracter personal. Art. 4. Caracteristicile datelor cu caracter personal în cadrul prelucrării. (1) Datele cu caracter personal destinate a face obiectul prelucrării trebuie să fie: a) prelucrate cu bună‑credință și în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare; b) colectate în scopuri deter­minate, explicite și legitime; prelucrarea ulterioară a datelor cu caracter personal în scopuri sta­tistice, de cercetare istorică sau științifică nu va fi considerată incompatibilă cu scopul colectării dacă se efectu­ează cu respectarea dispozițiilor prezentei legi, inclusiv a celor care privesc efectuarea notificării către autori­tatea de supraveghere, precum și cu respectarea garanțiilor privind prelucrarea datelor cu caracter personal, prevăzute de normele care reglementează activitatea statistică ori cerce­tarea istorică sau științifică; c) adecvate, pertinente și neexcesive prin raportare la scopul în care sunt colectate și ulterior prelucrate; d) exacte și, dacă este cazul, actualizate; în acest scop se vor lua măsurile necesare pentru ca datele inexacte sau incomplete din punct de vedere al scopului pentru care sunt colectate și pentru care vor fi ulterior prelucrate, să fie șterse sau rectificate; e) stocate într‑o formă care să permită identificarea persoanelor vizate strict pe durata necesară realizării sco­purilor în care datele sunt colectate și în care vor fi ulterior prelucrate; stocarea datelor pe o durată mai mare decât cea menționată, în scopuri statistice, de cercetare istorică sau științifică, se va face cu respectarea garanțiilor privind prelucrarea datelor cu caracter personal, prevăzute în normele care reglementează aceste domenii, și numai pentru perioada necesară realizării acestor scopuri. (2) Operatorii au obligația să respecte preve­derile alin. (1) și să asigure îndeplinirea acestor prevederi de către per­soanele împuternicite. Art. 5. Condiții de legitimitate privind prelucrarea datelor. (1) Orice prelucrare de date cu caracter personal, cu excepția prelucrărilor care vizează date din categoriile menționate la art. 7 alin. (1), art. 8 și 10, poate fi efectuată numai dacă persoana vizată și‑a dat consimțământul în mod expres și neechivoc pentru acea prelucrare. (2) Consimță­mântul persoanei vizate nu este cerut în următoarele cazuri: a) când prelucrarea este necesară în vederea executării unui contract sau antecontract la care persoana vizată este parte ori în vederea luării unor măsuri, la cererea acesteia, înaintea încheierii unui contract sau antecontract; b) când prelucrarea este necesară în vederea protejării vieții, integrității fizice sau sănătății persoanei vizate ori a unei alte persoane amenințate; c) când prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligații legale a operatorului; d) când prelucrarea este necesară în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri de interes public sau care vizează exercitarea prerogativelor de autoritate publică cu care este învestit operatorul sau terțul căruia îi sunt dezvăluite datele; e) când prelucrarea este necesară în vederea realizării unui interes legitim al operatorului sau al terțului căruia îi sunt dezvăluite datele, cu condiția ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei vizate; f) când prelucrarea privește date obținute din documente accesibile publicului, conform legii; g) când prelu­crarea este făcută exclusiv în scopuri statistice, de cercetare istorică sau științifică, iar datele rămân anonime pe toată durata prelucrării. (3) Preve­derile alin. (2) nu aduc atingere dispozițiilor legale care regle­mentează obligația autorităților publice de a respecta și de a ocroti viața intimă, familială și privată. Art. 6. Încheierea operațiunilor de prelucrare. (1) La încheierea operațiunilor de prelucrare, dacă persoana vizată nu și‑a dat în mod expres și neechivoc consimțământul pentru o altă destinație sau pentru o prelucrare ulterioară, datele cu caracter personal vor fi: a) distruse; b) transferate unui alt operator, cu condiția ca operatorul inițial să garanteze faptul că prelucrările ulterioare au scopuri similare celor în care s‑a făcut prelucrarea inițială; c) transformate în date anonime și stocate exclusiv în scopuri statistice, de cercetare istorică sau științifică. (2) În cazul operațiunilor de prelucrare efectuate în condițiile prevăzute la art. 5 alin. (2) lit. c) sau d), în cadrul activităților descrise la art. 2 alin. (5), operatorul poate stoca datele cu caracter personal pe perioada necesară realizării scopurilor concrete urmărite, cu condiția asigurării unor măsuri corespunzătoare de protejare a acestora, după care va proceda la distrugerea lor dacă nu sunt aplicabile prevederile legale privind păstrarea arhivelor.

Cap. III. Reguli speciale privind prelucrarea datelor cu caracter personal. Art. 7. Prelucrarea unor categorii speciale de date. (1) Prelucrarea datelor cu caracter personal legate de originea rasială sau etnică, de convingerile politice, religioase, filozofice sau de natură similară, de apartenența sindicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate sau viața sexuală este interzisă. (2) Prevederile alin. (1) nu se aplică în următoarele cazuri: a) când persoana vizată și‑a dat în mod expres consimțământul pentru o astfel de prelucrare; b) când prelucrarea este necesară în scopul respectării obli­gațiilor sau drepturilor specifice ale operatorului în domeniul dreptului muncii, cu respectarea garanțiilor prevăzute de lege; o eventuală dez­văluire către un terț a datelor prelucrate poate fi efectuată numai dacă există o obligație legală a operatorului în acest sens sau dacă persoana vizată a consimțit expres la această dezvăluire; c) când prelucrarea este necesară pentru protecția vieții, integrității fizice sau a sănătății per­soanei vizate ori a altei persoane, în cazul în care persoana vizată se află în incapacitate fizică sau juridică de a‑și da consimțământul; d) când prelucrarea este efectuată în cadrul activităților sale legitime de către o fundație, asociație sau de către orice altă organizație cu scop nelucrativ și cu specific politic, filozofic, religios ori sindical, cu condiția ca persoana vizată să fie membră a acestei organizații sau să întrețină cu aceasta, în mod regulat, relații care privesc specificul activității organizației și ca datele să nu fie dezvăluite unor terți fără consimțământul persoanei vizate; e) când prelucrarea se referă la date făcute publice în mod manifest de către persoana vizată; f) când prelucrarea este necesară pentru constatarea, exercitarea sau apărarea unui drept în justiție; g) când prelucrarea este necesară în scopuri de medicină preventivă, de stabilire a diagnosticelor medicale, de administrare a unor îngrijiri sau tratamente medicale pentru persoana vizată ori de gestionare a servi­ciilor de sănătate care acționează în interesul persoanei vizate, cu condiția ca prelucrarea datelor respective să fie efectuate de către ori sub supravegherea unui cadru medical supus secretului profesional sau de către ori sub supravegherea unei alte persoane supuse unei obligații echivalente în ceea ce privește secretul; h) când legea prevede în mod expres aceasta în scopul protejării unui interes public important, cu condiția ca prelucrarea să se efectueze cu respectarea drepturilor persoanei vizate și a celorlalte garanții prevăzute de prezenta lege. (3) Prevederile alin. (2) nu aduc atingere dispozițiilor legale care regle­mentează obligația autorităților publice de a respecta și de a ocroti viața intimă, familială și privată. (4) Autoritatea de supraveghere poate dispune, din motive întemeiate, interzicerea efectuării unei prelucrări de date din categoriile prevăzute la alin. (1), chiar dacă persoana vizată și‑a dat în scris și în mod neechivoc consim­țământul, iar acest consimțământ nu a fost retras, cu condiția ca interdicția prevăzută la alin. (1) să nu fie înlăturată prin unul dintre cazurile la care se referă alin. (2) lit. b)‑g). Art. 8. Prelucrarea datelor cu caracter personal având funcție de identificare. (1) Prelucrarea codului numeric personal sau a altor date cu caracter personal având o funcție de identificare de aplicabilitate generală poate fi efectuată numai dacă: a) persoana vizată și‑a dat în mod expres consimțământul; sau b) prelucrarea este prevăzută în mod expres de o dispoziție legală. (2) Autoritatea de supraveghere poate stabili și alte cazuri în care se poate efectua prelucrarea datelor prevăzute la alin. (1), numai cu condiția instituirii unor garanții adecvate pentru respectarea drepturilor persoa­nelor vizate. Art. 9. Prelucrarea datelor cu caracter personal privind starea de sănătate. (1) În afara cazurilor prevăzute la art. 7 alin. (2), prevederile art. 7 alin. (1) nu se aplică în privința prelucrării datelor privind starea de sănătate în următoarele cazuri: a) dacă prelucrarea este necesară pentru protecția sănătății publice; b) dacă prelucrarea este necesară pentru prevenirea unui pericol iminent, pentru prevenirea săvârșirii unei fapte penale sau pentru împiedicarea producerii rezultatului unei asemenea fapte ori pentru înlă­turarea urmărilor prejudiciabile ale unei asemenea fapte. (2) Prelucrarea datelor privind starea de sănătate poate fi efectuată numai de către ori sub supravegherea unui cadru medical, cu condiția respectării secretului profesional, cu excepția situației în care persoana vizată și‑a dat în scris și în mod neechivoc consimțământul atâta timp cât acest consimțământ nu a fost retras, precum și cu excepția situației în care prelucrarea este necesară pentru prevenirea unui pericol iminent, pentru prevenirea săvârșirii unei fapte penale, pentru împiedicarea producerii rezultatului unei asemenea fapte sau pentru înlăturarea urmărilor sale prejudiciabile. (3) Cadrele medicale, instituțiile de sănătate și personalul medical al acestora pot prelucra date cu caracter personal referitoare la starea de sănătate, fără autorizația autorității de supraveghere, numai dacă prelucrarea este necesară pentru protejarea vieții, inte­grității fizice sau sănătății persoanei vizate. Când scopurile menționate se referă la alte persoane sau la public în general și persoana vizată nu și‑a dat consim­țământul în scris și în mod neechivoc, trebuie cerută și obținută în prealabil autorizația autorității de supraveghere. Prelucrarea datelor cu caracter personal în afara limitelor prevăzute în autorizație este interzisă. (4) Cu excepția motivelor de urgență, autorizația prevăzută la alin. (3) poate fi acordată numai după ce a fost consultat Colegiul Medicilor din România. (5) Datele cu caracter personal privind starea de sănătate pot fi colectate numai de la persoana vizată. Prin excepție, aceste date pot fi colectate din alte surse numai în măsura în care este necesar pentru a nu compromite scopurile prelucrării, iar persoana vizată nu vrea ori nu le poate furniza. Art. 10. Prelucrarea datelor cu caracter personal referitoare la fapte penale sau contravenții. (1) Prelucrarea datelor cu caracter personal referitoare la săvârșirea de infracțiuni de către persoana vizată ori la condamnări penale, măsuri de siguranță sau sancțiuni administrative ori contravenționale, aplicate persoanei vizate, poate fi efectuată numai de către sau sub controlul autorităților publice, în limitele puterilor ce le sunt conferite prin lege și în condițiile stabilite de legile speciale care regle­mentează aceste materii. (2) Autoritatea de supraveghere poate stabili și alte cazuri în care se poate efectua prelucrarea datelor prevăzute la alin. (1), numai cu condiția instituirii unor garanții adecvate pentru respectarea drepturilor persoanelor vizate. (3) Un registru complet al condamnărilor penale poate fi ținut numai sub controlul unei autorități publice, în limitele puterilor ce îi sunt conferite prin lege. Art. 11. Excepții. Prevederile art. 5, 6, 7 și 10 nu se aplică în situația în care prelucrarea datelor se face exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, dacă prelucrarea privește date cu caracter personal care au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau care sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de caracterul public al faptelor în care este implicată.

Cap. IV. Drepturile persoanei vizate în contextul prelucrării datelor cu caracter personal. Art. 12. Infor­marea persoanei vizate. (1) În cazul în care datele cu caracter personal sunt obținute direct de la persoana vizată, operatorul este obligat să furnizeze persoanei vizate cel puțin următoarele informații, cu excepția cazului în care această per­soană posedă deja informațiile respective: a) identitatea operatorului și a reprezentantului acestuia, dacă este cazul; b) scopul în care se face prelucrarea datelor; c) informații suplimentare, precum: destinatarii sau categoriile de destinatari ai datelor; dacă furnizarea tuturor datelor cerute este obligatorie și consecințele refuzului de a le furniza; existența drepturilor prevăzute de prezenta lege pentru persoana vizată, în special a dreptului de acces, de intervenție asupra datelor și de opoziție, precum și condițiile în care pot fi exer­citate; d) orice alte informații a căror furnizare este impusă prin dispoziție a autorității de supraveghere, ținând seama de specificul prelucrării. (2) În cazul în care datele nu sunt obținute direct de la persoana vizată, operatorul este obligat ca, în momentul colectării datelor sau, dacă se intenționează dezvăluirea acestora către terți, cel mai târziu până în momentul primei dezvăluiri, să furnizeze persoanei vizate cel puțin următoarele infor­mații, cu excepția cazului în care persoana vizată posedă deja informațiile respective: a) identitatea operatorului și a repre­zentantului acestuia, dacă este cazul; b) scopul în care se face prelucrarea datelor; c) informații supli­mentare, precum: categoriile de date vizate, destinatarii sau categoriile de destinatari ai datelor, existența drepturilor prevăzute de prezenta lege pentru persoana vizată, în special a dreptului de acces, de intervenție asupra datelor și de opoziție, precum și condițiile în care pot fi exercitate; d) orice alte informații a căror furnizare este impusă prin dispoziție a autorității de supraveghere, ținând seama de specificul prelucrării. (3) Prevederile alin. (2) nu se aplică atunci când prelucrarea datelor se efectuează exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, dacă aplicarea acestora ar da indicii asupra surselor de informare. (4) Prevederile alin. (2) nu se aplică în cazul în care prelucrarea datelor se face în scopuri statistice, de cercetare istorică sau științifică, ori în orice alte situații în care furnizarea unor asemenea informații se dovedește imposibilă sau ar implica un efort disproporționat față de interesul legitim care ar putea fi lezat, precum și în situațiile în care înregistrarea sau dezvăluirea datelor este expres prevăzută de lege. Art. 13. Dreptul de acces la date. (1) Orice persoană vizată are dreptul de a obține de la operator, la cerere și în mod gratuit pentru o solicitare pe an, confirmarea faptului că datele care o privesc sunt sau nu sunt prelucrate de acesta. Operatorul este obligat, în situația în care prelucrează date cu caracter personal care privesc soli­citantul, să comunice acestuia, împreună cu confirmarea, cel puțin următoarele: a) informații referitoare la scopurile prelucrării, categoriile de date avute în vedere și destinatarii sau categoriile de destinatari cărora le sunt dezvăluite datele; b) comunicarea într‑o formă inteligibilă a datelor care fac obiectul prelucrării, precum și a oricărei informații disponibile cu privire la originea datelor; c) informații asupra principiilor de funcționare a mecanismului prin care se efectuează orice prelucrare automată a datelor care vizează persoana respectivă; d) informații privind existența dreptului de intervenție asupra datelor și a dreptului de opoziție, precum și condițiile în care pot fi exercitate; e) informații asupra posibilității de a consulta registrul de evidență a prelucrărilor de date cu caracter personal, prevăzut la art. 24, de a înainta plângere către autoritatea de supra­veghere, precum și de a se adresa instanței pentru atacarea deciziilor operatorului, în conformitate cu dispozițiile prezentei legi. (2) Persoana vizată poate solicita de la operator informațiile prevăzute la alin. (1), printr‑o cerere întocmită în formă scrisă, datată și semnată. În cerere solicitantul poate arăta dacă dorește ca informațiile să îi fie comunicate la o anumită adresă, care poate fi și de poștă electronică, sau printr‑un serviciu de corespondență care să asigure că predarea i se va face numai personal. (3) Operatorul este obligat să comunice infor­mațiile solicitate, în termen de 15 zile de la data primirii cererii, cu respectarea eventualei opțiuni a solicitantului exprimate potrivit alin. (2). (4) În cazul datelor cu caracter personal legate de starea de sănătate, cererea prevăzută la alin. (2) poate fi introdusă de persoana vizată fie direct, fie prin intermediul unui cadru medical care va indica în cerere persoana în numele căreia este introdusă. La cererea operatorului sau a persoanei vizate comunicarea prevăzută la alin. (3) poate fi făcută prin intermediul unui cadru medical desemnat de persoana vizată. (5) În cazul în care datele cu caracter personal legate de starea de sănătate sunt prelucrate în scop de cercetare științifică, dacă nu există, cel puțin aparent, riscul de a se aduce atingere drepturilor persoanei vizate și dacă datele nu sunt utilizate pentru a lua decizii sau măsuri față de o anumită persoană, comunicarea prevăzută la alin. (3) se poate face și într‑un termen mai mare decât cel prevăzut la acel alineat, în măsura în care aceasta ar putea afecta bunul mers sau rezultatele cercetării, și nu mai târziu de momentul în care cercetarea este încheiată. În acest caz persoana vizată trebuie să își fi dat în mod expres și neechivoc consimțământul ca datele să fie prelucrate în scop de cercetare științifică, precum și asupra posibilei amânări a comunicării prevăzute la alin. (3) din acest motiv.
(6) Prevederile alin. (2) nu se aplică atunci când prelucrarea datelor se efectuează exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, dacă aplicarea acestora ar da indicii asupra surselor de informare. Art. 14. Dreptul de intervenție asupra datelor. (1) Orice persoană vizată are dreptul de a obține de la operator, la cerere și în mod gratuit: a) după caz, rectificarea, actualizarea, blocarea sau ștergerea datelor a căror prelucrare nu este conformă prezentei legi, în special a datelor incomplete sau inexacte; b) după caz, transformarea în date anonime a datelor a căror prelucrare nu este conformă prezentei legi; c) notificarea către terții cărora le‑au fost dezvăluite datele a oricărei operațiuni efectuate conform lit. a) sau b), dacă această notificare nu se dovedește imposibilă sau nu presupune un efort disproporționat față de interesul legitim care ar putea fi lezat. (2) Pentru exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) persoana vizată va înainta operatorului o cerere întocmită în formă scrisă, datată și semnată. În cerere solicitantul poate arăta dacă dorește ca informațiile să îi fie comunicate la o anumită adresă, care poate fi și de poștă electronică, sau printr‑un serviciu de corespondență care să asigure că predarea i se va face numai personal. (3) Operatorul este obligat să comunice măsurile luate în temeiul alin. (1), precum și, dacă este cazul, numele terțului căruia i‑au fost dezvăluite datele cu caracter personal referitoare la persoana vizată, în termen de 15 zile de la data primirii cererii, cu respectarea eventualei opțiuni a solicitantului exprimate potrivit alin. (2). Art. 15. Dreptul de opoziție. (1) Persoana vizată are dreptul de a se opune în orice moment, din motive întemeiate și legitime legate de situația sa particulară, ca date care o vizează să facă obiectul unei prelucrări, cu excepția cazurilor în care există dispoziții legale contrare. În caz de opoziție justificată prelucrarea nu mai poate viza datele în cauză. (2) Persoana vizată are dreptul de a se opune în orice moment, în mod gratuit și fără nici o justificare, ca datele care o vizează să fie prelucrate în scop de marketing direct, în numele operatorului sau al unui terț, sau să fie dezvăluite unor terți într‑un asemenea scop. (3) În vederea exercitării drepturilor prevăzute la alin. (1) și (2) persoana vizată va înainta operatorului o cerere întocmită în formă scrisă, datată și semnată. În cerere solicitantul poate arăta dacă dorește ca informațiile să îi fie comunicate la o anumită adresă, care poate fi și de poștă electronică, sau printr‑un serviciu de corespondență care să asigure că predarea i se va face numai personal. (4) Operatorul este obligat să comunice persoanei vizate măsurile luate în temeiul alin. (1) sau (2), precum și, dacă este cazul, numele terțului căruia i‑au fost dezvăluite datele cu caracter personal referitoare la persoana vizată, în termen de 15 zile de la data primirii cererii, cu respectarea eventualei opțiuni a solicitantului exprimate potrivit alin. (3). Art. 16. Excepții. (1) Prevederile art. 12, 13, ale art. 14 alin. (3) și ale art. 15 nu se aplică în cazul activităților prevăzute la art. 2 alin. (5), dacă prin aplicarea acestora este prejudiciată eficiența acțiunii sau obiectivul urmărit în îndeplinirea atribuțiilor legale ale autorității publice. (2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile strict pentru perioada necesară atingerii obiectivului urmărit prin desfășurarea activităților menț­ionate la art. 2 alin. (5). (3) După încetarea situației care justifică aplicarea alin. (1) și (2) operatorii care desfă­șoară activitățile prevăzute la art. 2 alin. (5) vor lua măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor persoanelor vizate. (4) Autoritățile publice țin evidența unor astfel de cazuri și informează periodic autoritatea de supraveghere despre modul de soluționare a lor. Art. 17. Dreptul de a nu fi supus unei decizii individuale. (1) Orice persoană are dreptul de a cere și de a obține: a) retragerea sau anularea oricărei decizii care produce efecte juridice în privința sa, adoptată exclusiv pe baza unei prelucrări de date cu caracter personal, efectuată prin mijloace automate, destinată să evalueze unele aspecte ale personalității sale, precum competența profesională, credibi­litatea, comportamentul său ori alte asemenea aspecte; b) reevaluarea oricărei alte decizii luate în privința sa, care o afectează în mod semni­ficativ, dacă decizia a fost adoptată exclusiv pe baza unei prelucrări de date care întrunește condițiile prevăzute la lit. a). (2) Respectându‑se celelalte garanții prevăzute de prezenta lege, o per­soană poate fi supusă unei decizii de natura celei vizate la alin. (1), numai în următoarele situații: a) decizia este luată în cadrul încheierii sau executării unui contract, cu condiția ca cererea de încheiere sau de executare a con­trac­tului, introdusă de persoana vizată, să fi fost satisfăcută sau ca unele măsuri adecvate, precum posibilitatea de a‑și susține punctul de vedere, să garanteze apărarea propriului interes legitim; b) decizia este autorizată de o lege care precizează măsurile ce garantează apărarea interesului legitim al persoanei vizate. Art. 18. Dreptul de a se adresa justiției. (1) Fără a se aduce atingere posibilității de a se adresa cu plângere autori­tății de supra­veghere, persoanele vizate au dreptul de a se adresa justiției pentru apărarea oricăror drepturi garantate de prezenta lege, care le‑au fost încălcate. (2) Orice persoană care a suferit un prejudiciu în urma unei prelucrări de date cu caracter personal, efectuată ilegal, se poate adresa instanței competente pentru repararea acestuia.
(3) Instanța competentă este cea în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul. Cererea de chemare în judecată este scutită de taxă de timbru.

Cap. V. Confidențialitatea și securitatea prelucrărilor. Art. 19. Confidențialitatea prelucrărilor. Orice per­soană care acționează sub autoritatea operatorului sau a persoanei împuternicite, inclusiv persoana împuterni­cită, care are acces la date cu caracter personal, nu poate să le prelucreze decât pe baza instrucțiunilor opera­torului, cu excepția cazului în care acționează în temeiul unei obligații legale. Art. 20. Securitatea prelucrărilor. (1) Operatorul este obligat să aplice măsurile tehnice și organizatorice adecvate pentru protejarea datelor cu caracter personal împotriva distrugerii accidentale sau ilegale, pierderii, modificării, dezvă­luirii sau accesului neautorizat, în special dacă prelu­crarea respectivă comportă transmisii de date în cadrul unei rețele, precum și împotriva oricărei alte forme de prelucrare ilegală. (2) Aceste măsuri trebuie să asigure, potrivit stadiului tehnicii utilizate în procesul de prelucrare și de costuri, un nivel de securitate adecvat în ceea ce privește riscurile pe care le reprezintă prelucrarea, precum și în ceea ce privește natura datelor care trebuie protejate. Cerințele minime de securitate vor fi elaborate de autoritatea de supraveghere și vor fi actualizate periodic, corespunzător progresului tehnic și experienței acumulate. (3) Operatorul, atunci când desemnează o persoană împuternicită, este obligat să aleagă o persoană care prezintă suficiente garanții în ceea ce privește măsurile de securitate tehnică și organi­zatorice cu privire la prelucrările ce vor fi efectuate, precum și să vegheze la respectarea acestor măsuri de către persoana desemnată. (4) Autoritatea de supraveghere poate decide, în cazuri indi­viduale, asupra obligării operatorului la adoptarea unor măsuri supli­mentare de securitate, cu excepția celor care privesc garantarea securității serviciilor de telecomunicații. (5) Efec­tuarea prelucrărilor prin persoane împuternicite trebuie să se desfășoare în baza unui contract încheiat în formă scrisă, care va cuprinde în mod obligatoriu: a) obligația persoanei împuternicite de a acționa doar în baza instrucțiunilor primite de la operator; b) faptul că îndeplinirea obli­gațiilor prevăzute la alin. (1) revine și persoanei împuternicite.

Cap. VI. Supravegherea și controlul prelucrărilor de date cu caracter personal. Art. 21. Autoritatea de supraveghere. (1) Autoritatea de supraveghere, în sensul prezentei legi, este Autoritatea Națională de Supra­veghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal. (2) Autoritatea de supraveghere își desfășoară activitatea în condiții de completă inde­pendență și imparțialitate. (3) Autoritatea de supraveghere monitori­zează și contro­lează sub aspectul legalității prelucrările de date cu caracter personal care cad sub incidența prezentei legi. În acest scop autoritatea de supraveghere exercită următoarele atribuții: a) elaborează formularele tipizate ale notifi­cărilor și ale registrelor proprii; b) primește și analizează notificările privind prelucrarea datelor cu caracter personal, anunțând operatorului rezultatele controlului prealabil; c) autorizează prelucrările de date în situațiile prevăzute de lege; d) poate dispune, în cazul în care constată încălcarea dispozițiilor prezentei legi, suspendarea provizorie sau încetarea prelucrării datelor, ștergerea parțială ori inte­grală a datelor prelucrate și poate să sesizeze organele de urmărire penală sau să intenteze acțiuni în justiție; d1) informează persoanele fizice sau/și juridice care activează în aceste domenii, în mod direct sau prin intermediul structurilor asociative ale acestora, asupra necesității respectării obligațiilor și îndeplinirii procedurilor prevăzute de prezenta lege; e) păstrează și pune la dispoziție publicului registrul de evidență a prelucrărilor de date cu caracter personal; f) primește și soluționează plângeri, sesizări sau cereri de la persoanele fizice și comunică soluția dată ori, după caz, diligențele depuse; g) efectuează investigații din oficiu sau la primirea unor plângeri ori sesizări; h) este consultată atunci când se elaborează proiecte de acte normative referitoare la protecția drepturilor și libertăților persoanelor, în privința prelucrării datelor cu caracter personal; i) poate face propuneri privind inițierea unor proiecte de acte normative sau modificarea actelor normative în vigoare în domenii legate de prelucrarea datelor cu caracter personal; j) cooperează cu autoritățile publice și cu organele administrației publice, centralizează și analizează rapoartele anuale de activitate ale acestora privind protecția persoanelor în privința prelucrării datelor cu caracter personal, formulează recomandări și avize asupra oricărei chestiuni legate de protecția drepturilor și libertăților fundamentale în privința prelucrării datelor cu caracter personal, la cererea oricărei persoane, inclusiv a autorităților publice și a organelor administrației publice; aceste recomandări și avize trebuie să facă mențiune despre temeiurile pe care se sprijină și se comunică în copie și Ministerului Justiției; atunci când recomandarea sau avizul este cerut de lege, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I; k) cooperează cu autoritățile similare de peste hotare în vederea asistenței mutuale, precum și cu persoanele cu domiciliul sau cu sediul în străinătate, în scopul apărării drepturilor și libertăților fundamentale ce pot fi afectate prin prelucrarea datelor cu caracter personal; l) îndeplinește alte atribuții prevăzute de lege; m) modul de organizare și funcțio­nare a Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal se stabilește prin lege.
(4) Întregul personal al autorității de supraveghere are obligația de a păstra secretul profesional, cu excepțiile prevăzute de lege, pe termen nelimitat, asupra informațiilor confidențiale sau clasificate la care are sau a avut acces în exercitarea atribuțiilor de serviciu, inclusiv după încetarea raporturilor juridice cu autoritatea de supra­veghere. Art. 22. Notificarea către autoritatea de supraveghere. (1) Operatorul este obligat să notifice auto­rității de supraveghere, personal sau prin reprezentant, înainte de efectuarea oricărei prelucrări ori a oricărui ansamblu de prelucrări având același scop sau scopuri corelate. (2) Notificarea nu este necesară în cazul în care prelucrarea are ca unic scop ținerea unui registru destinat prin lege informării publicului și deschis spre consultare publicului în general sau oricărei persoane care probează un interes legitim, cu condiția ca prelucrarea să se limiteze la datele strict necesare ținerii registrului menționat. (3) Notificarea va cuprinde cel puțin urmă­toarele informații: a) numele sau denumirea și domiciliul ori sediul operatorului și ale reprezentantului desemnat al acestuia, dacă este cazul; b) scopul sau scopurile prelucrării; c) o descriere a categoriei sau a categoriilor de persoane vizate și a datelor ori a cate­goriilor de date ce vor fi prelucrate; d) destinatarii sau categoriile de destinatari cărora se intenționează să li se dezvăluie datele; e) garanțiile care însoțesc dezvăluirea datelor către terți; f) modul în care persoanele vizate sunt informate asupra drepturilor lor; data estimată pentru încheierea operațiunilor de prelucrare, precum și destinația ulterioară a datelor; g) transferuri de date care se intenționează să fie făcute către alte state; h) o descriere generală care să permită aprecierea preliminară a măsurilor luate pentru asigurarea securității prelucrării; i) specificarea oricărui sistem de evidență a datelor cu caracter personal, care are legătură cu prelucrarea, precum și a eventualelor legături cu alte prelucrări de date sau cu alte sisteme de evidență a datelor cu caracter personal, indiferent dacă se efectuează, respectiv dacă sunt sau nu sunt situate pe teritoriul României; j) motivele care justifică aplicarea prevederilor art. 11, art. 12 alin. (3) sau (4) ori ale art. 13 alin. (5) sau (6), în situația în care prelucrarea datelor se face exclusiv în scopuri jurna­listice, literare sau artistice ori în scopuri statistice, de cercetare istorică sau științifică. (4) Dacă notificarea este incompletă, autori­tatea de supraveghere va solicita completarea acesteia. (5) În limitele puterilor de investigare de care dispune, autoritatea de supraveghere poate solicita și alte informații, în special privind originea datelor, tehnologia de prelu­crare automată utilizată și detalii referitoare la măsurile de securitate. Dispozițiile prezentului alineat nu se aplică în situația în care prelucrarea datelor se face exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice. (6) Dacă se intenționează ca datele care sunt prelucrate să fie transferate în străinătate, notificarea va cuprinde și urmă­toarele elemente: a) cate­goriile de date care vor face obiectul transferului; b) țara de destinație pentru fiecare categorie de date. (7) Abrogat. (8) Autoritățile publice care efectuează prelucrări de date cu caracter personal în legătură cu acti­vitățile descrise la art. 2 alin. (5), în temeiul legii sau în îndeplinirea obligațiilor asumate prin acorduri internaționale ratificate, sunt scutite de taxa prevăzută la alin. (7). Notificarea se va transmite în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a actului normativ care instituie obligația respectivă și va cuprinde numai urmă­toarele elemente: a) denumirea și sediul operatorului; b) scopul și temeiul legal al prelucrării; c) categoriile de date cu caracter personal supuse prelucrării. (9) Autoritatea de supra­veghere poate stabili și alte situații în care notificarea nu este necesară, în afara celei prevăzute la alin. (2), sau situații în care notificarea se poate efectua într‑o formă simplificată, precum și conținutul acesteia, numai în unul dintre următoarele cazuri: a) atunci când, luând în considerare natura datelor destinate să fie prelucrate, prelucrarea nu poate afecta, cel puțin aparent, drepturile persoanelor vizate, cu condiția să precizeze expres scopurile în care se poate face o asemenea prelucrare, datele sau categoriile de date care pot fi prelucrate, categoria sau categoriile de persoane vizate, destinatarii sau categoriile de destinatari cărora datele le pot fi dezvăluite și perioada pentru care datele pot fi stocate; b) atunci când prelucrarea se efectuează în condițiile art. 7 alin. (2) lit. d). Art. 23. Controlul prealabil. (1) Autoritatea de supraveghere va stabili categoriile de operațiuni de prelucrare care sunt susceptibile de a pre­zenta riscuri speciale pentru drepturile și libertățile persoanelor. (2) Dacă pe baza notificării autoritatea de supraveghere constată că prelucrarea se încadrează în una dintre categoriile menționate la alin. (1), va dispune obligatoriu efectuarea unui control prealabil începerii prelucrării res­pective, cu anunțarea operatorului. (3) Operatorii care nu au fost anunțați în termen de 5 zile de la data notificării despre efectuarea unui control prealabil pot începe prelucrarea. (4) În situația prevăzută la alin. (2) autoritatea de supraveghere este obligată ca, în termen de cel mult 30 de zile de la data notificării, să aducă la cunoștință operatorului rezultatul controlului efectuat, precum și decizia emisă în urma acestuia. Art. 24. Registrul de evidență a prelucrărilor de date cu caracter personal. (1) Autoritatea de supraveghere păstrează un registru de evidență a prelucrărilor de date cu caracter personal, notificate în confor­mitate cu prevederile art. 22. Registrul va cuprinde toate informațiile prevăzute la art. 22 alin. (3). (2) Fiecare operator primește un număr de înregistrare. Numărul de înregistrare trebuie menționat pe orice act prin care datele sunt colectate, stocate sau dezvăluite. (3) Orice schimbare de natură să afecteze exactitatea informațiilor înregistrate va fi comunicată autorității de supraveghere în termen de 5 zile. Autoritatea de supra­veghere va dispune de îndată efectuarea mențiunilor corespunzătoare în registru. (4) Activitățile de prelucrare a datelor cu caracter personal, începute anterior intrării în vigoare a prezentei legi, vor fi notificate în vederea înregistrării în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. (5) Registrul de evidență a prelucrărilor de date cu caracter personal este deschis spre consultare publicului. Modalitatea de consultare se stabilește de autoritatea de supraveghere. Art. 25. Plângeri adresate autorității de supraveghere. (1) În vederea apărării drep­turilor prevăzute de prezenta lege persoanele ale căror date cu caracter personal fac obiectul unei prelucrări care cade sub incidența prezentei legi pot înainta plângere către autoritatea de supraveghere. Plângerea se poate face direct sau prin reprezentant. Persoana lezată poate împuter­nici o asociație sau o fundație să îi reprezinte interesele. (2) Plângerea către autoritatea de supraveghere nu poate fi înaintată dacă o cerere în justiție, având același obiect și aceleași părți, a fost introdusă anterior. (3) În afara cazurilor în care o întârziere ar cauza un prejudiciu iminent și ireparabil, plângerea către autoritatea de supraveghere nu poate fi înaintată mai devreme de 15 zile de la înaintarea unei plângeri cu același conținut către operator. (4) În vederea soluționării plângerii, dacă apre­ciază că este necesar, autoritatea de supraveghere poate audia persoana vizată, operatorul și, dacă este cazul, persoana împuternicită sau asociația ori fundația care reprezintă interesele persoanei vizate. Aceste persoane au dreptul de a înainta cereri, documente și memorii. Auto­ri­tatea de supraveghere poate dispune efectuarea de expertize. (5) Dacă plângerea este găsită întemeiată, autori­tatea de supraveghere poate decide oricare dintre măsurile prevăzute la art. 21 alin. (3) lit. d). Interdicția temporară a prelucrării poate fi instituită numai până la încetarea motivelor care au determinat luarea acestei măsuri. (6) Decizia trebuie motivată și se comunică părților interesate în termen de 30 de zile de la data primirii plângerii. (7) Autoritatea de supraveghere poate ordona, dacă apreciază necesar, suspendarea unora sau tuturor operațiunilor de prelucrare până la soluționarea plângerii în condițiile alin. (5). (8) Autoritatea de supraveghere se poate adresa justiției pentru apărarea oricăror drepturi garantate de prezenta lege persoanelor vizate. Instanța competentă este Tribunalul Mun. Buc. Cererea de chemare în judecată este scutită de taxa de timbru. (9) La cererea persoanelor vizate, pentru motive întemeiate, instanța poate dispune suspendarea prelucrării până la soluționarea plângerii de către autoritatea de supraveghere. (10) Prevederile alin. (4)‑(9) se aplică în mod corespunzător și în situația în care autoritatea de supraveghere află pe orice altă cale despre săvâr­șirea unei încălcări a drepturilor recunoscute de prezenta lege persoanelor vizate. Art. 26. Contestarea deci­ziilor autorității de supraveghere. (1) Împotriva oricărei decizii emise de autoritatea de supraveghere în temeiul dispozițiilor prezentei legi operatorul sau persoana vizată poate formula contestație în termen de 15 zile de la comunicare, sub sancțiunea decăderii, la instanța de contencios administrativ compe­tentă. Cererea se judecă de urgență, cu citarea părților. Soluția este definitivă și irevocabilă. (2) Fac excepție de la prevederile alin. (1), precum și de la cele ale art. 23 și 25 prelucrările de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităților prevăzute la art. 2 alin. (5). Art. 27. Exercitarea atribuțiilor de investigare. (1) Autoritatea de suprave­ghere poate investiga, din oficiu sau la primirea unei plângeri, orice încălcare a drep­turilor persoanelor vizate, respectiv a obligațiilor care revin operatorilor și, după caz, persoanelor împuternicite, în cadrul efectuării prelucrărilor de date cu caracter personal, în scopul apărării drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor vizate. (2) Atribuțiile de investigare nu pot fi exercitate de către autoritatea de supraveghere în cazul în care o cerere în justiție introdusă anterior are ca obiect săvârșirea aceleiași încălcări a drepturilor și opune aceleași părți. (3) În exercitarea atribuțiilor de inves­tigare autoritatea de supraveghere poate solicita operatorului orice informații legate de prelucrarea datelor cu caracter personal și poate verifica orice document sau înregistrare referitoare la prelucrarea de date cu caracter personal. (4) Informația secretă de stat și secretul profesional nu pot fi invocate pentru a împiedica exercitarea atribuțiilor acordate prin pre­zenta lege autorității de supraveghere. Atunci când este invocată protecția informației secrete de stat sau a secretului profesional, autoritatea de supraveghere are obligația de a păstra secretul. (5) Abrogat. Art. 28. Norme de conduită. (1) Asociațiile profesionale au obligația de a elabora și de a supune spre avizare autorității de supraveghere coduri de conduită care să conțină norme adecvate pentru protecția drepturilor persoanelor ale căror date cu caracter personal pot fi prelucrate de către membrii acestora. (2) Normele de conduită trebuie să prevadă măsuri și proceduri care să asigure un nivel satisfăcător de protecție, ținând seama de natura datelor ce pot fi prelucrate. Autoritatea de supraveghere poate dispune măsuri și proceduri specifice pentru perioada în care normele de conduită la care s‑a făcut referire anterior nu sunt adoptate.

Cap. VII. Transferul în străinătate al datelor cu caracter personal. Art. 29. Condițiile transferului în străinătate al datelor cu caracter personal. (1) Transferul către un alt stat de date cu caracter personal care fac obiectul unei prelucrări sau sunt destinate să fie prelucrate după transfer poate avea loc numai în condițiile în care nu se încalcă legea română, iar statul către care se intenționează transferul asigură un nivel de protecție adecvat. (2) Nivelul de protecție va fi apreciat de către autoritatea de supraveghere, ținând seama de totalitatea împrejurărilor în care se realizează transferul de date, în special având în vedere natura datelor transmise, scopul prelucrării și durata propusă pentru prelucrare, statul de origine și statul de destinație finală, precum și legislația statului solicitant, În cazul în care autoritatea de supraveghere constată că nivelul de protecție oferit de statul de destinație este nesatisfăcător, poate dispune interzicerea transferului de date. (3) În toate situațiile transferul de date cu caracter personal către un alt stat va face obiectul unei notificări prealabile a autorității de supraveghere. (4) Autoritatea de suprave­ghere poate autoriza transferul de date cu caracter personal către un stat a cărui legislație nu prevede un nivel de protecție cel puțin egal cu cel oferit de legea română atunci când operatorul oferă garanții suficiente cu privire la protecția drepturilor fundamentale ale persoanelor. Aceste garanții trebuie să fie stabilite prin contracte încheiate între operatori și persoanele fizice sau juridice din dispoziția cărora se efec­tuează transferul. (5) Prevederile alin. (2), (3) și (4) nu se aplică dacă transferul datelor se face în baza preve­derilor unei legi speciale sau ale unui acord internațional ratificat de România, în special dacă transferul se face în scopul prevenirii, cercetării sau reprimării unei infracțiuni. (6) Prevederile prezentului articol nu se aplică atunci când prelucrarea datelor se face exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, dacă datele au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de carac­terul public al faptelor în care este implicată. Art. 30. Situații în care transferul este întotdeauna permis. Transferul de date este întot­deauna permis în următoarele situații: a) când persoana vizată și‑a dat în mod explicit consimțământul pentru efectuarea transferului; în cazul în care transferul de date se face în legătură cu oricare dintre datele prevăzute la art. 7, 8 și 10, consimțământul trebuie dat în scris; b) când este necesar pentru executarea unui contract încheiat între persoana vizată și operator sau pentru executarea unor măsuri precontractuale dispuse la cererea persoanei vizate; c) când este necesar pentru încheierea sau pentru executarea unui contract încheiat ori care se va încheia, în interesul persoanei vizate, între operator și un terț; d) când este necesar pentru satisfacerea unui interes public major, precum apărarea națională, ordinea publică sau siguranța națională, pentru buna desfășurare a procesului penal ori pentru constatarea, exercitarea sau apărarea unui drept în justiție, cu condiția ca datele să fie prelucrate în legătură cu acest scop și nu mai mult timp decât este necesar; e) când este necesar pentru a proteja viața, integritatea fizică sau sănătatea persoanei vizate; f) când intervine ca urmare a unei cereri anterioare de acces la documente oficiale care sunt publice ori a unei cereri privind informații care pot fi obținute din registre sau prin orice alte documente accesibile publicului.

Cap. VIII. Contravenții și sancțiuni. Art. 31. Omisiunea de a notifica și notificarea cu rea‑credință. Omisiunea de a efectua notificarea în con­dițiile art. 22 sau ale art. 29 alin. (3) în situațiile în care această noti­ficare este obligatorie, precum și notificarea incompletă sau care conține informații false constituie contravenții, dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât să constituie infracțiuni, și se sancționează cu amendă de la 500 lei la 10.000 lei. Art. 32. Prelucrarea nelegală a datelor cu caracter personal. Prelucrarea datelor cu caracter personal de către un operator sau de o persoană împuternicită de acesta, cu încălcarea prevederilor art. 4‑10 sau cu nesocotirea drepturilor prevăzute la art. 12‑15 sau la art. 17, constituie contravenție, dacă nu este săvârșită în astfel de condiții încât să constituie infracțiune, și se sancționează cu amendă de la 1.000 lei la 25.000 lei. Art. 33. Neîndeplinirea obligațiilor privind confidențialitatea și aplicarea măsurilor de securitate. Neîndeplinirea obligațiilor privind aplicarea măsurilor de securitate și de păstrare a confidențialității prelu­crărilor, prevăzute la art. 19 și 20, constituie contravenție, dacă nu este săvârșită în astfel de condiții încât să constituie infracțiune, și se sancționează cu amendă de la 1.500 lei la 50.000 lei. Art. 34. Refuzul de a furniza informații. Refuzul de a furniza autorității de supraveghere informațiile sau documentele cerute de aceasta în exercitarea atribuțiilor de investigare prevăzute la art. 27 constituie contravenție, dacă nu este săvârșită în astfel de condiții încât să constituie infracțiune, și se sancționează cu amendă de la 1.000 lei la 15.000 lei. Art. 35. Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor. (1) Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiu­nilor se efectuează de către autoritatea de supraveghere, care poate delega aceste atribuții unor persoane recrutate din rândul personalului său, precum și de reprezentanți împuterniciți ai organelor cu atribuții de supra­veghere și control, abilitate potrivit legii. (2) Dispozițiile prezentei legi referitoare la contra­venții se completează cu prevederile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, în măsura în care prezenta lege nu dispune altfel. (3) Împotriva proceselor‑verbale de constatare și sancționare se poate face plângere la secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor.

Cap. IX. Dispoziții finale. Art. 36. Intrarea în vigoare. Prezenta lege intră în vigoare la data publicării ei în M. Of. al României, P. I, și se pune în aplicare în termen de 3 luni de la intrarea sa în vigoare”.

  1. nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice (M. Of. nr. 1101 din 25 noiembrie 2004; cu modif. ult.): Art. 1. Dispoziții generale. (1) Prezenta lege stabilește condițiile specifice de garantare a dreptului la protecția vieții private în privința prelucrării datelor cu caracter personal în sectorul comunicațiilor elec­tronice. (2) Prevederile prezentei legi se aplică prelucrării de date cu caracter personal legate de furnizarea de servicii de comunicații electronice destinate publicului prin intermediul rețelelor publice de comunicații electronice, inclusiv al rețelelor publice de comunicații electronice care presupun dispozitive de colectare a datelor și de identificare. (3) Prevederile prezentei legi se completează cu prevederile L. nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date. (4) Prezenta lege nu se aplică prelucrărilor de date cu caracter personal efectuate: a) în cadrul activităților în domeniul apărării naționale și securității naționale, desfă­șurate în limitele și cu restricțiile stabilite de lege; b) în cadrul activităților de combatere a infracțiunilor și de menținere a ordinii publice, precum și în cadrul altor activități în domeniul dreptului penal, desfășurate în limitele și cu restricțiile stabilite de lege. Art. 2. Definiții. (1) În înțelesul prezentei legi, următorii termeni se definesc după cum urmează: a) utilizator – orice persoană fizică ce beneficiază de un serviciu de comunicații electronice destinat publicului, fără a avea în mod necesar calitatea de abonat al acestui serviciu; b) date de trafic – orice date prelucrate în scopul transmiterii unei comunicări printr‑o rețea de comu­nicații electronice sau în scopul facturării contravalorii acestei operațiuni; b1) date de identificare a echipamentului – date tehnice ale furnizorilor de servicii de comunicații destinate publicului și ale furnizorului de rețele publice de comunicații electronice, care permit identificarea amplasamentului echipamentelor de comunicații ale acestora, prelucrate în scopul transmiterii unei comunicări printr-o rețea de comunicații electronice sau în scopul facturării contravalorii acestei operațiuni; c) date de localizare – orice date prelucrate într‑o rețea de comunicații elec­tronice sau prin intermediul unui serviciu de comunicații electronice, care indică poziția geografică a echipa­mentului terminal al utilizatorului unui serviciu de comunicații electronice destinat publicului; d) comunicare – orice informație schimbată sau transmisă între un număr deter­minat de participanți prin intermediul unui serviciu de comunicații electronice destinat publicului; aceasta nu include informația transmisă publicului printr‑o rețea de comunicații electronice ca parte a unui serviciu de programe audiovizuale, în măsura în care nu poate fi stabilită o legătură între informația în cauză și abonatul sau utilizatorul identificabil care o primește; e) abrogată; f) serviciu cu valoare adăugată – orice serviciu care necesită prelucrarea datelor de trafic sau a datelor de localizare, în alte scopuri decât transmiterea comunicării ori facturarea contravalorii acestei opera­țiuni; g) poștă electronică – serviciul care constă în transmiterea printr‑o rețea publică de comunicații electronice a unor mesaje în format text, voce, sunet sau imagine, care pot fi stocate în rețea sau în echipamentul terminal al destinatarului până la recepțio­narea de către destinatar; h) încălcare a securității datelor cu caracter personal – încălcarea securității având ca rezultat distrugerea accidentală sau ilicită, pierderea, alterarea, divulgarea neautorizată ori accesul neautorizat la datele cu caracter personal transmise, stocate sau prelucrate în alt mod în legătură cu furnizarea de servicii de comunicații electronice destinate publicului. (2) În cuprinsul prezentei legi sunt, de asemenea, aplicabile definițiile prevăzute la art. 3 lit. a), b), c) și i) L. nr. 677/2001, cu modif. și compl. ult., la art. 1 pct. 1 și 8 L. nr. 365/2002 privind comerțul electronic, rep., și la art. 4 alin. (1) pct. 3, 6, 8, 9, 10 și 36 O.U.G. nr. 111/2011 privind comunicațiile electronice. Art. 3. Securitatea prelucrării datelor cu caracter personal. (1) Furnizorul unui serviciu de comunicații electronice destinat publicului are obligația de a lua măsuri tehnice și organizatorice adecvate în vederea asigurării securității prelucrării datelor cu caracter personal. Dacă este necesar, furnizorul serviciului de comunicații electronice destinate publicului va lua aceste măsuri împreună cu furnizorul rețelei publice de comu­nicații electronice. (2) Măsurile adoptate potrivit alin. (1) trebuie să asigure un nivel de securitate proporțional cu riscul existent, având în vedere posibilitățile tehnice de ultimă oră și costurile implementării acestor măsuri. (3) Fără a aduce atingere prevederilor L. nr. 677/2001, cu modif. și compl. ult., măsurile adoptate potrivit alin. (1) trebuie să respecte cel puțin următoarele condiții: a) să garanteze că datele cu caracter personal pot fi accesate numai de persoane autorizate, în scopurile autorizate de lege; b) să protejeze datele cu caracter personal stocate sau transmise împotriva distrugerii accidentale ori ilicite, împotriva pierderii sau deteriorării accidentale și împotriva stocării, prelucrării, accesării ori divulgării ilicite; c) să asigure punerea în aplicare a politicii de securitate elaborate de furnizor în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal. (4) Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, denumită în continuare ANSPDCP, poate audita măsurile luate de furnizori în conformitate cu alin. (1) și poate emite recomandări cu privire la cele mai bune practici privind nivelul de securitate care trebuie atins de aceste măsuri. (5) În cazul existenței unui risc determinat de încălcarea securității datelor cu caracter personal, furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului au obligația de a informa abonații cu privire la existența acestui risc, precum și la posibilele consecințe ce decurg. În cazul în care acest risc depășește domeniul de aplicare a măsurilor pe care le pot lua furnizorii, aceștia au obligația de a informa abonații despre remediile posibile, inclusiv prin indicarea costurilor implicate. (6) În cazul unei încălcări a securității datelor cu caracter personal, furnizorii de servicii de comunicații elec­tronice destinate publicului vor notifica ANSPDCP, fără întârziere, la respectiva încălcare. (7) Atunci când încălcarea securității datelor cu caracter personal ar putea aduce atingere datelor cu caracter personal sau vieții private a unui abonat ori a unei alte persoane, furnizorul va notifica respectiva încălcare, fără întârziere, abonatului sau persoanei în cauză. (8) Notificarea prevăzută la alin. (7) nu este necesară dacă furnizorul a demonstrat ANSPDCP, într‑un mod pe care aceasta îl consi­deră satisfăcător, că a aplicat măsuri tehnologice de protecție adecvate și că respectivele măsuri au fost aplicate datelor afectate de încălcarea securității. Astfel de măsuri tehnologice de protecție trebuie să asigure faptul că datele devin neinteligibile persoanelor care nu sunt autorizate să le acceseze. (9) Fără a aduce atingere obligației furnizorului de a notifica abonaților și persoanelor în cauză, în cazul în care furnizorul nu a notificat deja abonatului sau per­soanei în cauză încălcarea securității datelor cu caracter personal, ANSPDCP poate, după analizarea posibilelor efecte negative ale încălcării, să îi solicite să facă acest lucru. (10) Notificarea prevăzută la alin. (7) va cuprinde cel puțin o descriere a naturii încălcării securității datelor cu caracter personal și punctele de contact ale furni­zorului unde pot fi obținute mai multe informații și va recomanda măsuri de atenuare a posibilelor efecte negative ale acestei încălcări. Notificarea prevăzută la alin. (6) va conține și o descriere a consecințelor încălcării securității datelor cu caracter personal, precum și a măsurilor propuse sau adoptate de furnizor în vederea remedierii acestora. (11) Sub rezerva oricăror măsuri tehnice de punere în aplicare adoptate de Comisia Europeană, ANSPDCP poate să stabilească circumstanțele în care furnizorii sunt obligați să notifice încălcări ale securității datelor cu caracter personal, formatul unei astfel de notificări și modalitățile în care se va face notificarea. (12) Furnizorii au obligația de a păstra o evidență a tuturor încălcărilor securității datelor cu caracter personal, care trebuie să cuprindă o descriere a situației în care a avut loc încălcarea, a efectelor acesteia și a măsurilor de remediere întreprinse, astfel încât ANSPDCP să poată verifica dacă au fost respectate obligațiile ce incumbă furnizorilor potrivit prezentului articol. Evidența va include numai informațiile necesare în acest scop. Art. 31. Proceduri de accesare. Furnizorii au obligația de a stabili proceduri interne pentru a răspunde solici­tărilor de accesare a datelor cu caracter personal ale utilizatorilor. La cerere, aceștia oferă ANSPDCP informații despre procedurile respective, numărul de solicitări primite, justificarea legală invocată în solicitare și răspunsul oferit solicitanților. Art. 4. Confidențialitatea comunicărilor. (1) Confi­den­țialitatea comunicărilor transmise prin intermediul rețelelor publice de comunicații electronice și a serviciilor de comunicații electronice destinate publicului, precum și confidențialitatea datelor de trafic afe­rente sunt garantate. (2) Ascultarea, înregistrarea, stocarea și orice altă formă de interceptare ori supraveghere a comunicărilor și a datelor de trafic aferente sunt interzise, cu excepția cazurilor următoare: a) se realizează de utilizatorii care participă la comunicarea res­pectivă; b) utilizatorii care participă la comunicarea respectivă și‑au dat, în prealabil, consimțământul scris cu privire la efectuarea acestor operațiuni; c) se realizează de autoritățile competente, în condițiile legii. (3) Preve­derile alin. (1) și (2) nu aduc atingere posibilității de a efectua stocarea tehnică necesară, în scopul transmiterii comunicării, în condițiile respectării confidențialității. (4) Prevederile alin. (1) și (2) nu aduc atingere posibilității de a efectua înregistrări autorizate, în condițiile legii, ale comunicărilor și datelor de trafic aferente, atunci când acestea se realizează în cadrul unor practici profesionale licite, în scopul de a furniza proba unui act comercial sau a unei comunicări realizate în scopuri comerciale. (5) Stocarea de informații sau obținerea accesului la informația stocată în echipamentul terminal al unui abonat ori utilizator este permisă numai cu îndeplinirea în mod cumu­lativ a următoarelor condiții: a) abonatul sau utilizatorul în cauză și‑a exprimat acordul; b) abonatului sau utilizatorului în cauză i s‑au furnizat, anterior exprimării acordului, în conformitate cu prevederile art. 12 L. nr. 677/2001, cu modif. și compl. ult., informații clare și complete care: (i) să fie expuse într‑un limbaj ușor de înțeles și să fie ușor accesibile abonatului sau utilizatorului; (ii) să includă mențiuni cu privire la scopul procesării informațiilor stocate de abonat sau utilizator ori informațiilor la care acesta are acces. În cazul în care furnizorul permite unor terți stocarea sau accesul la informații stocate în echipamentul terminal al abonatului ori utilizatorului, informarea în concordanță cu pct. (i) și (ii) va include scopul general al procesării acestor informații de către terți și modul în care abonatul sau utilizatorul poate folosi setările aplicației de navigare pe internet ori alte tehnologii similare pentru a șterge informațiile stocate sau pentru a refuza accesul terților la aceste informații. (51) Acordul prevăzut la alin. (5) lit. a) poate fi dat și prin utilizarea setărilor apli­cației de navigare pe internet sau a altor tehnologii similare prin intermediul cărora se poate considera că abonatul ori utilizatorul și‑a exprimat acordul. (6) Prevederile alin. (5) nu aduc atingere posibilității de a efectua stocarea sau accesul tehnic la informația stocată în următoarele cazuri: a) atunci când aceste operațiuni sunt realizate exclusiv în scopul efectuării transmisiei unei comunicări printr‑o rețea de comunicații electronice; b) atunci când aceste operațiuni sunt strict necesare în vederea furnizării unui serviciu al societății informaționale, solicitat în mod expres de către abonat sau utilizator. Art. 5. Datele de trafic. (1) Datele de trafic referitoare la abonați și la utilizatori, prelucrate și stocate de către furnizorul unei rețele publice de comunicații electronice sau de către furnizorul unui serviciu de comunicații electronice destinat publicului, trebuie să fie șterse ori transformate în date anonime, atunci când nu mai sunt necesare la transmiterea unei comunicări, dar nu mai târziu de 3 ani de la data efectuării comunicării, cu excepția situațiilor prevăzute la alin. (2), (3) și (5). (2) Prelucrarea datelor de trafic efectuată în scopul facturării abonaților sau al stabilirii obligațiilor de plată pentru interconectare este permisă doar până la împlinirea unui termen de 3 ani de la data scadenței obligației de plată corespunzătoare. (21) Prelucrarea datelor de trafic efectuată în scopul stabilirii obligațiilor contractuale ce privesc abonații serviciilor de comunicații cu plata în avans este permisă până la împlinirea unui termen de 3 ani de la data efectuării comunicării. (3) Furnizorul unui serviciu de comu­nicații electronice destinat publicului poate prelucra datele prevăzute la alin. (1), în vederea comercializării serviciilor sale sau a furnizării de servicii cu valoare adăugată, numai în măsura și pe durata necesară comer­cializării, respectiv furnizării acestor servicii, și numai cu consimțământul expres prealabil al abonatului sau utilizatorului la care se referă datele respective. Abonatul sau, după caz, utilizatorul își poate retrage oricând consimțământul exprimat cu privire la prelucrarea datelor de trafic. (4) În cazurile prevăzute la alin. (2) și (3), furnizorul serviciului de comunicații electronice destinat publicului este obligat să informeze abonatul sau utilizatorul cu privire la categoriile de date de trafic care sunt prelucrate și la durata prelucrării acestora. În cazul prevăzut la alin. (3), această informare trebuie să aibă loc anterior obținerii consimțământului abonatului sau utilizatorului. (5) Prelucrarea datelor de trafic în condițiile alin. (1)‑(4) poate fi efectuată numai de către per­soanele care acționează sub autoritatea furnizorilor de rețele publice de comunicații electronice sau de servicii de comunicații electronice destinate publicului, având ca atribuții facturarea ori gestionarea traficului, relațiile cu clienții, detectarea fraudelor, comercializarea serviciilor de comunicații electronice sau furnizarea serviciilor cu valoare adăugată, și este permisă numai în măsura în care este necesară pentru îndeplinirea acestor atribuții. (6) Prevederile alin. (1)‑(3) și (5) nu aduc atingere posibilității organelor de urmărire penală, instanțelor de judecată și organelor de stat cu atribuții în domeniul securității naționale de a avea acces la datele de trafic, în condițiile legii. Art. 6. Facturarea detaliată. (1) Abonații primesc facturi nedetaliate. (2) Emiterea facturilor detaliate se face la cererea abonaților, cu respectarea dreptului la viață privată al utilizatorilor apelanți și al abonaților apelați. (3) Informațiile minime prezentate în cadrul facturilor detaliate sunt stabilite de ANRC. Art. 7. Prezentarea și restricționarea identității liniei apelante și a liniei conectate. (1) În cazul în care este oferită prezentarea identității liniei apelante, furnizorul serviciului de comunicații electronice destinat publicului are obligația de a pune la dispoziție utilizatorului apelant pentru fiecare apel, precum și abonatului apelant pentru fiecare linie, printr‑un mijloc simplu și gratuit, posibilitatea de a ascunde identitatea liniei apelante, indiferent de țara de destinație a apelului. (11) În cazul interconectării, furnizorul are obligația de a transmite la interfața dintre cele două rețele identitatea liniei apelante fără a o altera, modifica sau șterge. (2) În cazul în care este oferită prezentarea identității liniei apelante, furnizorul serviciului de comunicații electronice destinat publi­cului are obligația de a pune la dispoziție abonatului apelat, printr‑un mijloc simplu și, în limitele unei utilizări rezonabile, gratuit, posibilitatea de a ascunde identitatea liniei apelante pentru apelurile primite, indiferent de țara de origine a acestora. (3) În cazul în care este oferită prezentarea identității liniei apelante, când prezentarea identității liniei apelante se face înainte de începerea convorbirii, furnizorul serviciului de comunicații electronice destinat publicului are obligația de a pune la dispoziție abonatului apelat, printr‑un mijloc simplu, posibilitatea de a respinge apelurile primite pentru care identitatea liniei apelante a fost ascunsă de utilizatorul sau abonatul apelant, indiferent de țara de origine a apelurilor. (4) În cazul în care este oferită prezentarea identității liniei conectate, furnizorul serviciului de comunicații electronice destinat publi­cului are obligația de a pune la dispoziție abonatului apelat, printr‑un mijloc simplu și gratuit, posibilitatea de a ascunde identitatea liniei conec­tate față de utilizatorul apelant, indiferent de țara de origine a apelurilor. (5) În cazul în care este oferită prezentarea iden­tității liniei apelante sau a liniei conectate, furnizorii de servicii de comunicații electronice des­tinate publicului au obligația de a informa publicul în acest sens, inclusiv cu privire la disponibilitatea mijloacelor de ascundere a identității sau de respingere a apelurilor prevăzute la alin. (1)‑(4). (6) Abrogat. Art. 8. Datele de localizare, altele decât datele de trafic. (1) Prelu­crarea datelor de localizare, altele decât datele de trafic, referitoare la utili­zatorii sau abonații rețelelor publice de comunicații electronice sau ai serviciilor de comunicații electronice destinate publicului, atunci când este posibilă, este permisă numai în unul dintre următoarele cazuri: a) datele în cauză sunt transformate în date anonime; b) cu consimțământul expres prealabil al utilizatorului sau abonatului la care se referă datele res­pective, în măsura și pentru durata necesare furnizării unui serviciu cu valoare adău­gată; c) atunci când serviciul cu valoare adăugată cu funcție de localizare are ca scop transmiterea unidi­recțională și nediferențiată a unor informații către utilizatori. (2) Furnizorul serviciului de comunicații electronice destinat publicului are obligația de a pune la dispoziție utilizatorului sau abonatului, anterior obținerii consimță­mântului aces­tuia, în con­formitate cu prevederile alin. (1) lit. b), informații referitoare la: a) tipul de date de localizare, altele decât datele de trafic, care vor fi prelucrate; b) scopurile și durata prelucrării acestor date; c) eventuala transmitere a datelor către un terț, în scopul furnizării serviciului cu valoare adăugată. (3) Utiliza­torii sau abonații care își dau consimțământul în vederea prelucrării datelor în conformitate cu prevederile alin. (1) lit. b) au dreptul de a‑și retrage oricând consimțământul exprimat cu privire la prelucrarea datelor sau de a refuza temporar prelucrarea datelor în cauză pentru fiecare conectare la rețea sau pentru fiecare transmitere a unei comunicări. Furnizorul serviciului de comu­nicații electronice destinat publicului are obligația de a pune la dispoziție utilizatorilor sau abonaților un procedeu simplu și gratuit pentru exercitarea acestor drepturi. (4) Prelucrarea datelor de localizare, altele decât datele de trafic, în condițiile alin. (1)‑(3), poate fi efectuată numai de către persoanele care acționează sub autoritatea furnizorului rețelei publice de comunicații electronice sau al serviciului de comunicații electronice destinat publicului ori a terțului furnizor de servicii cu valoare adău­gată și trebuie să se limiteze numai la ceea ce este necesar pentru furnizarea serviciului cu valoare adăugată. (5) Dispozițiile prezentului articol nu aduc atingere posibilității autorităților competente de a avea acces la datele păstrate de furnizorii de rețele publice de comunicații și de furnizorii de servicii de comunicații electronice desti­nate publicului, în condițiile legii. (6) Dispo­zițiile prezentului articol nu aduc atingere posi­bilității organelor de urmărire penală, instanțelor de judecată și orga­nelor de stat cu atribuții în domeniul securității naționale de a avea acces la datele generate sau prelucrate și păstrate de furnizorii de rețele publice de comunicații și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, în condițiile legii. Art. 9. Excepții. (1) Furni­zorul unei rețele publice de comunicații elec­tronice sau al unui serviciu de comunicații electronice destinat publi­cului poate deroga de la prevederile art. 7 referitoare la oferirea posibilității de ascundere a identității liniei apelante, astfel: a) temporar, în urma cererii unui abonat privind depistarea sursei unor apeluri abuzive; în acest caz datele care permit identificarea abonatului apelant vor fi păstrate și puse la dispoziție de către furnizorul rețelei publice de comunicații elec­tronice sau al serviciului de comunicații electronice destinat publicului, în con­dițiile legii; b) pentru fiecare linie, în vederea soluționării de către serviciile specializate de intervenție recunoscute în condițiile legii, precum poliție, pompieri sau ambulanță, a situațiilor ce le sunt semnalate prin apeluri de urgență. (2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), furnizorul unei rețele publice de comunicații electronice sau al unui serviciu de comunicații elec­tronice destinat publicului poate deroga și de la prevederile art. 8, referitoare la obținerea consimțământului abo­natului sau utilizatorului cu privire la prelucrarea datelor de localizare. (3) Derogările prevăzute la alin. (1) și (2) sunt permise în condițiile stabilite de Avocatul Poporului, cu consultarea ANRC. (4) Abrogat. Art. 10. Redi­recțio­­narea automată a apelului. (1) Furnizorul rețelei publice de comunicații electronice sau, după caz, al serviciului de comunicații electronice destinat publicului are obligația de a pune la dispoziție fiecărui abonat un mijloc simplu și gratuit de a bloca redirecționarea automată de către un terț a apelurilor către echipamentul terminal al abonatului respectiv. (2) Abrogat. Art. 11. Registrele abonaților. (1) Abonații serviciilor de comunicații elec­tronice destinate publicului au dreptul, cu respectarea prevederilor L. nr. 677/2001, cu modif. și compl. ult., de a le fi incluse datele cu caracter personal în toate registrele publice ale abonaților, în formă scrisă sau electronică. (2) Persoanele care pun la dispoziția publicului registre ale abonaților în formă scrisă sau electronică ori care furnizează servicii de informații privind abonații au obligația de a informa abonații cu privire la scopul întocmirii acestor registre în care pot fi incluse datele lor cu caracter personal, precum și cu privire la orice posibilități ulte­rioare de utilizare a acestor date, bazate pe funcții de căutare integrate registrelor în formă electronică. Infor­marea abonaților este gratuită și se realizează înainte ca aceștia să fie incluși în registrele respective. (3) Ulterior realizării informării prevăzute la alin. (2), furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului care atri­buie numere de telefon abonaților au obligația de a le acorda acestora un termen de 45 de zile lucrătoare în care se pot opune includerii datelor necesare iden­tificării lor în toate registrele prevăzute la alin. (1). La expirarea celor 45 de zile lucrătoare, în cazul în care abonații nu și‑au exprimat voința în sens contrar, datele necesare identificării lor sunt incluse. (4) Abonații ale căror date cu caracter personal nu sunt dispo­nibile furnizorilor prevăzuți la alin. (3) pot solicita, în mod gratuit, includerea în toate registrele prevăzute la alin. (1). (5) Fără a aduce atingere prevederilor alin. (3) și (4), persoanele prevăzute la alin. (2), precum și persoanele care furnizează registrele și serviciile prevăzute la alin. (1) au obligația de a asigura abonaților, în mod gratuit și fără întârziere, următoarele posibilități: a) de a decide dacă datele lor cu caracter personal, precum și care dintre acestea vor fi sau nu incluse în aceste registre; b) de a verifica, rectifica sau elimina datele cu caracter personal incluse în aceste registre. (6) Registrele prevăzute la alin. (1) pot fi utilizate în alt scop, în afara simplei căutări a datelor de contact, pe baza numelui și, dacă este necesar, a unui număr limitat de alți parametri, numai cu consimțământul expres prealabil al fiecărui abonat care figurează în aceste registre. (7) Prevederile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, și abonaților persoane juridice cu privire la datele care permit identi­ficarea acestora. (8) Fără a aduce atingere prevederilor alin. (1)‑(7), persoanele care furnizează registrele și serviciile prevăzute la alin. (1) au obligația de a pune la dispoziția publicului informații clare, ușor accesibile și gratuite privind scopul întocmirii registrelor pe care le gestionează, posibilitățile de utilizare a datelor cu caracter personal pe care le dețin, bazate pe funcții de căutare integrate registrelor în formă electronică, sau exercitarea de către abonați a drepturilor prevăzute la alin. (5). Art. 12. Comunicările nesolicitate. (1) Este interzisă efectuarea de comunicări comerciale prin utilizarea unor sisteme automate de apelare și comunicare care nu necesită intervenția unui operator uman, prin fax ori prin poștă electronică sau prin orice altă metodă care folosește serviciile de comunicații electronice destinate publicului, cu excepția cazului în care abonatul sau utilizatorul vizat și‑a exprimat în prealabil consimțământul expres pentru a primi asemenea comunicări. (2) Fără a aduce atingere prevederilor alin. (1), dacă o persoană fizică sau juridică obține în mod direct adresa de poștă electronică a unui client, cu ocazia vânzării către acesta a unui produs sau serviciu, în conformitate cu prevederile L. nr. 677/2001, persoana fizică sau juridică în cauză poate utiliza adresa respectivă, în scopul efectuării de comunicări comer­ciale referitoare la produse sau servicii similare pe care acea persoană le comercializează, cu condiția de a oferi în mod clar și expres clienților posibilitatea de a se opune printr‑un mijloc simplu și gratuit unei aseme­nea utilizări, atât la obținerea adresei de poștă electronică, cât și cu ocazia fiecărui mesaj, în cazul în care clientul nu s‑a opus inițial. (3) În toate cazurile este­ interzisă efectuarea prin poșta electronică de comunicări comerciale în care identitatea reală a persoanei în numele și pe seama căreia sunt făcute este ascunsă, cu încălcarea art. 5 L. nr. 365/2002, rep., sau în care nu se specifică o adresă valabilă la care destinatarul să poată transmite solicitarea sa referitoare la înce­tarea efectuării unor asemenea comunicări ori în care sunt încurajați destinatarii să viziteze pagini de internet care contravin art. 5 L. nr. 365/2002, rep. (4) Prevederile alin. (1) și (3) se aplică în mod corespunzător și abonaților persoane juridice. Art. 121. Accesul la date al autorităților. (1) La solicitarea instanțelor de judecată sau la solicitarea organelor de urmărire penală ori a organelor de stat cu atribuții în domeniul apărării și securității naționale, cu autorizarea prealabilă a judecătorului stabilit potrivit legii, furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului și furnizorii de rețele publice de comu­nicații electronice pun la dispoziția acestora, de îndată, dar nu mai târziu de 48 de ore, datele de trafic, datele de identificare a echipamentului și datele de localizare, în conformitate cu prevederile referitoare la protecția datelor cu caracter personal. (2) Solicitările privind datele prevăzute la alin. (1), formulate de către organele de stat cu atribuții în domeniul apărării și securității naționale, sunt supuse dispozițiilor art. 14, 15 și art. 17-23 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată. (3) Solicitările, respectiv răspunsurile, dacă sunt transmise în format electronic, se semnează cu semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat, eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat. Fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde, potrivit legii, pentru integritatea și securitatea acestor date. (4) Solicitările prevăzute la alin. (1) se procesează în condiții de confidențialitate. (5) Datele de trafic, datele de identificare a echipamentului și datele de localizare solicitate conform alin. (1) nu fac obiectul ștergerii sau anonimizării de către furnizori, atunci când solicitarea formulată în temeiul alin. (1) este însoțită ori urmată de o notificare cu privire la nece­sitatea menținerii lor, în scopul identificării și conservării probelor sau indiciilor temeinice, în cadrul investi­gațiilor pentru combaterea infracțiunilor ori în domeniul apărării și securității naționale, atât timp cât subzistă motivele care au stat la baza solicitării, dar nu mai mult de 5 ani de la data solicitării sau, după caz, până la pronunțarea unei hotărâri definitive a instanței de judecată. (6) Instanțele de judecată, organele de urmărire penală sau organele de stat cu atribuții în domeniul apărării și securității naționale notifică furnizorilor încetarea motivelor care au stat la baza solicitării ori, după caz, pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive. Art. 13. Regim sancționator. (1) Constituie contravenții următoarele fapte: a) neîndeplinirea obligației prevăzute la art. 3 alin. (1), în condițiile stabilite potrivit art. 3 alin. (2)‑(4); b) neîndeplinirea obligației de informare prevăzute la art. 3 alin. (5); c) neîndeplinirea obligației de informare prevăzute la art. 3 alin. (6); d) neîndeplinirea obligației de informare prevăzute la art. 3 alin. (7); e) nerespectarea prevederilor art. 3 alin. (10); f) nerespectarea măsu­rilor stabilite de ANSPDCP potrivit prevederilor art. 3 alin. (11); g) nerespectarea prevederilor art. 3 alin. (12); h) nerespectarea prevederilor art. 4 alin. (2) referitoare la interdicția interceptării și supravegherii comunicărilor și datelor de trafic aferente; i) nerespectarea condițiilor prevăzute la art. 4 alin. (5); j) nerespectarea prevederilor art. 5 referitoare la prelucrarea datelor de trafic; k) nerespectarea condițiilor de emitere a facturilor, stabilite potrivit art. 6; l) încălcarea obligațiilor referitoare la disponibilitatea mijloacelor de ascundere a identității sau de respingere a apelurilor, precum și la informarea publicului, prevăzute la art. 7; m) nerespectarea prevederilor art. 8 referitoare la prelucrarea datelor de localizare, altele decât datele de trafic; n) nerespectarea prevederilor art. 9 referitoare la condițiile în care se poate deroga de la prevederile art. 7 sau 8; o) încălcarea obligațiilor referitoare la posibilitatea de a bloca redirecționarea auto­mată a apelurilor, prevăzute la art. 10; p) neîndeplinirea obliga­țiilor referitoare la întocmirea registrelor abo­naților, prevăzute la art. 11; q) nerespectarea prevederilor art. 12 referi­toare la comunicările nesolicitate. (2) Contravențiile prevăzute la alin. (1) lit. a)‑l), n), o) și q) se sancțio­nează cu amendă de la 5.000 lei la 100.000 lei, iar pentru societățile comerciale cu o cifră de afaceri de peste 5.000.000 lei, prin derogare de la dispozițiile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modif. și compl. prin L. nr. 180/2002, cu modif. și compl. ult., cu amendă în cuantum de până la 2% din cifra de afaceri. (3) Contravenția prevăzută la alin. (1) lit. p), precum și contravenția prevăzută la alin. (1) lit. m), săvârșite prin nerespectarea obligației prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b), se sancționează cu amendă de la 30.000 lei la 100.000 lei, iar pentru societățile comerciale cu o cifră de afaceri de peste 5.000.000 lei, prin derogare de la dispozițiile O.G. nr. 2/2001, aprobată cu modif. și compl. prin L. nr. 180/2002, cu modif. ult., cu amendă în cuantum de până la 2% din cifra de afaceri. (4) Contravenția prevăzută la alin. (1) lit. k) se constată de perso­nalul de control împuternicit în acest scop al Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comu­nicații, iar sancțiunea se aplică, prin rezoluție scrisă, de către președintele acestei instituții. (5) Constatarea contra­vențiilor prevăzute la alin. (1) lit. a)‑j) și l)‑q) și aplicarea sancțiunilor se fac de personalul împuternicit în acest scop al ANSPDCP. (6) În măsura în care prin prezenta lege nu se prevede altfel, contravențiilor prevăzute la alin. (1) li se aplică prevederile O.G. nr. 2/2001, aprobată cu modif. și compl. prin L. nr. 180/2002, cu modif. și compl. ult. (7) ANSPDCP poate aplica amenzi cominatorii pe zi de întârziere, în cuantum de până la 5.000 lei, stabilind totodată și data de la care acestea se calculează, pentru a determina furnizorii să se supună măsurilor luate potrivit preve­derilor art. 3 alin. (9). (8) Aplicarea amenzilor cominatorii pe zi de întârziere în condițiile alin. (7) se face prin proces‑verbal încheiat de personalul împuternicit în acest scop al ANSPDCP. Procesul‑verbal va cuprinde mențiunea cu privire la obligativitatea achitării amenzii la instituțiile abilitate să o încaseze, potrivit legislației în vigoare, precum și termenul de plată și constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate. Art. 14. Dispoziții tranzitorii și finale. (1) Prevederile art. 11 nu se aplică în cazul registrelor abonaților întocmite sau comercializate în formă scrisă ori în formă electronică accesibilă off‑line înaintea intrării în vigoare a prezentei legi. (…) Art. 15. Transpunerea unor acte normative comunitare. Prezenta lege transpune Directiva 2002/58/CE a Parlamen­tului European și a Consiliului privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice, publicată în JO L 201 din 31 iul. 2002”.
  • CDFUE. Art. 8. Protecția datelor cu caracter personal. (1) Orice persoană are dreptul la protecția datelor cu caracter personal care o privesc. (2) Asemenea date trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate și pe baza consimțământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are dreptul de acces la datele colectate care o privesc, precum și dreptul de a obține rectificarea acestora. (3) Respec­tarea acestor norme se supune controlului unei autorități independente.


Secțiunea a 4-a. Respectul datorat persoanei și după decesul său (art. 78-81)

  • LPA. Art. 15. Dispozițiile art. 78‑81 NCC sunt aplicabile și în privința persoanelor decedate anterior datei intrării în vigoare a NCC.
Art. 78. Respectul datorat persoanei decedate

Persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum și cu privire la corpul său.


Art. 79. Interzicerea atingerii memoriei persoanei decedate

Memoria persoanei decedate este protejată în aceleași condiții ca și imaginea și reputația persoanei aflate în viață.


Art. 80. Respectarea voinței persoanei decedate

(1) Orice persoană poate determina felul propriilor funeralii și poate dispune cu privire la corpul său după moarte. În cazul celor lipsiți de capacitate de exercițiu sau al celor cu capacitate de exercițiu restrânsă este necesar și consimțământul scris al părinților sau, după caz, al tutorelui.

(2) În lipsa unei opțiuni exprese a persoanei decedate, va fi respectată, în ordine, voința soțului, părinților, descendenților, rudelor în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, legatarilor universali sau cu titlu universal ori dispoziția primarului comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială a avut loc decesul. În toate cazurile se va ține seama de apartenența confesională a persoanei decedate.


Art. 81. Prelevarea de la persoanele decedate

Prelevarea de organe, țesuturi și celule umane, în scop terapeutic sau științific, de la persoanele decedate se efectuează numai în condițiile prevăzute de lege, cu acordul scris, exprimat în timpul vieții, al persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul scris, liber, prealabil și expres dat, în ordine, de soțul supraviețuitor, de părinți, de descendenți ori, în sfârșit, de rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.

  • DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 95/2006: Art. 147. Prelevarea de organe, țesuturi și celule de la donatorul decedat se face în următoarele condiții: 1. se definește ca donator decedat fără activitate cardiacă persoana la care s-a constatat oprirea cardiorespiratorie iresuscitabilă și ireversibilă, confirmată în spital de 2 medici primari. Confirmarea donatorului decedat fără activitate cardiacă se face conform protocolului de resuscitare, conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătății, excepție făcând situațiile fără echivoc; 2. se definește ca donator decedat cu activitate cardiacă persoana la care s-a constatat încetarea ireversibilă a tuturor funcțiilor creierului, conform protocolului de declarare a morții cerebrale conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătății; 3. declararea morții cerebrale se face de către medici care nu fac parte din echipele de coordonare, prelevare, transplant de organe, țesuturi și celule de origine umană; 4. prelevarea de organe, țesuturi și/sau celule de la persoanele decedate se face numai cu consimțământul scris al cel puțin unuia dintre membrii majori ai familiei sau al rudelor, în următoarea ordine; soț supraviețuitor, părinți, descendenți, frate/soră, altă rudă în linie colaterală până la gradul al IV-lea inclusiv, conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătății 5. prelevarea se poate face fără consimțământul membrilor familiei dacă, în timpul vieții, persoana decedată și-a exprimat deja opțiunea în favoarea donării, printr-un act notarial de consimțământ pentru prelevare și înscrierea în Registrul național al donatorilor de organe, țesuturi și celule, conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătății; 6. prelevarea nu se poate face sub nicio formă dacă, în timpul vieții, persoana decedată și-a exprimat deja opțiunea împotriva donării, prin act de refuz al donării. Actul de refuz al donării va fi prezentat de către aparținători coordonatorului de transplant”.


Capitolul III. Identificarea persoanei fizice (art. 82-103)
Secțiunea 1. Numele (art. 82-85)
Art. 82. Dreptul la nume

Orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 12 alin. (1) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 83. Structura numelui

Numele cuprinde numele de familie și prenumele.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 12 alin. (2) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 84. Dobândirea numelui

(1) Numele de familie se dobândește prin efectul filiației și poate fi modificat prin efectul schimbării stării civile, în condițiile prevăzute de lege.

(2) Prenumele se stabilește la data înregistrării nașterii, pe baza declarației de naștere. Este interzisă înregistrarea de către ofițerul de stare civilă a prenumelor indecente, ridicole și a altora asemenea, de natură a afecta ordinea publică și bunele moravuri ori interesele copilului, după caz.

(3) Numele de familie și prenumele copilului găsit, născut din părinți necunoscuți, precum și cele ale copilului care este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziția primarului comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s‑a constatat părăsirea lui, în condițiile legii speciale.


Art. 85. Schimbarea numelui pe cale administrativă

Cetățenii români pot obține, în condițiile legii, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie și a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 12 alin. (3) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).
  • DISPOZIȚII CONEXE. O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice (M. Of. nr. 68 din 2 februarie 2003; cu modif. ult.): Cap. II. Schimbarea numelui pe cale administrativă. Art. 4. (1) Cetățenii români pot obține, pentru motive temeinice, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie și a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea, în condițiile prezentei ordonanțe. (2) Sunt considerate ca întemeiate cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri: a) când numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod; b) când persoana în cauză a folosit, în exer­citarea profesiei, numele pe care dorește să îl obțină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum și asupra faptului că este cunoscută în societate sub acest nume; c) când, din neatenția ofițe­rilor de stare civilă ori ca urmare a necunoașterii reglementărilor legale în materie, au fost efectuate mențiuni greșite în registrele de stare civilă ori au fost eliberate certificate de stare civilă cu nume eronate, în baza cărora au fost eliberate alte acte; d) când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din mai multe cuvinte, de regulă reunite, și dorește schimbarea acestuia; e) când persoana în cauză poartă un nume de familie de proveniență străină și solicită să poarte un nume românesc; f) când persoana și‑a schimbat numele de origine străină într‑un nume românesc, pe cale administrativă, și dorește să revină la numele dobândit la naștere; g) când părinții și‑au schimbat numele pe cale administrativă, iar copiii solicită să poarte un nume de familie comun cu al părinților lor; h) când persoana în cauză solicită să poarte un nume de familie comun cu al celorlalți membri ai familiei, nume care a fost dobândit ca urmare a adopției, a menținerii numelui la căsătorie, a stabilirii filiației ori a unor schimbări de nume aprobate anterior pe cale administrativă; i) când soții au convenit cu ocazia încheierii căsătoriei să poarte numele de familie reunite și ambii solicită schimbarea acestuia pe cale administrativă, optând pentru numele de familie dobândit la naștere de către unul dintre ei ori să revină fiecare la numele avut anterior căsătoriei; j) când persoana în cauză face dovada că a fost recunoscută de către părinte ulterior înregistrării nașterii, însă, întrucât nu a sesizat instanța pentru încuviințarea purtării numelui de familie al acestuia în timpul vieții, nu există altă posibilitate de dobândire a numelui părintelui decât pe cale administrativă; k) când prenu­mele purtat este specific sexului opus; l) când persoanei i s‑a încuviințat schimbarea sexului prin hotărâre judecă­torească rămasă definitivă și irevocabilă și solicită să poarte un prenume corespunzător, prezentând un act medico‑legal din care să rezulte sexul acesteia; m) alte asemenea cazuri temeinic justificate. (3) Sunt de asemenea considerate justificate și cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri: a) când persoana în cauză a adoptat minori și dorește ca aceștia să poarte un alt prenume; b) când căsătoria a încetat prin moartea sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți, iar soțul supraviețuitor solicită să revină la numele de familie purtat anterior căsătoriei ori la numele de familie dobândit la naștere; c) când în urma divorțului un fost soț revine la numele de familie purtat anterior și care provine dintr‑o altă căsătorie, de asemenea desfăcută prin divorț, și dorește să poarte numele dobândit la naștere; d) când în urma încetării căsătoriei prin moartea sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți celălalt soț se recăsătorește și, ca urmare a desfacerii acestei căsătorii, acesta dorește să poarte numele de familie dobândit la naștere; e) când fostul soț dorește să poarte numele de familie pe care l‑a avut în căsătorie, pentru a avea un nume comun cu copiii încredințați spre creștere și educare, cu consimțământul fostului soț, dat în formă autentică; f) când părinții au divorțat, iar copiii încredințați spre creștere și educare unuia dintre părinți, care a revenit la numele de familie avut anterior căsătoriei, solicită să poarte numele de familie al acestuia; g) când s‑a desfăcut adopția unei persoane căsătorite care are copii minori și în urma desfacerii adopției persoana în cauză revine la numele de familie avut înainte de adopție; h) când unul dintre soți, la încheierea căsătoriei, a luat numele de familie al celuilalt soț, nume pe care acesta l‑a dobândit prin adopție, iar ulterior încheierii căsătoriei are loc desfacerea adopției. Art. 5. Cererile de schimbare a numelui pe cale administrativă privind persoanele fără cetățenie domiciliate în România se soluționează în aceleași condiții ca și cele ale cetățenilor români. Art. 6. (1) Persoana care solicită schim­barea numelui pe cale administrativă depune o cerere la serviciul public comunitar de evidență a persoanelor, denumit în continuare serviciu public, aflat în subordinea consiliului local al comunei, orașului, muni­cipiului sau al sectorului muni­cipiului București, în a cărui rază teritorială își are domiciliul. Cererea se depune personal sau prin împuternicit cu procură specială sau împuternicire avocațială. (2) Cererea de schimbare a numelui trebuie să fie motivată prin unul dintre cazurile prevăzute la art. 4 alin. (2) și (3) și să fie însoțită de următoarele acte: a) copii legalizate de pe certificatele de stare civilă ale persoanei care solicită schimbarea numelui; b) un exemplar al Monitorului Oficial al României, P. a III‑a, în care a fost publicat, potrivit art. 10, extrasul din cererea de schimbare a numelui, exemplar de la publicarea căruia să nu fi trecut mai mult de un an; c) consimțământul, dat în formă autentică, al celuilalt soț, în cazul schimbării numelui de familie comun purtat în timpul căsătoriei; d) copie de pe decizia de aprobare a autorității tutelare, în cazurile prevăzute de art. 7; d1) cazierul judiciar și cazierul fiscal ale solici­tan­tului; e) orice alte acte pe care solicitantul le consideră necesare pentru motivarea cererii sale. Art. 7. (1) Pentru minor, cererea de schimbare a numelui se face, după caz, de părinți sau, cu încuviințarea autorității tutelare, de tutore. Dacă părinții nu se înțeleg cu privire la schimbarea numelui copilului, va hotărî autoritatea tutelară. (2) Când cererea de schimbare a numelui minorului este făcută de către unul dintre părinți, este necesar acordul celuilalt părinte, dat în formă autentică. Acordul nu este necesar în cazul în care celălalt părinte este pus sub interdicție ori este declarat judecătorește dispărut sau decăzut din drepturile părintești. (3) În cazul în care minorul a împlinit vârsta de 14 ani, cererea va fi semnată și de acesta. (4) Pentru persoana pusă sub interdicție, cererea de schimbare a numelui se face de către tutore, cu încuviințarea autorității tutelare. (5) În cazul în care părinții copilului sunt decedați, necunoscuți, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți ori dispăruți sau decăzuți din drepturile părintești și nu a fost instituită tutela, în cazul în care copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, precum și în cazul în care instanța judecătorească nu a hotărât încredințarea copilului unei familii sau unei persoane, în condițiile legii, cererea de schimbare a numelui minorului se face de către serviciul public specializat pentru protecția copilului din subordinea consiliului județean ori, după caz, a consiliului local, al sectorului municipiului București. Art. 8. (1) Schimbarea numelui de familie al minorului se poate cere o dată cu schimbarea numelui de familie al părinților sau separat, pentru motive temeinice. (2) Schimbarea prenumelui minorului se poate cere oricând. Art. 9. (1) În cazul în care soții s‑au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume de familie comun, pentru schimbarea acestuia este necesar consimțământul celuilalt soț. (2) Schimbarea numelui de familie al unuia dintre soți nu are efect asupra numelui de familie al celuilalt soț. Art. 10. (1) Cererea de schimbare a numelui se publică, în extras, în Monitorul Oficial al României, P. a III‑a, prin grija și pe cheltuiala solicitantului. (2) Cu aprobarea conducătorilor serviciilor publice județene, respectiv a conducătorului serviciului public al municipiului București, cererea de schimbare a numelui format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod poate fi exceptată de la publicare. Art. 11. (1) Orice persoană interesată poate face opoziție la cererea de schimbare a numelui, cu excepția situației prevăzute la art. 10 alin. (2), în termen de 30 de zile de la publicarea extrasului din cererea de schimbare a numelui în Monitorul Oficial al României, P. a III‑a. (2) Opoziția se face în scris, motivat și se depune la serviciul public în a cărui rază de competență teritorială își are domiciliul persoana care solicită schimbarea numelui pe cale administrativă. Art. 12. Cererea de schimbare a numelui, împreună cu toate actele prevăzute la art. 6, și, dacă este cazul, cu opozițiile, se trimite spre soluționare de către serviciul public local către serviciul public județean, respectiv al municipiului București. Art. 13. Serviciul public județean, respectiv al municipiului București, verifică dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de prezenta ordonanță și, după analizarea temeiniciei cererii, precum și a opozițiilor făcute, propune, motivat, președintelui consiliului județean, respectiv primarului general al municipiului București, emiterea dispoziției de admitere sau de respingere a cererii de schimbare a numelui, în termen de 60 de zile de la primirea cererii, potrivit art. 12. Art. 14. (1) Dispoziția prin care s‑a admis schimbarea numelui se trimite, în copie, serviciului public la care a fost înregistrată cererea. Serviciul public va încunoștința de îndată solicitantul, iar după depunerea de către acesta a dovezii de plată a taxei extraju­diciare de timbru prevăzute de lege, îi va elibera o copie de pe dispoziția de admitere a schimbării numelui. Dacă în termen de 90 de zile de la data luării la cunoștință cel în cauză nu a depus dovada de plată a taxei extrajudiciare de timbru, serviciul public va restitui organului emitent copia de pe dispoziția de admitere a schimbării numelui. (2) Este scutită de plata taxei extrajudiciare de timbru cererea prin care se solicită schim­barea numelui pentru motivele prevăzute la art. 10 alin. (2). Scutirea de plata taxei extrajudiciare de timbru se menționează în dispoziția de schimbare a numelui. Art. 15. (1) Schimbarea numelui se înscrie, prin mențiune, pe marginea actului de naștere, precum și a celui de căsătorie, atunci când este cazul. (2) În acest scop serviciul public la care s‑a înregistrat cererea va trimite, din oficiu, serviciilor publice care au în evidență actele de stare civilă câte o copie de pe dispoziția de schimbare a numelui. Art. 16. (1) Dispoziția de schimbare a numelui produce efecte juridice de la data înscrierii mențiunii corespunzătoare pe marginea actului de naștere. De la această dată solicitantul va purta numai numele dobândit prin dispoziția de schimbare a numelui. (2) După înscrierea men­țiunii corespunzătoare în actul de naștere, serviciul public transmite o comunicare cu privire la schimbarea numelui Direcției Generale de Pașapoarte din cadrul MAI, Direcției cazier judiciar, statistică și evidențe operative din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române și direcției generale a finanțelor publice jude­țene sau, după caz, Direcției Generale a Finanțelor Publice a Municipiului București din cadrul ANAF, de la locul de domiciliu al solicitantului. Art. 17. Dovada schimbării numelui se face cu dispoziția de admitere a schimbării numelui sau cu certificatul eliberat de serviciul public, pe baza dispoziției de admitere a schimbării numelui. Art. 18. (1) Dispoziția de respingere a cererii de schimbare a numelui se comunică solicitantului de către serviciul public județean sau, după caz, al municipiului București, în termen de 10 zile de la emitere. (2) Dispoziția de respingere a cererii de schimbare a numelui poate fi contestată în condițiile L. contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modif. ult. (3) Abrogat. Art. 19. Persoana căreia i s‑a respins cererea de schimbare a numelui poate face o nouă cerere, dacă în susținerea acesteia au intervenit motive noi. Dacă cererea de schimbare a numelui a fost respinsă ca urmare a admiterii unei opoziții, se poate face o nouă cerere, în cazul în care se solicită același nume, numai după încetarea cauzelor care au determinat admiterea opoziției. Art. 20. (1) Persoana al cărei nume sau prenume a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi poate cere înscrierea, prin mențiune pe aceste acte, a numelui de familie ori a prenumelui, retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la rubricile care îl privesc pe titular, cât și la cele privind părinții. (2) Cererea se depune la serviciul public care are în păstrare registrul de stare civilă și se aprobă de către primar. (3) Pe baza acestei aprobări se înscriu mențiunile corespunzătoare pe marginea actelor de stare civilă respective. (4) Cererea se poate depune de petiționar și la primăria din localitatea de domiciliu, care o va trimite spre soluționare serviciului public competent și va comunica petiționarului modul de soluționare. (5) Efectele aprobării date în condițiile prevăzute la alin. (1) și (2) se extind asupra copiilor minori ai persoanelor în cauză, iar când soții au nume de familie comun, efectele se extind și asupra celuilalt soț, în ambele situații, dacă acesta din urmă își dă consimțământul. Când soții nu se înțeleg în ceea ce privește extinderea efectelor aprobării asupra copiilor minori, decide autoritatea tutelară. (6) Înscrierile făcute în temeiul acestui articol se comunică serviciilor publice locale în raza cărora domiciliază persoanele în cauză. (7) Dispozițiile art. 18 se aplică în mod corespunzător. Art. 21. În cazul admiterii unei cereri de schimbare a numelui pe cale administrativă, persoana căreia i‑a fost vătămat un drept sau un interes legitim recunoscut de lege poate solicita, pe cale judecă­torească, în condițiile L. nr. 29/1990, cu modif. ult., anularea dispoziției de schimbare a numelui. Acțiunea în justiție poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data la care a luat cunoștință de schimbarea numelui și numai dacă persoana care o depune face dovada că, din motive obiective, neimputabile ei, nu a putut formula opoziția prevăzută la art. 11”.


Secțiunea a 2-a. Domiciliul și reședința (art. 86-97)
Art. 86. Dreptul la domiciliu și reședință

(1) Cetățenii români au dreptul să își stabilească ori să își schimbe, în mod liber, domiciliul sau reședința, în țară sau în străinătate, cu excepția cazurilor anume prevă­zute de lege.

(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în același timp decât un singur domiciliu și o singură reședință, chiar și atunci când deține mai multe locuințe.


Art. 87. Domiciliul

Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 13 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 88. Reședința

Reședința persoanei fizice este în locul unde își are locuința secundară.


Art. 89. Stabilirea și schimbarea domiciliului

(1) Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispozițiilor legii speciale.

(2) Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într‑un anumit loc a făcut‑o cu intenția de a avea acolo locuința principală.

(3) Dovada intenției rezultă din declarațiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declarații, din orice alte împrejurări de fapt.


Art. 90. Prezumția de domiciliu

(1) Reședința va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut.

(2) În lipsă de reședință, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaște, la locul unde acea persoană se găsește.


Art. 91. Dovada

(1) Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate.

(2) În lipsa acestor mențiuni ori atunci când acestea nu corespund realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu va putea fi opusă altor persoane.

(3) Dispozițiile alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reședința a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.


Art. 92. Domiciliul minorului și al celui pus sub interdicție judecătorească

(1) Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu în condițiile prevăzute de lege este la părinții săi sau la acela dintre părinți la care el locuiește în mod statornic.

(2) În cazul în care părinții au domicilii separate și nu se înțeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanța de tutelă, ascultându‑i pe părinți, precum și pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ținând seama de interesele copilului. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, minorul este prezumat că are domiciliul la părintele la care locuiește în mod statornic.

(3) Prin excepție, în situațiile prevăzute de lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu consimțământul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi și la o instituție de ocrotire.

(4) Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinții săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, precum și domiciliul persoanei puse sub interdicție judecătorească este la reprezentantul legal.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 14 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 93. Cazuri speciale

Domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi și supus unor măsuri de protecție specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la instituția, la familia sau la persoanele cărora le‑a fost dat în plasament.


Art. 94. Domiciliul persoanei puse sub curatelă

În cazul în care s‑a instituit o curatelă asupra bunurilor celui care a dispărut, acesta are domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptățit să îl reprezinte.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 15 alin. (1) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 95. Domiciliul la curatorul special

Dacă a fost numit un curator special pentru administrarea bunurilor succe­sorale, cei chemați la moștenire au domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptățit să îi reprezinte.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 15 alin. (2) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 96. Domiciliul profesional

Cel care exploatează o între­prindere are domiciliul și la locul acelei între­prinderi, în tot ceea ce privește obligațiile patrimoniale ce s‑au născut sau urmează a se executa în acel loc.


Art. 97. Domiciliul ales

(1) Părțile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a executării obli­gațiilor născute din acel act.

(2) Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris.


Secțiunea a 3-a. Actele de stare civilă (art. 98-103)
Art. 98. Starea civilă

Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie și societate, prin calitățile strict personale care decurg din actele și faptele de stare civilă.


Art. 99. Dovada stării civile

(1) Starea civilă se dovedește prin actele de naștere, căsătorie și deces întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.

(2) Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice și fac dovada, până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofițerului de stare civilă și, până la proba contrară, pentru celelalte mențiuni.

(3) Hotărârea judecătorească dată cu privire la starea civilă a unei persoane este opozabilă oricărei alte persoane cât timp printr‑o nouă hotărâre nu s‑a stabilit contrariul.

(4) Dacă printr‑o hotărâre judecătorească s‑a stabilit o anumită stare civilă a unei persoane, iar printr‑o hotărâre judecătorească ulterioară este admisă o acțiune prin care s‑a contestat starea civilă astfel stabilită, prima hotărâre își pierde efectele la data rămânerii definitive a celei de a doua hotărâri.

  • VECHEA REGLEMENTARE:

– art. 22 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954);

– art. 14 L. nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, rep. (M. Of. nr. 743 din 2 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 100. Anularea, completarea, modificarea sau rectificarea actelor de stare civilă

(1) Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive.

(2) Rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe marginea acestora se poate face, din oficiu sau la cerere, numai în temeiul dispoziției primarului de la primăria care are în păstrare actul de stare civilă.

(3) Starea civilă poate fi modificată în baza unei hotărâri de anulare, completare sau modificare a unui act de stare civilă numai dacă a fost formulată și o acțiune de modificare a stării civile, admisă printr‑o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.

(4) Hotărârea judecătorească prin care se dispune anularea, completarea sau modificarea unui act de stare civilă, precum și înregistrarea făcută în temeiul unei asemenea hotărâri sunt opozabile oricărei alte persoane cât timp printr‑o nouă hotărâre nu s‑a stabilit contrariul. Actul administrativ prin care s‑a dispus rectificarea unui act de stare civilă, precum și înregistrarea făcută în baza lui sunt opozabile oricărei persoane până la proba contrară.

  • VECHEA REGLEMENTARE:

– art. 23 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954);

– art. 15 L. nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, rep. (M. Of. nr. 743 din 2 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 101. Înscrierea mențiunilor pe actul de stare civilă

Anularea, completarea, modificarea și recti­ficarea unui act de stare civilă sau a unei mențiuni înscrise pe acesta, dispuse prin hotărâre jude­cătorească rămasă definitivă ori, după caz, prin dispoziție a primarului, se înscriu numai prin mențiune pe actul de stare civilă corespunzător. În acest scop, hotărârea judecătorească rămasă definitivă se comunică de îndată, din oficiu, de către instanța care s‑a pronunțat ultima asupra fondului.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 9 L. nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, rep. (M. Of. nr. 743 din 2 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 102. Actele întocmite de un ofițer de stare civilă necom­petent

Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calități.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 7 L. nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, rep. (M. Of. nr. 743 din 2 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 103. Alte mijloace de dovadă a stării civile

Starea civilă se poate dovedi, înaintea instanței jude­cătorești, prin orice mijloace de probă, dacă:

  1. a) nu au existat registre de stare civilă;
  2. b) registrele de stare civilă s‑au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte;
  3. c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă;
  4. d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.
  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 24 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Titlul III. Ocrotirea persoanei fizice (art. 104-186)
Capitolul I. Dispoziții generale (art. 104-109)
Art. 104. Interesul persoanei ocrotite

(1) Orice măsură de ocrotire a persoanei fizice se stabilește numai în interesul acesteia.

(2) La luarea unei măsuri de ocrotire trebuie să se țină seama de posibilitatea persoanei fizice de a‑și exercita drepturile și de a‑și îndeplini obligațiile cu privire la persoana și bunurile sale.


Art. 105. Persoanele ocrotite

Sunt supuși unor măsuri speciale de ocrotire minorii și cei care, deși capabili, din cauza bătrâneții, a bolii sau a altor motive prevăzute de lege nu pot să își administreze bunurile și nici să își apere interesele în condiții corespunzătoare.


Art. 106. Măsurile de ocrotire

(1) Ocrotirea minorului se realizează prin părinți, prin instituirea tutelei, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecție specială anume prevăzute de lege.

(2) Ocrotirea majorului are loc prin punerea sub interdicție judecătorească sau prin instituirea curatelei, în condițiile prevăzute de prezentul cod.

  • LPA. Art. 16. Persoanele aflate la data intrării în vigoare a NCC sub tutelă, curatelă, interdicție sau alte măsuri de ocrotire sunt supuse, în ceea ce privește capacitatea lor, dispozițiilor NCC.
  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 3416/2014 (www.scj.ro): „ocrotirea minorului se realizează în primul rând prin părinți și doar în măsura în care aceștia nu își pot îndeplini atribuțiile ce le revin în acest sens se dispune în favoarea tutelei, plasamentului ori, după caz, alte măsuri de protecție specială anume prevăzute de lege”.


Art. 107. Instanța de tutelă

(1) Procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei fizice sunt de competența instanței de tutelă și de familie stabilite potrivit legii, denumită în continuare instanța de tutelă.

(2) În toate cazurile, instanța de tutelă soluționează de îndată aceste cereri.

  • LPA. Art. 229. (1) Organizarea, funcționarea și atribuțiile instanței de tutelă și de familie se stabilesc prin legea privind organizarea judiciară. (2) Până la reglementarea prin lege a organizării și funcționării instanței de tutelă: a) atribuțiile acesteia, prevăzute de NCC, sunt îndeplinite de instanțele, secțiile sau, după caz, completele specializate pentru minori și familie; b) raportul de anchetă psihosocială prevăzut de NCC este efectuat de autoritatea tutelară, cu excepția anchetei prevăzute la art. 508 alin. (2), care se efectuează de direcția generală de asistență socială și protecția copilului; c) autoritățile și instituțiile cu atribuții în domeniul protecției drepturilor copilului, respectiv a persoanei fizice con­tinuă să exercite atribuțiile prevăzute de reglementările în vigoare la data intrării în vigoare a NCC, cu excepția celor date în competența instanței de tutelă. (3) Până la data intrării în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), atribuțiile instanței de tutelă referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia revin autorității tutelare. (31) Până la intrarea în vigoare a regle­mentării prevăzute la alin. (1), măsura plasamentului, a plasamentului în regim de urgență și a supravegherii specializate se stabilesc și se monitorizează potrivit art. 5870 L. nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, cu modif. ult. (32) Până la in­trarea în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), numirea curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe minor la încheierea actelor de dispoziție sau la dezbaterea procedurii succesorale se face, de îndată, de autoritatea tutelară, la cererea notarului public, în acest din urmă caz nefiind necesară validarea sau confirmarea de către instanță. (33) Dispozițiile alin. (32) se aplică în mod cores­punzător și în cazul numirii curatorului special prevăzut la art. 167 NCC. (4) Cererile în curs de soluționare la data intrării în vigoare a NCC rămân să fie soluționate de instanțele judecă­torești sau, după caz, de autoritățile administrative competente potrivit legii în vigoare la data sesizării lor.
  • DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 60/2012: Art. VIII. Cererile prevăzute la art. 229 alin. (3) și (32) L. nr. 71/2011, cu modif. și compl. ult., inclusiv cu cele aduse prin prezenta lege, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a prezentei legi rămân să fie soluționate de instanțele judecătorești competente potrivit legii în vigoare la data sesizării lor”.


Art. 108. Ocrotirea persoanei prin tutelă

(1) Ocrotirea persoanei fizice prin tutelă se realizează de către tutore, desemnat sau numit, în condițiile prezentului cod, precum și de către consiliul de familie, ca organ consultativ.

(2) Consiliul de familie poate fi constituit de către instanța de tutelă numai la cererea persoanelor interesate.

(3) În cazul în care nu se constituie consiliul de familie, atribuțiile acestuia vor fi exercitate de către instanța de tutelă.


Art. 109. Ocrotirea persoanei prin curatelă

Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă are loc numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege.


Capitolul II. Tutela minorului (art. 110-163)
Secțiunea 1. Deschiderea tutelei (art. 110-111)
Art. 110. Cazurile de instituire

Tutela minorului se instituie atunci când ambii părinți sunt, după caz, decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s‑a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătorește morți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăște că este în interesul minorului instituirea unei tutele.

  • VECHEA REGLEMENTARE:

– art. 113 C. fam.;

– art. 40 alin. (1) L. nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului (M. Of. nr. 557 din
23 iunie 2004; cu modif. ult.).

  • JURISPRUDENȚĂ. D.C.C. (excepție de neconstituționalitate respinsă) nr. 432/2014 (M. Of. nr. 607 din 14 august 2014): „14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că autoarea acesteia tinde la relevarea pretinsei neconstituționalități a textului de lege criticat [art. 110 NCC] prin raportare nu la conținutul normativ intrinsec, ci prin raportare la o anumită soluție legislativă, pe care acesta nu o cuprinde. Astfel, se susține că textul de lege criticat ar trebui completat, în sensul indicat de către autoarea excepției de neconstituționalitate, astfel încât să cuprindă și sintagma referitoare la «alte situații, în care se impune instituirea tutelei, în interesul minorului». Or, analiza unor astfel de critici de neconstituționalitate nu intră în competența de soluționare a CC, care, potrivit art. 2 alin. (3) L. nr. 47/1992, «se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată» și, prin urmare, nu are competența de a cenzura o eventuală omisiune legislativă. În acest sens, CC a statuat în mod constant în jurisprudența sa (spre exemplu, D.C.C. nr. 159/1998 – M. Of. nr. 51 din 4 februarie 1999) că nu își poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv și nici nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite. Prin urmare, în temeiul art. 2 alin. (3) L. nr. 47/1992, potrivit căruia CC se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă. 15. În subsidiar, Curtea reține că instituția juridică a tutelei minorului reprezintă o măsură de ocrotire legală a minorului ai cărui părinți se află în imposibilitatea de a exercita ocrotirea părintească. Ca regulă generală, astfel cum rezultă din prevederile art. 503 alin. (1) NCC și ale art. 36 L. nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, rep. (M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014), autoritatea părintească trebuie exercitată de ambii părinți, cu excepția situației în care filiația este stabilită față de un singur părinte. Astfel, în ceea ce privește copilul din afara căsătoriei, care are filiația stabilită față de ambii părinți, autoritatea părintească se exercită în comun și în mod egal de către aceștia atunci când conviețuiesc [art. 505 alin. (1) NCC]. În speță, minorul față de care, pe fondul cauzei deduse judecății instanței, se solicită instituirea unei măsuri speciale de ocrotire are filiația stabilită față de un singur părinte, care se află în imposibilitate de a asigura creșterea și îngrijirea acestuia, fiind în stare de detenție în alt stat. În acest caz, instanța de judecată a fost învestită cu o cerere privind instituirea tutelei, formulată de o rudă a minorului care nu face parte din familia extinsă, în sensul prevederilor art. 4 lit. c) L. nr. 272/2004, care definește familia extinsă ca fiind alcătuită din rudele copilului, până la gradul IV inclusiv. 16. În legătură cu această situație, Curtea reține că, potrivit art. 6 L. nr. 272/2004, între principiile prin care se realizează respectarea și garantarea drepturilor copilului se află promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului și interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile acestuia în corelație cu ansamblul reglementărilor în materie. Astfel, instanța de tutelă are, potrivit dispozițiilor art. 107 NCC coroborate cu cele ale art. 45 L. nr. 272/2004, rep., deplina competență ca, în funcție de situația de fapt, să facă interpretarea și aplicarea normelor legale incidente, în vederea instituirii unei măsuri de ocrotire adecvate”.


Art. 111. Persoanele obligate să înștiințeze instanța de tutelă

Au obligația ca, de îndată ce află de exis­tența unui minor lipsit de îngrijire părintească în cazurile prevăzute la art. 110, să înștiințeze instanța de tutelă:

  1. a) persoanele apropiate minorului, precum și administratorii și locatarii casei în care locuiește minorul;
  2. b) serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor, cu prilejul înregistrării morții unei persoane, precum și notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;
  3. c) instanțele judecătorești, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești;
  4. d) organele administrației publice locale, instituțiile de ocrotire, precum și orice altă persoană.
  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 115 C. fam.


Secțiunea a 2-a. Tutorele (art. 112-123)
Art. 112. Persoana care poate fi numită tutore

(1) Poate fi tutore o persoană fizică sau soțul și soția, împreună, dacă nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de prezentul cod.

(2) În cazul în care în situația prevăzută la art. 110 se află mai mulți minori care sunt frați sau surori, se numește, de regulă, un singur tutore.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 41 alin. (1) L. nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului (M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004; cu modif. ult.).


Art. 113. Persoanele care nu pot fi numite tutore

(1) Nu poate fi tutore:

  1. a) minorul, persoana pusă sub interdicție judecătorească sau cel pus sub curatelă;
  2. b) cel decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau declarat incapabil de a fi tutore;
  3. c) cel căruia i s‑a restrâns exercițiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecă­torească, precum și cel cu rele purtări reținute ca atare de către o instanță judecătorească;
  4. d) cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condițiile art. 158;
  5. e) cel aflat în stare de insolvabilitate;
  6. f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei;
  7. g) cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în mo­mentul morții, autoritatea părintească.

(2) Dacă una dintre împrejurările prevăzute la alin. (1) survine sau este descoperită în timpul tutelei, tutorele va fi îndepărtat, respectându‑se aceeași procedură ca și la numirea lui.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 117 C. fam.


Art. 114. Desemnarea tutorelui de către părinte

(1) Părintele poate desemna, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, ori, după caz, prin testament, persoana care urmează a fi numită tutore al copiilor săi.

(2) Desemnarea făcută de părintele care în momentul morții era decăzut din drepturile părintești sau pus sub interdicție judecăto­rească este lipsită de efecte.

(3) Desemnarea făcută în condițiile prezentului articol poate fi revocată oricând de către părinte, chiar și printr‑un înscris sub sem­nătură privată.

(4) Înscrisul prin care se revocă persoana desemnată pentru a fi numită tutore se va înscrie în registrul prevăzut la art. 1.046 sau la art. 2.033, după caz.

(5) Notarul public sau instanța de tutelă, după caz, are obligația să verifice la registrele prevăzute la
alin. (4) dacă persoana desemnată pentru a fi tutore nu a fost revocată.


Art. 115. Desemnarea mai multor tutori

În cazul în care au fost desemnate mai multe persoane ca tutore, fără vreo preferință, ori există mai multe rude, afini sau prieteni ai familiei minorului în stare să înde­plinească sarcinile tutelei și care își exprimă dorința de a fi tutore, instanța de tutelă va hotărî ținând seama de condițiile lor materiale, precum și de garanțiile morale necesare dezvoltării armonioase a minorului.


Art. 116. Măsuri provizorii

(1) Cel chemat la tutelă în conformitate cu dispozițiile art. 114 nu poate fi înlăturat de către instanță fără acordul său decât dacă se află în vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 113 sau dacă prin numirea sa interesele minorului ar fi periclitate.

(2) În cazul în care cel chemat la tutelă este numai temporar împiedicat în exercitarea atribuțiilor ce i‑au fost conferite, instanța de tutelă, după încetarea împiedicării, îl numește tutore la cererea sa, dar nu mai târziu de 6 luni de la deschiderea tutelei. Până atunci, instanța desemnează un tutore provizoriu.

(3) După trecerea celor 6 luni, dacă persoana desemnată nu a cerut numirea sa ca tutore, cel numit provizoriu tutore rămâne să îndeplinească în continuare sarcinile tutelei până la numirea unui tutore în condițiile art. 118.


Art. 117. Garanții

La numirea sau, după caz, în timpul tutelei, instanța de tutelă poate hotărî, din oficiu sau la cererea consiliului de familie, ca tutorele să dea garanții reale sau personale, dacă interesele minorului cer o astfel de măsură. În acest caz, ea stabilește potrivit cu împrejurările felul și întinderea garanțiilor.


Art. 118. Numirea tutorelui de către instanța de tutelă

În lipsa unui tutore desemnat, instanța de tutelă numește cu prioritate ca tutore, dacă nu se opun motive întemeiate, o rudă sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare să îndeplinească această sar­cină, ținând seama, după caz, de relațiile per­sonale, de apropierea domiciliilor, de condițiile materiale și de garanțiile morale pe care le prezintă cel chemat la tutelă.

  • VECHEA REGLEMENTARE:

– art. 116 C. fam;

– art. 42 L. nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului (M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004; cu modif. ult.).


Art. 119. Procedura de numire

(1) Numirea tutorelui se face, cu acordul acestuia, de către instanța de tutelă în camera de consiliu, prin încheiere definitivă. Atunci când desemnarea tutorelui s‑a făcut prin contract de mandat, cel desemnat tutore nu poate refuza numirea decât pentru motivele prevăzute la
art. 120 alin. (2).

(2) Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie.

(3) În lipsa unui tutore desemnat, dacă instanța de tutelă a constituit consiliul de familie, numirea tuto­relui se face, potrivit alin. (1), cu consultarea consiliului de familie.

(4) Încheierea de numire se comunică în scris tutorelui și se afișează la sediul instanței de tutelă și la primăria de la domiciliul minorului.

(5) Drepturile și îndatoririle tutorelui încep de la data comunicării încheierii de numire.

(6) Între timp, instanța de tutelă poate lua măsuri provizorii cerute de interesele minorului, putând chiar să numească un curator special.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 119 C. fam.
  • LPA. A se vedea art. 171 LPA (sub art. 186 NCC).


Art. 120. Refuzul continuării tutelei

(1) Cel numit tutore este dator să continue îndeplinirea sarcinilor tutelei.

(2) Poate refuza continuarea tutelei:

  1. a) cel care are vârsta de 60 de ani împliniți;
  2. b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;
  3. c) cel care crește și educă 2 sau mai mulți copii;
  4. d) cel care, din cauza bolii, a infirmității, a felului activităților desfă­șurate, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină.
  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 118 alin. (1) și (2) C. fam.


Art. 121. Înlocuirea tutorelui

Dacă vreuna dintre împrejurările prevăzute la art. 120 alin. (2) survine în timpul tutelei, tutorele poate cere să fie înlocuit. Cererea de înlocuire se adresează instanței de tutelă, care va hotărî de urgență. Până la soluționarea cererii sale de înlocuire, el este obligat să continue exercitarea atribuțiilor.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 118 alin. (3) C. fam.


Art. 122. Caracterul personal al tutelei

(1) Tutela este o sarcină personală.

(2) Cu toate acestea, instanța de tutelă, cu avizul consiliului de familie, poate, ținând seama de mărimea și compunerea patrimoniului minorului, să decidă ca administrarea patri­moniului ori doar a unei părți a acestuia să fie încredințată, potrivit legii, unei persoane fizice sau persoane juridice specializate.


Art. 123. Gratuitatea tutelei

(1) Tutela este o sarcină gratuită.

(2) Cu toate acestea, tutorele poate fi îndreptățit, pe perioada exercitării sarcinilor tutelei, la o remu­nerație al cărei cuantum va fi stabilit de instanța de tutelă, cu avizul consiliului de familie, ținând seama de munca depusă în administrarea averii și de starea materială a minorului și a tutorelui, dar nu mai mult de 10% din veniturile produse de bunurile minorului. Instanța de tutelă, cu avizul consiliului de familie, va putea modifica sau suprima această remunerație, potrivit împrejurărilor.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 121 C. fam.


Secțiunea a 3-a. Consiliul de familie (art. 124-132)

  • LPA. Art. 17. Dispozițiile privitoare la consiliul de familie se aplică tutelei și curatelei instituite după intrarea în vigoare a NCC.
Art. 124. Rolul consiliului de familie

(1) Consiliul de familie se poate constitui pentru a supraveghea modul în care tutorele își exercită drepturile și își îndeplinește îndatoririle cu privire la persoana și bunurile minorului.

(2) În cazul ocrotirii minorului prin părinți, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecție specială prevăzute de lege nu se va institui consiliul de familie.


Art. 125. Membrii consiliului de familie

(1) Instanța de tutelă poate constitui un consiliu de familie, compus din 3 rude sau afini, ținând seama de gradul de rudenie și de relațiile personale cu familia minorului. În lipsă de rude sau afini pot fi numite și alte persoane care au avut legături de prietenie cu părinții minorului sau care manifestă interes pentru situația acestuia.

(2) Soțul și soția nu pot fi, împreună, membri ai aceluiași consiliu de familie.

(3) În aceleași condiții, instanța de tutelă numește și 2 supleanți.

(4) Tutorele nu poate fi membru în consiliul de familie.


Art. 126. Alte dispoziții aplicabile consiliului de familie

Dispozițiile art. 113, art. 120 alin. (1) și
alin. (2) lit. d), art. 121 și 147 se aplică în mod corespunzător și membrilor consiliului de familie.


Art. 127. Modificarea consiliului de familie

În afară de cazul prevăzut la art. 131, alcătuirea consiliului de familie nu se poate modifica în timpul tutelei, afară numai dacă interesele minorului ar cere o asemenea schimbare sau dacă, prin moartea ori dispariția unuia dintre membri, ar fi necesară completarea.


Art. 128. Constituirea consiliului de familie

(1) În vederea constituirii consiliului de familie, per­soanele care îndeplinesc condițiile pentru a fi membri sunt convocate la domiciliul minorului de către instanța de tutelă, din oficiu sau la sesizarea minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui desemnat, a oricăror altor persoane care au cunoștință despre situația minorului.

(2) Numirea membrilor consiliului de familie se face cu acordul acestora.

(3) Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat în condițiile art. 264.


Art. 129. Funcționarea consiliului de familie

(1) Consiliul de familie este convocat cu cel puțin 10 zile înainte de data întrunirii de către tutore, din propria inițiativă sau la cererea oricăruia dintre membrii acestuia, a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani sau a instanței de tutelă. Cu acordul tuturor membrilor consiliului de familie, convocarea se poate face și mai devreme de împlinirea termenului de 10 zile dinainte de data întrunirii. În toate cazurile, prezența tuturor membrilor consiliului de familie acoperă neregularitatea convocării.

(2) Cei convocați sunt obligați să se prezinte personal la locul indicat în actul de convocare. În cazul în care aceștia nu se pot prezenta, ei pot fi reprezentați de persoane care sunt rude sau afini cu părinții minorului, dacă aceste persoane nu sunt desemnate sau convocate în nume propriu ca membri ai consiliului de familie. Soții se pot reprezenta reciproc.

(3) Ședințele consiliului de familie se țin la domiciliul minorului. În cazul în care convocarea a fost făcută la solicitarea instanței de tutelă, ședința se ține la sediul acesteia.


Art. 130. Atribuții

(1) Consiliul de familie dă avize consultative, la solicitarea tutorelui sau a instanței de tutelă, și ia decizii, în cazurile prevăzute de lege. Avizele consultative și deciziile se iau în mod valabil cu votul majorității membrilor săi, consiliul fiind prezidat de persoana cea mai înaintată în vârstă.

(2) La luarea deciziilor, minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile în mod corespunzător.

(3) Deciziile consiliului de familie vor fi motivate și consemnate într‑un registru special constituit, care se ține de unul dintre membrii consiliului, desemnat în acest scop de instanța de tutelă.

(4) Actele încheiate de tutore în lipsa avizului consultativ sunt anulabile. Încheierea actului cu neres­pectarea avizului atrage numai răspunderea tutorelui. Dispozițiile art. 155 sunt aplicabile în mod cores­punzător.


Art. 131. Înlocuirea consiliului de familie

Tutorele poate cere instituirea unui nou consiliu, dacă în plângerile formulate potrivit pre­zentului cod instanța a hotărât de cel puțin două ori, în mod definitiv, împotriva deciziilor consiliului de familie.


Art. 132. Imposibilitatea constituirii consiliului de familie

Dacă în cazul prevăzut la art. 131 nu este posibilă constituirea unui nou consiliu, ca și în cazul contrarietății de interese dintre minor și toți membrii consiliului de familie și supleanți, tutorele poate cere instanței de tutelă autorizația de a exercita singur tutela.


Secțiunea a 4-a. Exercitarea tutelei (art. 133-150)
§1. Dispoziții generale (art. 133-135)
Art. 133. Exercitarea tutelei în interesul minorului

Tutela se exercită numai în interesul minorului atât în ceea ce privește persoana, cât și bunurile acestuia.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 114 C. fam.


Art. 134. Conținutul tutelei

(1) Tutorele are îndatorirea de a îngriji de minor.

(2) El este obligat să asigure îngrijirea minorului, sănătatea și dezvoltarea lui fizică și mentală, educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu aptitudinile lui.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 123 C. fam.


Art. 135. Tutela exercitată de ambii soți

(1) În cazul în care tutori sunt 2 soți, aceștia răspund împreună pentru exercitarea atribuțiilor tutelei. Dispozițiile privind autoritatea părintească sunt aplicabile în mod corespunzător.

(2) În cazul în care unul dintre soți introduce acțiunea de divorț, instanța, din oficiu, va înștiința instanța de tutelă pentru a dispune cu privire la exercitarea tutelei.


§2. Exercitarea tutelei cu privire la persoana minorului (art. 136-139)
Art. 136. Avizul consiliului de familie

Măsurile privind persoana minorului se iau de către tutore, cu avizul consiliului de familie, cu excepția măsurilor care au caracter curent.


Art. 137. Domiciliul minorului

(1) Minorul pus sub tutelă are domiciliul la tutore. Numai cu autorizarea instanței de tutelă minorul poate avea și o reședință.

(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), tutorele poate încuviința ca minorul să aibă o reședință determinată de educarea și pregătirea sa profesională. În acest caz, instanța de tutelă va fi de îndată încunoștințată de tutore.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 122 C. fam.


Art. 138. Felul învățăturii sau al pregătirii profesionale

(1) Felul învățăturii sau al pregătirii profe­sionale pe care minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani o primea la data instituirii tutelei nu poate fi schimbat de acesta decât cu încuviințarea instanței de tutelă.

(2) Instanța de tutelă nu poate, împotriva voinței minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, să schimbe felul învățăturii acestuia, hotărâtă de părinți sau pe care minorul o primea la data instituirii tutelei.


Art. 139. Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani

Instanța de tutelă nu poate hotărî fără ascultarea minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile.


§3. Exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului (art. 140-150)
Art. 140. Inventarul bunurilor minorului

(1) După numirea tutorelui și în prezența acestuia și a membrilor consiliului de familie, un delegat al instanței de tutelă va verifica la fața locului toate bunurile minorului, întocmind un inventar, care va fi supus aprobării instanței de tutelă. Inventarul bunurilor minorului va începe să fie întocmit în maximum 10 zile de la numirea tutorelui de către instanța de tutelă.

(2) Cu prilejul inventarierii, tutorele și membrii consiliului de familie sunt ținuți să declare în scris, la întrebarea expresă a delegatului instanței de tutelă, creanțele, datoriile sau alte pretenții pe care le au față de minor. Declarațiile vor fi consemnate în procesul‑verbal de inventariere.

(3) Tutorele sau membrii consiliului de familie care, cunoscând creanțele sau pretențiile proprii față de minori, nu le‑au declarat, deși au fost somați să le declare, sunt prezumați că au renunțat la ele. Dacă tutorele sau membrii consiliului de familie nu declară datoriile pe care le au față de minor, deși au fost somați să le declare, pot fi îndepărtați din funcție.

(4) Creanțele pe care le au asupra minorului tutorele sau vreunul dintre membrii consiliului de familie, soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile acestora pot fi plătite voluntar numai cu autorizarea instanței de tutelă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 126 C. fam.


Art. 141. Actele făcute în lipsa inventarului

Înainte de întocmirea inventarului, tutorele nu poate face, în numele minorului, decât acte de conservare și acte de administrare ce nu suferă întârziere.


Art. 142. Administrarea bunurilor minorului

(1) Tutorele are îndatorirea de a administra cu bună‑credință bunurile minorului. În acest scop, tutorele acționează în calitate de administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor minorului, dispozițiile titlului V din cartea a III‑a aplicându‑se în mod cores­punzător, afară de cazul în care prin prezentul capitol se dispune altfel.

(2) Nu sunt supuse administrării bunurile dobândite de minor cu titlu gratuit decât dacă testatorul sau donatorul a stipulat altfel. Aceste bunuri sunt administrate de curatorul ori de cel desemnat prin actul de dispoziție sau, după caz, numit de către instanța de tutelă.

  • LPA. A se vedea art. 171 LPA (sub art. 186 NCC).


Art. 143. Reprezentarea minorului

Tutorele are îndatorirea de a‑l reprezenta pe minor în actele juridice, dar numai până când acesta împlinește vârsta de 14 ani.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 124 alin. (1) C. fam.


Art. 144. Regimul juridic al actelor de dispoziție

(1) Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donații și nici să garanteze obligația altuia. Fac excepție darurile obișnuite, potrivite cu starea materială a minorului.

(2) Tutorele nu poate, fără avizul consiliului de familie și autorizarea instanței de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, să renunțe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum și să încheie în mod valabil orice alte acte ce depășesc dreptul de administrare.

(3) Actele făcute cu încălcarea dispozițiilor prevăzute la alin. (1) și (2) sunt anulabile. În aceste cazuri, acțiunea în anulare poate fi exercitată de tutore, de consiliul de familie sau de oricare membru al acestuia, precum și de către procuror, din oficiu sau la sesizarea instanței de tutelă.

(4) Cu toate acestea, tutorele poate înstrăina, fără avizul consiliului de familie și fără autorizarea instanței de tutelă, bunurile supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum și cele deve­nite nefolositoare pentru minor.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 129 C. fam.


Art. 145. Autorizarea instanței de tutelă

(1) Instanța de tutelă acordă tutorelui autorizarea numai dacă actul răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor.

(2) Autorizarea se va da pentru fiecare act în parte, stabilindu‑se, când este cazul, condițiile de încheiere a actului.

(3) În caz de vânzare, autorizarea va arăta dacă vânzarea se va face prin acordul părților, prin licitație publică sau în alt mod.

(4) În toate cazurile, instanța de tutelă poate indica tutorelui modul în care se întrebuințează sumele de bani obținute.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 130 C. fam.


Art. 146. Încuviințarea și autorizarea actelor minorului care a împlinit vârsta de 14 ani

(1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie actele juridice cu încuviințarea scrisă a tutorelui sau, după caz, a curatorului.

(2) Dacă actul pe care minorul care a împlinit vârsta de 14 ani urmează să îl încheie face parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate face decât cu autorizarea instanței de tutelă și cu avizul consiliului de familie, va fi necesară atât autorizarea acesteia, cât și avizul consiliului de familie.

(3) Minorul nu poate să facă donații, altele decât darurile obișnuite potrivit stării lui materiale, și nici să garanteze obligația altuia.

(4) Actele făcute cu încălcarea dispozițiilor alin. (1)‑(3) sunt anulabile, dispozițiile art. 144 alin. (3) fiind aplicabile în mod corespunzător.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 133 C. fam.


Art. 147. Interzicerea unor acte juridice

(1) Este interzisă, sub sancțiunea nulității relative, încheierea de acte juridice între tutore sau soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui, pe de o parte, și minor, pe de altă parte.

(2) Cu toate acestea, oricare dintre persoanele prevăzute la alin. (1) poate cumpăra la licitație publică un bun al minorului, dacă are o garanție reală asupra acestui bun ori îl deține în coproprietate cu minorul, după caz.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 128 C. fam.


Art. 148. Suma anuală necesară pentru întreținerea minorului

(1) Consiliul de familie stabilește suma anuală necesară pentru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale și poate modifica, potrivit împrejurărilor, această sumă. Decizia consiliului de familie se aduce la cunoștință, de îndată, instanței de tutelă.

(2) Cheltuielile necesare pentru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia. În cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulătoare, instanța de tutelă va dispune vânzarea bunurilor minorului, prin acordul părților sau prin licitație publică.

(3) Obiectele ce au valoare afectivă pentru familia minorului sau pentru minor nu vor fi vândute decât în mod excepțional.

(4) Dacă minorul este lipsit de bunuri și nu are părinți sau alte rude care sunt obligate prin lege să îi acorde întreținere ori aceasta nu este suficientă, minorul are dreptul la asistență socială, în condițiile legii.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 127 C. fam.


Art. 149. Constituirea de depozite bancare

(1) Sumele de bani care depășesc nevoile întreținerii mino­rului și ale administrării bunurilor sale, precum și instrumentele financiare se depun, pe numele minorului, la o instituție de credit indicată de consiliul de familie, în termen de cel mult 5 zile de la data încasării lor.

(2) Tutorele poate dispune de aceste sume și instrumente financiare numai cu autorizarea prealabilă a instanței de tutelă, cu excepția operațiunilor prevăzute la alin. (3).

(3) Cu toate acestea, el nu va putea folosi, în niciun caz, sumele de bani și instrumentele financiare prevăzute la alin. (1) pentru încheierea, pe numele minorului, a unor tranzacții pe piața de capital, chiar dacă ar fi obținut autorizarea instanței de tutelă.

(4) Tutorele poate depune la o instituție de credit și sumele necesare întreținerii, tot pe numele minorului. Acestea se trec într‑un cont separat și pot fi ridicate de tutore, fără autorizarea instanței de tutelă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 131 C. fam.


Art. 150. Cazurile de numire a curatorului special

(1) Ori de câte ori între tutore și minor se ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, instanța de tutelă va numi un curator special.

(2) De asemenea, dacă din cauza bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviințează, instanța de tutelă va numi un curator special.

(3) Pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale, notarul public, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu, poate numi provizoriu un curator special, care va fi validat ori, după caz, înlocuit de către instanța de tutelă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 132 C. fam.


Secțiunea a 5-a. Controlul exercitării tutelei (art. 151-155)
Art. 151. Controlul instanței de tutelă

(1) Instanța de tutelă va efectua un control efectiv și continuu asupra modului în care tutorele și consiliul de familie își îndeplinesc atribuțiile cu privire la minor și bunurile acestuia.

(2) În îndeplinirea activității de control, instanța de tutelă va putea cere colaborarea autorităților admi­nistrației publice, a instituțiilor și serviciilor publice specializate pentru protecția copilului sau a instituțiilor de ocrotire, după caz.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 136 C. fam.


Art. 152. Darea de seamă

(1) Tutorele este dator să prezinte anual instanței de tutelă o dare de seamă despre modul cum s‑a îngrijit de minor, precum și despre administrarea bunurilor acestuia.

(2) Darea de seamă se va prezenta instanței de tutelă în termen de 30 de zile de la sfârșitul anului calendaristic.

(3) Dacă averea minorului este de mică însemnătate, instanța de tutelă poate să autorizeze ca darea de seamă privind administrarea bunurilor minorului să se facă pe termene mai lungi, care nu vor depăși însă 3 ani.

(4) În afară de darea de seamă anuală, tutorele este obligat, la cererea instanței de tutelă, să dea oricând dări de seamă despre felul cum s‑a îngrijit de minor, precum și despre administrarea bunurilor acestuia.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 134 C. fam.


Art. 153. Descărcarea tutorelui

Instanța de tutelă va verifica socotelile privitoare la veniturile minorului și la cheltuielile făcute cu întreținerea acestuia și cu administrarea bunurilor sale și, dacă sunt corect întoc­mite și corespund realității, va da descărcare tutorelui.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 135 C. fam.


Art. 154. Interzicerea dispensei de a da socoteală

Dispensa de a da socoteală acordată de părinți sau de o persoană care ar fi făcut minorului o liberalitate este considerată ca nescrisă.


Art. 155. Plângerea împotriva tutorelui

(1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, consiliul de familie, oricare membru al acestuia, precum și toți cei prevăzuți la art. 111 pot face plângere la instanța de tutelă cu privire la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor.

(2) Plângerea se soluționează de urgență, prin încheiere executorie, de către instanța de tutelă, cu citarea părților și a membrilor consiliului de familie. Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat, dacă instanța de tutelă consideră că este necesar.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 138 C. fam.


Secțiunea a 6-a. Încetarea tutelei (art. 156-163)
Art. 156. Cazurile de încetare

(1) Tutela încetează în cazul în care nu se mai menține situația care a dus la instituirea tutelei, precum și în cazul morții minorului.

(2) Funcția tutorelui încetează prin moartea acestuia, prin îndepărtarea de la sarcina tutelei sau prin înlocuirea tutorelui.


Art. 157. Moartea tutorelui

(1) În cazul morții tutorelui, moștenitorii săi sau orice altă persoană dintre cele prevăzute la art. 111 au datoria de a înștiința, de îndată, instanța de tutelă.

(2) Până la numirea unui nou tutore, moștenitorii vor prelua sarcinile tutelei. Dacă sunt mai mulți moștenitori, aceștia pot desemna, prin procură specială, pe unul dintre ei să îndeplinească în mod provizoriu sarcinile tutelei.

(3) Dacă moștenitorii sunt minori, înștiințarea instanței de tutelă se poate face de orice persoană interesată, precum și de cele prevăzute la art. 111. În acest caz, moștenitorii tutorelui nu vor prelua sarcinile tutelei, ci instanța de tutelă va numi de urgență un curator special, care poate fi executorul testamentar.


Art. 158. Îndepărtarea tutorelui

În afară de alte cazuri prevăzute de lege, tutorele este îndepărtat dacă săvârșește un abuz, o neglijență gravă sau alte fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, precum și dacă nu își îndeplinește în mod corespunzător sarcina.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 117 alin. (2) și art. 138 alin. (2) C. fam.


Art. 159. Numirea curatorului special

Până la preluarea funcției de către noul tutore, în cazurile prevă­zute la art. 157 și 158, instanța de tutelă poate numi un curator special.


Art. 160. Darea de seamă generală

(1) La încetarea din orice cauză a tutelei, tutorele sau, după caz, moștenitorii acestuia sunt datori ca, în termen de cel mult 30 de zile, să prezinte instanței de tutelă o dare de seamă generală. Tutorele are aceeași îndatorire și în caz de îndepărtare de la tutelă.

(2) Dacă funcția tutorelui încetează prin moartea acestuia, darea de seamă generală va fi întocmită de moștenitorii săi majori sau, în caz de incapacitate a tuturor moștenitorilor, de reprezentantul lor legal, în termen de cel mult 30 de zile de la data acceptării moștenirii sau, după caz, de la data solicitării de către instanța de tutelă. În cazul în care nu există moștenitori ori aceștia sunt în imposibilitate de a acționa, darea de seamă generală va fi întocmită de către un curator special, numit de instanța de tutelă, în termenul stabilit de aceasta.

(3) Darea de seamă generală va trebui să cuprindă situațiile veniturilor și cheltuielilor pe ultimii ani, să indice activul și pasivul, precum și stadiul în care se află procesele minorului.

(4) Instanța de tutelă îl poate constrânge pe cel obligat să facă darea de seamă generală, potrivit dispo­zițiilor art. 163.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 140 alin. (1) C. fam.
  • LPA. A se vedea art. 171 LPA (sub art. 186 NCC).


Art. 161. Predarea bunurilor

Bunurile care au fost în adminis­trarea tutorelui vor fi predate, după caz, fostului minor, moștenitorilor acestuia sau noului tutore de către tutore, moștenitorii acestuia sau repre­zentantul lor legal ori, în lipsă, de curatorul special numit potrivit dispozițiilor art. 160 alin. (2).

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 140 alin. (2) C. fam.


Art. 162. Descărcarea de gestiune

(1) După predarea bunurilor, verificarea socotelilor și aprobarea lor, instanța de tutelă va da tutorelui descărcare de gestiunea sa.

(2) Chiar dacă instanța de tutelă a dat tutorelui descărcare de gestiune, acesta răspunde pentru prejudiciul cauzat din culpa sa.

(3) Tutorele care înlocuiește un alt tutore are obligația să ceară acestuia, chiar și după descărcarea de gestiune, repararea prejudiciilor pe care le‑a cauzat minorului din culpa sa, sub sancțiunea de a fi obligat el însuși de a repara aceste prejudicii.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 141 C. fam.


Art. 163. Amenda civilă

(1) În cazul refuzului de a continua sarcina tutelei, în alte cazuri decât cele prevăzute la art. 120 alin. (2), tutorele poate fi sancționat cu amendă civilă, în folosul statului, care nu poate depăși valoarea unui salariu minim pe economie. Amenda poate fi repetată de cel mult 3 ori, la interval de câte 7 zile, după care se va numi un alt tutore.

(2) De asemenea, dacă tutorele, din culpa sa, îndeplinește defectuos sarcina tutelei, va fi obligat la plata unei amenzi civile, în folosul statului, care nu poate depăși 3 salarii medii pe economie.

(3) Amenda civilă se aplică de către instanța de tutelă, prin încheiere executorie.


Capitolul III. Ocrotirea interzisului judecătoresc (art. 164-177)
Art. 164. Condiții

(1) Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației ori debilității mintale, va fi pusă sub interdicție judecătorească.

(2) Pot fi puși sub interdicție judecătorească și minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 142 C. fam.


Art. 165. Persoanele care pot cere punerea sub interdicție

Interdicția poate fi cerută de persoanele prevăzute la art. 111, care este aplicabil în mod corespunzător.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 115 și art. 143 C. fam.


Art. 166. Desemnarea tutorelui

Orice persoană care are capa­citatea deplină de exercițiu poate desemna prin act unilateral sau contract de mandat, încheiate în formă autentică, persoana care urmează a fi numită tutore pentru a se îngriji de persoana și bunurile sale în cazul în care ar fi pusă sub interdicție judecătorească. Dispozițiile art. 114 alin. (3)‑(5) se aplică în mod corespunzător.


Art. 167. Numirea unui curator special

În caz de nevoie și până la soluționarea cererii de punere sub interdicție judecătorească, instanța de tutelă poate numi un curator special pentru îngrijirea și reprezentarea celui a cărui interdicție a fost cerută, precum și pentru administrarea bunurilor acestuia.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 146 C. fam.
  • LPA. A se vedea art. 229 alin. (1), (32)‑(33) LPA (sub art. 107 NCC).


Art. 168. Procedura

Soluționarea cererii de punere sub interdicție judecătorească se face potrivit dispo­zițiilor Codului de procedură civilă.


Art. 169. Opozabilitatea interdicției

(1) Interdicția își produce efectele de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.

(2) Cu toate acestea, lipsa de capacitate a celui interzis nu poate fi opusă unei terțe persoane decât de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de Codul de procedură civilă, afară numai dacă cel de‑al treilea a cunoscut punerea sub interdicție pe altă cale.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 144 alin. (1) și (4) C. fam.


Art. 170. Numirea tutorelui

Prin hotărârea de punere sub interdicție, instanța de tutelă numește, de îndată, un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicție judecătorească. Dispozițiile art. 114‑120 se aplică în mod corespunzător.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 145 alin. (1) C. fam.


Art. 171. Aplicarea regulilor de la tutelă

Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică și în cazul tutelei celui pus sub interdicție judecătorească, în măsura în care legea nu dispune altfel.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 147 C. fam.


Art. 172. Actele încheiate de cel pus sub interdicție judecătorească

Actele juridice încheiate de persoana pusă sub interdicție judecătorească, altele decât cele prevăzute la art. 43 alin. (3), sunt anulabile, chiar dacă la data încheierii lor aceasta ar fi avut discernământ.


Art. 173. Înlocuirea tutorelui

(1) Tutorele celui pus sub interdicție judecătorească este în drept să ceară înlocuirea sa după 3 ani de la numire.

(2) Pentru motive temeinice tutorele poate cere înlocuirea sa și înaintea împlinirii termenului de 3 ani.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 148 C. fam.


Art. 174. Obligațiile tutorelui

(1) Tutorele este dator să îngrijească de cel pus sub interdicție judecă­torească, spre a‑i grăbi vindecarea și a‑i îmbunătăți condițiile de viață. În acest scop, se vor întrebuința veniturile și, la nevoie, toate bunurile celui pus sub interdicție judecătorească.

(2) Instanța de tutelă, luând avizul consiliului de familie și consultând un medic de specialitate, va hotărî, ținând seama de împrejurări, dacă cel pus sub interdicție judecătorească va fi îngrijit la locuința lui sau într‑o instituție sanitară.

(3) Când cel pus sub interdicție judecătorească este căsătorit, va fi ascultat și soțul acestuia.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 149 C. fam.


Art. 175. Liberalitățile primite de descendenții interzisului judecătoresc

Din bunurile celui pus sub interdicție judecătorească, descendenții acestuia pot fi gratificați de către tutore, cu avizul consiliului de familie și cu autorizarea instanței de tutelă, fără însă să se poată da scutire de raport.


Art. 176. Minorul pus sub interdicție judecătorească

(1) Minorul care, la data punerii sub interdicție judecătorească, se afla sub ocrotirea părinților rămâne sub această ocrotire până la data când devine major, fără a i se numi un tutore. Dispozițiile art. 174 sunt aplicabile și situației prevăzute în prezentul alineat.

(2) Dacă la data când minorul devine major acesta se află încă sub interdicție judecătorească, instanța de tutelă numește un tutore.

(3) În cazul în care, la data punerii sub interdicție judecătorească, minorul se afla sub tutelă, instanța de tutelă va hotărî dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina tutelei sau dacă trebuie numit un nou tutore.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 150 C. fam.


Art. 177. Ridicarea interdicției judecătorești

(1) Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicția, instanța judecătorească va pronunța ridicarea ei.

(2) Cererea se poate introduce de cel pus sub interdicție judecă­torească, de tutore, precum și de persoanele sau instituțiile prevăzute la art. 111.

(3) Hotărârea prin care se pronunță ridicarea interdicției judecătorești își produce efectele de la data când a rămas definitivă.

(4) Cu toate acestea, încetarea dreptului de reprezentare al tutorelui nu va putea fi opusă decât în con­dițiile prevăzute la art. 169 alin. (2), care se aplică în mod corespunzător.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 151 C. fam.


Capitolul IV. Curatela (art. 178-186)
Art. 178. Cazuri de instituire

În afară de cazurile prevăzute de lege, instanța de tutelă poate institui curatela:

  1. a) dacă, din cauza bătrâneții, a bolii sau a unei infirmități fizice, o persoană, deși capabilă, nu poate, personal, să își administreze bunurile sau să își apere interesele în condiții corespunzătoare și, din motive temeinice, nu își poate numi un reprezentant sau un administrator;
  2. b) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deși capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;
  3. c) dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar sau un administrator general;
  4. d) dacă o persoană a dispărut fără a exista informații despre ea și nu a lăsat un mandatar sau un administrator general.
  • VECHEA REGLEMENTARE:

– art. 152 C. fam.;

– art. 16 alin. (1) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 179. Competența instanței de tutelă

Instanța de tutelă competentă este:

  1. a) în cazul prevăzut la art. 178 lit. a), instanța de la domiciliul persoanei reprezentate;
  2. b) în cazul prevăzut la art. 178 lit. b), fie instanța de la domiciliul persoanei reprezentate, fie instanța de la locul unde trebuie luate măsurile urgente;
  3. c) în cazurile prevăzute la art. 178 lit. c) sau d), instanța de la ultimul domiciliu din țară al celui lipsă ori al celui dispărut.


Art. 180. Persoana care poate fi numită curator

(1) Poate fi numită curator orice persoană fizică având deplină capacitate de exercițiu și care este în măsură să îndeplinească această sarcină.

(2) Când cel interesat a desemnat, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, o persoană care să fie numită curator, aceasta va fi numită cu prioritate. Numirea poate fi înlă­turată numai pentru motive temeinice, dispozițiile art. 114‑120 aplicându‑se în mod corespunzător.


Art. 181. Efectele curatelei

În cazurile prevăzute la art. 178, instituirea curatelei nu aduce nicio atin­gere capacității celui pe care curatorul îl reprezintă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 153 C. fam.


Art. 182. Procedura de instituire

(1) Curatela se poate institui la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soțului său, a rudelor sau a celor prevăzuți la art. 111.

(2) Curatela nu se poate institui decât cu consimțământul celui reprezentat, în afară de cazurile în care consimțământul nu poate fi dat.

(3) Numirea curatorului se face de instanța de tutelă, cu acordul celui desemnat, printr‑o încheiere care se comunică în scris curatorului și se afișează la sediul instanței de tutelă, precum și la primăria de la domiciliul celui reprezentat.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 154 C. fam.


Art. 183. Conținutul curatelei

(1) În cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de la mandat, cu excepția cazului în care, la cererea persoanei interesate ori din oficiu, instanța de tutelă va hotărî că se impune învestirea curatorului cu drepturile și obligațiile unui administrator însărcinat cu simpla admi­nistrare a bunurilor altuia.

(2) Dacă sunt aplicabile regulile de la mandat, instanța de tutelă poate stabili limitele mandatului și poate da instrucțiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urmă nu este în măsură să o facă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 155 C. fam.


Art. 184. Înlocuirea curatorului

(1) Curatorul este în drept să ceară înlocuirea sa după 3 ani de la numire.

(2) Pentru motive temeinice curatorul poate cere înlocuirea sa și înaintea împlinirii termenului de 3 ani.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 156 C. fam.


Art. 185. Încetarea curatelei

Dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de instanța de tutelă la cererea curatorului, a celui reprezentat sau a celor prevăzuți la art. 111.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 157 C. fam.


Art. 186. Dispoziții speciale

Dispozițiile prezentului capitol nu se aplică și curatorului special prevăzut la art. 150, 159 și 167. În aceste din urmă cazuri, drepturile și obligațiile stabilite de lege în sarcina tutorelui se aplică, în mod corespunzător, și curatorului special.

  • LPA. Art. 171. Dispozițiile art. 186 NCC se aplică și în cazurile prevăzute la art. 119 alin. (6), art. 142 alin. (2) și art. 160 alin. (2) NCC.

Titlul IV. Persoana juridică (art. 187-251)

  • BIBLIOGRAFIE. A se vedea și Legea societăților nr. 31/1990, legislație conexă și jurisprudență. Legislație consolidată și index, Ed. Universul Juridic, 2016.
Capitolul I. Dispoziții generale (art. 187-193)
Art. 187. Elementele constitutive

Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătă­toare și un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit și moral, în acord cu interesul general.


Art. 188. Calitatea de persoană juridică

Sunt persoane juridice entitățile prevăzute de lege, precum și orice alte organizații legal înființate care, deși nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condițiile prevăzute la art. 187.


Art. 189. Categorii de persoane juridice

Persoanele juridice sunt de drept public sau de drept privat.


Art. 190. Persoana juridică de drept privat

Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre formele prevăzute de lege.


Art. 191. Persoana juridică de drept public

(1) Persoanele juridice de drept public se înființează prin lege.

(2) Prin excepție de la dispozițiile alin. (1), în cazurile anume prevăzute de lege, persoanele juridice de drept public se pot înființa prin acte ale autorităților administrației publice centrale sau locale ori prin alte moduri prevăzute de lege.


Art. 192. Regimul juridic aplicabil

Persoanele juridice legal înființate se supun dispozițiilor aplicabile categoriei din care fac parte, precum și celor cuprinse în prezentul cod, dacă prin lege nu se prevede altfel.

  • LPA. Art. 18. Dispozițiile NCC privitoare la regimul juridic general aplicabil persoanelor juridice se aplică și persoanelor juridice în ființă la data intrării sale în vigoare, însă numai în măsura în care prin legile aplicabile fiecărei persoane juridice nu se prevede altfel.


Art. 193. Efectele personalității juridice

(1) Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil și răspunde pentru obli­gațiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s‑ar dispune altfel.

(2) Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună‑credință calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmărește ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice.


Capitolul II. Înființarea persoanei juridice (art. 194-204)
Secțiunea 1. Dispoziții comune (art. 194-195)
Art. 194. Modurile de înființare

(1) Persoana juridică se înfiin­țează:

  1. a) prin actul de înființare al organului competent, în cazul auto­rităților și al instituțiilor publice, al unităților administrativ‑teritoriale, precum și al operatorilor economici care se constituie de către stat sau de către unitățile administrativ‑teritoriale. În toate cazurile, actul de înființare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică sau instituția publică este persoană juridică;
  2. b) prin actul de înființare al celor care o constituie, autorizat, în condițiile legii;
  3. c) în orice alt mod prevăzut de lege.

(2) Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înființare se înțelege actul de constituire a persoanei juridice și, după caz, statutul acesteia.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 28 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 195. Durata persoanei juridice

Persoana juridică se înfiin­țează pe durată nedeterminată, dacă prin lege, actul de constituire sau statut nu se prevede altfel.


Secțiunea a 2-a. Nulitatea persoanei juridice (art. 196-199)
Art. 196. Cauzele de nulitate

(1) Nulitatea unei persoane juridice poate fi constatată sau, după caz, declarată de instanța jude­cătorească numai atunci când:

  1. a) lipsește actul de înființare sau nu a fost încheiat în forma autentică în situațiile anume prevăzute de lege;
  2. b) toți fondatorii sau asociații au fost, potrivit legii, incapabili, la data înființării persoanei juridice;
  3. c) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;
  4. d) lipsește autorizația administrativă necesară pentru înființarea acesteia;
  5. e) actul de înființare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate;
  6. f) actul de înființare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaților ori capitalul social subscris și vărsat;
  7. g) s‑au încălcat dispozițiile legale privind patrimoniul inițial sau capitalul social minim, subscris și vărsat;
  8. h) nu s‑a respectat numărul minim de fondatori sau asociați prevăzut de lege;
  9. i) au fost nesocotite alte dispoziții legale imperative prevăzute sub sancțiunea nulității actului de înființare a persoanei juridice.

(2) Nerespectarea dispozițiilor alin. (1) lit. a), c)‑g) se sancționează cu nulitatea absolută.


Art. 197. Aspectele speciale privind regimul nulității

(1) Nulitatea relativă a persoanei juridice poate fi invocată în termen de un an de la data înregistrării sau înființării acesteia, după caz.

(2) Nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată.


Art. 198. Efectele nulității

(1) De la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulității a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv și intră în lichidare.

(2) Prin hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulității se numesc și lichidatorii.

(3) Hotărârea judecătorească definitivă se comunică, din oficiu, spre a fi notată în toate registrele publice în care persoana juridică a fost înregistrată sau, după caz, menționată.

(4) În toate cazurile, fondatorii sau asociații răspund, în condițiile legii, pentru obligațiile persoanei juri­dice care s‑au născut în sarcina acesteia de la data înființării ei și până la data notării în registrele publice a hotărârii judecătorești prevăzute la alin. (3).


Art. 199. Regimul actelor juridice încheiate cu terții

(1) Constatarea sau, după caz, declararea nuli­tății nu aduce atingere actelor încheiate anterior în numele persoanei juridice de către organele de admi­nistrare, direct sau prin reprezentare, după caz.

(2) Nici persoana juridică și nici fondatorii sau asociații nu pot opune terților nulitatea acesteia, în afară de cazul în care se dovedește că aceștia cunoșteau cauza de nulitate la momentul încheierii actului.


Secțiunea a 3-a. Înregistrarea persoanei juridice (art. 200-204)
Art. 200. Înregistrarea persoanei juridice

(1) Persoanele juridice sunt supuse înregistrării, dacă legile care le sunt aplicabile prevăd această înregistrare.

(2) Prin înregistrare se înțelege înscrierea, înmatricularea sau, după caz, orice altă formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii personalității juridice sau al luării în evidență a per­soanelor juridice legal înființate, după caz.

(3) Înregistrarea se face la cerere sau, în cazurile anume prevăzute de lege, din oficiu.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 32 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 201. Obligația de verificare a documentelor publicate

Persoana juridică este obligată să verifice identitatea dintre textul actului constitutiv sau al statutului și textul depus la registrul public și cel apărut într‑o publicație oficială. În caz de neconcordanță, terții pot opune persoanei juridice oricare dintre aceste texte, în afară de cazul în care se face dovada că ei cunoșteau textul depus la registru.


Art. 202. Lipsa înregistrăriia

(1) Dacă înregistrarea persoanei juridice are caracter constitutiv, persoana juridică nu se consideră legal înființată cât timp înregistrarea nu a fost efectuată.

(2) Dacă însă înregistrarea este cerută numai pentru opozabilitate față de terți, actele sau faptele juridice făcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s‑a efectuat publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terților, în afară de cazul în care se face dovada că aceștia cunoșteau că publicitatea nu a fost îndeplinită.


Art. 203. Răspunderea pentru neefectuarea formalităților de înregistrare

Fondatorii, reprezentanții persoanei juridice supuse înregistrării, precum și primii membri ai organelor de conducere, de administrare și de control ale acesteia răspund nelimitat și solidar pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea forma­li­tăților de înregistrare a persoanei juridice, dacă aceste formalități trebuiau să fie cerute de aceste persoane.


Art. 204. Înregistrarea modificărilor aduse actului de înființare

Dispozițiile art. 200‑203 sunt apli­cabile și în cazul înregistrării modificărilor aduse actului de înființare a persoanei juridice, realizate cu res­pectarea condițiilor prevăzute de lege sau de actul de înființare a acesteia, după caz.


Capitolul III. Capacitatea civilă a persoanei juridice (art. 205-224)
Secțiunea 1. Capacitatea de folosință a persoanei juridice (art. 205-208)
Art. 205. Data dobândirii capacității de folosință

(1) Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi și obligații de la data înregistrării lor.

(2) Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi și obligații, după caz, potrivit art. 194, de la data actului de înființare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.

(3) Cu toate acestea, persoanele juridice prevăzute la alin. (1) pot, chiar de la data actului de înființare, să dobândească drepturi și să își asume obligații, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil.

(4) Fondatorii, asociații, reprezentanții și orice alte persoane care au lucrat în numele unei persoane juridice în curs de constituire răspund nelimitat și solidar față de terți pentru actele juridice încheiate în contul acesteia cu încălcarea dispozițiilor alin. (3), în afară de cazul în care persoana juridică nou‑creată, după ce a dobândit personalitate juridică, le‑a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice încă de la data încheierii lor și produc efecte depline.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 33 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 206. Conținutul capacității de folosință

(1) Persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice.

(2) Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.

(3) Actul juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor alin. (1) și (2) este lovit de nulitate absolută.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 34 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 207. Desfășurarea activităților autorizate

(1) În cazul activităților care trebuie autorizate de organele competente, dreptul de a desfășura asemenea activități se naște numai din momentul obținerii autorizației respective, dacă prin lege nu se prevede altfel.

(2) Actele și operațiunile săvârșite fără autorizațiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate absolută, iar persoanele care le‑au făcut răspund nelimitat și solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancțiuni prevăzute de lege.


Art. 208. Capacitatea de a primi liberalități

Prin excepție de la prevederile art. 205 alin. (3) și dacă prin lege nu se dispune altfel, orice persoană juridică poate primi liberalități în condițiile dreptului comun, de la data actului de înființare sau, în cazul fundațiilor testamentare, din momentul deschiderii moștenirii testatorului, chiar și în cazul în care liberalitățile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod legal.


Secțiunea a 2-a. Capacitatea de exercițiu și funcționarea persoanei juridice (art. 209-224)
§1. Capacitatea de exercițiu (art. 209-211)
Art. 209. Data dobândirii capacității de exercițiu

(1) Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.

(2) Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acționeze, în raporturile cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama persoanei juridice.

(3) Raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s‑a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 35 alin. (1) și art. 36 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 210. Lipsa organelor de administrare

(1) Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop.

(2) Actele juridice încheiate de către fondatori sau de către persoanele desemnate cu depășirea puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire ori statutului, pentru înființarea persoanei juridice, precum și actele încheiate de alte persoane nedesemnate obligă persoana juridică în condițiile gestiunii de afaceri.

(3) Cel care contractează pentru persoana juridică rămâne personal ținut față de terți dacă aceasta nu se înființează ori dacă nu își asumă obligația contractată, în afara cazului când prin contract a fost exonerat de această obligație.


Art. 211. Incapacități și incompatibilități

(1) Nu pot face parte din organele de administrare și de control ale persoanei juridice incapabilii, cei cu capacitate de exercițiu restrânsă, cei decăzuți din dreptul de a exercita o funcție în cadrul acestor organe, precum și cei declarați prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcție.

(2) Actele încheiate cu încălcarea dispozițiilor alin. (1) sunt anulabile. Acestea nu pot fi anulate pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt incapabile ori incompatibile, după caz, sau pentru că acestea au fost numite cu încălcarea dispozițiilor legale ori statutare, dacă nu s‑a produs o vătămare.


§2. Funcționarea persoanei juridice (art. 212-220)
Art. 212. Actele emise de organele persoanei juridice

(1) Hotărârile și deciziile luate de organele de conducere și administrare în condițiile legii, actului de constituire sau statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat parte la deliberare sau au votat împotrivă.

(2) Față de terți hotărârile și deciziile luate în condițiile legii, ale actului de constituire sau ale statutului produc efecte numai de la data publicării lor, în cazurile și condițiile prevăzute de lege, în afară de cazul în care se face dovada că aceștia le‑au cunoscut pe altă cale.


Art. 213. Obligațiile membrilor organelor de administrare

Membrii organelor de administrare ale unei persoane juridice trebuie să acționeze în interesul acesteia, cu prudența și diligența cerute unui bun proprietar.


Art. 214. Separarea patrimoniilor

(1) Membrii organelor de administrare au obligația să asigure și să mențină separația dintre patrimoniul persoanei juridice și propriul lor patrimoniu.

(2) Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terți, după caz, bunurile persoanei juridice ori informațiile pe care le obțin în virtutea funcției lor, afară de cazul în care ar fi autorizați în acest scop de către cei care i‑au numit.


Art. 215. Contrarietatea de interese

(1) Este anulabil actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru al organelor de administrare, dacă acesta din urmă, soțul, ascendenții sau descendenții lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi, până la gradul al patrulea inclusiv, aveau vreun interes să se încheie acel act și dacă partea cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru.

(2) Atunci când cel care face parte din organele de administrare ale persoanei juridice ori una dintre persoanele prevăzute la alin. (1) are interes într‑o problemă supusă hotărârii acestor organe, trebuie să înștiințeze persoana juridică și să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la aceasta. În caz contrar, el răspunde pentru daunele cauzate persoanei juridice, dacă fără votul lui nu s‑ar fi putut obține majoritatea cerută.


Art. 216. Nulitatea actelor emise de organele persoanei juridice

(1) Hotărârile și deciziile contrare legii, actului de constituire ori statutului pot fi atacate în justiție de oricare dintre membrii organelor de conducere sau de administrare care nu au participat la deliberare ori care au votat împotrivă și au cerut să se insereze aceasta în procesul‑verbal de ședință, în termen de 15 zile de la data când li s‑a comunicat copia de pe hotărârea sau decizia respectivă ori de la data când a avut loc ședința, după caz.

(2) Administratorii nu pot însă ataca hotărârea privitoare la revocarea lor din funcție. Ei au numai dreptul de a fi despăgubiți, dacă revocarea a fost nejustificată sau intempestivă și au suferit astfel un prejudiciu.

(3) Cererea de anulare se soluționează în camera de consiliu de către instanța competentă în circum­scripția căreia persoana juridică își are sediul, în contradictoriu cu persoana juridică în cauză, reprezentată prin administratori. Hotărârea instanței este supusă numai apelului.

(4) Dacă hotărârea este atacată de toți administratorii, persoana juridică este reprezentată în justiție de persoana desemnată de președintele instanței dintre membrii persoanei juridice, care va îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată până când organul de conducere competent, convocat în acest scop, va alege o altă persoană.

(5) Hotărârea definitivă de anulare va fi menționată în registrul public în care este înregistrată persoana juridică, fiind opozabilă de la această dată față de orice persoană, inclusiv față de membrii acelei persoane juridice.

(6) Dacă se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acțiunea în constatarea nulității este imprescrip­tibil, iar cererea poate fi formulată de orice persoană interesată. Dispozițiile alin. (3)‑(5) rămân aplicabile.

(7) Prevederile prezentului articol se aplică în măsura în care prin legi speciale nu se dispune altfel.


Art. 217. Suspendarea actelor atacate

(1) Odată cu intentarea acțiunii în anulare, reclamantul poate cere instanței, pe cale de ordonanță președințială, suspendarea executării actelor atacate.

(2) Pentru a încuviința suspendarea, instanța îl poate obliga pe reclamant să depună o cauțiune, în condițiile legii.


Art. 218. Participarea la circuitul civil

(1) Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor ce le‑au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseși.

(2) În raporturile cu terții, persoana juridică este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc puterea de reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut, în afară de cazul în care ea dovedește că terții o cunoșteau la data încheierii actului. Simpla publicare a actului de constituire sau a statutului persoanei juridice nu constituie dovada cunoașterii acestui fapt.

(3) Clauzele sau dispozițiile actului de constituire ori ale statutului, precum și hotărârile organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor organe sunt considerate nescrise, chiar dacă au fost publicate.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 35 alin. (2) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 219. Răspunderea pentru fapte juridice

(1) Faptele licite sau ilicite săvârșite de organele per­soanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

(2) Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le‑au săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 35 alin. (3) și (4) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 220. Răspunderea membrilor organelor persoanei juridice

(1) Acțiunea în răspundere împo­triva administratorilor, cenzorilor, directorilor și a altor persoane care au acționat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceștia prin încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparține, în numele persoanei juridice, organului de conducere com­petent, care va decide cu majoritatea cerută de lege, iar în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare.

(2) Hotărârea poate fi luată chiar dacă problema răspunderii persoanelor prevăzute la alin. (1) nu figurează pe ordinea de zi.

(3) Organul de conducere competent desemnează cu aceeași majoritate persoana însărcinată să exercite acțiunea în justiție.

(4) Dacă s‑a hotărât introducerea acțiunii în răspundere împotriva administratorilor, mandatul acestora încetează de drept și organul de conducere competent va proceda la înlocuirea lor.

(5) În cazul în care acțiunea se introduce împotriva directorilor angajați în baza unui alt contract decât a unui contract individual de muncă, aceștia sunt suspendați de drept din funcție până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.


§3. Dispoziții speciale (art. 221-224)
Art. 221. Răspunderea persoanelor juridice de drept public

Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept privat.


Art. 222. Independența patrimonială

Persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel.


Art. 223. Statul și unitățile administrativ‑teritoriale

(1) În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens.

(2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător și unităților administrativ‑teritoriale care participă la raporturile civile în nume propriu, prin organele prevăzute de lege.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 25 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 224. Răspunderea civilă a statului și a unităților administrativ‑teritoriale

(1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului.

(2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător și unităților administrativ‑teritoriale care nu răspund decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, instituțiilor și serviciilor publice din subordinea acestora atunci când acestea au personalitate juridică.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 37 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Capitolul IV. Identificarea persoanei juridice (art. 225-231)
Art. 225. Naționalitatea persoanei juridice

Sunt de naționalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit actului de constituire sau statutului, este stabilit în România.


Art. 226. Denumirea persoanei juridice

(1) Persoana juridică poartă denumirea stabilită, în condițiile legii, prin actul de constituire sau prin statut.

(2) Odată cu înregistrarea persoanei juridice se vor trece în registrul public denumirea ei și celelalte atribute de identificare.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 38 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 227. Sediul persoanei juridice

(1) Sediul persoanei juridice se stabilește potrivit actului de consti­tuire sau statutului.

(2) În funcție de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru. Dispozițiile art. 97 sunt aplicabile în mod corespunzător.


Art. 228. Schimbarea denumirii și sediului

Persoana juridică poate să își schimbe denumirea sau sediul, în condițiile prevăzute de lege.


Art. 229. Dovada denumirii și sediului

(1) În raporturile cu terții, dovada denumirii și a sediului per­soanei juridice se face cu mențiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidență prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă.

(2) În lipsa acestor mențiuni, stabilirea sau schimbarea denumirii și a sediului nu va putea fi opusă altor persoane.


Art. 230. Alte atribute de identificare

În funcție de specificul obiectului de activitate, persoana juridică mai poate avea și alte atribute de identificare, cum sunt numărul de înregistrare în registrul comerțului sau într‑un alt registru public, codul unic de înregistrare și alte elemente de identificare, în condițiile legii.


Art. 231. Mențiuni obligatorii

Toate documentele, indiferent de formă, care emană de la persoana juridică trebuie să cuprindă denu­mirea și sediul, precum și alte atribute de identificare, în cazurile prevăzute de lege, sub sancțiunea plății de daune‑interese persoanei prejudiciate.


Capitolul V. Reorganizarea persoanei juridice (art. 232-243)
Art. 232. Noțiune

Reorganizarea persoanei juridice este operațiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice și care are ca efecte înființarea, modificarea ori încetarea acestora.


Art. 233. Modurile de reorganizare

(1) Reorganizarea persoanei juridice se realizează prin fuziune, prin divizare sau prin transformare.

(2) Reorganizarea se face cu respectarea condițiilor prevăzute pentru dobândirea personalității juridice, în afară de cazurile în care prin lege, actul de constituire sau statut se dispune altfel.


Art. 234. Fuziunea

Fuziunea se face prin absorbția unei persoane juridice de către o altă persoană juridică sau prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 41 alin. (1) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 235. Efectele fuziunii

(1) În cazul absorbției, drepturile și obligațiile persoanei juridice absorbite se transferă în patrimoniul persoanei juridice care o absoarbe.

(2) În cazul contopirii persoanelor juridice, drepturile și obligațiile acestora se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou‑înființate.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 46 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 236. Divizarea

(1) Divizarea poate fi totală sau parțială.

(2) Divizarea totală se face prin împărțirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se înființează prin divizare.

(3) Divizarea parțială constă în desprinderea unei părți din patrimoniul unei persoane juridice, care continuă să existe, și în transmiterea acestei părți către una sau mai multe persoane juridice care există sau care se înființează în acest mod.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 41 alin. (2) și art. 42 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 237. Efectele divizării

(1) Patrimoniul persoanei juridice care a încetat de a avea ființă prin divizare se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul ce a dispus divizarea nu s‑a stabilit o altă proporție.

(2) În cazul divizării parțiale, când o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde și se transmite unei singure persoane juridice deja existente sau care se înființează în acest mod, reducerea patrimoniului persoanei juridice divizate este proporțională cu partea transmisă.

(3) În cazul în care partea desprinsă se transmite mai multor persoane juridice deja existente sau care se înființează în acest mod, împărțirea patrimoniului între persoana juridică față de care s‑a făcut desprin­derea și persoanele juridice dobânditoare se va face potrivit dispozițiilor alin. (2), iar între persoanele juridice dobânditoare, împărțirea părții desprinse se va face potrivit dispozițiilor alin. (1), ce se vor aplica în mod corespunzător.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 47 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 238. Întinderea răspunderii în caz de divizare

(1) În cazul divizării, fiecare dintre persoanele juridice dobânditoare va răspunde:

  1. a) pentru obligațiile legate de bunurile care formează obiectul drepturilor dobândite sau păstrate integral;
  2. b) pentru celelalte obligații ale persoanei juridice divizate, pro­porțional cu valoarea drepturilor dobândite sau păstrate, socotită după scăderea obligațiilor prevăzute la lit. a).

(2) Dacă o persoană juridică înființată în condițiile art. 194 alin. (1) lit. a) este supusă divizării, prin actul de reorganizare se va putea stabili și un alt mod de repartizare a obligațiilor decât acela prevăzut în prezentul articol.


Art. 239. Repartizarea contractelor în caz de divizare

În caz de divizare, contractele se vor repartiza, cu respectarea dispozițiilor art. 206 alin. (2), art. 237 și 238, astfel încât executarea fiecăruia dintre ele să se facă în întregime de către o singură persoană juridică dobânditoare, afară numai dacă aceasta nu este cu putință.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 50 alin. (2) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 240. Încetarea unor contracte

(1) În cazul contractelor încheiate în considerarea calității per­soanei juridice supuse reorga­nizării, acestea nu își încetează efectele, cu excepția cazului în care părțile au stipulat expres contrariul sau menținerea ori repartizarea contractului este condiționată de acordul părții interesate.

(2) Dacă menținerea sau repartizarea contractului este condiționată de acordul părții interesate, aceasta va fi notificată sau, după caz, înștiințată prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, pentru a‑și da ori nu consimțământul în termen de 10 zile lucrătoare de la comunicarea notificării sau înștiințării. Lipsa de răspuns în acest termen echivalează cu refuzul de menținere sau preluare a contractului de către persoana juridică succesoare.


Art. 241. Transformarea persoanei juridice

(1) Transformarea persoanei juridice intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când o persoană juridică își încetează existența, concomitent cu înființarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice.

(2) În cazul transformării, drepturile și obligațiile persoanei juridice care și‑a încetat existența se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou‑înființate, cu excepția cazului în care prin actul prin care s‑a dispus transformarea se prevede altfel. În aceste din urmă cazuri, dispozițiile art. 239, 240 și 243 rămân aplicabile.


Art. 242. Data transmiterii drepturilor și obligațiilor

(1) În cazul reorganizării persoanelor juridice supuse înregistrării, transmiterea drepturilor și obligațiilor se realizează atât între părți, cât și față de terți, numai prin înregistrarea operațiunii și de la data acesteia.

(2) În ceea ce privește celelalte persoane juridice nesupuse înregistrării, transmiterea drepturilor și obligațiilor, în cazurile prevăzute la alin. (1), se realizează atât între părți, cât și față de terți, numai pe data aprobării de către organul competent a inventarului, a bilanțului contabil întocmit în vederea predării‑primirii, a evidenței și a repartizării tuturor contractelor în curs de executare, precum și a oricăror alte asemenea acte prevăzute de lege.

(3) În cazul bunurilor imobile care fac obiectul transmisiunii, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale se dobândesc numai prin înscrierea în cartea funciară, în baza actului de reorganizare încheiat în formă autentică sau, după caz, a actului administrativ prin care s‑a dispus reorganizarea, în ambele situații însoțit, dacă este cazul, de certificatul de înregistrare a persoanei juridice nou‑înființate.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 49 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 243. Opoziții

(1) Actele prin care s‑a hotărât reorganizarea pot fi atacate, dacă prin lege nu se dispune altfel, prin opoziție, de către creditori și orice alte persoane interesate, în termen de 30 de zile de la data când au luat cunoștință de aprobarea reorganizării, dar nu mai târziu de un an de la data publicării acesteia, sau, după caz, de la data aprobării acesteia de către organul competent, potrivit legii.

(2) Opoziția suspendă executarea față de oponenți până la rămânerea definitivă a hotărârii jude­cătorești, în afară de cazul în care persoana juridică debitoare face dovada executării obligațiilor sau oferă garanții acceptate de creditori ori încheie cu aceștia un acord pentru plata datoriilor.

(3) Opoziția se judecă în camera de consiliu, cu citarea părților, de către instanța competentă.

(4) Hotărârea pronunțată asupra opoziției este supusă numai apelului.

  • LPA. Art. 222. Până la intrarea în vigoare a L. nr. 134/2010, referirea din cuprinsul NCC sau al prezentei legi la hotărârea definitivă se va înțelege ca fiind făcută la hotărârea irevocabilă.


Capitolul VI. Încetarea persoanei juridice (art. 244-251)
Secțiunea 1. Dispoziții generale (art. 244)
Art. 244. Modurile de încetare

Persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea ori declararea nulității, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desființare ori printr‑un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 40 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Secțiunea a 2-a. Dizolvarea persoanei juridice (art. 245-249)
Art. 245. Dizolvarea persoanelor juridice de drept privat

Persoanele juridice de drept privat se dizolvă:

  1. a) dacă termenul pentru care au fost constituite s‑a împlinit;
  2. b) dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;
  3. c) dacă scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuințate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice ori dacă ele urmăresc un alt scop decât cel declarat;
  4. d) prin hotărârea organelor competente ale acestora;
  5. e) prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de constituire sau statut.
  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 45 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 246. Dizolvarea persoanelor juridice de drept public

Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai în cazurile și în condițiile anume prevăzute de lege.


Art. 247. Opoziții

În cazul în care persoana juridică se dizolvă prin hotărârea organului competent, creditorii sau orice alte persoane interesate pot face opoziție, dispozițiile art. 243 aplicându‑se în mod corespunzător.


Art. 248. Lichidarea

(1) Prin efectul dizolvării persoana juridică intră în lichidare în vederea valorificării activului și a plății pasivului.

(2) Persoana juridică își păstrează capacitatea civilă pentru operațiunile necesare lichidării până la finalizarea acesteia.

(3) Dacă încetarea persoanei juridice are loc prin fuziune, transformare sau prin divizare totală, nu se declanșează procedura lichidării.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 51 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Art. 249. Destinația bunurilor rămase după lichidare

(1) Oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după lichidare vor primi destinația stabilită în actul de constituire sau statut ori destinația stabilită în hotărârea organului competent luată înainte de dizolvare.

(2) În lipsa unei asemenea prevederi în actul de constituire sau statut ori în lipsa unei hotărâri luate în condițiile alin. (1), precum și în cazul în care prevederea sau hotărârea este contrară legii sau ordinii publice, la propunerea lichidatorului, bunurile rămase după lichidare se atribuie de instanța competentă, prin hotă­râre supusă numai apelului, unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel. Atunci când există mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul propune cel puțin 3 persoane juridice, caz în care bunurile se atribuie prin tragere la sorți.

(3) În cazul în care persoana juridică a fost dizolvată pentru motivele prevăzute la art. 245 lit. d), precum și în cazul în care nicio persoană juridică nu este de acord cu preluarea bunurilor rămase după lichidare în condițiile alin. (2), acestea vor trece în proprietatea comunei, orașului sau municipiului în a cărui rază teritorială se află bunurile.

(4) În toate cazurile, transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase după lichidare are loc la data preluării lor de către beneficiari, dacă prin lege nu se prevede altfel. Procesul‑verbal de predare‑primire și hotărârea judecătorească rămasă definitivă, în cazurile prevăzute la alin. (2) ori (3), constituie titlu de proprietate sau, după caz, pot servi drept temei juridic pentru intabularea în cartea funciară. În cazul bunurilor imobile, dispozițiile art. 1.244 și cele în materie de carte funciară rămân aplicabile.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 52 și art. 53 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).


Secțiunea a 3-a. Dispoziții speciale (art. 250-251)
Art. 250. Desființarea unor persoane juridice

(1) Persoanele juridice înființate de către autoritățile publice centrale sau locale, nesupuse dizolvării, pot fi desființate prin hotărârea organului care le‑a înființat.

(2) În acest caz, dacă organul competent nu a dispus altfel, drepturile și obligațiile persoanei juridice desființate se transferă persoanei juridice dobânditoare, proporțional cu valoarea bunurilor transmise acesteia, ținându‑se însă seama și de natura obligațiilor respective.


Art. 251. Data încetării personalității juridice

(1) Persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise.

(2) Celelalte persoane juridice încetează la data actului prin care s‑a dispus încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.

  • LPA. Art. 18. Dispozițiile NCC privitoare la regimul juridic general aplicabil persoanelor juridice se aplică și persoanelor juridice în ființă la data intrării sale în vigoare, însă numai în măsura în care prin legile aplicabile fiecărei persoane juridice nu se prevede altfel.

Titlul V. Apărarea drepturilor nepatrimoniale (art. 252-257)

LPA. Art. 19. Dispozițiile art. 252‑257 NCC se aplică faptelor săvârșite după intrarea în vigoare a acestuia.

Art. 252. Ocrotirea personalității umane

Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică.


Art. 253. Mijloace de apărare

(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței:

  1. a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;
  2. b) încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;
  3. c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulbu­rarea pe care a produs‑o subzistă.

(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera expri­mare, instanța poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c).

(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:

  1. a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;
  2. b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.

(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i‑a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 54 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).
  • CNA. Dec. nr. 220/2011: T. IV. Dreptul la replică și la rectificare. Cap. I. Procedura exercitării drep­tului la replică și la rectificare. Art. 49. Orice persoană fizică sau juridică ale cărei drepturi sau interese legitime au fost lezate prin prezentarea în cadrul unui program audiovizual a unor fapte neadevărate beneficiază de dreptul la replică. Art. 50. (1) Dreptul la replică nu poate fi solicitat: a) pentru opinii și judecăți de valoare exprimate sau pentru a emite opinii și judecăți de valoare; b) în situația în care radiodifuzorii au respectat prin­cipiul audiatur et altera pars; c) în situația în care se solicită replica la replică; d) în cazul în care radiodifuzorul răspunde acuzațiilor unei persoane, cu condiția să nu afecteze drepturile sau interesele legitime ale unui terț. (2) Respectarea principiului audiatur et altera pars presupune condiții nediscriminatorii de exprimare în cadrul aceluiași program. Art. 51. (1) Orice persoană fizică sau juridică ale cărei drepturi sau interese legitime au fost lezate prin prezentarea în cadrul unui program audiovizual a unor informații eronate beneficiază de dreptul la rectificare. (2) Rectificarea nu poate fi solicitată în cazul în care eroarea nu este evidentă și semnificativă. Art. 52. (1) Persoana care se consideră lezată de prezentarea în cadrul unui program audiovizual a unor fapte neadevărate sau informații eronate, denumită în continuare solicitant, poate cere radiodifuzorului, în termen de cel mult 15 zile de la data difuzării acestuia, revizionarea sau reaudierea programului în cauză. (2) Radiodi­fuzorul are obligația de a asigura accesul la revizionarea ori la reaudierea programului în termen de 24 de ore de la data primirii unei solicitări scrise, fie direct, la sediul radiodifuzorului, fie indirect, prin înmânarea unei copii video sau audio, după caz. (3) În cazul în care solicitantul este minor în vârstă de până la 14 ani, cererea de revizionare sau de reaudiere va fi semnată de părinți ori de reprezentantul legal; pentru minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, cererea va fi semnată de acesta și de părinți sau de reprezentantul legal. (4) Minorul va fi asistat la revizionări sau la reaudieri de părinți ori de reprezentantul legal. Art. 53. (1) În termen de cel mult 15 zile de la data difuzării emisiunii în care s‑a produs lezarea, solicitantul unui drept la replică sau la rectificare va transmite în scris, la sediul postului care a difuzat programul incriminat, o cerere care va conține, după caz, următoarele: a) numele și adresa acestuia, numărul de telefon sau coordonatele oricărui alt mijloc care să facă posibilă contactarea sa rapidă și eficientă; b) denumirea emisiunii și data difuzării; c) faptele neadevărate pentru care se solicită dreptul la replică sau informațiile eronate pentru care se solicită rectificarea; d) motivarea cererii; e) textul replicii, care trebuie să se refere numai la faptele neadevărate contestate. (2) În cazul minorului în vârstă de până la 14 ani, cererea va fi semnată de părinți sau de reprezentantul legal; pentru minorul cu vârsta între 14 și 18 ani, cererea va fi semnată de acesta și de părinți sau de reprezentantul legal. Art. 54. (1) Cererea de drept la replică/rectificare va fi înregistrată de radiodifuzor, cu precizarea datei și orei primirii, iar solicitantului i se va înmâna o dovadă scrisă în acest sens. (2) În cazul în care radiodifuzorul refuză să înregistreze cererea, solicitantul se poate adresa direct Consiliului Național al Audiovizualului, denumit în continuare Consiliul, în termen de cel mult 30 de zile de la data difuzării programului care a produs lezarea. Art. 55. Radiodifuzorul poate refuza exerci­­tarea dreptului la replică sau la rectificare în următoarele situații: a) cererea nu a fost trimisă în termenul și în condițiile prevăzute la art. 53; b) radiodifuzorul deține dovezi care probează adevărul faptelor prezentate sau, după caz, este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute la art. 50 și art. 51 alin. (2); c) lungimea textului replicii depășește cu mult necesarul dreptului la replică și persoana lezată nu acceptă scurtarea textului. Art. 56. (1) În termen de două zile de la primirea cererii, radiodifuzorul este obligat să comunice, în scris, solicitantului fie ziua și ora difuzării dreptului la replică sau a rectificării, fie motivul refuzului. (2) Refuzul motivat va preciza în mod obli­gatoriu posibilitatea solicitantului de a se adresa Consiliului în termen de cel mult 30 de zile de la data difuzării programului care a produs lezarea. Art. 57. (1) Dreptul la replică va fi difuzat gratuit, fără comentarii ale radiodifuzorului, în termen de maximum 3 zile de la data aprobării cererii, în aceleași condiții în care drepturile sau interesele legitime ale persoanei au fost lezate: în cadrul aceluiași interval orar, al aceleiași emisiuni, în limitele aceleiași durate și cu precizarea emisiunii în care s‑a produs lezarea. (2) Dacă următoarea ediție a emisiunii în care s‑a produs lezarea este programată într‑un termen mai lung de 7 zile, calculat de la data apro­bării cererii, dreptul la replică se difuzează în maximum 3 zile de la această dată, în același interval orar și cu precizarea emisiunii în care s‑a produs lezarea. (3) Dreptul la replică se exercită fie prin difuzarea pe post a intervenției directe a persoanei lezate, fie prin difuzarea unei înregistrări realizate de radiodifuzor sau de solicitant; înregistrarea realizată de solicitant trebuie să corespundă standardelor tehnice utilizate de radio­difuzor. (4) În situația în care solicitantul este de acord, dreptul la replică poate fi difuzat și sub forma unui text scris. Art. 58. (1) Dreptul la rectificare se exercită prin difuzarea gratuită pe post, în termen de maximum 3 zile de la data aprobării cererii, în același interval orar, a unor precizări prin care radiodifuzorul corectează informațiile eronate care au produs lezarea, menționând emisiunea în care au fost prezentate informațiile eronate și data difuzării ei. (2) Forma rectificării trebuie convenită în prealabil cu persoana lezată.

Cap. II. Sesizarea Consiliului Național al Audiovizualului. Art. 59. Solicitantul căruia i s‑a refuzat de către radiodifuzor dreptul la replică ori la rectificare se poate adresa Consiliului în termen de maximum 30 de zile de la data difuzării programului care a produs lezarea. Art. 60. Sesizarea, însoțită de întreaga documentație refe­ritoare la cererile de acordare a dreptului la replică sau la rectificare, se înregistrează la Registratura Consiliului. Art. 61. Consiliul este obligat să se pronunțe asupra sesizării în termen de cel mult 7 zile de la data înregistrării ei. Art. 62. În cazul în care Consiliul dă câștig de cauză solicitantului, radiodifuzorul va duce la îndeplinire decizia Consiliului în termen de cel mult 3 zile de la data comunicării ei. Art. 63. Acordarea dreptului la replică sau la rectificare nu împiedică persoana ale cărei drepturi sau interese legitime au fost lezate să se adreseze instanțelor judecătorești”.


Art. 254. Apărarea dreptului la nume

(1) Cel al cărui nume este contestat poate să ceară instanței judecătorești recunoașterea dreptului său la acel nume.

(2) De asemenea, cel care este lezat prin uzurparea, în tot sau în parte, a numelui său poate să ceară oricând instanței judecătorești să dispună încetarea acestei atingeri nelegitime.

(3) Dispozițiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, și apărării dreptului la pseudonim, ales în condițiile legii.


Art. 255. Măsuri provizorii

(1) Dacă persoana care se consideră lezată face dovada credibilă că drepturile sale nepatrimoniale fac obiectul unei acțiuni ilicite, actuale sau iminente și că această acțiune riscă să îi cauzeze un prejudiciu greu de reparat, poate să ceară instanței judecătorești luarea unor măsuri provizorii.

(2) Instanța judecătorească poate să dispună în special:

  1. a) interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie;
  2. b) luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor.

(3) În cazul prejudiciilor aduse prin mijloacele presei scrise sau audiovizuale, instanța judecătorească nu poate să dispună încetarea, cu titlu provizoriu, a acțiunii prejudiciabile decât dacă prejudiciile cauzate recla­mantului sunt grave, dacă acțiunea nu este în mod evident justificată, potrivit art. 75, și dacă măsura luată de instanță nu apare ca fiind disproporționată în raport cu prejudiciile cauzate. Dispozițiile art. 253 alin. (2) rămân aplicabile.

(4) Instanța soluționează cererea potrivit dispozițiilor privitoare la ordonanța președințială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul în care cererea este formulată înainte de introducerea acțiunii de fond, prin hotărârea prin care s‑a dispus măsura provizorie se va fixa și termenul în care acțiunea în fond trebuie să fie introdusă, sub sancțiunea încetării de drept a acelei măsuri. Dispozițiile alin. (6) sunt aplicabile.

(5) Dacă măsurile luate sunt de natură să producă un prejudiciu părții adverse, instanța îl poate obliga pe reclamant să dea o cauțiune în cuantumul fixat de aceasta, sub sancțiunea încetării de drept a măsurii dispuse.

(6) Măsurile luate potrivit prezentului articol anterior introducerii acțiunii în justiție pentru apărarea dreptului nepatrimonial încălcat încetează de drept, dacă reclamantul nu a sesizat instanța în termenul fixat de aceasta, dar nu mai târziu de 30 de zile de la luarea acestora.

(7) Reclamantul este ținut să repare, la cererea părții interesate, prejudiciul cauzat prin măsurile provizorii luate, dacă acțiunea de fond este respinsă ca neîntemeiată. Cu toate acestea, dacă recla­mantul nu a fost în culpă ori a avut o culpă ușoară, instanța, în raport cu circumstanțele concrete, poate fie să refuze obligarea sa la des­păgubirile cerute de partea adversă, fie să dispună reducerea acestora.

(8) Dacă partea adversă nu solicită daune‑interese, instanța va dispune eliberarea cauțiunii, la cererea reclamantului, prin hotărâre dată cu citarea părților. Cererea se judecă potrivit dispozițiilor privitoare la ordonanța președințială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul în care pârâtul se opune la eliberarea cauțiunii, instanța va fixa un termen în vederea introducerii acțiunii de fond, care nu poate fi mai lung de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii, sub sancțiunea încetării de drept a măsurii de indisponibilizare a sumei depuse cu titlu de cauțiune.


Art. 256. Decesul titularului dreptului nepatrimonial

(1) Acțiunea pentru restabilirea dreptului nepa­tri­monial încălcat poate fi continuată sau pornită, după moartea persoanei vătămate, de către soțul supra­viețuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate, precum și de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul al patrulea inclusiv.

(2) Acțiunea pentru restabilirea integrității memoriei unei persoane decedate poate fi pornită de cei prevăzuți la alin. (1).


Art. 257. Apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice

Dispozițiile prezentului titlu se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice.

Cartea a II-a. Despre familie (art. 258-534)
Titlul I. Dispoziții generale (art. 258-365)
Art. 258. Familia

(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor lor.

(2) Familia are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului.

(3) Statul este obligat să sprijine, prin măsuri economice și sociale, încheierea căsătoriei, precum și dezvoltarea și consolidarea familiei.

(4) În sensul prezentului cod, prin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 1 C. fam.
  • PROTOCOLUL NR. 7 CEDO. Art. 5. Egalitatea între soți. Soții se bucură de egalitate în drepturi și în respon­sa­bilități cu caracter civil, între ei și în relațiile cu copiii lor în ceea ce privește căsătoria, pe durata căsătoriei și cu prilejul desfacerii acesteia. Prezentul articol nu împiedică statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor.
  • CDFUE. Art. 9. Dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie. Dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie sunt garantate în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestor drepturi.


Art. 259. Căsătoria

(1) Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii.

(2) Bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie.

(3) Celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei civile.

(4) Condițiile de încheiere și cauzele de nulitate ale căsătoriei se stabilesc prin prezentul cod.

(5) Căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți.

(6) Căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, în condițiile legii.

  • CEDO. Art. 12. Dreptul la căsătorie. Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie conform legislației naționale ce reglementează exercitarea acestui drept.


Art. 260. Egalitatea în drepturi a copiilor

Copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie, precum și cu cei adoptați.


Art. 261. Îndatorirea părinților

Părinții sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creștere și educare a copiilor lor minori.


Art. 262. Relațiile dintre părinți și copii

(1) Copilul nu poate fi separat de părinții săi fără încuviințarea acestora, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.

(2) Copilul care nu locuiește la părinții săi sau, după caz, la unul dintre ei are dreptul de a avea legături personale cu aceștia. Exercițiul acestui drept nu poate fi limitat decât în condițiile prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului.


Art. 263. Principiul interesului superior al copilului

(1) Orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.

(2) Pentru rezolvarea cererilor care se referă la copii, autoritățile competente sunt datoare să dea toate îndrumările necesare pentru ca părțile să recurgă la metodele de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă.

(3) Procedurile referitoare la relațiile dintre părinți și copii trebuie să garanteze că dorințele și interesele părinților referitoare la copii pot fi aduse la cunoștința autorităților și că acestea țin cont de ele în hotărârile pe care le iau.

(4) Procedurile privitoare la copii trebuie să se desfășoare într‑un timp rezonabil, astfel încât interesul superior al copilului și relațiile de familie să nu fie afectate.

(5) În sensul prevederilor legale privind protecția copilului, prin copil se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, potrivit legii.

  • CDFUE. Art. 24. Drepturile copilului. (…) (2) În toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial.


Art. 264. Ascultarea copilului

(1) În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluționarea cauzei.

(2) Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere și a primi orice informație, potrivit cu vârsta sa, de a‑și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum și asupra consecin­țelor oricărei decizii care îl privește.

(3) Orice copil poate cere să fie ascultat, potrivit prevederilor alin. (1) și (2). Respingerea cererii de către autoritatea competentă trebuie motivată.

(4) Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta și cu gradul său de maturitate.

(5) Dispozițiile legale speciale privind consimțământul sau pre­zența copilului, în procedurile care îl privesc, precum și prevederile referitoare la desemnarea de către instanță a unui reprezentant în caz de conflict de interese rămân aplicabile.

  • CDFUE. Art. 24. Drepturile copilului. (1) Copiii au dreptul la protecția și îngrijirile necesare pentru asigu­rarea bunăstării lor. Ei își pot exprima în mod liber opinia. Aceasta se ia în considerare în problemele care îi privesc, în funcție de vârsta și gradul lor de maturitate.


Art. 265. Instanța competentă

Toate măsurile date prin prezenta carte în competența instanței judecătorești, toate litigiile privind aplicarea dispozițiilor prezentei cărți, precum și măsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale sunt de competența instanței de tutelă. Dispozițiile art. 107 sunt aplicabile în mod corespunzător.

Titlul II. Căsătoria (art. 266-404)
Capitolul I. Logodna (art. 266-270)

  • LPA. Art. 24. Dispozițiile privind logodna sunt aplicabile numai în cazul în care aceasta a fost încheiată după data intrării în vigoare a NCC.
Art. 266. Încheierea logodnei

(1) Logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria.

(2) Dispozițiile privind condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod cores­punzător, cu excepția avizului medical și a autorizării instanței de tutelă.

(3) Încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalități și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.

(4) Încheierea căsătoriei nu este condiționată de încheierea logodnei.

(5) Logodna se poate încheia doar între bărbat și femeie.


Art. 267. Ruperea logodnei

(1) Logodnicul care rupe logodna nu poate fi constrâns să încheie căsătoria.

(2) Clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei este considerată nescrisă.

(3) Ruperea logodnei nu este supusă niciunei formalități și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.


Art. 268. Restituirea darurilor

(1) În cazul ruperii logodnei, sunt supuse restituirii darurile pe care logodnicii le‑au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepția darurilor obișnuite.

(2) Darurile se restituie în natură sau, dacă aceasta nu mai este cu putință, în măsura îmbogățirii.

(3) Obligația de restituire nu există dacă logodna a încetat prin moartea unuia dintre logodnici.


Art. 269. Răspunderea pentru ruperea logodnei

(1) Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum și pentru orice alte prejudicii cauzate.

(2) Partea care, în mod culpabil, l‑a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligată la despă­gubiri în condițiile alin. (1).


Art. 270. Termenul de prescripție

Dreptul la acțiune întemeiat pe dispozițiile art. 268 și 269 se prescrie într‑un an de la ruperea logodnei.


Capitolul II. Încheierea căsătoriei (art. 271-289)
Secțiunea 1. Condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei (art. 271-277)
Art. 271. Consimțământul la căsătorie

Căsătoria se încheie între bărbat și femeie prin consimță­mântul personal și liber al acestora.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 1 alin. (3) C. fam.


Art. 272. Vârsta matrimonială

(1) Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soți au împlinit vârsta de 18 ani.

(2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de tutelă hotărăște și asupra acestei divergențe, având în vedere interesul superior al copilului.

(3) Dacă unul dintre părinți este decedat sau se află în impo­sibilitate de a‑și manifesta voința, încu­viințarea celuilalt părinte este suficientă.

(4) De asemenea, în condițiile art. 398, este suficientă încuviințarea părintelui care exercită autoritatea părintească.

(5) Dacă nu există nici părinți, nici tutore care să poată încuviința căsătoria, este necesară încuviințarea persoanei sau a autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 4 C. fam.


Art. 273. Bigamia

Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 5 C. fam.


Art. 274. Interzicerea căsătoriei între rude

(1) Este interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă, precum și între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.

(2) Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi autorizată de instanța de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul cel care cere încuviințarea. Instanța se va putea pronunța pe baza unui aviz medical special dat în acest sens.

(3) În cazul adopției, dispozițiile alin. (1) și (2) sunt aplicabile atât între cei care au devenit rude prin adopție, cât și între cei a căror rudenie firească a încetat prin efectul adopției.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 6 și 7 C. fam.


Art. 275. Interzicerea căsătoriei între tutore și persoana minoră

Căsătoria este oprită între tutore și persoana minoră care se află sub tutela sa.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 8 C. fam.


Art. 276. Alienația și debilitatea mintală

Este interzis să se căsă­torească alienatul mintal și debilul mintal.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 9 C. fam.
  • LPA. Art. 211. În sensul NCC, precum și al legislației civile în vigoare, prin expresiile alienație mintală sau debilitate mintală se înțelege o boală psihică ori un handicap psihic ce determină incompetența psihică a persoanei de a acționa critic și predictiv privind consecințele social‑juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor și obligațiilor civile.


Art. 277. Interzicerea sau echivalarea unor forme de conviețuire cu căsătoria

(1) Este interzisă căsătoria dintre persoane de același sex.

(2) Căsătoriile dintre persoane de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România.

(3) Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România.

(4) Dispozițiile legale privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European rămân aplicabile.


Secțiunea a 2-a. Formalitățile pentru încheierea căsătoriei (art. 278-289)
Art. 278. Comunicarea stării de sănătate

Căsătoria nu se încheie dacă viitorii soți nu declară că și‑au comunicat reciproc starea sănătății lor. Dispozițiile legale prin care este oprită căsătoria celor care suferă de anumite boli rămân aplicabile.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 10 C. fam.


Art. 279. Locul încheierii căsătoriei

(1) Căsătoria se cele­brează de către ofițerul de stare civilă, la sediul primăriei.

(2) Prin excepție, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un ofițer de stare civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau își au reședința viitorii soți, cu obligativitatea înștiințării primăriei de domiciliu sau de reședință a viitorilor soți, în vederea publicării.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 11 C. fam.


Art. 280. Declarația de căsătorie

(1) Cei care vor să se căsă­torească vor face personal declarația de căsătorie, potrivit legii, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.

(2) În cazurile prevăzute de lege, declarația de căsătorie se poate face și în afara sediului primăriei.

(3) Atunci când viitorul soț este minor, părinții sau, după caz, tutorele vor face personal o declarație prin care încuviințează înche­ierea căsătoriei. Dispozițiile art. 272 alin. (5) rămân aplicabile.

(4) Dacă unul dintre viitorii soți, părinții sau tutorele nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, ei pot face decla­rația la primăria în a cărei rază teritorială își au domiciliul sau reședința, care o transmite, în termen de 48 de ore, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 12 C. fam.


Art. 281. Conținutul declarației de căsătorie

(1) În declarația de căsătorie, viitorii soți vor arăta că nu există nici un impediment legal la căsătorie și vor menționa numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei, precum și regimul matrimonial ales.

(2) Odată cu declarația de căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege pentru încheierea căsătoriei.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 27 alin. (1) C. fam.


Art. 282. Alegerea numelui de familie

Viitorii soți pot conveni să își păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soț poate să își păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 27 alin. (2) C. fam.


Art. 283. Publicitatea declarației de căsătorie

(1) În aceeași zi cu primirea declarației de căsătorie, ofițerul de stare civilă dispune publicarea acesteia, prin afișarea în extras, într‑un loc special amenajat la sediul primăriei și pe pagina de internet a acesteia unde urmează să se încheie căsătoria și, după caz, la sediul primăriei unde celălalt soț își are domiciliul sau reședința.

(2) Extrasul din declarația de căsătorie cuprinde, în mod obligatoriu: data afișării, datele de stare civilă ale viitorilor soți și, după caz, încuviințarea părinților sau a tutorelui, precum și înștiințarea că orice persoană poate face opoziție la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afișării.

(3) Căsătoria se încheie după 10 zile de la afișarea declarației de căsătorie, termen în care se cuprind atât data afișării, cât și data încheierii căsătoriei.

(4) Primarul municipiului, al sectorului municipiului București, al orașului sau al comunei unde urmează a se încheia căsătoria poate să încuviințeze, pentru motive temeinice, încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului prevăzut la alin. (3).

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 131 C. fam.


Art. 284. Reînnoirea declarației de căsătorie

În cazul în care căsătoria nu s‑a încheiat în termen de 30 de zile de la data afișării declarației de căsătorie sau dacă viitorii soți doresc să modifice declarația inițială, trebuie să se facă o nouă declarație de căsătorie și să se dispună publicarea acesteia.


Art. 285. Opoziția la căsătorie

(1) Orice persoană poate face opoziție la căsătorie, dacă există un impediment legal sau dacă alte cerințe ale legii nu sunt îndeplinite.

(2) Opoziția la căsătorie se face numai în scris, cu arătarea dovezilor pe care se întemeiază.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 14 C. fam.


Art. 286. Refuzul celebrării căsătoriei

Ofițerul de stare civilă refuză să celebreze căsătoria dacă, pe baza verificărilor pe care este obligat să le efectueze, a opozițiilor primite sau a informațiilor pe care le deține, în măsura în care acestea din urmă sunt notorii, constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.


Art. 287. Celebrarea căsătoriei

(1) Viitorii soți sunt obligați să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a‑și da consimțământul la căsătorie în mod public, în prezența a 2 martori, în fața ofițerului de stare civilă.

(2) Cu toate acestea, în cazurile prevăzute de lege, ofițerul de stare civilă poate celebra căsătoria și în afara sediului serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor, cu respectarea celorlalte condiții menționate la alin. (1).

(3) Persoanele care aparțin minorităților naționale pot solicita cele­brarea căsătoriei în limba lor maternă, cu condiția ca ofițerul de stare civilă sau cel care oficiază căsătoria să cunoască această limbă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 16 C. fam.


Art. 288. Martorii la căsătorie

(1) Martorii atestă faptul că soții și‑au exprimat consimțământul potrivit art. 287.

(2) Nu pot fi martori la încheierea căsătoriei incapabilii, precum și cei care din cauza unei deficiențe psihice sau fizice nu sunt apți să ateste faptele prevăzute la alin. (1).

(3) Martorii pot fi și rude sau afini, indiferent de grad, cu oricare dintre viitorii soți.


Art. 289. Momentul încheierii căsătoriei

Căsătoria este încheiată în momentul în care, după ce ia consimțământul fiecăruia dintre viitorii soți, ofițerul de stare civilă îi declară căsătoriți.


Capitolul III. Formalități ulterioare încheierii căsătoriei (art. 290-292)
Art. 290. Actul de căsătorie

După încheierea căsătoriei, ofițerul de stare civilă întocmește, de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de către soți, de cei 2 martori și de către ofițerul de stare civilă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 17 C. fam.


Art. 291. Formalitățile privind regimul matrimonial

Ofițerul de stare civilă face mențiune pe actul de căsătorie despre regimul matri­monial ales. El are obligația ca, din oficiu și de îndată, să comunice la registrul prevăzut la art. 334 alin. (1), precum și, după caz, notarului public care a autentificat convenția matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.


Art. 292. Dovada căsătoriei

(1) Căsătoria se dovedește cu actul de căsătorie și prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia.

(2) Cu toate acestea, în situațiile prevăzute de lege, căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc de probă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 18 C. fam.


Capitolul IV. Nulitatea căsătoriei (art. 293-306)
Secțiunea 1. Nulitatea absolută a căsătoriei (art. 293-296)
Art. 293. Cazurile de nulitate absolută

(1) Este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată cu încălcarea dispozițiilor prevăzute la art. 271, 273, 274, 276 și art. 287 alin. (1).

(2) În cazul în care soțul unei persoane declarate moarte s‑a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună‑credință. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 19 și 22 C. fam.


Art. 294. Lipsa vârstei matrimoniale

(1) Căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovită de nulitate absolută.

(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soția a născut ori a rămas însărcinată.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 20 C. fam.


Art. 295. Căsătoria fictivă

(1) Căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie este lovită de nulitate absolută.

(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea defi­nitivă a hotărârii judecătorești, a intervenit conviețuirea soților, soția a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei.


Art. 296. Persoanele care pot invoca nulitatea absolută

Orice persoană interesată poate introduce acțiunea în constatarea nulității absolute a căsătoriei. Cu toate acestea, procurorul nu poate introduce acțiunea după încetarea sau desfacerea căsătoriei, cu excepția cazului în care ar acționa pentru apărarea drepturilor minorilor sau a persoanelor puse sub interdicție.


Secțiunea a 2-a. Nulitatea relativă a căsătoriei (art. 297-303)
Art. 297. Lipsa încuviințărilor cerute de lege

(1) Este anulabilă căsătoria încheiată fără încuviințările sau autorizarea prevăzute la art. 272 alin. (2), (4) și (5).

(2)[1]) Anulabilitatea poate fi invocată numai de cel a cărui încuviințare era necesară. Dispozițiile art. 46 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

[1]) Teza a doua a alin. (2) al art. 297 este reprodusă astfel cum a fost rectificată în M. Of. nr. 246 din 29 aprilie 2013.


Art. 298. Viciile de consimțământ

(1) Căsătoria poate fi anulată la cererea soțului al cărui consim­țământ a fost viciat prin eroare, prin dol sau prin violență.

(2) Eroarea constituie viciu de consimțământ numai atunci când privește identitatea fizică a viitorului soț.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 21 alin. (1) C. fam.


Art. 299. Lipsa discernământului

Este anulabilă căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ.


Art. 300. Existența tutelei

Căsătoria încheiată între tutore și persoana minoră aflată sub tutela sa este anulabilă.

  • LPA. Art. 26. Existența tutelei constituie cauză de nulitate relativă a căsătoriei numai în cazul căsătoriilor încheiate după intrarea în vigoare a NCC.


Art. 301. Termenul de prescripție

(1) Anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni.

(2) În cazul prevăzut la art. 297, termenul curge de la data la care cei a căror încuviințare sau autorizare era necesară pentru înche­ierea căsătoriei au luat cunoștință de aceasta.

(3) În cazul nulității pentru vicii de consimțământ ori pentru lipsa discernământului, termenul curge de la data încetării violenței sau, după caz, de la data la care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa vremelnică a discernământului.

(4) În cazul prevăzut la art. 300, termenul curge de la data înche­ierii căsătoriei.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 21 alin. (2) C. fam.


Art. 302. Caracterul personal al acțiunii

Dreptul la acțiunea în anulare nu se transmite moștenitorilor. Cu toate acestea, dacă acțiunea a fost pornită de către unul dintre soți, ea poate fi conti­nuată de către oricare dintre moștenitorii săi.


Art. 303. Acoperirea nulității

(1) În cazurile prevăzute la art. 272 alin. (2), (4) și (5), anulabilitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, s‑au obținut încuviințările și autorizarea cerute de lege.

(2) Căsătoria nu poate fi anulată dacă soții au conviețuit timp de 6 luni de la data încetării violenței sau de la data descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a facultăților mintale.

(3) În toate cazurile, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, între timp, ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soția a născut ori a rămas însărcinată.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 20 C. fam.
  • LPA. Art. 25. (1) Validitatea căsătoriei încheiate înainte de data intrării în vigoare a NCC se stabilește potrivit dispozițiilor legii în vigoare la data încheierii ei. (2) Cu toate acestea, în cazul în care, după intrarea în vigoare a NCC, a intervenit un fapt care, potrivit dispozițiilor acestuia, acoperă nulitatea, căsă­toria nu mai poate fi consta­tată nulă sau nu mai poate fi anulată după intrarea în vigoare a NCC. (3) În cazul în care faptul prin care se acoperă nulitatea presupune curgerea unui termen, căsătoria nu mai poate fi constatată nulă sau nu mai poate fi anulată după trecerea acelui termen de la data intrării în vigoare a NCC.


Secțiunea a 3-a. Efectele nulității căsătoriei (art. 304-306)
Art. 304. Căsătoria putativă

(1) Soțul de bună‑credință la înche­ierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situația unui soț dintr‑o căsătorie valabilă.

(2) În situația prevăzută la alin. (1), raporturile patrimoniale dintre foștii soți sunt supuse, prin asemănare, dispozițiilor privitoare la divorț.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 23 alin. (1) C. fam.


Art. 305. Situația copiilor

(1) Nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privința copiilor, care păstrează situația de copii din căsătorie.

(2) În ceea ce privește drepturile și obligațiile dintre părinți și copii se aplică, prin asemănare, dispozițiile privitoare la divorț.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 23 alin. (2) și art. 24 alin. (2) C. fam.


Art. 306. Opozabilitatea hotărârii judecătorești

(1) Hotărârea judecătorească de constatare a nulității sau de anulare a căsătoriei este opozabilă terțelor persoane, în condițiile legii. Dispozițiile art. 291, 334 și 335 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(2) Nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă unei terțe persoane împotriva unui act încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soți, în afară de cazul în care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute de lege cu privire la acțiunea în constatarea nulității ori în anulare sau terțul a cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a căsătoriei. Dispozițiile art. 291, 334 și 335 sunt aplicabile în mod corespunzător și publicității acțiunii în constatarea nulității sau în anularea căsătoriei.


Capitolul V. Drepturile și îndatoririle personale ale soților (art. 307-311)
Art. 307. Reglementarea raporturilor personale dintre soți

Dispozițiile prezentului capitol se aplică raporturilor personale dintre soți, oricare ar fi regimul lor matrimonial.

  • LPA. Art. 27. Indiferent de data încheierii căsătoriei, în ceea ce privește relațiile lor personale și patrimoniale, soții sunt supuși dispozițiilor NCC, de la data intrării sale în vigoare.


Art. 308. Luarea deciziilor de către soți

Soții hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 26 C. fam.


Art. 309. Îndatoririle soților

(1) Soții își datorează reciproc respect, fidelitate și sprijin moral.

(2) Ei au îndatorirea de a locui împreună. Pentru motive temei­nice, ei pot hotărî să locuiască separat.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 2 C. fam.


Art. 310. Independența soților

Un soț nu are dreptul să cen­zureze corespondența, relațiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soț.


Art. 311. Schimbarea numelui de familie

(1) Soții sunt obligați să poarte numele declarat la înche­ierea căsătoriei.

(2) Dacă soții au convenit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun și l‑au declarat potrivit dispozițiilor art. 281, unul dintre soți nu poate cere schimbarea acestui nume pe cale administrativă decât cu consimțământul celuilalt soț.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 28 C. fam.


Capitolul VI. Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților (art. 312-372)
Secțiunea 1. Dispoziții comune (art. 312-338)
§1. Despre regimul matrimonial în general (art. 312-320)
Art. 312. Regimurile matrimoniale

(1) Viitorii soți pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separația de bunuri sau comu­nitatea convențională.

(2) Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispozițiile prezentei secțiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel.

  • LPA. A se vedea art. 27 LPA (sub art. 307 NCC).


Art. 313. Efectele regimului matrimonial

(1) Între soți, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei.

(2) Față de terți, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceștia l‑au cunoscut pe altă cale.

(3) Neîndeplinirea formalităților de publicitate face ca soții să fie considerați, în raport cu terții de bună‑credință, ca fiind căsătoriți sub regimul matrimonial al comunității legale.


Art. 314. Mandatul convențional

Un soț poate să dea mandat celuilalt soț să îl reprezinte pentru exer­citarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial.


Art. 315. Mandatul judiciar

(1) În cazul în care unul dintre soți se află în imposibilitate de a‑și mani­festa voința, celălalt soț poate cere instanței de tutelă încuviințarea de a‑l reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Prin hotărârea pro­nunțată se stabilesc condițiile, limitele și perioada de valabilitate a acestui mandat.

(2) În afara altor cazuri prevăzute de lege, mandatul încetează atunci când soțul reprezentat nu se mai află în situația prevăzută la alin. (1) sau când este numit un tutore ori, după caz, un curator.

(3) Dispozițiile art. 346 și 347 sunt aplicabile în mod cores­punzător.

  • LPA. Art. 28. Dispozițiile art. 315 alin. (1) NCC sunt aplicabile și în cazul căsătoriilor încheiate înainte de intrarea în vigoare a NCC, dacă imposibilitatea unuia dintre soți de a‑și manifesta voința intervine sau se menține și după intrarea în vigoare a NCC.


Art. 316. Actele de dispoziție care pun în pericol grav inte­resele familiei

(1) În mod excepțional, dacă unul dintre soți încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soț poate cere instanței de tutelă ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimțământul său expres. Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără însă a se depăși în total 2 ani. Hotărârea de încuviințare a măsurii se comunică în vederea efectuării formalităților de publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz.

(2) Actele încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătorești sunt anulabile. Dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an, care începe să curgă de la data când soțul vătămat a luat cunoștință de exis­tența actului.

(3) Dispozițiile art. 346 și 347 sunt aplicabile în mod corespunzător.

  • LPA. Art. 29. Dispozițiile art. 316 NCC sunt aplicabile și în cazul căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC, dacă actele juridice care pun în pericol grav interesele familiei sunt săvârșite de unul dintre soți după această dată.


Art. 317. Independența patrimonială a soților

(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soț poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soț sau cu terțe persoane.

(2) Fiecare soț poate să facă singur, fără consimțământul celuilalt, depozite bancare, precum și orice alte operațiuni în legătură cu acestea.

(3) În raport cu instituția de credit, soțul titular al contului are, chiar și după desfacerea sau încetarea căsătoriei, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu s‑a decis altfel.


Art. 318. Dreptul la informare

(1) Fiecare soț poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile și datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat se poate adresa instanței de tutelă.

(2) Instanța poate să îl oblige pe soțul celui care a sesizat‑o sau pe orice terț să furni­zeze informațiile cerute și să depună probele necesare în acest sens.

(3) Terții pot să refuze furnizarea informațiilor cerute atunci când, potrivit legii, refuzul este justificat de păstrarea secretului profesional.

(4) Atunci când informațiile solicitate de un soț pot fi obținute, potrivit legii, numai la cererea celuilalt soț, refuzul acestuia de a le solicita naște prezumția relativă că susținerile soțului reclamant sunt adevărate.


Art. 319. Încetarea regimului matrimonial

(1) Regimul matrimonial încetează prin constatarea nulității, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.

(2) În timpul căsătoriei, regimul matrimonial poate fi modificat, în condițiile legii.


Art. 320. Lichidarea regimului matrimonial

În caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînțelegere, pe cale judiciară. Hotărârea jude­că­torească definitivă sau, după caz, înscrisul întocmit în formă autentică notarială constituie act de lichidare.


§2. Locuința familiei (art. 321-324)
Art. 321. Noțiune

(1) Locuința familiei este locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii.

(2) Oricare dintre soți poate cere notarea în cartea funciară, în condițiile legii, a unui imobil ca locuință a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului.


Art. 322. Regimul unor acte juridice

(1) Fără consimțământul scris al celuilalt soț, niciunul dintre soți, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinței familiei și nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosința acesteia.

(2) De asemenea, un soț nu poate deplasa din locuință bunurile ce mobilează sau decorează locuința familiei și nu poate dispune de acestea fără consimțământul scris al celuilalt soț.

(3) În cazul în care consimțământul este refuzat fără un motiv legitim, celălalt soț poate să sesizeze instanța de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului.

(4) Soțul care nu și‑a dat consimțământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoștință despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regi­mului matrimonial.

(5) În lipsa notării locuinței familiei în cartea funciară, soțul care nu și‑a dat consimțământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune‑interese de la celălalt soț, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuință a familiei.

(6) Dispozițiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător actelor încheiate cu încălcarea prevederilor
alin. (2).

  • LPA. Art. 30. Dispozițiile art. 322 NCC sunt aplicabile și în cazul căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC, dacă actele de dispoziție asupra locuinței familiei ori asupra bunurilor care mobilează sau decorează locuința familiei ori deplasarea acestora din locuință au intervenit după această dată.


Art. 323. Drepturile soților asupra locuinței închiriate

(1) În cazul în care locuința este deținută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soț are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie.

(2) Dispozițiile art. 322 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(3) În caz de deces al unuia dintre soți, soțul supraviețuitor continuă exercitarea dreptului său locativ, dacă nu renunță în mod expres la acesta, în termenul prevăzut la art. 1.834.

  • LPA. Art. 31. Dispozițiile art. 323 NCC sunt aplicabile contractelor de închiriere încheiate după intrarea în vigoare a NCC.


Art. 324. Atribuirea beneficiului contractului de închiriere

(1) La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii soți și aceștia nu se înțeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soți, ținând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei și de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți.

(2) Soțul căruia i s‑a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să plătească celuilalt soț o indemnizație pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într‑o altă locuință, cu excepția cazului în care divorțul a fost pronunțat din culpa exclusivă a acestuia din urmă. Dacă există bunuri comune, indemnizația se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soțului căruia i s‑a atribuit beneficiul contractului de închiriere.

(3) Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea locatorului și produce efecte față de acesta de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.

(4) Prevederile alin. (1)‑(3) se aplică în mod similar și în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor 2 soți, atribuirea bene­ficiului locuinței conjugale producând efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj.

  • LPA. Art. 32. Dispozițiile art. 324 NCC sunt aplicabile și în cazul căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC, dacă atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face după această dată.
  • JURISPRUDENȚĂ. D.C.C. (excepție de neconstituționalitate respinsă) nr. 499/2013 (M. Of. nr. 134 din 24 februarie 2014): „Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea observă că autorul excepției critică, în esență, limitarea în timp a atribuirii beneficiului locuinței conjugale, în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor 2 soți, până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj. Curtea constată că, prin textul de lege criticat, legiuitorul a reglementat atribuirea beneficiului locuinței conjugale în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor doi soți până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, având în vedere ipoteza înscrisă în art. 324 alin. (1) NCC, respectiv aceea că la desfacerea căsătoriei nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii soți și aceștia nu se înțeleg. Curtea observă că opțiunea legiuitorului este întemeiată, fără a aduce atingere textelor constituționale și convenționale invocate. Astfel, limitarea în timp a atribuirii beneficiului locuinței conjugale până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, ținând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei și de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți, are o dublă finalitate. Pe de‑o parte, este protejat interesul superior al copiilor minori ori interesul soțului ce obține beneficiul ca urmare a aplicării criteriilor prevăzute de art. 324 alin. (1) NCC, iar, pe de altă parte, este protejat dreptul de proprietate asupra bunului comun al soțului ce nu a obținut acest beneficiu. Caracterul temporar al acestei măsuri, respectiv până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, este de esența acesteia. Dacă această măsură nu ar fi vremelnică, soțul care a obținut beneficiul locuinței conjugale, bun comun, nu ar mai avea interesul de a partaja respectivul bun, astfel încât cererea de partaj ar trebui introdusă de celălalt soț, care ar suporta exclusiv taxele aferente acesteia. Din această perspectivă, Curtea observă că textul de lege criticat nu aduce atingere art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție, ci, dimpotrivă, reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor soțului căruia i se atribuie locuința conjugală. Referitor la condiționarea accesului autorului la justiție pentru acordarea beneficiului locuinței conjugale, privit ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, de existența unei cereri de partaj înregistrate, Curtea observă că prin D.C.C. nr. 1.558/2011 (M. Of. nr. 54 din 23 ianuarie 2012), făcând referire la jurisprudența sa a reținut, în esență, că «accesul liber la justiție […] poate fi supus unor condiționări de fond și de formă». Condiționarea reglementată prin textul de lege criticat are ca scop ocrotirea în mod egal a dreptului de proprietate aparținând celor doi soți”.


§3. Cheltuielile căsătoriei (art. 325-328)
Art. 325. Contribuția soților

(1) Soții sunt obligați să își acorde sprijin material reciproc.

(2) Ei sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenție matrimonială nu s‑a prevăzut altfel.

(3) Orice convenție care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soți este considerată nescrisă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 29 C. fam.


Art. 326. Munca în gospodărie

Munca oricăruia dintre soți în gospodărie și pentru creșterea copiilor reprezintă o contribuție la cheltuielile căsătoriei.


Art. 327. Veniturile din profesie

Fiecare soț este liber să exercite o profesie și să dispună, în condițiile legii, de veniturile încasate, cu respectarea obligațiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei.


Art. 328. Dreptul la compensație

Soțul care a participat efectiv la activitatea profe­sională a celuilalt soț poate obține o compensație, în măsura îmbogățirii acestuia din urmă, dacă participarea sa a depășit limitele obligației de sprijin material și ale obligației de a contribui la cheltuielile căsătoriei.


§4. Alegerea regimului matrimonial (art. 329-338)
Art. 329. Convenția matrimonială

Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunității legale se face prin încheierea unei convenții matrimoniale.


Art. 330. Încheierea convenției matrimoniale

(1) Sub sancțiunea nulității absolute, convenția matri­monială se încheie prin înscris autentificat de notarul public, cu consimțământul tuturor părților, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială și având conținut predeterminat.

(2) Convenția matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei.

(3) Convenția încheiată în timpul căsătoriei produce efecte de la data prevăzută de părți sau, în lipsă, de la data încheierii ei.

Art. 331. Simulația convenției matrimoniale

Actul secret, prin care se alege un alt regim matrimonial sau se modifică regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute de lege, produce efecte numai între soți și nu poate fi opus terților de bună‑credință.


Art. 332. Obiectul convenției matrimoniale

(1) Prin convenția matrimonială nu se poate deroga, sub sancțiunea nulității absolute, de la dispozițiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege.

(2) De asemenea, convenția matrimonială nu poate aduce atingere egalității dintre soți, autorității părintești sau devoluțiunii succesorale legale.


Art. 333. Clauza de preciput

(1) Prin convenție matrimonială se poate stipula ca soțul supraviețuitor să preia fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deținute în devălmășie sau în coproprietate. Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soți sau numai în favoarea unuia dintre ei.

(2) Clauza de preciput nu este supusă raportului donațiilor, ci numai reducțiunii, în condițiile art. 1.096 alin. (1) și (2).

(3) Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de încetarea comunității, bunurile ce fac obiectul clauzei.

(4) Clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul vieții soților, când soțul beneficiar a decedat înaintea soțului dispunător ori când aceștia au decedat în același timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni.

(5) Executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent.


Art. 334. Publicitatea convenției matrimoniale

(1) Pentru a fi opozabile terților, convențiile matri­mo­niale se înscriu în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, organizat potrivit legii.

(2) După autentificarea convenției matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei de pe actul căsătoriei, potrivit art. 291, notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al convenției la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor unde a avut loc celebrarea căsătoriei, pentru a se face mențiune pe actul de căsătorie, la registrul menționat la alin. (1), precum și la celelalte registre de publicitate, în condițiile alin. (4).

(3) Dispozițiile alin. (2) nu exclud dreptul oricăruia dintre soți de a solicita îndeplinirea formalităților de publicitate.

(4) Ținând seama de natura bunurilor, convențiile matrimoniale se vor nota în cartea funciară, se vor înscrie în registrul comerțului, precum și în alte registre de publicitate prevăzute de lege. În toate aceste cazuri, neîndeplinirea formalităților de publicitate speciale nu poate fi acoperită prin înscrierea făcută în registrul menționat la alin. (1).

(5) Orice persoană, fără a fi ținută să justifice vreun interes, poate cerceta registrul menționat la alin. (1) și poate solicita, în condițiile legii, eliberarea de extrase certificate.

  • LPA. Art. 2292. (1) Registrele naționale notariale vor fi deschise, ținute și administrate exclusiv de UNNPR.
    (2) Deschiderea, conținutul, administrarea și operarea registrelor notariale se stabilesc prin L. nr. 36/1995, rep.
  • DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 26/1990 privind registrul comerțului, rep. (M. Of. nr. 49 din 4 februarie 1998; cu modif. ult.): Art. 21. În registrul comerțului se vor înregistra mențiuni referitoare la: (…) d) convenția matrimonială, încheiată înaintea sau în timpul căsătoriei, inclusiv modificarea acesteia, hotărârea judecătorească privind modificarea judiciară a regimului matrimonial, acțiunea sau hotărârea în constatarea ori declararea nulității căsătoriei, acțiunea sau hotărârea de constatare ori declarare a nulității convenției matrimoniale, precum și acțiunea sau hotărârea de divorț pronunțate în cursul exercitării activității economice;”.

OMJ nr. 1786/C/2011 (Normele metodologice privind organizarea și funcționarea Registrului național notarial al regimurilor matrimoniale și procedura de înscriere și consultare a acestuia – M. Of. nr. 666 din 19 septembrie 2011): Art. 1. (1) În Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, denumit în continuare RNNRM, orga­nizat la nivelul UNNPR, se înscriu, pentru opozabilitate față de terți, regimul matrimonial ales de soți – comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea conven­țională – precum și orice schimbare ulterioară a regimului matri­monial ales. (2) Alegerea regimului separației de bunuri sau a regimului comunității convenționale se face prin convenție matrimonială. Regimul matrimonial al sepa­rației de bunuri și regimul matrimonial al comunității convenționale se înscriu în baza convenției matrimoniale prin care s‑a ales. (3) Regimul matrimonial al comunității legale de bunuri se înscrie în baza actului de căsătorie pe care s‑a făcut această mențiune potrivit art. 291 NCC, dacă soții aleg la încheierea căsătoriei respectivul regim matrimonial. Art. 2. (1) Convenția matrimonială, precum și orice act prin care se modifică, se revocă sau se anulează aceasta se înscriu în RNNRM pentru opozabilitate față de terți. (2) Convenția matri­monială se înscrie în RNNRM numai după încheierea căsătoriei. (3) Evidența actelor notariale menționate la art. 1 și la art. 2 alin. (1) se ține centralizat la nivelul UNNPR, pe suport material și electronic, ambele forme fiind identice și obligatorii. Art. 3. În RNNRM se înregistrează cel puțin urmă­toarele mențiuni: a) numărul și data formularului de înscriere a actului juridic sau, după caz, de interogare a RNNRM, alocate în mod automat de aplicația informatică; b) numele și prenumele părților, anterioare și ulterioare încheierii căsătoriei, rezultate din actele de iden­titate ale părților și, respectiv, din actul de căsătorie comunicat RNNRM, în copie, de către autoritatea care a încheiat căsătoria; c) codul numeric personal al părților; d) regimul matri­monial ales: comunitatea legală, sepa­rația de bunuri sau comunitatea convențională; e) date privind actul de căsătorie pe baza căruia se face înscrierea regimului comunității legale de bunuri; f) date privind actul prin care se modifică, se revocă sau se anulează convenția matrimonială. Art. 4. (1) În cazul convenției matrimoniale încheiate, modificate sau revocate în timpul căsătoriei, notarul public care autentifică actul notarial supus înscrierii comunică de îndată în format electronic, în ziua îndeplinirii procedurii de auten­tificare a convenției matrimoniale, a actului de modificare sau, după caz, de revocare a acesteia, copia actului juridic și formularul de înscriere. (2) Oricare dintre soți poate solicita îndeplinirea formalităților de publi­citate. Cererea de înscriere poate fi adresată notarului public, camerei notarilor publici sau direct registrului. Art. 5. (1) La cererea notarilor publici sau a oricărei persoane fizice sau juridice, chiar dacă aceasta nu justifică un interes, RNNRM eliberează extrase privind datele înregistrate în cuprinsul acestuia, extrase care vor fi certi­ficate de către emitent. Extrasul nu va cuprinde CNP‑ul și adresa soților. (2) Cererea de informații poate fi adresată notarului public, camerei notarilor publici sau direct RNNRM. Notarul public sau, după caz, camera notarilor publici are obligația de a comunica RNNRM cererea de informații, completând în acest scop, în format electronic, formularul de interogare a RNNRM. (3) Verificarea în RNNRM se face pe baza formularului prevăzut de alin. (2). În solu­ționarea cererii de informații, RNNRM eliberează extrasul prevăzut la art. 334 alin. (5) NCC, rep. Extrasul, certificat de emitent, va purta sem­nătura operatorului și ștampila administra­torului registrului. Art. 6. (1) Pentru înscrierea în RNNRM a actelor prevăzute de art. 1 și art. 2 alin. (1), precum și pentru interogarea RNNRM se percepe taxă. Cuantumul și modalitatea de plată se stabilesc de Consiliul Uniunii Naționale a Notarilor Publici. Taxa se percepe pe act juridic supus înregistrării. (2) Taxa pentru inte­rogarea RNNRM se plătește de către notarul public sau camera notarilor publici, urmând ca acestora să le fie plătită contravaloarea taxei de către persoana care a solicitat intero­garea. (3) Sunt scutite de taxă cererile adresate RNNRM de către autoritățile și instituțiile publice. Art. 7. (1) Dacă se constată că o înscriere este eronată se va proceda la rectificarea sau anularea acesteia și, după caz, la efectuarea unei noi înscrieri, care la rubrica «Observații» va cuprinde o mențiune despre înscrierea anterioară. (2) După efectuarea noii înscrieri se va elibera un nou extras, care va cuprinde atât noua înscriere, cât și pe cea anterioară, cu evidențierea părții din înscriere rectificată sau anulată. (3) Rectificarea sau anularea unei înscrieri se face la cererea notarului public, a camerei notarilor publici, a oricărei persoane interesate sau din oficiu, pe baza dispoziției Comisiei de experți în materie notarială. Până la soluțio­narea de către Comisia de experți în materie notarială a cererii de rectificare sau anulare a înscrierii eronate, aplicația va emite un mesaj de avertizare în acest sens. (4) Taxa pentru rectificarea sau anularea unei înscrieri eronate din culpa notarului public se suportă de către acesta. Pentru rectificarea sau anularea unei înscrieri eronate din culpa administratorului RNNRM nu se percepe taxă. Art. 8. (1) Pentru a asigura evidența pe suport material a actelor juridice prevăzute de art. 1 și art. 2 alin. (1) se procedează astfel: în prima zi lucrătoare a fiecărei luni se vor tipări înregistrările lunii precedente, împreună cu procesele‑verbale de deschi­dere și, respectiv, de închidere a RNNRM, iar responsabilul de RNNRM sau persoana desemnată de către acesta va semna, va ștampila și va lega paginile respective. Registrele pe suport electronic vor avea aceeași structură ca și cele pe suport material. (2) La începutul primei zile lucrătoare a fiecărui an, aplicația va reinițializa numerotarea înregistrărilor actelor și procedurilor notariale, prima înre­gis­trare purtând numărul «1». Art. 9. (1) Cererile de înscriere sau de verificare transmise prin inter­mediul formula­relor electronice vor primi în mod automat numere succesive în ordine crescătoare și dată, cronologic. Data recepționării de către RNNRM a cererii prin intermediul programului informatic va fi cel puțin în format an/lună/zi. (2) După efectuarea înscrierii sau verificării, solicitan­tului i se eliberează un extras certificat. (3) Orice interogare se va face numai în baza de date a RNNRM., fără a se efectua verificări la notarul public care a autentificat actul juridic. Art. 10. Actele juridice menționate la art. 1 și art. 2 alin. (1), încheiate de către notarii străini sau de către alte autorități străine, vor fi înscrise doar de către administratorul RNNRM, cu consultarea prealabilă a Comisiei de experți în materie notarială. Art. 11. (1) Consiliul UNNPR stabilește, prin hotărâre, modul de administrare și verificare a RNNRM. (2) În aplicarea prezentelor norme, Consiliul UNNPR va elabora instrucțiuni de înscriere, interogare și verificare a RNNRM, pe care le va comunica notarilor publici, camerelor notarilor publici și personalului RNNRM. Prin instruc­țiuni se vor stabili modelul RNNRM, datele care urmează să se comunice RNNRM, modelul formula­relor de înscriere și verificare, modelul extrasului eliberat de RNNRM în urma verificărilor și înscrierilor, modul de transmitere a datelor către și de către RNNRM, procedurile de admi­nistrare a datelor rezultate în urma înscrierilor și verificărilor, modali­tățile de gestionare a RNNRM, precum și alte proceduri și documente necesare funcționării RNNRM. Instrucțiunile vor fi publicate și accesibile publicului pe site‑ul UNNPR. (3) Documentele RNNRM sunt conservate și păstrate de administratorul RNNRM în condițiile legii și ale nomenclatorului arhivistic aprobat de Arhivele Naționale ale României la propu­nerea UNNPR. Art. 12. UNNPR va lua măsu­rile necesare pentru organizarea și funcționarea RNNRM, pentru ca acesta să fie funcțional la data intrării în vigoare a L. nr. 287/2009, rep.”.


Art. 335. Inopozabilitatea convenției matrimoniale

(1) Convenția matrimonială nu poate fi opusă terților cu privire la actele încheiate de aceștia cu unul dintre soți, decât dacă au fost îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute la art. 334 sau dacă terții au cunoscut‑o pe altă cale.

(2) De asemenea, convenția matrimonială nu poate fi opusă terților cu privire la actele încheiate de aceștia cu oricare dintre soți înainte de încheierea căsătoriei.


Art. 336. Modificarea convenției matrimoniale

Convenția matrimonială poate fi modificată înainte de încheierea căsătoriei, cu respectarea condițiilor prevăzute la art. 330 și 332. Dispozițiile art. 334 și 335 sunt aplicabile.


Art. 337. Încheierea convenției matrimoniale de către minor

(1) Minorul care a împlinit vârsta matri­monială poate încheia sau modifica o convenție matrimonială numai cu încuviințarea ocrotitorului său legal și cu autorizarea instanței de tutelă.

(2) În lipsa încuviințării sau a autorizării prevăzute la alin. (1), convenția încheiată de minor poate fi anulată în condițiile art. 46, care se aplică în mod corespunzător.

(3) Acțiunea în anulare nu poate fi formulată dacă a trecut un an de la încheierea căsătoriei.


Art. 338. Nulitatea convenției matrimoniale

În cazul în care convenția matrimonială este nulă sau anulată, între soți se aplică regimul comunității legale, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună‑credință.

Secțiunea a 2-a. Regimul comunității legale (art. 339-359)
Art. 339. Bunurile comune

Bunurile dobândite în timpul regi­mului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 30 alin. (1) C. fam.


Art. 340. Bunurile proprii

Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț:

  1. a) bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
  2. b) bunurile de uz personal;
  3. c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comu­nitatea de bunuri;
  4. d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le‑a înregistrat;
  5. e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și alte asemenea bunuri;
  6. f) indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți;
  7. g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și bunul dobândit în schimbul acestora;
  8. h) fructele bunurilor proprii.
  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 31 C. fam.
  • LPA. Art. 33. Dispozițiile art. 340 și 341 NCC sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC, ori de câte ori actul juridic sau faptul juridic în temeiul căruia a fost dobândit bunul intervine după această dată.


Art. 341. Veniturile din muncă și cele asimilate acestora

Veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale și altele asemenea, precum și veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanța privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunității.

  • LPA. A se vedea art. 33 LPA (sub art. 340 NCC).


Art. 342. Regimul juridic al bunurilor proprii

Fiecare soț poate folosi, administra și dispune liber de bunurile sale proprii, în condițiile legii.


Art. 343. Dovada bunurilor soților

(1) Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.

(2) Dovada că un bun este propriu se poate face între soți prin orice mijloc de probă. În cazul prevăzut la art. 340 lit. a), dovada se face în condițiile legii.

(3) Pentru bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei, înainte de încheierea acesteia se întocmește un inventar de către notarul public sau sub semnătură privată, dacă părțile convin astfel. În lipsa inventarului, se prezumă, până la proba contrară, că bunurile sunt comune.

  • VECHEA REGLEMENTARE:

– art. 30 alin. (3) C. fam.;

– art. 5 D. nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului Familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 9 din 31 ianuarie 1954).


Art. 344. Formalitățile de publicitate

Oricare dintre soți poate cere să se facă mențiune în cartea funciară ori, după caz, în alte registre de publicitate prevăzute de lege despre apartenența unui bun la comunitate.


Art. 345. Actele de conservare, de folosință și de adminis­trare

(1) Fiecare soț are dreptul de a folosi bunul comun fără consimțământul expres al celuilalt soț. Cu toate acestea, schimbarea destinației bunului comun nu se poate face decât prin acordul soților.

(2) De asemenea, fiecare soț poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum și acte de dobândire a bunurilor comune.

(3) Dispozițiile art. 322 rămân aplicabile.

(4) În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr‑un act juridic, soțul care nu a parti­cipat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune‑interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună‑credință.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 35 alin. (1) C. fam.
  • LPA. Art. 34. Dispozițiile art. 345‑350 NCC sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC, dacă actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit după această dată.


Art. 346. Actele de înstrăinare și de grevare

(1) Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soți.

(2) Cu toate acestea, oricare dintre soți poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalități de publicitate. Dispozițiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.

(3) Sunt, de asemenea, exceptate de la prevederile alin. (1) darurile obișnuite.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 35 alin. (2) C. fam.
  • LPA. A se vedea art. 34 LPA (sub art. 345 NCC).


Art. 347. Nulitatea relativă

(1) Actul încheiat fără consimță­mântul expres al celuilalt soț, atunci când el este necesar potrivit legii, este anulabil.

(2) Terțul dobânditor care a depus diligența necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulității. Dispozițiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.

  • LPA. A se vedea art. 34 LPA (sub art. 345 NCC).


Art. 348. Aportul de bunuri comune

Bunurile comune pot face obiectul unui aport la societăți, asociații sau fundații, în condițiile legii.

  • LPA. A se vedea art. 34 LPA (sub art. 345 NCC).


Art. 349. Regimul aporturilor

(1) Sub sancțiunea prevăzută la art. 347, niciunul dintre soți nu poate singur, fără consimțământul scris al celuilalt soț, să dispună de bunurile comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea de părți sociale ori, după caz, de acțiuni. În cazul societăților comerciale ale căror acțiuni sunt tranzacționate pe o piață reglementată, soțul care nu și‑a dat consimțământul scris la întrebuințarea bunurilor comune nu poate pretinde decât daune‑interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terți.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), calitatea de asociat este recu­noscută soțului care a aportat bunul comun, dar părțile sociale sau acțiunile sunt bunuri comune. Soțul asociat exercită singur drepturile ce decurg din această calitate și poate realiza singur transferul părților sociale ori, după caz, al acțiunilor deținute.

(3) Calitatea de asociat poate fi recunoscută și celuilalt soț, dacă acesta și‑a exprimat voința în acest sens. În acest caz, fiecare dintre soți are calitatea de asociat pentru părțile sociale sau acțiunile atribuite în schimbul a jumătate din valoarea bunului, dacă, prin convenție, soții nu au stipulat alte cote‑părți. Părțile sociale sau acțiunile ce revin fiecăruia dintre soți sunt bunuri proprii.

  • LPA. A se vedea art. 34 LPA (sub art. 345 NCC).


Art. 350. Dispoziții testamentare

Fiecare soț poate dispune prin legat de partea ce i s‑ar cuveni, la încetarea căsătoriei, din comunitatea de bunuri.

  • LPA. A se vedea art. 34 LPA (sub art. 345 NCC).


Art. 351. Datoriile comune ale soților

Soții răspund cu bunurile comune pentru:

  1. a) obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;
  2. b) obligațiile pe care le‑au contractat împreună;
  3. c) obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei;
  4. d) repararea prejudiciului cauzat prin însușirea, de către unul dintre soți, a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților.
  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 32 C. fam.
  • LPA. Art. 35. Dispozițiile art. 351‑354 NCC sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC, dacă datoria s‑a născut după această dată.


Art. 352. Răspunderea subsidiară pentru datoriile comune

(1) În măsura în care obligațiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soții răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota‑parte ce i‑ar reveni din comunitate dacă lichidarea s‑ar face la data plății datoriei.

(2) Soțul care a plătit datoria comună în condițiile alin. (1) are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt soț până la acoperirea integrală a creanțelor pe care acesta i le datorează.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 34 C. fam.
  • LPA. A se vedea art. 35 LPA (sub art. 351 NCC).


Art. 353. Urmărirea bunurilor comune

(1) Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți.

(2) Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, creditorul său personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanței sale.

(3) Bunurile astfel împărțite devin bunuri proprii.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 33 C. fam.
  • LPA. A se vedea art. 35 LPA (sub art. 351 NCC).


Art. 354. Urmărirea veniturilor din profesie

Veniturile din muncă ale unui soț, precum și cele asi­milate acestora nu pot fi urmărite pentru datoriile comune asumate de către celălalt soț, cu excepția celor prevăzute la art. 351 lit. c).

  • LPA. A se vedea art. 35 LPA (sub art. 351 NCC).


Art. 355. Lichidarea regimului comunității

(1) La încetarea comunității, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial.

(2) Până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privința bunurilor, cât și în privința obli­gațiilor.

(3) Când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soți, lichidarea se face între soțul supra­viețuitor și moștenitorii soțului decedat. În acest caz, obligațiile soțului decedat se divid între moștenitori proporțional cu cotele ce le revin din moștenire.


Art. 356. Efectele încetării regimului comunității

Dacă regimul comunității de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, foștii soți rămân coproprietari în devălmășie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei‑părți ce revine fiecăruia.


Art. 357. Lichidarea comunității. Partajul

(1) În cadrul lichidării comunității, fiecare dintre soți preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune și la regularizarea datoriilor.

(2) În acest scop, se determină mai întâi cota‑parte ce revine fiecărui soț, pe baza contribuției sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soții au avut o contribuție egală.

(3) Dispozițiile art. 364 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.


Art. 358. Partajul în timpul regimului comunității

(1) În timpul regimului comunității, bunurile comune pot fi împărțite, în tot sau în parte, prin act încheiat în formă autentică notarială, în caz de bună învoială, ori pe cale judecătorească, în caz de neînțelegere.

(2) Prevederile art. 357 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

(3) Bunurile atribuite fiecărui soț prin partaj devin bunuri proprii, iar bunurile neîmpărțite rămân bunuri comune.

(4) Regimul comunității nu încetează decât în condițiile legii, chiar dacă toate bunurile comune au fost împărțite potrivit acestui articol.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 36 alin. (2) C. fam.
  • LPA. Art. 36. (1) Dispozițiile art. 358 NCC sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC, dacă actul de împărțire a bunurilor comune se încheie după această dată. (2) În cazul cererilor de împărțire a bunurilor comune aflate în curs de judecată în primă instanță la data intrării în vigoare a NCC, instanța de judecată poate dispune împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, fără a mai fi necesară examinarea motivelor temeinice.


Art. 359. Convențiile contrare regimului comunității legale

Orice convenție contrară dispozițiilor pre­zentei secțiuni este lovită de nulitate absolută, în măsura în care nu este compatibilă cu regimul comunității convenționale.

Secțiunea a 3-a. Regimul separației de bunuri (art. 360-365)
Art. 360. Regimul bunurilor

(1) Fiecare dintre soți este proprietar exclusiv în privința bunurilor dobân­dite înainte de încheierea căsătoriei, precum și a celor pe care le dobândește în nume propriu după această dată.

(2) Prin convenție matrimonială, părțile pot stipula clauze privind lichidarea acestui regim în funcție de masa de bunuri achiziționate de fiecare dintre soți în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanța de participare. Dacă părțile nu au convenit altfel, creanța de participare reprezintă jumătate din diferența valorică dintre cele două mase de achiziții nete și va fi datorată de către soțul a cărui masă de achiziții nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură.


Art. 361. Inventarul bunurilor mobile

(1) La adoptarea acestui regim, notarul public întocmește un inventar al bunurilor mobile proprii, indiferent de modul lor de dobândire.

(2) Se poate întocmi un inventar și pentru bunurile mobile dobândite în timpul separației de bunuri.

(3) În toate cazurile, pentru opozabilitate față de terți, inventarul se anexează la convenția matrimonială, supunându‑se acelorași formalități de publicitate ca și convenția matrimonială.

(4) În lipsa inventarului se prezumă, până la proba contrară, că dreptul de proprietate exclusivă aparține soțului posesor.

(5) Dacă bunul a fost dobândit printr‑un act juridic supus, potrivit legii, unei condiții de formă pentru validitate ori unor cerințe de publicitate, dreptul de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplinește formele cerute de lege.


Art. 362. Bunurile proprietate comună pe cote‑părți

(1) Bunurile dobândite împreună de soți aparțin acestora în proprietate comună pe cote‑părți, în condițiile legii.

(2) Dovada coproprietății se face în condițiile art. 361, care se aplică în mod corespunzător.


Art. 363. Folosința bunurilor celuilalt soț

(1) Soțul care se folosește de bunurile celuilalt soț fără împotrivirea acestuia din urmă are obligațiile unui uzufructuar, cu excepția celor prevăzute la art. 723, 726 și 727. El este dator să restituie numai fructele existente la data solicitării lor de către celălalt soț sau, după caz, la data încetării ori schimbării regimului matrimonial.

(2) Dacă unul dintre soți încheie singur un act prin care dobândește un bun, folosindu‑se, în tot sau în parte, de bunuri aparținând celuilalt soț, acesta din urmă poate alege, în proporția bunurilor proprii folosite fără acordul său, între a reclama pentru sine proprietatea bunului achiziționat și a pretinde daune‑interese de la soțul dobânditor. Proprietatea nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soțul dobânditor să dispună de bunul dobândit, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut că bunul a fost achiziționat de către soțul vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt soț.


Art. 364. Răspunderea pentru obligațiile personale

(1) Niciunul dintre soți nu poate fi ținut de obli­gațiile născute din acte săvârșite de celălalt soț.

(2) Cu toate acestea, soții răspund solidar pentru obligațiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor.


Art. 365. Dreptul de retenție

La încetarea regimului separației de bunuri, fiecare dintre soți are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul față de celălalt.


Secțiunea a 4-a. Regimul comunității convenționale (art. 366-368)
Art. 366. Domeniul de aplicare

Regimul comunității convenționale se aplică atunci când, în condițiile și limitele prevăzute în prezenta secțiune, se derogă, prin convenție matrimonială, de la dispozițiile privind regimul comunității legale.


Art. 367. Obiectul convenției matrimoniale

În cazul în care se adoptă comunitatea convențională, convenția matrimonială se poate referi la unul sau mai multe dintre următoarele aspecte:

  1. a) includerea în comunitate, în tot ori în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepția bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) și c);
  2. b) restrângerea comunității la bunurile sau datoriile anume deter­minate în convenția matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepția obligațiilor prevăzute la art. 351 lit. c);
  3. c) obligativitatea acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soți se află în imposibilitate de a‑și exprima voința sau se opune în mod abuziv, celălalt soț poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă;
  4. d) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunității;
  5. e) modalități privind lichidarea comunității convenționale.


Art. 368. Alte dispoziții aplicabile

În măsura în care prin convenție matrimonială nu se prevede altfel, regimul juridic al comunității convenționale se completează cu dispozițiile legale privind regimul comunității legale.


Secțiunea a 5-a. Modificarea regimului matrimonial (art. 369-372)
§1. Modificarea convențională (art. 369)
Art. 369. Condiții

(1) După cel puțin un an de la încheierea căsătoriei, soții pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea convențiilor matrimoniale.

(2) Dispozițiile art. 291, 334, 335 și 361 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(3) Creditorii prejudiciați prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot formula acțiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoștință mai înainte de aceste împre­jurări pe altă cale.

(4) Creditorii prevăzuți la alin. (3) pot invoca oricând, pe cale de excepție, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor.

  • LPA. Art. 37. Dispozițiile art. 369 NCC privind modificarea convențională a regimului matrimonial sunt apli­cabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC.


§2. Modificarea judiciară (art. 370-372)

  • LPA. Art. 38. Dispozițiile art. 370‑372 NCC privind separația judiciară de bunuri sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC, dacă actele prin care se pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei sunt încheiate de unul dintre soți după această dată.
Art. 370. Separația judiciară de bunuri

(1) Dacă regimul matri­monial al soților este cel al comunității legale sau convenționale, instanța, la cererea unuia dintre soți, poate pronunța separația de bunuri, atunci când celălalt soț încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei.

(2) Totodată, instanța va face aplicarea dispozițiilor art. 357.

(3) Dispozițiile art. 291, 334, 335 și 361 se aplică în mod corespunzător.


Art. 371. Efectele între soți

(1) Separația de bunuri pronunțată de către instanță face ca regimul matrimonial anterior să înceteze, iar soților li se aplică regimul matrimonial prevăzut la art. 360‑365.

(2) Între soți, efectele separației se produc de la data formulării cererii, cu excepția cazului în care instanța, la cererea oricăruia dintre ei, dispune ca aceste efecte să li se aplice de la data despărțirii în fapt.


Art. 372. Efectele față de terți

(1) Creditorii soților nu pot cere separația de bunuri, dar pot interveni în cauză.

(2) Dispozițiile art. 369 alin. (3) și (4) se aplică în mod corespunzător.

Capitolul VII. Desfacerea căsătoriei (art. 373-404)

  • LPA. Art. 39. (1) Dispozițiile NCC privind divorțul se aplică fără a se deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare.
Secțiunea 1. Cazurile de divorț (art. 373-381)
§1. Dispoziții generale (art. 373)
Art. 373. Motive de divorț

Divorțul poate avea loc:

  1. a) prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț;
  2. b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
  3. c) la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani;
  4. d) la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 37 alin. (2) C. fam.
  • DISPOZIȚII CONEXE. O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru (M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013): Art. 15. Taxele judiciare de timbru pentru unele acțiuni și cereri referitoare la raporturile de familie sunt următoarele: a) pentru cererea de divorț întemeiată pe prevederile art. 373 lit. a) L. nr. 287/2009 privind NCC, rep., cu modif. ult., denumită în continuare NCC – 200 lei; b) pentru cererea de divorț întemeiată pe prevederile
    art. 373 lit. b) și c) NCC – 100 lei; c) pentru cererea de divorț întemeiată pe prevederile art. 373 lit. d) NCC – 50 lei;”.


§2. Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară (art. 374)
Art. 374. Condiții

(1) Divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie.

(2) Divorțul prin acordul soților nu poate fi admis dacă unul dintre soți este pus sub interdicție.

(3) Instanța este obligată să verifice existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 38 C. fam.
  • LPA. Art. 40. În cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a NCC, instanța poate să dispună divorțul prin acordul soților, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 373 lit. a) și art. 374 NCC.


§3. Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială (art. 375-378)

  • LPA. Art. 41. Dispozițiile NCC privind divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin pro­cedură notarială sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC.
Art. 375. Condiții

(1) Dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, ofițerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților, eliberându‑le un certificat de divorț, potrivit legii.

(2) Divorțul prin acordul soților poate fi constatat de notarul public și în cazul în care există copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, dacă soții convin asupra tuturor aspectelor refe­ritoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorț, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învăță­tură și pregătire profesională a copiilor. Dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soților privind exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea locuinței copiilor nu este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5).

(3) Dispozițiile art. 374 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.

  • DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a L. nr. 134/2010 privind NCPC (M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012; cu modif. ult.): Art. 75. În sensul art. 375 NCC, în cazul căsătoriilor încheiate în străinătate, prin locul încheierii căsătoriei se înțelege localitatea în al cărei registru de stare civilă s‑a transcris certificatul de căsătorie”.


Art. 376. Procedura

(1) Cererea de divorț se depune de soți împreună. Ofițerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea și le acordă un termen de reflecție de 30 de zile.

(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), cererea de divorț se poate depune la notarul public și prin mandatar cu procură autentică.

(3) La expirarea acestui termen, soții se prezintă personal, iar ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat.

(4) Dacă soții stăruie în divorț, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorț fără să facă vreo mențiune cu privire la culpa soților.

(5) Dispozițiile art. 383 alin. (1) și (3) se aplică în mod cores­punzător. Dacă soții nu se înțeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorț ori, în cazul prevăzut la art. 375 alin. (2), asupra exer­citării în comun a drepturilor părintești, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț și îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată, potrivit prevederilor art. 374.

(6) Soluționarea cererilor privind alte efecte ale divorțului asupra cărora soții nu se înțeleg este de competența instanței judecătorești.

  • DISPOZIȚII CONEXE. H.G. nr. 64/2011 (Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă – M. Of. nr. 151 din 2 martie 2011): Cap. IX. Constatarea desfacerii căsătoriei prin acordul soților de către ofițerul de stare civilă. Secț. 1. Dispoziții generale. Art. 164. Ofițerul de stare civilă constată desfacerea căsătoriei, prin divorț pe cale administrativă, dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori, născuți din căsătorie sau adoptați. Art. 165. (1) Înregistrarea cererilor de divorț pe cale administrativă se face separat în Registrul de intrare‑ieșire al cererilor de divorț, al cărui model este stabilit în anexa nr. 60. (2) Numerele de înregistrare se repartizează de către structura de specialitate din cadrul unității administrativ‑teritoriale în mod distinct față de cele repartizate pentru alte categorii de cereri. (3) Evidența certificatelor de divorț eliberate se ține într‑un registru al cărui model este stabilit în anexa nr. 61. Secț. a 2‑a. Înregistrarea cererii de divorț pe cale administrativă. Art. 166. (1) Cererea de divorț pe cale administrativă se face în scris, se depune și se semnează personal de către ambii soți, în fața ofițerului de stare civilă delegat de la primăria care are în păstrare actul de căsătorie sau pe raza căreia se află ultima locuință comună a soților, potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 62. (2) În cererea de divorț fiecare dintre soți declară pe propria răspundere că: a) este de acord cu desfacerea căsătoriei; b) nu are copii minori cu celălalt soț, născuți din căsătorie sau adoptați împreună cu acesta; c) nu este pus sub interdicție; d) nu a mai solicitat altor autorități desfacerea căsătoriei. (3) În cererea de divorț soții declară pe propria răspundere: a) adresa ultimei locuințe comune; b) numele pe care fiecare sau, după caz, numai unul dintre aceștia urmează să îl poarte după desfacerea căsătoriei. Art. 167. (1) La depunerea cererii de divorț, ofițerul de stare civilă delegat solicită soților următoarele documente: a) certificatele de naștere și căsătorie ale soților, în original și în copie; b) documentele cu care se face dovada identității, în original și copie. (2) Documentele prevăzute la alin. (1) trebuie însoțite și de o declarație dată în fața ofițerului de stare civilă, în situația în care ultima locuință comună declarată potrivit art. 166 alin. (3) lit. a) nu este aceeași cu domiciliul sau reședința ambilor soți înscris/ă în actele de identitate. (3) În cazul cetățenilor străini, certificatele de naștere trebuie să îndeplinească cerințele de legalitate prevăzute în convențiile internaționale și tratatele încheiate între România și statele ai căror cetățeni sunt. (4) În cazul persoanelor care nu cunosc limba română, depunerea cererii de divorț se face în prezența unui traducător autorizat, iar în cazul persoanelor surdomute, a unui interpret, încheindu‑se în acest sens un proces‑verbal, al cărui model este prezentat în anexa nr. 63. (5) După confruntarea datelor din documentele prezentate conform alin. (1) și, după caz, alin. (2) cu datele înscrise în cererea de divorț, ofițerul de stare civilă delegat certifică pentru conformitate copiile depuse, cu excepția certificatului de căsătorie, în cazul căruia se reține originalul. (6) Valabilitatea documentelor cu care se face dovada identității solicitanților se verifică de către ofițerul de stare civilă delegat atât la momentul depunerii cererii, cât și la data eliberării certificatului de divorț. Art. 168. Dovada identității se poate face de către soți cu unul dintre următoarele documente: a) pentru cetățenii români – cartea de identitate, cartea de identitate provizorie, buletinul de identitate sau, în cazul cetățenilor români cu domiciliul în străinătate, pașaportul, care să se afle în termenul de valabilitate atât la momentul depunerii cererii, cât și la data eliberării certificatului de divorț; b) pentru cetățenii Uniunii Europene sau ai Spațiului Economic European – documentul de identitate sau pașaportul emis de statul aparținător; c) pentru apatrizi – pașaport emis în baza Convenției privind statutul apatrizilor din anul 1954, însoțit de permisul de ședere temporar sau permanent, după caz; d) pentru cetățenii străini din statele terțe – pașaportul emis de statul ai cărui cetățeni sunt, în care să fie aplicată viza de intrare pe teritoriul României; viza trebuie să fie valabilă atât la data depunerii, cât și la data eliberării certificatului de divorț; e) pentru cetățenii străini cărora li s‑a acordat o formă de protecție în România – documentul de călătorie emis în baza Convenției de la Geneva din 1951 sau, după caz, documentul de călătorie pentru străinii care au obținut protecție sub­sidiară ‑ protecție umanitară condiționată; f) pentru cetățenii străini solicitanți de azil în România – pașaportul emis de statul ai cărui cetățeni sunt, însoțit de documentul temporar de identitate. Art. 169. Ofițerul de stare civilă delegat înregistrează cererea de divorț în ziua în care a fost primită și acordă soților un termen de 30 de zile calendaristice, calculate de la data depunerii cererii, pentru eventuala retragere a acesteia. Art. 170. (1) Cererea de divorț este însoțită de documentele prevăzute la art. 167 și se constituie într‑un dosar de divorț. (2) Nume­rotarea dosarelor de divorț se face cronologic, în ordinea primirii, pe ani calendaristici. Secț. a 3‑a. Procedura divorțului pe cale administrativă și eliberarea certificatelor de divorț. Art. 171. (1) La expirarea termenului de 30 de zile calendaristice, ofițerul de stare civilă delegat verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat, solicitând soților o declarație, potrivit modelului stabilit în anexa nr. 64. (2) În situația în care ambii soți sau numai unul dintre aceștia înțeleg/înțelege să renunțe la divorț, completează o declarație, potrivit modelului stabilit în anexa nr. 65. (3) Dispozițiile art. 167 alin. (3) se aplică în mod corespunzător. Art. 172. (1) Dacă soții nu se prezintă împreună, după termenul prevăzut la art. 171 alin. (1), dosarul de divorț se clasează, prin întocmirea unui referat, potrivit modelului stabilit în anexa nr. 66. (2) Dosarul de divorț se clasează în aceleași condiții prevăzute la alin. (1), în următoarele cazuri: a) dacă ambii soți sau numai unul dintre aceștia înțeleg/înțelege să renunțe la divorț, potrivit art. 171 alin. (2); b) dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, unul dintre soți este pus sub interdicție; c) dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, intervine nașterea unui copil; d) dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, unul dintre soți a decedat, căsătoria încetând prin deces. (3) Referatul întocmit în condițiile alin. (1) sau (2) se arhivează la dosarul de divorț. Art. 173. (1) Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 166 alin. (2) și alin. (3) lit. b) și la art. 171 alin. (1), ofițerul de stare civilă constată desfacerea căsătoriei prin acordul soților și eliberează certificatul de divorț, potrivit modelului stabilit în anexa nr. 67, care va fi înmânat foștilor soți într‑un termen maxim de 5 zile lucră­toare. (2) Numărul certificatului de divorț este distinct de numărul dosarului de divorț, în ordinea solu­ționării dosarelor. Data eliberării certificatului de divorț constituie data la care este desfăcută căsătoria. (3) La data desfacerii căsătoriei, ofițerul de stare civilă delegat anulează cartea de identitate a fostului soț care își schimbă numele de familie prin divorț, prin tăierea colțului în care se află înscrisă perioada de valabilitate. În cazul cărților de identitate provizorii și buletinelor de identitate, anularea se face prin înscrierea mențiunii «Desfăcut căsătoria cu …, înregistrată la numărul …, prin Certificatul de divorț nr. …. din … al Primăriei … județul … Titularul va purta numele de familie … Actul de identitate va fi preschimbat până la data de ….» Termenul de preschimbare este de 15 zile. (4) Certificatul de căsătorie reținut la dosarul de divorț se transmite spre anulare primăriei emitente la data eliberării certificatului de divorț. Art. 174. (1) În vederea realizării evidenței centralizate a certificatelor de divorț, la nivelul D.E.P.A.B.D. se constituie Registrul unic al certificatelor de divorț, care se poate ține și în sistem informatic. (2) Înainte de eliberarea certificatului de divorț ca urmare a constatării desfacerii căsătoriei prin acordul soților, ofițerul de stare civilă delegat solicită, prin intermediul structurii de stare civilă din cadrul direcției județene de evidență a persoanelor, alocarea, din Registrul unic al certificatelor de divorț, a numărului certificatului de divorț, care urmează a fi înscris pe acesta. (3) În cazul în care, în urma solicitării adresate, se constată că pentru același divorț s‑a alocat, din Registrul unic al certificatelor de divorț, număr de certificat la cererea unui alt ofițer de stare civilă sau a unui notar public, registrul va respinge solicitarea de înregistrare a certificatului de divorț. Art. 175. Certificatul de divorț se întocmește în 3 exemplare originale, din care două se înmânează părților pe bază de semnătură pe cererea de divorț și în registrul de evidență a certificatelor de divorț, iar un exemplar rămâne la dosarul de divorț. Art. 176. Pe certificatul de divorț nu se înscriu mențiuni cu privire la motivele divorțului sau culpa soților. Art. 177. (1) În caz de pierdere, distrugere sau furt al certificatului de divorț, ofițerul de stare civilă delegat eliberează un duplicat, conform cu originalul aflat în arhiva proprie, în baza cererii formulate de către unul dintre foștii soți, personal sau prin împuternicit cu procură specială. (2) La eliberarea duplicatelor certificatelor de divorț se menționează în partea superioară dreaptă mențiunea «DUPLICAT». (3) Cererea se depune la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria unității administrativ‑teritoriale care are în păstrare dosarul de divorț, făcându‑se mențiuni despre aceasta în dosarul de divorț. Secț. a 4‑a. Procedura res­pingerii cererii de divorț pe cale administrativă. Art. 178. În situația în care constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de Codul familiei pentru desfacerea căsătoriei prin acordul părților, ofițerul de stare civilă delegat întocmește un referat, potrivit modelului stabilit în anexa nr. 68, prin care propune respingerea cererii de divorț și emiterea unei dispoziții de respingere de către primar. Secț. a 5-a. Înscrierea mențiunilor de divorț și actua­lizarea R.N.E.P. Art. 179. (1) În cazul în care cererea de divorț se depune la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria unității administrativ‑teritoriale care are în păstrare actul de căsătorie, după emiterea certificatului de divorț, ofițerul de stare civilă delegat înscrie de îndată pe marginea actului de căsătorie următoarea mențiune: «Desfăcut căsătoria prin Certificatul de divorț nr. … din … .al Primăriei … județul … Fostul soț va purta numele de familie …., iar fosta soție numele de familie …». (2) În termen de maximum 10 zile de la înscrierea mențiunii prevăzute la alin. (1), ofițerul de stare civilă delegat de la S.P.C.L.E.P sau, după caz, de la primăria unității administrativ‑teritoriale care are în păstrare actul de căsătorie transmite: a) comunicare de mențiune la exemplarul II al actului de căsătorie și la actele de naștere ale foștilor soți; b) copia certificatului de divorț la structura de evidență a persoanelor din cadrul S.P.C.L.E.P de la domiciliul soților, în vederea înregistrării mențiunii în R.N.E.P. (3) În cazul cetățenilor străini, în același termen stabilit la alin. (2), ofițerul de stare civilă delegat de la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, de la primăria unității administrativ‑teritoriale care are în păstrare actul de căsătorie transmite la D.E.P.A.B.D. extras pentru uz oficial de pe actul de căsătorie, cu mențiunea de divorț, însoțit de copia certificatului de divorț. Art. 180. (1) În cazul în care cererea de divorț se depune la S.P.C.L.E.P sau, după caz, la primăria unității administrativ‑teritoriale de la ultima locuință comună a foștilor soți, care nu are în păstrare actul de căsătorie, ofițerul de stare civilă delegat transmite: a) de îndată, copia certificatului de divorț la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria unității administrativ‑teritoriale care are în păstrare actul de căsătorie, pentru înscrierea mențiunii de divorț; b) în termen de maximum 10 zile, copia certificatului de divorț la structura de evidență a persoanelor din cadrul S.P.C.L.E.P. de la domiciliul soților, în vederea înregistrării mențiunii în R.N.E.P. (2) Ofițerul de stare civilă delegat care primește copia certificatului de divorț înscrie de îndată mențiunea corespunzătoare în actul de căsătorie și, în termen de maximum 10 zile, transmite comunicare de mențiune la exemplarul II al actului de căsătorie, precum și la actele de naștere ale foștilor soți. (3) Pe actele de naștere ale foștilor soți se înscrie următoarea mențiune: «Desfăcut căsătoria prin Certificatul de divorț nr. … din … al Primăriei …., județul …. După divorț va purta numele de familie … » (4) Dispozițiile art. 179 alin. (3) se aplică în mod corespunzător și în situația menționată la alin. (2). Art. 181. (1) Structura de stare civilă din cadrul direcției județene de evidență a persoanelor pe raza căreia se află primăria unității administrativ‑teritoriale care a înregistrat actul de căsătorie primește copiile certificatelor de divorț transmise de notarii publici. (2) La primirea copiei certificatului de divorț de la notarii publici, structura de stare civilă prevăzută la alin. (1) înscrie de îndată pe marginea exemplarului II al actului de căsătorie următoarea mențiune: «Desfăcut căsătoria prin Certificatul de divorț nr. … .din …. al Biroului notarului public … din … Fostul soț va purta numele de familie …, iar fosta soție numele de familie …» După înscrierea mențiunii, se transmite, de îndată, comunicare de mențiune la exemplarul I al actului de căsătorie. (3) Ofițerul de stare civilă delegat de la primăria unității administrativ‑teritoriale care a înregistrat actul de căsătorie înscrie mențiunea de divorț și transmite comunicările stabilite la art. 179 alin. (2) și (3). Art. 182. (1) Certificatele de divorț greșit completate se retrag în vederea rectificării. După rectificare, se eliberează certificatul de divorț conform rectificării, iar cel greșit completat se anulează. (2) Certificatele de divorț retrase și anulate se clasează la dosarul de divorț. Art. 183. Dosarele de divorț se arhivează în ordinea numerelor de înregistrare, pe ani calendaristici, și se păstrează în arhiva de stare civilă 50 de ani, după care se predau la Arhivele Naționale”.

OMJ nr. 2333/C/2013 (Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 – M. Of. nr. 479 din 1 august 2013; rectif.): Cap. IV. Procedura actelor notariale. (…) Secț. a 7‑a. Procedura divorțului pe cale notarială. Art. 267. (1) Procedura divorțului prin acordul soților este de competența notarului public cu sediul biroului în circumscripția judecătoriei sau a Tribunalului București, în a cărei rază teritorială s‑a încheiat căsătoria sau se află ultima locuință comună a soților. (2) La primirea cererii, notarul public are obligația de a verifica, în prealabil, competența teritorială, potrivit legii. Dacă părțile insistă să înregistreze cererea cu încălcarea competenței, notarul public procedează la înregistrarea cererii și pronunță o încheiere de respingere a acesteia. (3) Cererea de divorț primește și un număr de înregistrare unic la nivel național din Registrul național de evidență a certificatelor de divorț (RNECD). (4) În cazul în care stabilește că divorțul prin acordul soților este de competența altui birou notarial, notarul public îndrumă părțile să se adreseze notarului public competent. (5) În cazul în care competente sunt mai multe birouri notariale, compe­tența de îndeplinire a procedurii divorțului prin acordul părților aparține biroului notarial care a înregistrat primul cererea la RNECD. Art. 268. Prin ultima locuință comună se înțelege ultima locuință în care au conviețuit soții. Dovada ultimei locuințe comune se face, după caz, cu actele de identitate ale soților, din care rezultă domiciliul comun sau reședința comună a acestora, ori, dacă nu se poate face dovada în acest fel, prin declarație autentică pe propria răspundere a fiecăruia dintre soți, din care să rezulte care a fost ultima locuință comună a acestora. Declarația se va consemna în cererea de divorț și în încheierea de admitere a cererii de divorț. Art. 269. Soții se vor prezenta personal în fața notarului public pentru depunerea cererii de divorț, precum și ulterior, în cadrul procedurii, pentru stăruința în cererea de divorț și exprimarea consimțământului liber și neviciat cu privire la desfacerea căsătoriei. Prin excepție, cererea de divorț se poate depune la notarul public și prin mandatar cu procură autentică, aceasta cuprinzând toate mențiunile necesare, potrivii: legii, la depunerea cererii. Art. 270. (1) Cererea de divorț se face în scris și se semnează personal de către soți sau prin mandatar, în fața notarului public la care se depune cererea. (2) Cererea de divorț va cuprinde declarația soților că au ori nu copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, acordul de principiu al ambilor părinți cu privire la copiii minori, precum și învoiala acestora asupra numelui de familie pe care îl va purta fiecare dintre soți după divorț. (3) Cererea de divorț va fi însoțită de fotocopii de pe certificatele de naștere ale soților, precum și de pe actele de identitate ale acestora și, după caz, ale copiilor minori. Odată cu depunerea cererii de divorț, soții vor prezenta notarului public originalul certificatului de căsătorie emis de autoritățile române, de pe care se va face copie legalizată, care va fi anexată la cererea de divorț. (4) Originalul certificatului de căsătorie se reține de către notarul public până la eliberarea certificatului de divorț. (5) La primirea cererii de divorț, notarul public verifică identitatea soților și dacă datele înscrise în cererea de divorț corespund cu datele înscrise în actele anexate cererii. Art. 271. (1) În ziua primirii cererii, notarul public înregistrează cererea în registrul de divorțuri, după ce a verificat dacă este competent și dacă a fost plătit onorariul. (2) După înregistrarea cererii, pentru a putea continua procedura de divorț, notarul public verifică în RNECD să nu mai fie înregistrată de către aceiași soți o altă cerere de divorț. (3) Notarul public, după ce efectuează operațiunile prevăzute la alin. (1) și (2), acordă soților un termen de reflecție de 30 de zile și îi informează despre aceasta la momentul înregistrării cererii. (4) La expirarea termenului prevăzut la alin. (3), în caz de neprezentare a soților și în lipsa unei cereri de amânare a acestora, notarul public respinge cererea de divorț prin încheiere. (5) Notarul public respinge cererea de divorț dacă soții nu se înțeleg cu privire la exercitarea drepturilor părintești sau la purtarea numelui de familie după divorț. Art. 272. În vederea admiterii cererii de divorț în cazul în care există copii minori, notarul public sesizează autoritatea competentă, atașând cererii proiectul acordului soților cu privire la exercitarea autorității părintești, locuința copiilor, modalitatea de păstrare a legăturilor personale și stabilirea contribuției fiecăruia dintre părinți la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copiilor după divorț. La dosarul cauzei se depune raportul de anchetă socială, în vederea soluționării procedurii de divorț pe cale notarială. Art. 273. Dacă soții stăruie în cererea de divorț și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat, după autentificarea acordului părinților cu privire la copiii minori, notarul public întocmește o încheiere de admitere a cererii de divorț prin acordul părților, încheiere prin care constată că aceștia își exprimă consimțământul liber și neviciat și sunt îndeplinite, cumulativ, și celelalte condiții legale prevăzute de Codul civil pentru desfacerea căsătoriei. Art. 274. (1) După admiterea cererii de divorț, notarul public eliberează certificatul de divorț prin care constată desfăcută căsătoria prin acordul părților. (2) Certificatul de divorț se întocmește în 6 exemplare originale, din care: câte un exemplar pentru fiecare dintre soți, un exemplar pentru dosarul de divorț, un exemplar pentru mapa de divorțuri de la sediul biroului notarial, un exemplar pentru registrul stării civile de la locul în care s‑a încheiat căsătoria sau unde s‑a transcris certificatul de căsătorie eliberat într‑un alt stat și un exemplar pentru registrul stării civile deținut de direcția județeană de evidență a persoanelor. Art. 275. (1) În vederea eliberării certifi­catului de divorț, notarul public va solicita, prin intermediul administratorului registrelor unice ale Uniunii, alo­carea numărului pentru certificatul de divorț din Registrul unic al certificatelor de divorț, ținut de Ministerul Afacerilor Interne. Numărul alocat de acest registru se înscrie de către notarul public pe certificatul de divorț. (2) Procedura prin care notarul public cere alocarea numărului certificatului de divorț din Registrul unic al certificatelor de divorț se stabilește prin protocol încheiat între Ministerul Afacerilor Interne și Uniune. Art. 276. (1) Certificatul de divorț face dovada desfacerii căsătoriei prin acordul soților, precum și a numelui de familie pe care fiecare dintre soți îl va purta după divorț. (2) După eliberarea certificatului de divorț, notarul public comunică, de îndată, un exemplar al acestuia la primăria locului în care s‑a încheiat căsătoria sau unde s‑a transcris certificatul de căsătorie eliberat într‑un alt stat, spre a se face mențiune despre divorț în actul de căsătorie, și un exemplar la registrul stării civile ținut de direcția județeană de evidență a persoanelor. (3) Odată cu eliberarea certificatului de divorț, notarul public restituie soților certificatul de căsătorie, pe care va înscrie mențiunea: «Desfăcut căsătoria prin certificatul de divorț nr. …/… », urmată de semnătura și sigiliul notarului public instrumentator. (4) În cazul admiterii cererii de divorț, notarul public comunică de îndată, în format electronic, soluția, în vederea închiderii poziției respective din RNECD. Art. 277. Notarul public emite o încheiere de respingere a cererii de divorț în următoarele cazuri în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru desfacerea căsătoriei prin acordul părților; a) nu are competența să soluționeze cererea de divorț; b) unul dintre soți este pus sub interdicție; c) unul dintre soți nu își poate exprima consimțământul liber și neviciat; d) la depunerea cererii de divorț nu sunt prezenți ambii soți personal sau prin mandatar; e) unul dintre soți sau mandatarul refuză să semneze cererea personal, în fața notarului public; f) soții refuză să dea declarațiile prevăzute de prezentul regulament; g) soții nu se înțeleg cu privire la numele de familie care urmează a fi purtat după divorț de către fiecare dintre ei; h) soții nu prezintă, la depunerea cererii de divorț, actul de căsătorie în original; i) unul dintre soți se prezintă în fața notarului public la termenul de 30 de zile acordat și declară că nu mai stăruie în cererea de divorț; j) unui dintre soți nu mai stăruie în cererea de divorț, întrucât nu s‑a prezentat în fața notarului public la termenul stabilit pentru a declara că stăruie în cererea de divorț; k) cererea a rămas fără obiect, întrucât căsătoria dintre soți a fost desfăcută de către o altă autoritate competentă; l) soții se împacă; m) soții își retrag cererea de divorț; n) soții nu se înțeleg cu privire la obligațiile pe care le au în legătură cu copiii minori sau cu privire la numele ce urmează să îl poarte după divorț; o) înainte de finalizarea procedurii de divorț unul dintre soți a decedat, căsătoria încetând în acest mod. Art. 278. (1) În cazul respingerii cererii de divorț, notarul public comunică de îndată, în format electronic, soluția pronunțată, în vederea închiderii poziției res­pective în RNECD. (2) Rectificarea erorilor materiale din certificatul de divorț se soluționează potrivit dispozițiilor în materie de stare civilă”.


Art. 377. Mențiunea în actul de căsătorie

(1) Când cererea de divorț este depusă la primăria unde s‑a încheiat căsătoria, ofițerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorț, face cuvenita mențiune în actul de căsătorie.

(2) În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soții au avut ultima locuință comună, ofițerul de stare civilă emite certificatul de divorț și înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s‑a încheiat căsătoria, spre a se face mențiune în actul de căsătorie.

(3) În cazul constatării divorțului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorț și înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s‑a încheiat căsătoria, spre a se face mențiune în actul de căsătorie.


Art. 378. Refuzul ofițerului de stare civilă sau notarului public

(1) Dacă nu sunt îndeplinite condițiile art. 375, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public respinge cererea de divorț.

(2) Împotriva refuzului ofițerului de stare civilă sau notarului public nu există cale de atac, dar soții se pot adresa cu cererea de divorț instanței de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.

(3) Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofițerului de stare civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților și de a emite certificatul de divorț, oricare dintre soți se poate adresa, pe cale separată, instanței competente.


§4. Divorțul din culpă (art. 379-380)
Art. 379. Condiții

(1) În cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorțul se poate pronunța dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soți, instanța poate pronunța divorțul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț. Dacă culpa aparține în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388.

(2) În ipoteza prevăzută de art. 373 lit. c), divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului reclamant, cu excepția situației în care pârâtul se declară de acord cu divorțul, când acesta se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților.

  • LPA. Art. 42. (1) În aplicarea art. 379 alin. (1) NCC, divorțul se poate pronunța, în ipoteza prevăzută la art. 373 lit. b) NCC, din culpa unuia dintre soți, dacă instanța stabilește culpa soțului pârât în destrămarea căsătoriei.


Art. 380. Continuarea acțiunii de divorț

(1) În situația prevăzută la art. 379 alin. (1), dacă soțul recla­mant decedează în timpul procesului, moștenitorii săi pot continua acțiunea de divorț.

(2) Acțiunea continuată de moștenitori este admisă numai dacă instanța constată culpa exclusivă a soțului pârât.


§5. Divorțul din cauza stării sănătății unui soț (art. 381)
Art. 381. Condițiile divorțului

În cazul prevăzut la art. 373 lit. d), desfacerea căsătoriei se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților.


Secțiunea a 2-a. Efectele divorțului (art. 382-404)

  • LPA. Art. 39. (…) (2) Divorțul pronunțat anterior intrării în vigoare a NCC produce efectele stabilite de legea în vigoare la data când s‑a pronunțat hotărârea rămasă irevocabilă.
§1. Data desfacerii căsătoriei (art. 382)
Art. 382. Data desfacerii căsătoriei

(1) Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s‑a pronunțat divorțul a rămas definitivă.

(2) Prin excepție, dacă acțiunea de divorț este continuată de moștenitorii soțului reclamant, potrivit
art. 380, căsătoria se socotește desfăcută la data decesului.

(3) În cazul prevăzut de art. 375, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorț.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 39 C. fam.
  • N.N. Potrivit art. 382 alin. (2) NCC: „Prin excepție, dacă acțiunea de divorț este continuată de moștenitorii soțului reclamant, potrivit art. 380, căsătoria se socotește desfăcută la data decesului”.

Însă, potrivit art. 926 alin. (4) NCPC: „În cazul în care acțiunea este continuată de moștenitorii soțului reclamant, potrivit alin. (2), căsătoria se socotește desfăcută la data introducerii cererii de divorț”.


§2. Efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soți (art. 383-384)
Art. 383. Numele de familie după căsătorie

(1) La desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanța ia act de această înțelegere prin hotărârea de divorț.

(2) Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei.

(3) Dacă nu a intervenit o înțelegere sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți poartă numele dinaintea căsătoriei.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 40 C. fam.
  • JURISPRUDENȚĂ. D.C.C. (excepție de neconstituționalitate respinsă) nr. 96/2013 (M. Of. nr. 165 din 27 martie 2013): „Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că soluția legislativă criticată a mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, prin raportare la dispozițiile art. 16 din L. fundamentală, și cu o motivare similară. Astfel, CC, în jurisprudența sa (spre ex. D.C.C. nr. 1.197/2007 – M. Of. nr. 58 din 24 ianuarie 2008, și nr. 20/2010 – M. Of. nr. 79 din 5 februarie 2010), pronunțându‑se asupra prevederilor art. 40 C. fam., a statuat că aceste prevederi legale, potrivit cărora instanța poate încuviința dreptul soțului care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț să păstreze acest nume și după desfacerea căsătoriei, se aplică tuturor persoanelor aflate în această situație juridică, fără privilegii și fără discriminări, și nu aduc atingere protecției copiilor și tinerilor, familiei și nici nu constituie un abuz de drept. În prezenta cauză, autorul excepției susține neconstituționalitatea aceleiași soluții legislative, cuprinse de această dată în art. 383 alin. (2) NCC, arătând că încuviințarea dreptului unuia dintre soți de a purta numele dobândit în timpul căsătoriei și după desfacerea acesteia aduce atingere dreptului la nume al celuilalt soț și nu este justificată de necesitatea protecției interesului superior al copilului rezultat din căsătorie, dat fiind faptul că soțul căruia i s‑a încuviințat purtarea numelui se poate oricând recăsători. Analizând aceste susțineri, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate. Dreptul la nume reprezintă o caracteristică distinctivă și de identificare a persoanei fizice, are o funcție socială și exprimă atât individualitatea, cât și identitatea acesteia (a se vedea, în același sens, și jurisprudența CC Federale a Germaniei, și anume deciziile 2BvR 113/81 din 12 ian. 1982 și 1BvL 9/85 și 43/86 din 8 mar. 1988). De aceea, numele persoanei fizice, astfel cum este reglementat și prin prevederile art. 82 NCC, este o componentă esențială a dreptului general al personalității, care își găsește fundamentul ultim în conceptul de «demnitate umană», astfel cum este acesta reglementat prin art. 1 alin. (3) din Constituție. În aceste condiții, Curtea constată că soluția legislativă criticată este justificată de faptul că, de principiu, soțul care păstrează numele dobândit în timpul căsătoriei este cunoscut și identificat în societate cu acest nume. De asemenea, exercitarea autorității părintești asupra copilului rezultat din căsătorie, corelată cu necesitatea protejării interesului superior al minorului, care s‑ar putea regăsi în situații stânjenitoare ca urmare a diferenței de nume dintre acesta și părinții săi, de natură să‑i influențeze în mod negativ dezvoltarea morală și socială, reprezintă motive temeinice, de natură să justifice încuviințarea purtării de către soți a numelui dobândit în timpul căsătoriei, și după desfacerea acesteia. Mai mult, Curtea constată că purtarea aceluiași nume de către părinte și copilul său este de natură să contribuie la dezvoltarea armonioasă a acestuia din urmă în cadrul societății, fiind și o expresie a dreptului și îndatoririi părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor. În acest sens s‑a pronunțat și CEDO, spre ex. în Hot. din 22 feb. 1994, pronunțată în cauza Burghartz c. Elveției, par. 24, statuând că numele unei persoane reprezintă un mijloc de identificare personală și de apartenență la o familie. Textul de lege criticat nu este de natură să creeze privilegii sau discriminări, fiind în egală măsură aplicabil tuturor persoanelor care s‑ar regăsi în ipoteza reglementată prin dispoziția legală, respectiv atât soției care a purtat în timpul căsătoriei numele soțului, cât și soțului care s‑a aflat în aceeași situație. Referitor la susținerile privind împrejurarea că soțul căruia i s‑a încuviințat purtarea numelui dobândit în timpul căsătoriei și după desfacerea acesteia, motivat de interesul superior al copilului, s‑ar putea recăsători, ceea ce ar putea determina schimbarea numelui, Curtea reține că aceste motive depășesc sfera controlului de constituționalitate a unei norme legale, fiind probleme de aplicare a acesteia, de către instanțele de judecată, autorul excepției referindu‑se la un fapt juridic viitor și incert, respectiv o nouă căsătorie a soțului căruia i s‑a încuviințat purtarea, după divorț, a numelui dobândit în prima căsătorie, situație în care nu sunt aplicabile prevederile legale criticate în prezenta cauză”.


Art. 384. Drepturile soțului divorțat

(1) Divorțul este considerat pronunțat împotriva soțului din a cărui culpă exclusivă s‑a desfăcut căsătoria.

(2) Soțul împotriva căruia a fost pronunțat divorțul pierde drepturile pe care legea sau convențiile încheiate anterior cu terții le atribuie acestuia.

(3) Aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorțului prin acordul soților.


§3. Efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soți (art. 385-395)
I. Efecte cu privire la regimul matrimonial (art. 385-387)
Art. 385. Încetarea regimului matrimonial

(1) În cazul divor­țului, regimul matrimonial încetează între soți la data introducerii cererii de divorț.

(2) Cu toate acestea, oricare dintre soți sau amândoi, împreună, în cazul divorțului prin acordul lor, pot cere instanței de divorț să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separației în fapt.

(3) Prevederile acestui articol se aplică în mod corespunzător și în cazul divorțului prevăzut de art. 375.

  • LPA. Art. 43. Dispozițiile art. 385 NCC privind încetarea regimului matrimonial se aplică numai în cazul divorțului care intervine după data intrării în vigoare a NCC.


Art. 386. Actele încheiate în frauda celuilalt soț

(1) Actele menționate la art. 346 alin. (2), precum și actele din care se nasc obligații în sarcina comunității, încheiate de unul dintre soți după data introducerii cererii de divorț sunt anulabile, dacă au fost făcute în frauda celuilalt soț.

(2) Dispozițiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.

  • LPA. Art. 44. Dispozițiile art. 386 NCC sunt aplicabile numai în cazul în care cererea de divorț este introdusă după intrarea în vigoare a NCC, iar actele juridice sunt încheiate de un soț în frauda celuilalt soț după data introducerii cererii de divorț.


Art. 387. Opozabilitatea față de terți

(1) Hotărârea judecătorească prin care s‑a pronunțat divorțul și, după caz, certificatul de divorț prevăzut la art. 375 sunt opozabile față de terți, în condițiile legii.

(2) Dispozițiile art. 291, 334 și 335 sunt aplicabile în mod corespunzător, inclusiv în cazul prevăzut la
art. 375.


II. Dreptul la despăgubiri (art. 388)
Art. 388. Acordarea despăgubirilor

Distinct de dreptul la prestația compensatorie prevăzut la art. 390, soțul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat să îl despăgubească. Instanța de tutelă soluționează cererea prin hotărârea de divorț.

  • LPA. Art. 42. (…) (2) Dispozițiile art. 388 NCC sunt aplicabile, în cazul prevăzut la art. 373 lit. b) NCC, dacă divorțul s‑a pronunțat din culpa exclusivă a pârâtului, iar în cazul prevăzut la art. 373 lit. c) NCC, dacă divorțul s‑a pronunțat din culpa exclusivă a reclamantului. (…) Art. 45. Dispozițiile art. 388 NCC privind acordarea despăgubirilor și cele ale art. 390 NCC privind acordarea prestației compensatorii sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorț s‑au ivit după intrarea în vigoare a NCC.


III. Obligația de întreținere între foștii soți (art. 389)
Art. 389. Obligația de întreținere

(1) Prin desfacerea căsătoriei, obligația de întreținere între soți încetează.

(2) Soțul divorțat are dreptul la întreținere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacități de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are drept la întreținere și atunci când incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsă­toriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.

(3) Întreținerea datorată potrivit dispozițiilor alin. (2) se stabilește până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale și cu starea de nevoie a creditorului. Această întreținere, împreună cu întreținerea datorată copiilor, nu va putea depăși jumătate din venitul net al celui obligat la plată.

(4) Când divorțul este pronunțat din culpa exclusivă a unuia dintre soți, acesta nu beneficiază de prevederile alin. (2) și (3) decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.

(5) În afara altor cazuri prevăzute de lege, obligația de întreținere încetează prin recăsătorirea celui îndreptățit.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 41 C. fam.


IV. Prestația compensatorie (art. 390-395)
Art. 390. Condițiile prestației compensatorii

(1) În cazul în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului pârât, soțul reclamant poate beneficia de o prestație care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l‑ar determina în condițiile de viață ale celui care o solicită.

(2) Prestația compensatorie se poate acorda numai în cazul în care căsătoria a durat cel puțin 20 de ani.

(3) Soțul care solicită prestația compensatorie nu poate cere de la fostul său soț și pensie de întreținere, în condițiile art. 389.

  • LPA. A se vedea art. 45 LPA (sub art. 388 NCC).


Art. 391. Stabilirea prestației compensatorii

(1) Prestația compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei.

(2) La stabilirea prestației compensatorii se ține seama atât de resursele soțului care o solicită, cât și de mijloacele celuilalt soț din momentul divorțului, de efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, precum și de orice alte împrejurări previzibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta și starea de sănătate a soților, contribuția la creșterea copiilor minori pe care a avut‑o și urmează să o aibă fiecare soț, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfășura o activitate producătoare de venituri și altele asemenea.


Art. 392. Forma prestației compensatorii

(1) Prestația compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparțin debitorului.

(2) Renta poate fi stabilită într‑o cotă procentuală din venitul debitorului sau într‑o sumă de bani determinată.

(3) Renta și uzufructul se pot constitui pe toată durata vieții celui care solicită prestația compensatorie sau pentru o perioadă mai scurtă, care se stabilește prin hotărârea de divorț.


Art. 393. Garanții

Instanța, la cererea soțului creditor, îl poate obliga pe soțul debitor să constituie o garanție reală sau să dea cauțiune pentru a asigura executarea rentei.


Art. 394. Modificarea prestației compensatorii

(1) Instanța poate mări sau micșora prestația compen­satorie, dacă se modifică, în mod semnificativ, mijloacele debitorului și resursele creditorului.

(2) În cazul în care prestația compensatorie constă într‑o sumă de bani, aceasta se indexează de drept, trimestrial, în funcție de rata inflației.


Art. 395. Încetarea prestației compensatorii

Prestația compensatorie încetează prin decesul unuia dintre soți, prin recăsătorirea soțului creditor, precum și atunci când acesta obține resurse de natură să îi asigure condiții de viață asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 41 alin. (5) C. fam.


§4. Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori (art. 396-404)

  • RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 4/2013 (M. Of. nr. 226 din 19 aprilie 2013): „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 223 raportat la art. 39 alin. (2) din L. nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (…) prevederile art. 396‑404 NCC, referitoare la efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori, sunt aplicabile și cererilor de divorț formulate înainte de intrarea în vigoare a NCC și aflate pe rolul instanțelor de judecată în căile de atac”.
Art. 396. Raporturile dintre părinții divorțați și copiii lor minori

(1) Instanța de tutelă hotărăște, odată cu pronunțarea divor­țului, asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori, ținând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile rapor­tului de anchetă psihosocială, precum și, dacă este cazul, de învoiala părinților, pe care îi ascultă.

(2) Dispozițiile art. 264 sunt aplicabile.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 42 alin. (1) C. fam.


Art. 397. Exercitarea autorității părintești de către ambii părinți

După divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel.


Art. 398. Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte

(1) Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.

(2) Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 43 alin. (1) și (3) C. fam.


Art. 399. Exercitarea autorității părintești de către alte persoane

(1) În mod excepțional, instanța de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimțământul acestora, sau într‑o instituție de ocrotire. Acestea exercită drepturile și îndatoririle care revin părinților cu privire la persoana copilului.

(2) Instanța stabilește dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinți în comun sau de către unul dintre ei.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 42 alin. (2) și art. 43 alin. (2) C. fam.


Art. 400. Locuința copilului după divorț

(1) În lipsa înțelegerii dintre părinți sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanța de tutelă stabilește, odată cu pronunțarea divorțului, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic.

(2) Dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța îi stabilește locuința la unul dintre ei, ținând seama de interesul său superior.

(3) În mod excepțional, și numai dacă este în interesul superior al copilului, instanța poate stabili locuința acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimțământul acestora, ori la o instituție de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului și îndeplinesc toate actele obișnuite privind sănătatea, educația și învățătura sa.


Art. 401. Drepturile părintelui separat de copil

(1) În cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinții separați de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta.

(2) În caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă decide cu privire la modalitățile de exercitare a acestui drept. Ascultarea copilului este obligatorie, art. 264 fiind aplicabil.


Art. 402. Stabilirea contribuției părinților

(1) Instanța de tutelă, prin hotărârea de divorț, stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

(2) Dispozițiile titlului V privind obligația de întreținere se aplică în mod corespunzător.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 42 alin. (3) C. fam.


Art. 403. Modificarea măsurilor luate cu privire la copil

În cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a procurorului.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 44 C. fam.
  • LPA. Art. 46. Dispozițiile hotărârilor judecătorești privitoare la relațiile personale și patrimoniale dintre copii și părinții lor divorțați înainte de intrarea în vigoare a NCC pot fi modificate potrivit dispozițiilor art. 403 NCC.
  • JURISPRUDENȚĂ. D.C.C. (excepție de neconstituționalitate respinsă) nr. 227/2013 (M. Of. nr. 428 din 15 iulie 2013): „În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate [art. 403 NCC] contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 privind egalitatea cetățenilor în fața legii și art. 49 privind protecția copiilor și tinerilor. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, în realitate, aspectele relevate nu se constituie într‑o veritabilă critică de neconstituționalitate, ci reprezintă chestiuni care țin de modul de interpretare și aplicare a legii. Or, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituție, numai instanțele judecătorești sunt competente a se pronunța asupra interpretării și aplicării legii, revenind ICCJ competența de a unifica practica judiciară. Astfel, se observă că cele arătate în excepția de neconstituționalitate sunt aspecte a căror soluționare excedează competenței instanței constituționale, ceea ce și determină inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate ridicat”.


Art. 404. Raporturile dintre părinți și copiii lor minori în alte cazuri

În cazul prevăzut la art. 293 alin. (2), instanța hotărăște asupra raporturilor dintre părinți și copiii lor minori, dispozițiile art. 396‑403 fiind aplicabile în mod corespunzător.

Titlul III. Rudenia (art. 405-482)
Capitolul I. Dispoziții generale (art. 405-407)
Art. 405. Noțiune

(1) Rudenia firească este legătura bazată pe descendența unei persoane dintr‑o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.

(2) Rudenia civilă este legătura rezultată din adopția încheiată în condițiile prevăzute de lege.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 45 alin. (1) C. fam.


Art. 406. Rudenia în linie dreaptă sau colaterală

(1) Rudenia este în linie dreaptă în cazul descen­denței unei persoane dintr‑o altă persoană și poate fi ascendentă sau descendentă.

(2) Rudenia este în linie colaterală atunci când rezultă din faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.

(3) Gradul de rudenie se stabilește astfel:

  1. a) în linie dreaptă, după numărul nașterilor: astfel, copiii și părinții sunt rude de gradul întâi, nepoții și bunicii sunt rude de gradul al doilea;
  2. b) în linie colaterală, după numărul nașterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun și coborând de la acesta până la cealaltă rudă; astfel, frații sunt rude de gradul al doilea, unchiul sau mătușa și nepotul, de gradul al treilea, verii primari, de gradul al patrulea.
  • VECHIUL CC: art. 661‑663.

A se vedea, pentru vechea reglementare, și art. 45 alin. (2) și art. 46 C. fam.


Art. 407. Afinitatea

(1) Afinitatea este legătura dintre un soț și rudele celuilalt soț.

(2) Rudele soțului sunt, în aceeași linie și același grad, afinii celuilalt soț.


Capitolul II. Filiația (art. 408-450)
Secțiunea 1. Stabilirea filiației (art. 408-440)
§1. Dispoziții generale (art. 408-413)
Art. 408. Modurile de stabilire a filiației

(1) Filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii; ea se poate stabili și prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească.

(2) Filiația față de tatăl din căsătorie se stabilește prin efectul prezumției de paternitate.

(3) Filiația față de tatăl din afara căsătoriei se stabilește prin recunoaștere sau prin hotărâre judecă­torească, după caz.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 47 alin. (1), art. 56 și 57 C. fam.


Art. 409. Dovada filiației

(1) Filiația se dovedește prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și cu certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia.

(2) În cazul copilului din căsătorie, dovada se face prin actul de naștere și prin actul de căsătorie al părinților, trecute în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă corespunzătoare.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 47 alin. (2) și art. 50 C. fam.


Art. 410. Posesia de stat

(1) Posesia de stat este starea de fapt care indică legăturile de filiație și rudenie dintre copil și familia din care se pretinde că face parte. Ea constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări:

  1. a) o persoană se comportă față de un copil ca fiind al său, îngrijindu‑se de creșterea și educarea sa, iar copilul se comportă față de această persoană ca fiind părintele său;
  2. b) copilul este recunoscut de către familie, în societate și, când este cazul, de către autoritățile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său;
  3. c) copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său.

(2) Posesia de stat trebuie să fie continuă, pașnică, publică și neechivocă.


Art. 411. Posesia de stat conformă cu actul de naștere

(1) Nicio persoană nu poate reclama o altă filiație față de mamă decât aceea ce rezultă din actul său de naștere și posesia de stat conformă cu acesta.

(2) Nimeni nu poate contesta filiația față de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naștere.

(3) Cu toate acestea, dacă printr‑o hotărâre judecătorească s‑a stabilit că a avut loc o substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l‑a născut, se poate face dovada adevăratei filiații cu orice mijloc de probă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 51 C. fam.


Art. 412. Timpul legal al concepțiunii

(1) Intervalul de timp cuprins între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii. El se calculează zi cu zi.

(2) Prin mijloace de probă științifice se poate face dovada concepțiunii copilului într‑o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 61 C. fam.


Art. 413. Domeniul de aplicare

Dispozițiile prezentului capitol referitoare la copil sunt aplicabile și persoanei majore a cărei filiație este cercetată.


§2. Prezumția de paternitate familiei (art. 414)
Art. 414. Prezumția de paternitate

(1) Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei.

(2) Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 53 alin. (1) și art. 54 alin. (1) C. fam.


§3. Recunoașterea copilului (art. 415-420)
Art. 415. Felurile recunoașterii

(1) Dacă nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă sau copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți, mama îl poate recunoaște
pe copil.

(2) Copilul conceput și născut în afara căsătoriei poate fi recu­noscut de către tatăl său.

(3) După moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenți firești.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 48 alin. (1) și art. 57 alin. (1) C. fam.


Art. 416. Formele recunoașterii

(1) Recunoașterea poate fi făcută prin declarație la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor, prin înscris autentic sau prin testament.

(2) Dacă recunoașterea este făcută prin înscris autentic, o copie a acestuia este trimisă din oficiu serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor competent, pentru a se face mențiunea cores­punzătoare în registrele de stare civilă.

(3) Recunoașterea, chiar dacă a fost făcută prin testament, este irevocabilă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 48 alin. (2) și (3) și art. 57 alin. (2) și (3) C. fam.


Art. 417. Recunoașterea de către minorul necăsătorit

Minorul necăsătorit îl poate recunoaște singur pe copilul său, dacă are discernământ la momentul recunoașterii.


Art. 418. Nulitatea absolută a recunoașterii

Recunoașterea este lovită de nulitate absolută dacă:

  1. a) a fost recunoscut un copil a cărui filiație, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată. Cu toate acestea, dacă filiația anterioară a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească, recunoașterea este valabilă;
  2. b) a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenți firești;
  3. c) a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.


Art. 419. Nulitatea relativă a recunoașterii

(1) Recunoașterea poate fi anulată pentru eroare, dol sau violență.

(2) Prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data încetării violenței ori, după caz, a desco­peririi erorii sau dolului.


Art. 420. Contestarea recunoașterii de filiație

(1) Recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată oricând și de orice persoană interesată.

(2) Dacă recunoașterea este contestată de celălalt părinte, de copilul recunoscut sau de descendenții acestuia, dovada filiației este în sarcina autorului recunoașterii sau a moștenitorilor săi.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 49 și 58 C. fam.


§4. Acțiuni privind filiația (art. 421-440)

  • LPA. Art. 47. Stabilirea filiației, tăgăduirea paternității sau orice altă acțiune privitoare la filiație este supusă dispozițiilor NCC și produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuți după intrarea lui în vigoare.
I. Contestarea filiației (art. 421)
Art. 421. Acțiunea în contestația filiației

(1) Orice persoană interesată poate contesta oricând, prin acțiune în justiție, filiația stabilită printr‑un act de naștere ce nu este conform cu posesia de stat.

(2) În acest caz, filiația se dovedește prin certificatul medical constatator al nașterii, prin expertiza medico‑legală de stabilire a filiației sau, în lipsa certificatului ori în cazul imposibilității efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat.

(3) Cu toate acestea, dovada filiației nu se face prin martori decât în cazul prevăzut la art. 411 alin. (3) sau atunci când există înscrisuri care fac demnă de crezare acțiunea formulată.


II. Acțiunea în stabilirea filiației față de mamă (art. 422)
Art. 422. Acțiunea în stabilirea maternității

În cazul în care, din orice motiv, dovada filiației față de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al nașterii ori în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii, filiația față de mamă se poate stabili printr‑o acțiune în stabilirea maternității, în cadrul căreia pot fi administrate orice mijloace de probă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 50 C. fam.


Art. 423. Regimul juridic al acțiunii în stabilirea maternității

(1) Dreptul la acțiunea în stabilirea filiației față de mamă aparține copilului și se pornește, în numele acestuia, de către reprezentantul său legal.

(2) Acțiunea poate să fie pornită sau, după caz, continuată și de moștenitorii copilului, în condițiile legii.

(3) Acțiunea poate fi introdusă și împotriva moștenitorilor pretinsei mame.

(4) Dreptul la acțiune este imprescriptibil.

(5) Dacă însă copilul a decedat înainte de a introduce acțiunea, moștenitorii săi pot să o introducă în termen de un an de la data decesului.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 52 C. fam.


III. Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei (art. 423-428)
Art. 424. Stabilirea paternității prin hotărâre judecătorească

Dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaște pe copil, paternitatea acestuia se poate stabili prin hotărâre judecătorească.


Art. 425. Acțiunea în stabilirea paternității

(1) Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului și se pornește în numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră, sau de către reprezentantul lui legal.

(2) Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată și de moștenitorii copilului, în condițiile legii.

(3) Acțiunea în stabilirea paternității poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsului tată.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 59 C. fam.


Art. 426. Prezumția filiației față de pretinsul tată

(1) Paternitatea se prezumă dacă se dovedește că pretinsul tată a conviețuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepțiunii.

(2) Prezumția este înlăturată dacă pretinsul tată dovedește că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil.


Art. 427. Termenul de prescripție

(1) Dreptul la acțiunea în stabilirea paternității nu se prescrie în timpul vieții copilului.

(2) Dispozițiile art. 423 alin. (5) se aplică în mod corespunzător.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 60 C. fam.


Art. 428. Despăgubiri

(1) Mama copilului poate cere pretinsului tată să îi plătească jumătate din:

  1. a) cheltuielile nașterii și ale lehuziei;
  2. b) cheltuielile făcute cu întreținerea ei în timpul sarcinii și în perioada de lehuzie.

(2) Mama poate solicita aceste despăgubiri chiar și atunci când copilul s‑a născut mort sau a murit înainte de pronunțarea hotărârii privind stabilirea paternității.

(3) Dreptul la acțiune al mamei se prescrie în termen de 3 ani de la nașterea copilului.

(4) Mama nu poate cere aceste despăgubiri dacă nu a formulat și acțiune pentru stabilirea paternității.

(5) În afara cheltuielilor prevăzute la alin. (1), mama și moștenitorii ei au dreptul la despăgubiri pentru orice alte prejudicii, potrivit dreptului comun.


IV. Acțiuni privind filiația față de tatăl din căsătorie (art. 429-434)
Art. 429. Acțiunea în tăgada paternității

(1) Acțiunea în tăgada paternității poate fi pornită de soțul mamei, de mamă, de tatăl biologic, precum și de copil. Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată și de moștenitorii acestora, în condițiile legii.

(2) Acțiunea se introduce de către soțul mamei împotriva copilului; când acesta este decedat, acțiunea se pornește împotriva mamei sale și, dacă este cazul, a altor moștenitori ai săi.

(3) Dacă soțul este pus sub interdicție, acțiunea poate fi pornită de tutore, iar în lipsă, de un curator numit de instanța judecătorească.

(4) Mama sau copilul poate introduce acțiunea împotriva soțului. Dacă acesta este decedat, acțiunea se pornește împotriva moștenitorilor lui.

(5) Tatăl biologic poate introduce acțiunea împotriva soțului mamei și a copilului. Dacă aceștia sunt decedați, acțiunea se pornește împotriva moștenitorilor.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 54 C. fam.


Art. 430. Tăgada paternității de către soțul mamei

(1) Soțul mamei poate introduce acțiunea în tăgada paternității în termen de 3 ani, care curge fie de la data la care soțul a cunoscut că este prezumat tată al copilului, fie de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumția nu corespunde realității.

(2) Termenul nu curge împotriva soțului pus sub interdicție jude­cătorească și, chiar dacă acțiunea nu a fost pornită de tutore, ea poate fi introdusă de soț în termen de 3 ani de la data ridicării interdicției.

(3) Dacă soțul a murit înainte de împlinirea termenul menționat la alin. (1), fără a porni acțiunea, aceasta poate fi pornită de către moștenitori în termen de un an de la data decesului.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 55 C. fam.


Art. 431. Tăgada paternității de către mamă

(1) Acțiunea în tăgada paternității poate fi pornită de către mamă în termen de 3 ani de la data nașterii copilului.

(2) Dispozițiile art. 429 alin. (3) și art. 430 alin. (2) și (3) se aplică în mod corespunzător.


Art. 432. Tăgada paternității de către pretinsul tată biologic

(1) Acțiunea în tăgada paternității intro­dusă de către cel care se pretinde tată biologic poate fi admisă numai dacă acesta face dovada paternității sale față de copil.

(2) Dreptul la acțiune nu se prescrie în timpul vieții tatălui biologic. Dacă acesta a decedat, acțiunea poate fi formulată de moștenitorii săi în termen de cel mult un an de la data decesului.

(3) Dispozițiile art. 429 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 59 alin. (2)‑(3) C. fam.


Art. 433. Tăgada paternității de către copil și de către moște­nitori

(1) Acțiunea în tăgada paternității se pornește de copil, în timpul minorității sale, prin reprezentantul său legal.

(2) Dreptul la acțiune nu se prescrie în timpul vieții copilului.

(3) Dispozițiile art. 423 alin. (5) și art. 429 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 54 alin. (2) și art. 60 alin. (4) C. fam.


Art. 434. Contestarea filiației față de tatăl din căsătorie

Orice persoană interesată poate cere, oricând, instanței să constate că nu sunt întrunite condițiile pentru ca prezumția de paternitate să se aplice unui copil înregistrat în actele de stare civilă ca fiind născut din căsătorie.


V. Dispoziții comune privind acțiunile referitoare la filiație (art. 435-440)
Art. 435. Filiația legal stabilită

(1) Atât timp cât o legătură de filiație legal stabilită nu a fost contestată în justiție, nu se poate stabili, pe nicio cale, o altă filiație.

(2) Dispozițiile art. 99 alin. (4) rămân aplicabile.


Art. 436. Citarea părinților și a copilului

Părinții și copilul vor fi citați în toate cauzele referitoare la filiație, chiar și atunci când nu au calitatea de reclamant sau de pârât.


Art. 437. Inadmisibilitatea renunțării

(1) În acțiunile privitoare la filiație nu se poate renunța la drept.

(2) De asemenea, cel care introduce o acțiune privitoare la filiație în numele unui copil sau al unei persoane puse sub interdicție judecătorească, precum și copilul minor care a introdus singur, potrivit legii, o astfel de acțiune nu pot renunța la judecarea ei.


Art. 438. Situația copilului

(1) Prin hotărârea de admitere a acțiunii instanța se pronunță și cu privire la stabilirea numelui copilului, exercitarea autorității părintești și obligația părinților de a‑l întreține pe copil.

(2) În cazul în care admite o acțiune în contestarea filiației, instanța poate stabili, dacă este cazul, modul în care copilul păstrează legături personale cu acela care l‑a crescut.


Art. 439. Acțiunea formulată în caz de moștenire vacantă

În cazul în care, potrivit legii, o acțiune privitoare la filiație poate fi pornită împotriva moștenitorilor, iar moștenirea este vacantă, acțiunea poate fi introdusă împotriva comunei, orașului sau, după caz, municipiului de la locul deschiderii moștenirii. Citarea în proces a renunțătorilor, dacă există, este obligatorie.


Art. 440. Efectele stabilirii filiației asupra unui proces penal

În cazul infracțiunilor a căror calificare presupune existența unui raport de filiație care nu este legal stabilit, hotărârea penală nu poate fi pronunțată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la raportul de filiație.


Secțiunea a 2-a. Reproducerea umană asistată medical cu terț donator (art. 441-447)
Art. 441. Regimul filiației

(1) Reproducerea umană asistată medical cu terț donator nu determină nicio legătură de filiație între copil și donator.

(2) În acest caz, nicio acțiune în răspundere nu poate fi pornită împotriva donatorului.

(3) Părinți, în sensul dat de prezenta secțiune, nu pot fi decât un bărbat și o femeie sau o femeie singură.


Art. 442. Condiții

(1) Părinții care, pentru a avea un copil, doresc să recurgă la reproducerea asistată medical cu terț donator trebuie să își dea consimțământul în prealabil, în condiții care să asigure deplina confidențialitate, în fața unui notar public care să le explice, în mod expres, consecințele actului lor cu privire la filiație.

(2) Consimțământul rămâne fără efect în cazul decesului, al formulării unei cereri de divorț sau al separației în fapt, survenite anterior momentului concepțiunii realizate în cadrul reproducerii umane asistate medical. El poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în fața medicului chemat să asigure asistența pentru reproducerea cu terț donator.


Art. 443. Contestarea filiației

(1) Nimeni nu poate contesta filiația copilului pentru motive ce țin de reproducerea asistată medical și nici copilul astfel născut nu poate contesta filiația sa.

(2) Cu toate acestea, soțul mamei poate tăgădui paternitatea copilului, în condițiile legii, dacă nu a consimțit la reproducerea asistată medical realizată cu ajutorul unui terț donator.

(3) În cazul în care copilul nu a fost conceput în acest mod, dispozițiile privind tăgăduirea paternității rămân aplicabile.


Art. 444. Răspunderea tatălui

Cel care, după ce a consimțit la reproducerea asistată medical cu terț donator, nu recunoaște copilul astfel născut în afara căsătoriei răspunde față de mamă și față de copil. În acest caz, paternitatea copilului este stabilită pe cale judecătorească în condițiile art. 411 și 423.


Art. 445. Confidențialitatea informațiilor

(1) Orice informații privind reproducerea umană asistată medical sunt confidențiale.

(2) Cu toate acestea, în cazul în care, în lipsa unor astfel de informații, există riscul unui prejudiciu grav pentru sănătatea unei persoane astfel concepute sau a descendenților acesteia, instanța poate autoriza transmiterea lor, în mod confidențial, medicului sau autorităților competente.

(3) De asemenea, oricare dintre descendenții persoanei astfel concepute poate să se prevaleze de acest drept, dacă faptul de a fi privat de informațiile pe care le cere poate să prejudicieze grav sănătatea sa ori pe cea a unei persoane care îi este apropiată.


Art. 446. Raporturile dintre tată și copil

Tatăl are aceleași drepturi și obligații față de copilul născut prin reproducere asistată medical cu terț donator ca și față de un copil născut prin concepțiune naturală.


Art. 447. Reguli aplicabile

Reproducerea umană asistată medical cu terț donator, regimul său juridic, asi­gurarea confidențialității informațiilor care țin de aceasta, precum și modul de transmitere a lor se stabilesc prin lege specială.


Secțiunea a 3-a. Situația legală a copilului (art. 448-450)
Art. 448. Egalitatea în drepturi a copiilor

Copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită potrivit legii are, față de fiecare părinte și rudele acestuia, aceeași situație ca și aceea a unui copil din căsătorie.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 63 C. fam.


Art. 449. Numele copilului din căsătorie

(1) Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinților săi.

(2) Dacă părinții nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. În acest caz numele copilului se stabilește prin acordul părinților și se declară, odată cu nașterea copilului, la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor.

(3) În lipsa acordului părinților, instanța de tutelă hotărăște și comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor unde a fost înregistrată nașterea.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 62 C. fam.


Art. 450. Numele copilului din afara căsătoriei

(1) Copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinți față de care filiația a fost mai întâi stabilită.

(2) În cazul în care filiația a fost stabilită ulterior și față de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinților, poate lua numele de familie al părintelui față de care și‑a stabilit filiația ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de către părinți, împreună, la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor la care a fost înregistrată nașterea. În lipsa acordului părinților se aplică dispozițiile art. 449 alin. (3).

(3) În cazul în care copilul și‑a stabilit filiația în același timp față de ambii părinți, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 449 alin. (2) și (3).

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 64 C. fam.


Capitolul III. Adopția (art. 451-482)

  • LPA. Art. 49. Adopțiile încuviințate înainte de intrarea în vigoare a NCC rămân supuse, în ceea ce privește validitatea lor, legii în vigoare la data când au fost încuviințate.
Secțiunea 1. Dispoziții generale (art. 451-454)
Art. 451. Noțiune

Adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 1 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 452. Principiile adopției

Adopția este supusă cumulativ următoarelor principii:

  1. a) interesul superior al copilului;
  2. b) necesitatea de a asigura creșterea și educarea copilului într‑un mediu familial;
  3. c) continuitatea creșterii și educării copilului, ținându‑se seama de originea sa etnică, lingvistică, religioasă și culturală;
  4. d) celeritatea în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției.
  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 5 alin. (1) L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 453. Adopția internațională

Condițiile și procedura adopției internaționale, ca și efectele acesteia asupra cetățeniei copilului se stabilesc prin lege specială.


Art. 454. Procedura adopției

(1) Adopția se încuviințează de către instanța de tutelă, dacă este în interesul superior al copilului și sunt îndeplinite toate celelalte condiții prevăzute de lege.

(2) Procedura adopției este reglementată prin lege specială.


Secțiunea a 2-a. Condițiile de fond ale adopției (art. 455-468)
§1. Persoanele care pot fi adoptate (art. 455-458)
Art. 455. Vârsta adoptatului

(1) Copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacității depline de exercițiu.

(2) Cu toate acestea, poate fi adoptată, în condițiile legii, și persoana care a dobândit capacitate deplină de exercițiu, dacă a fost crescută în timpul minorității de către cel care dorește să o adopte.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 5 alin. (2)-(3) L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).
  • LPA. Art. 48. Dispozițiile art. 455 NCC sunt aplicabile și în cazul în care minorul dobândește capacitate de exercițiu anticipată, potrivit art. 40 NCC.


Art. 456. Pluralitatea de adoptați – frați și surori

Adopția fraților, indiferent de sex, de către persoane sau familii diferite se poate face numai dacă acest lucru este în interesul lor superior.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 6 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 457. Interzicerea adopției între frați

Adopția între frați, indiferent de sex, este interzisă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 8 alin. (1) L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 458. Situația soților

Adopția a 2 soți sau foști soți de către același adoptator sau familie adop­tatoare, precum și adopția între soți sau foști soți sunt interzise.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 8 alin. (2) L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


§2. Persoanele care pot adopta (art. 459-462)
Art. 459. Capacitatea și starea de sănătate

Persoanele care nu au capacitate deplină de exercițiu, precum și persoanele cu boli psihice și handicap mintal nu pot adopta.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 8 alin. (3) și art. 9 alin. (1) L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 460. Diferența de vârstă

(1) Adoptatorul trebuie să fie cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât adoptatul.

(2) Pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate încuviința adopția chiar dacă diferența de vârstă dintre adoptat și adoptator este mai mică decât 18 ani, dar nu mai puțin de 16 ani.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 9 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 461. Condițiile morale și materiale

(1) Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să îndepli­nească garanțiile morale și condițiile materiale necesare creșterii, educării și dezvoltării armonioase a copilului.

(2) Îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1) se atestă de către autoritățile competente, potrivit legii speciale.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 10 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 462. Adopția simultană sau succesivă

(1) Două persoane nu pot adopta împreună, nici simultan și nici succesiv, cu excepția cazului în care sunt soț și soție.

(2) Cu toate acestea, o nouă adopție poate fi încuviințată atunci când:

  1. a) adoptatorul sau soții adoptatori au decedat; în acest caz, adopția anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de încuviințare a noii adopții;
  2. b) adopția anterioară a încetat din orice alt motiv.

(3) Două persoane de același sex nu pot adopta împreună.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 7 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


§3. Consimțământul la adopție (art. 463-468)
Art. 463. Persoanele care consimt la adopție

(1) Pentru încheierea unei adopții este necesar consim­țământul următoarelor persoane:

  1. a) părinții firești ori, după caz, tutorele copilului ai cărui părinți firești sunt decedați, necunoscuți, declarați morți sau dispăruți ori puși sub interdicție, în condițiile legii;
  2. b) adoptatul care a împlinit 10 ani;
  3. c) adoptatorul sau, după caz, soții din familia adoptatoare, când aceștia adoptă împreună;
  4. d) soțul celui care adoptă, cu excepția cazului în care lipsa discernământului îl pune în imposibilitatea de a‑și manifesta voința.

(2) Nu este valabil consimțământul dat în considerarea promisiunii sau obținerii efective a unor foloase, indiferent de natura acestora.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 11 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 464. Situații speciale privind consimțământul părinților

(1) Dacă unul dintre părinții firești este necunoscut, mort, declarat mort, precum și dacă se află, din orice motiv, în imposibilitate de a‑și manifesta voința, consimțământul celuilalt părinte este îndestulător. Când ambii părinți se află în una dintre aceste situații, adopția se poate încheia fără consimțământul lor.

(2) Părintele sau părinții decăzuți din exercițiul drepturilor părintești ori cărora li s‑a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului. În aceste cazuri, consimțământul celui care exercită autoritatea părintească este și el obligatoriu.

(3) Persoana căsătorită care a adoptat un copil trebuie să consimtă la adopția aceluiași copil de către soțul său. Consimțământul părinților firești nu mai este necesar în acest caz.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 12 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 465. Libertatea consimțământului părinților

Părinții firești ai copilului sau, după caz, tutorele trebuie să consimtă la adopție în mod liber, necondiționat și numai după ce au fost informați în mod cores­punzător asupra consecințelor adopției, în special asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului cu familia sa de origine.


Art. 466. Darea și revocarea consimțământului părinților

(1) Consimțământul la adopție al părinților firești sau, după caz, al tutorelui poate fi dat numai după trecerea unui termen de 60 de zile de la data nașterii copilului.

(2) Consimțământul dat în condițiile alin. (1) poate fi revocat în termen de 30 de zile de la data exprimării lui.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 16 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 467. Refuzul părinților de a‑și da consimțământul

În mod excepțional, instanța de tutelă poate trece peste refuzul părinților firești sau, după caz, al tutorelui de a consimți la adopție, dacă se dovedește, cu orice mijloc de probă, că acesta este abuziv și instanța apreciază că adopția este în interesul superior al copilului, ținând seama și de opinia acestuia, dată în condițiile legii, cu motivarea expresă a hotărârii în această privință.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 13 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 468. Condițiile exprimării consimțământului

Condițiile în care își exprimă consimțământul per­soanele chemate să consimtă la adopție sunt reglementate prin lege specială.


Secțiunea a 3-a. Efectele adopției (art. 469-474)
Art. 469. Data adopției

Adopția produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost încuviințată.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 56 alin. (1) L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 470. Efectele asupra rudeniei

(1) Prin adopție se stabilesc filiația dintre adoptat și cel care adoptă, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.

(2) Raporturile de rudenie încetează între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și părinții firești și rudele acestora, pe de altă parte.

(3) Când adoptator este soțul părintelui firesc sau adoptiv, legăturile de rudenie ale adoptatului înce­tează numai în raport cu părintele firesc și rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 56 alin. (2) și (3) L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 471. Raporturile dintre adoptator și adoptat

(1) Adoptatorul are față de copilul adoptat drepturile și îndatoririle părintelui față de copilul său firesc.

(2) În cazul în care cel care adoptă este soțul părintelui firesc al adoptatului, drepturile și îndatoririle părintești se exercită de către adoptator și părintele firesc căsătorit cu acesta.

(3) Adoptatul are față de adoptator drepturile și îndatoririle pe care le are orice persoană față de părinții săi firești.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 57 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 472. Decăderea adoptatorului din exercițiul drepturilor părintești

Dacă adoptatorul este decăzut din exercițiul drepturilor părintești, instanța de tutelă, ținând seama de interesul superior al copilului, poate să instituie tutela sau una dintre măsurile de protecție prevăzute de lege. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile.


Art. 473. Numele adoptatului

(1) Copilul adoptat dobândește prin adopție numele de familie al celui care adoptă.

(2) Dacă adopția se face de către 2 soți ori de către soțul care adoptă copilul celuilalt soț, iar soții au nume comun, copilul adoptat poartă acest nume. În cazul în care soții nu au nume de familie comun, ei sunt obligați să declare instanței care încuviințează adopția numele pe care acesta urmează să îl poarte. Dacă soții nu se înțeleg, hotărăște instanța. Dispozițiile art. 264 rămân aplicabile.

(3) Pentru motive temeinice, instanța, încuviințând adopția, la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare și cu consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea pre­numelui copilului adoptat.

(4) În cazul adopției unei persoane căsătorite, care poartă un nume comun cu celălalt soț, soțul adoptat poate lua numele adoptatorului, cu consimțământul celuilalt soț, dat în fața instanței care încuviințează adopția.

(5) Pe baza hotărârii definitive de încuviințare a adopției, serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor competent întocmește, în condițiile legii, un nou act de naștere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești. Vechiul act de naștere se păstrează, menționându‑se pe marginea acestuia întocmirea noului act.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 59 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 474. Informațiile cu privire la adopție

Informațiile cu privire la adopție sunt confidențiale. Modul în care adoptatul este informat cu privire la adopție și la familia sa de origine, precum și regimul juridic general al informațiilor privind adopția se stabilesc prin lege specială.


Secțiunea a 4-a. Încetarea adopției (art. 475-482)
Art. 475. Încetarea adopției

Adopția încetează prin desfacere sau ca urmare a anulării ori a constatării nulității sale.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 60 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 476. Desfacerea adopției

(1) Adopția este desfăcută de drept în cazul prevăzut la art. 462 alin. (2) lit. a).

(2) De asemenea, adopția poate fi desfăcută în cazul în care față de adoptat este necesară luarea unei măsuri de protecție prevăzute de lege, dacă desfacerea adopției este în interesul superior al copilului. În acest caz, adopția se consideră desfăcută la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care se dispune măsura de protecție, în condițiile legii.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 61 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 477. Desfacerea adopției la cererea adoptatorului

(1) Adopția poate fi desfăcută la cererea adop­tatorului sau a familiei adoptatoare, dacă adoptatul a atentat la viața lor sau a ascendenților ori des­cendenților lor, precum și atunci când adoptatul s‑a făcut vinovat față de adoptatori de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin 2 ani.

(2) Dacă adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului, adopția poate fi desfăcută la cererea celor care ar fi venit la moștenire împreună cu adoptatul sau în lipsa acestuia.

(3) Adopția poate fi desfăcută la cererea adoptatorului numai după ce adoptatul a dobândit capacitate deplină de exercițiu, în condițiile legii, chiar dacă faptele au fost săvârșite anterior acestei date.


Art. 478. Desfacerea adopției la cererea adoptatului

Adopția poate fi desfăcută la cererea adopta­tului dacă adoptatorul s‑a făcut vinovat față de adoptat de faptele prevăzute la art. 477.


Art. 479. Anularea adopției

(1) Adopția poate fi anulată la cererea oricărei persoane chemate să consimtă la încheierea ei și al cărei consimțământ a fost viciat prin eroare asupra identității adoptatului, dol sau violență.

(2) Acțiunea poate fi formulată în termen de 6 luni de la descoperirea erorii sau a dolului ori de la data încetării violenței, dar nu mai târziu de 2 ani de la încheierea adopției.


Art. 480. Nulitatea absolută a adopției

(1) Sunt nule adopția fictivă, precum și cea încheiată cu încăl­carea condițiilor de formă sau de fond, dacă, în acest din urmă caz, legea nu o sancționează cu nulitatea relativă.

(2) Adopția este fictivă dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului.

(3) Acțiunea în constatarea nulității adopției poate fi formulată de orice persoană interesată.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 62 alin. (1) și art. 63 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 481. Menținerea adopției

Instanța poate respinge cererea privind nulitatea dacă menținerea adopției este în interesul celui adoptat. Acesta este întotdeauna ascultat, dispozițiile art. 264 aplicându‑se în mod corespunzător.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 62 alin. (2) L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 482. Efectele încetării adopției

(1) La încetarea adopției, părinții firești ai copilului redobândesc drepturile și îndatoririle părintești, cu excepția cazului când instanța hotărăște că este în interesul superior al copilului să instituie tutela sau o altă măsură de protecție a copilului, în condițiile legii.

(2) De asemenea, adoptatul redobândește numele de familie și, după caz, prenumele avut înainte de încuviințarea adopției. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, instanța poate încuviința ca acesta să păstreze numele dobândit prin adopție.

(3) Adoptatul este întotdeauna ascultat în condițiile art. 264.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 65 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

Titlul IV. Autoritatea părintească (art. 483-512)

  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 1793/2014 (www.scj.ro): „cereri sau măsuri privind ocrotirea copilului minor prin părinți se regăsesc în NCC (…) în C. a II‑a, T. IV «Autoritatea părintească»”.
Capitolul I. Dispoziții generale (art. 483-486)
Art. 483. Autoritatea părintească

(1) Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți.

(2) Părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate.

(3) Ambii părinți răspund pentru creșterea copiilor lor minori.


Art. 484. Durata autorității părintești

Autoritatea părintească se exercită până la data când copilul dobândește capacitatea deplină de exercițiu.


Art. 485. Îndatorirea de respect

Copilul datorează respect părinților săi indiferent de vârsta sa.


Art. 486. Neînțelegerile dintre părinți

Ori de câte ori există neînțelegeri între părinți cu privire la exercițiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești, instanța de tutelă, după ce îi ascultă pe părinți și luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăște potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile.

  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 3416/2014 (www.scj.ro): „În speță, situația juridică invocată prin acțiune derivă din raportul de filiație dintre minoră și părinții săi, ceea ce determină incidența regulilor în materia autorității părintești. Potrivit dispozițiilor art. 486 NCC, ori de câte ori există neînțelegeri între părinți cu privire la exercițiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești, instanța de tutelă este cea care hotărăște, potrivit interesului superior al copilului. Conform dispozițiilor art. 114 alin. (1) NCC, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de NCC în competența instanței de tutelă și de familie se soluționează de instanța în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul sau reședința persoana ocrotită. Sintagma «cereri privind ocrotirea persoanei fizice» include și cererea vizând ocrotirea minorului prin părinți, în sensul art. 106 alin. (1) tz. I NCC, respectiv cererile care decurg din autoritatea părintească reglementată de T. IV din C. a II‑a «Despre familie» NCC. Totodată, se reține și incidența dispozițiilor art. 265 NCC, potrivit cărora toate măsurile date prin C. a II‑a «Despre familie» NCC în competența instanței judecătorești, toate litigiile privind aplicarea dispozițiilor acestei cărți, precum și măsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale sunt de competența instanței de tutelă. Teza finală a acestui text de lege se referă la faptul că dispozițiile art. 107 NCC sunt aplicabile în mod corespunzător”.


Capitolul II. Drepturile și îndatoririle părintești (art. 487-502)
Art. 487. Conținutul autorității părintești

Părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profe­sională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copi­lului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 101 C. fam.


Art. 488. Îndatoririle specifice

(1) Părinții au îndatorirea de a crește copilul în condiții care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială în mod armonios.

(2) În acest scop, părinții sunt obligați:

  1. a) să coopereze cu copilul și să îi respecte viața intimă, privată și demnitatea;
  2. b) să prezinte și să permită informarea și lămurirea copilului despre toate actele și faptele care l‑ar putea afecta și să ia în considerare opinia acestuia;
  3. c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea și realizarea drepturilor copilului;
  4. d) să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice cu atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului.


Art. 489. Măsurile disciplinare

Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinți decât cu respectarea demnității copilului. Sunt interzise luarea unor măsuri, precum și aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoțională a copilului.


Art. 490. Drepturile părintelui minor

(1) Părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani are numai drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului.

(2) Drepturile și îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutorelui sau, după caz, altei persoane, în condițiile legii.


Art. 491. Religia copilului

(1) Părinții îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în condițiile legii, ținând seama de opinia, vârsta și de gradul de maturitate ale acestuia, fără a‑l putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios.

(2) Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să își aleagă liber confesiunea religioasă.


Art. 492. Numele copilului

Părinții aleg prenumele și, când este cazul, numele de familie al copilului, în condițiile legii.


Art. 493. Supravegherea copilului

Părinții au dreptul și îndatorirea de supraveghere a copilului minor.


Art. 494. Relațiile sociale ale copilului

Părinții sau reprezentanții legali ai copilului pot, numai în baza unor motive temeinice, să împiedice corespondența și legăturile personale ale copilului în vârstă de până la 14 ani. Neînțelegerile se soluționează de către instanța de tutelă, cu ascultarea copilului, în condițiile
art. 264.


Art. 495. Înapoierea copilului de la alte persoane

(1) Părinții pot cere oricând instanței de tutelă înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fără drept.

(2) Instanța de tutelă poate respinge cererea numai dacă înapoierea este vădit contrară interesului superior al copilului.

(3) Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 103 C. fam.


Art. 496. Locuința copilului

(1) Copilul minor locuiește la părinții săi.

(2) Dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor stabili, de comun acord, locuința copilului.

(3) În caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă hotărăște, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială și ascultându‑i pe părinți și pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Dispozițiile art. 264 rămân aplicabile.

(4) Locuința copilului, stabilită potrivit prezentului articol, nu poate fi schimbată fără acordul părinților decât în cazurile prevăzute expres de lege.

(5) Părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuința acestuia. Instanța de tutelă poate limita exercițiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 100 C. fam.


Art. 497. Schimbarea locuinței copilului

(1) Dacă afectează exercițiul autorității sau al unor drepturi părintești, schimbarea locuinței copilului, împreună cu părintele la care locuiește, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al celuilalt părinte.

(2) În caz de neînțelegere între părinți, hotărăște instanța de tutelă potrivit interesului superior al copilului, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială și ascultându‑i pe părinți. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile.


Art. 498. Schimbarea felului învățăturii ori al pregătirii profe­sionale

(1) Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere părinților să își schimbe felul învățăturii sau al pregătirii profesionale ori locuința necesară desăvârșirii învățăturii ori pregătirii sale profesionale.

(2) Dacă părinții se opun, copilul poate sesiza instanța de tutelă, iar aceasta hotărăște pe baza raportului de anchetă psihosocială. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 102 C. fam.


Art. 499. Obligația de întreținere

(1) Tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându‑i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională.

(2) Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinții au obligația de a‑i asigura con­dițiile necesare pentru creșterea, educarea și pregătirea sa profesională.

(3) Părinții sunt obligați să îl întrețină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani.

(4) În caz de neînțelegere, întinderea obligației de întreținere, felul și modalitățile executării, precum și contribuția fiecăruia dintre părinți se stabilesc de instanța de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială.

● VECHEA REGLEMENTARE: art. 107 C. fam.


Art. 500. Independența patrimonială

Părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moștenire și la întreținere.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 106 C. fam.


Art. 501. Administrarea bunurilor copilului

(1) Părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum și de a‑l reprezenta în actele juridice civile ori de a‑i încuviința aceste acte, după caz.

(2) După împlinirea vârstei de 14 ani minorul își exercită drepturile și își execută obligațiile singur, în condițiile legii, însă numai cu încuviințarea părinților și, după caz, a instanței de tutelă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 105 alin. (1)-(2) și art. 124 alin. (2) C. fam.


Art. 502. Alte dispoziții aplicabile

(1) Drepturile și îndatoririle părinților cu privire la bunurile copilului sunt aceleași cu cele ale tutorelui, dispozițiile care reglementează tutela fiind aplicabile în mod corespunzător.

(2) Cu toate acestea, nu se întocmește inventarul prevăzut la art. 140, în cazul în care copilul nu are alte bunuri decât cele de uz personal.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 105 alin. (3) C. fam.


Capitolul III. Exercitarea autorității părintești (art. 503-507)
Art. 503. Modul de exercitare a autorității părintești

(1) Părinții exercită împreună și în mod egal autoritatea părintească.

(2) Față de terții de bună‑credință, oricare dintre părinți, care îndeplinește singur un act curent pentru exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești, este prezumat că are și consimțământul celuilalt părinte.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 98 alin. (1) C. fam.
  • LPA. Art. 50. Dispozițiile art. 503 alin. (2) NCC privind prezumția de mandat tacit reciproc între părinți sunt aplicabile în cazul actelor curente încheiate de unul dintre părinți, după intrarea în vigoare a NCC.


Art. 504. Exercitarea autorității părintești în caz de divorț

Dacă părinții sunt divorțați, autoritatea părintească se exercită potrivit dispozițiilor referitoare la efectele divorțului în raporturile dintre părinți și copii.


Art. 505. Copilul din afara căsătoriei

(1) În cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv față de ambii părinți, autoritatea părintească se exercită în comun și în mod egal de către părinți, dacă aceștia conviețuiesc.

(2) Dacă părinții copilului din afara căsătoriei nu conviețuiesc, modul de exercitare a autorității părintești se stabilește de către instanța de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispozițiile privitoare la divorț.

(3) Instanța sesizată cu o cerere privind stabilirea filiației este obligată să dispună asupra modului de exercitare a autorității părintești, fiind aplicabile prin asemănare dispozițiile privitoare la divorț.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 65 C. fam.


Art. 506. Învoiala părinților

Cu încuviințarea instanței de tutelă părinții se pot înțelege cu privire la exercitarea autorității părintești sau cu privire la luarea unei măsuri de protecție a copilului, dacă este respectat interesul superior al acestuia. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile.


Art. 507. Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte

Dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv, se află în neputință de a‑și exprima voința, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 98 alin. (2) C. fam.


Capitolul IV. Decăderea din exercițiul drepturilor părintești (art. 508-512)
Art. 508. Condiții

(1) Instanța de tutelă, la cererea autorităților administrației publice cu atribuții în domeniul protecției copilului, poate pronunța decăderea din exercițiul drepturilor părintești dacă părintele pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.

(2) Cererea se judecă de urgență, cu citarea părinților și pe baza raportului de anchetă psihosocială. Participarea procurorului este obligatorie.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 109 C. fam.


Art. 509. Întinderea decăderii

(1) Decăderea din exercițiul drepturilor părintești este totală și se întinde asupra tuturor copiilor născuți la data pronunțării hotărârii.

(2) Cu toate acestea, instanța poate dispune decăderea numai cu privire la anumite drepturi părintești ori la anumiți copii, dar numai dacă, în acest fel, nu sunt primejduite creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copiilor.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 111 C. fam.


Art. 510. Obligația de întreținere

Decăderea din exercițiul drepturilor părintești nu scutește părintele de obligația sa de a da întreținere copilului.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 110 C. fam.


Art. 511. Instituirea tutelei

În cazul în care, după decăderea din exercițiul drepturilor părintești, copilul se află în situația de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinți, se instituie tutela.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 113 C. fam.


Art. 512. Redarea exercițiului drepturilor părintești

(1) Instanța redă părintelui exercițiul drepturilor părintești, dacă au încetat împrejurările care au dus la decăderea din exercițiul acestora și dacă părintele nu mai pune în pericol viața, sănătatea și dezvoltarea copilului.

(2) Până la soluționarea cererii, instanța poate îngădui părintelui să aibă legături personale cu copilul, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 112 C. fam.


Titlul V. Obligația de întreținere (art. 513-534)
Capitolul I. Dispoziții generale (art. 513-515)
Art. 513. Caracterul legal al obligației de întreținere

Obligația de întreținere există numai între persoanele prevăzute de lege. Ea se datorează numai dacă sunt întrunite condițiile cerute de lege.


Art. 514. Caracterul personal al obligației de întreținere

(1) Obligația de întreținere are caracter personal.

(2) Ea se stinge prin moartea debitorului sau a creditorului obligației de întreținere, dacă prin lege nu se prevede altfel.

(3) Dreptul la întreținere nu poate fi cedat și nu poate fi urmărit decât în condițiile prevăzute de lege.


Art. 515. Inadmisibilitatea renunțării la întreținere

Nimeni nu poate renunța pentru viitor la dreptul său la întreținere.


Capitolul II. Persoanele între care există obligația de întreținere și ordinea în care aceasta se datorează (art. 516-523)
Art. 516. Subiectele obligației de întreținere

(1) Obligația de întreținere există între soț și soție, rudele în linie dreaptă, între frați și surori, precum și între celelalte persoane anume prevăzute de lege.

(2) Dispozițiile alin. (1) privind obligația de întreținere între rudele în linie dreaptă, precum și între frați și surori sunt aplicabile și în cazul adopției.

(3) Obligația de întreținere există între foștii soți, în condițiile prevăzute de lege.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 86 C. fam.


Art. 517. Întreținerea copilului de către soțul părintelui său

(1) Soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț este obligat să presteze întreținere copilului cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinții săi firești au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie.

(2) La rândul său, copilul poate fi obligat să dea întreținere celui care l‑a întreținut astfel timp de 10 ani.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 87 C. fam.


Art. 518. Obligația de întreținere aparținând moștenitorilor

(1) Moștenitorii persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i‑a dat întreținere fără a avea obligația legală sunt ținuți, în măsura valorii bunurilor moștenite, să continue întreținerea, dacă părinții minorului au murit, sunt dispăruți sau sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreținut este minor.

(2) În cazul în care sunt mai mulți moștenitori, obligația este solidară, fiecare dintre ei contribuind la întreținerea minorului proporțional cu valoarea bunurilor moștenite.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 96 C. fam.


Art. 519. Ordinea de plată a întreținerii

Întreținerea se datorează în ordinea următoare:

  1. a) soții și foștii soți își datorează întreținere înaintea celorlalți obligați;
  2. b) descendentul este obligat la întreținere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai mulți descendenți sau mai mulți ascendenți, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepărtat;
  3. c) frații și surorile își datorează întreținere după părinți, însă înaintea bunicilor.
  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 89 C. fam.


Art. 520. Întreținerea în cazul desfacerii adopției

După încetarea adopției, adoptatul poate cere întreținere numai de la rudele sale firești sau, după caz, de la soțul său.


Art. 521. Pluralitatea de debitori

(1) În cazul în care mai multe dintre persoanele prevăzute la art. 516 sunt obligate să întrețină aceeași persoană, ele vor contribui la plata întreținerii, proporțional cu mijloacele pe care le au.

(2) Dacă părintele are drept la întreținere de la mai mulți copii, el poate, în caz de urgență, să pornească acțiunea numai împotriva unuia dintre ei. Cel care a plătit întreținerea se poate întoarce împotriva celorlalți obligați pentru partea fiecăruia.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 90 C. fam.


Art. 522. Obligația subsidiară

În cazul în care cel obligat în primul rând la întreținere nu are mijloace îndestulătoare pentru a acoperi nevoile celui care o cere, instanța de tutelă le poate obliga pe celelalte persoane îndatorate la întreținere să o completeze, în ordinea stabilită la art. 519.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 91 C. fam.


Art. 523. Divizibilitatea întreținerii

Când cel obligat nu poate presta, în același timp, întreținere tuturor celor îndreptățiți să o ceară, instanța de tutelă, ținând seama de nevoile fiecăreia dintre aceste persoane, poate hotărî fie ca întreținerea să se plătească numai uneia dintre ele, fie ca întreținerea să se împartă între mai multe sau toate persoanele îndreptățite să o ceară. În acest caz, instanța hotărăște, totodată, modul în care se împarte întreținerea între persoanele care urmează a o primi.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 92 C. fam.


Capitolul III. Condițiile obligației de întreținere (art. 524-528)
Art. 524. Creditorul întreținerii

Are drept la întreținere numai cel care se află în nevoie, neputându‑se întreține din munca sau din bunurile sale.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 86 alin. (2) C. fam.


Art. 525. Dreptul la întreținere al minorului

(1) Minorul care cere întreținere de la părinții săi se află în nevoie dacă nu se poate întreține din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri.

(2) Cu toate acestea, în cazul în care părinții n‑ar putea presta întreținerea fără a‑și primejdui propria lor existență, instanța de tutelă poate încuviința ca întreținerea să se asigure prin valorificarea bunurilor pe care acesta le are, cu excepția celor de strictă necesitate.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 86 alin. (3) C. fam.


Art. 526. Comportamentul necorespunzător

(1) Nu poate pretinde întreținere acela care s‑a făcut vinovat față de cel obligat la întreținere de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri.

(2) Acela care se află în stare de nevoie din culpa sa poate cere numai întreținerea de strictă necesitate.


Art. 527. Debitorul întreținerii

(1) Poate fi obligat la întreținere numai cel care are mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace.

(2) La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreținerea se ține seama de veniturile și bunurile acestuia, precum și de posibilitățile de realizare a acestora; de ase­menea, vor fi avute în vedere celelalte obligații ale sale.

  • RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 21/2015 (M. Of. nr. 943 din 21 decembrie 2015): „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 527 alin. (2) și art. 529 alin. (1) și (2) NCC, echivalentul valoric al normei de hrană prevăzute de art. 2 alin. (4) și art. 4 alin. (4) O.G. nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, rep., cu modif. și compl. ult., nu se include în totalul veniturilor nete lunare în raport de care se stabilește pensia de întreținere datorată de către părinte copilului”.


Art. 528. Dovada stării de nevoie

Starea de nevoie a persoanei îndreptățite la întreținere, precum și mijloacele celui care datorează întreținere pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.


Capitolul IV. Stabilirea și executarea obligației de întreținere (art. 529-534)
Art. 529. Cuantumul întreținerii

(1) Întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui care urmează a o plăti.

(2) Când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii și o jumătate pentru 3 sau mai mulți copii.

(3) Cuantumul întreținerii datorate copiilor, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăși jumătate din venitul net lunar al celui obligat.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 94 alin. (1) și (3) C. fam.
  • RIL. A se vedea Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 21/2015 (sub art. 527 NCC).


Art. 530. Modalitățile de executare

(1) Obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională.

(2) Dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanța de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani.

(3) Pensia de întreținere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într‑o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreținere. Dispozițiile art. 529 alin. (2) și (3) rămân aplicabile.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 93 C. fam.


Art. 531. Modificarea și încetarea pensiei de întreținere

(1) Dacă se ivește o schimbare în ceea ce privește mijloacele celui care prestează întreținerea și nevoia celui care o primește, instanța de tutelă, potrivit împrejurărilor, poate mări sau micșora pensia de întreținere sau poate hotărî încetarea plății ei.

(2) Pensia de întreținere stabilită într‑o sumă fixă se indexează de drept, trimestrial, în funcție de rata inflației.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 94 alin. (2) C. fam.
  • LPA. Art. 51. Dispozițiile art. 531 NCC privind modificarea și încetarea pensiei de întreținere sunt aplicabile și în cazul pensiilor de întreținere stabilite prin hotărâre judecătorească anterior intrării în vigoare a NCC.


Art. 532. Data de la care se datorează pensia de întreținere

(1) Pensia de întreținere se datorează de la data cererii de chemare în judecată.

(2) Cu toate acestea, pensia poate fi acordată și pentru o perioadă anterioară, dacă introducerea cererii de chemare în judecată a fost întârziată din culpa debitorului.


Art. 533. Plata pensiei de întreținere

(1) Pensia de întreținere se plătește în rate periodice, la termenele convenite de părți sau, în lipsa acordului lor, la cele stabilite prin hotărâre judecătorească.

(2) Chiar dacă creditorul întreținerii a decedat în perioada cores­punzătoare unei rate, întreținerea este datorată în întregime pentru acea perioadă.

(3) De asemenea, părțile pot conveni sau, dacă sunt motive temeinice, instanța de tutelă poate hotărî ca întreținerea să se execute prin plata anticipată a unei sume globale care să acopere nevoile de întreținere ale celui îndreptățit pe o perioadă mai îndelungată sau pe întreaga perioadă în care se datorează între­ținerea, în măsura în care debitorul întreținerii are mijloacele necesare acoperirii acestei obligații.


Art. 534. Restituirea întreținerii nedatorate

Dacă, din orice motiv, se dovedește că întreținerea prestată, de bunăvoie sau ca urmare a unei hotărâri judecătorești, nu era datorată, cel care a executat obligația poate să ceară restituirea de la cel care a primit‑o sau de la cel care avea, în realitate, obligația să o presteze, în acest din urmă caz, pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

Cartea a III-a. Despre bunuri (art. 535-952)

  • PROTOCOLUL NR. 1 CEDO. Art. 1. Protecția proprietății. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata, impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.

CEDO‑1434/02, 35370/02 și 1385/03 (hot. Lupaș ș.a. c. România): „83. Curtea reamintește, în primul rând, că ea nu poate analiza o cerere decât în măsura în care se referă la evenimente întâmplate după intrarea în vigoare a Convenției în ceea ce privește partea contractantă în discuție. În speță, bunurile aflate în litigiu au fost expropriate în 1950, adică înainte de 20 iunie 1994, dată la care Convenția a intrat în vigoare pentru România. Așadar, Curtea nu este competentă ratione temporis să analizeze circumstanțele exproprierii terenurilor litigioase. 84. Prin urmare, reclamanții nu se pot plânge de o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care procedurile în cauză se referă la «bunuri» ai căror titulari sunt, în sensul acestei prevederi. Noțiunea de «bunuri» poate include atât «bunuri actuale», cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamanții pot pretinde că au cel puțin o «speranță legitimă» de a obține folosirea efectivă a unui drept de proprietate (…). 85. În speță, Curtea constată că nicio instanță internă sau autoritate administrativă nu le‑a recunoscut reclamanților în mod definitiv dreptul de a li se restitui terenurile în litigiu. Rezultă că reclamanții nu au niciun «bun actual» în sensul jurisprudenței citate. 86. Rămâne de analizat dacă ei puteau avea cel puțin o «speranță legitimă» de a li se recunoaște un drept de proprietate asupra acestor bunuri. 87. În această problemă, Curtea a statuat deja că o creanță nu poate fi considerată ca o «valoare patrimonială» decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată printr‑o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (…). 88. În speță, Curtea observă că creanța în restituirea pe care o puteau eventual invoca reclamanții era, de la bun început, o creanță condițională, deoarece chestiunea reunirii condițiilor legale pentru a li se restitui terenurile trebuia soluționată în cadrul acțiunilor în revendicare pe care le‑au formulat. 89. Desigur, Judecătoria (…) care a judecat cererea de restituire a terenului adiacent celor revendicate de către reclamanți a dat câștig de cauză moștenitorului fostului proprietar, pe motivul că Decretul de expropriere nr. 102 din 20 aprilie 1950 încălcase prevederile constituționale în vigoare la acea dată. 90. Cu toate acestea, Curtea constată, după exemplul Guvernului, că în dreptul intern sentința Judecătoriei (…) nu are autoritate de lucru judecat decât în ceea ce privește părțile implicate în acest litigiu. Așadar, nimic nu permite Curții să speculeze care ar fi fost concluziile instanțelor interne dacă ar fi analizat pe fond acțiunile în revendicare ale reclamanților. Prin urmare, Curtea consideră că sentința menționată mai sus nu învestea reclamanții cu un drept executoriu de a obține restituirea terenurilor ce au aparținut autorilor lor. 91. Prin urmare, Sentința din 5 decembrie 1994 nu era suficientă pentru a genera un interes patrimonial ce constituie o «valoare patrimonială» ce reclamă protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 (…). 92. În lumina considerentelor de mai sus, Curtea apreciază că acel capăt de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 este incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenției și trebuie respins conform art. 35 §§3 și 4 din Convenție” (M. Of. nr. 464 din 10 iulie 2007).

CEDO‑21397/02 (hot. Dimitrie Dan Popescu c. România): „23. (…) vânzarea de către stat a unui bun al altcuiva unor terți de bună‑credință, chiar dacă a fost anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală de despăgubire, a constituit o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1” (M. Of. nr. 566 din 17 august 2007).

CEDO‑63.945/00 (hot. Weissman ș.a. c. România): „un reclamant nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le critică se referă la «bunurile» sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de «bunuri» poate acoperi atât «bunurile actuale», cât și valorile patrimoniale, înțelegându‑se prin aceasta creanțele în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o «speranță legitimă» de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotrivă, speranța de a vedea recunoscut un drept de proprietate a cărui exercitare este imposibilă nu poate fi considerată un «bun» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și este similară unei creanțe sub condiție rezolutorie (…). 59. Cât despre noțiunea de «speranță legitimă», Curtea amintește, de asemenea, că, deoarece interesul patrimonial vizat este de natura creanței, nu poate fi considerat o «valoare patrimonială» decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (…). 62. Pe de altă parte, Curtea observă că, în ciuda a ceea ce afirmă Guvernul, jurisprudența CSJ recunoaște, de asemenea, un drept la restituirea chiriilor încasate de stat după introducerea unei acțiuni de revendicare. (…) 63. În consecință și fără a specula asupra posibilului rezultat al cererii de rambursare adresate de reclamanți, dacă aceasta ar fi fost examinată pe fond, Curtea estimează că reclamanții puteau pretinde să aibă o «speranță legitimă» de a vedea concretizat, măcar în parte, dreptul lor referitor la restituirea fructelor civile, conform dispozițiilor CC și jurisprudenței CSJ (…). 64. Cât despre existența unei ingerințe, Curtea constată că anularea acțiunii de restituire a chiriilor a suprimat practic orice șansă a reclamanților de a obține rambursarea chiriilor în litigiu. Este vorba deci despre o ingerință în dreptul de proprietate al acestora. 65. Curtea amintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează în esență dreptul de proprietate. El conține trei norme distincte: prima, care este exprimată în prima frază a primului alineat și îmbracă un caracter general, enunță principiul respectului proprietății; a doua, care figurează în a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o subordonează anumitor condiții; cât despre a treia, consemnată în cel de‑al doilea alineat, recunoaște statelor contractante puterea de a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor. Totuși, cele trei reguli nu sunt «distincte», în sensul că nu ar avea legătură între ele: a doua și a treia privesc cazurile particulare în care se aduce atingere dreptului la respectarea proprietății asupra bunurilor și trebuie interpretate în lumina principiului general enunțat în prima regulă. Prin urmare, trebuie cercetat dacă a fost menținut un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale reclamanților (…). 66. În speță, Guvernul invocă faptul că anularea acțiunii ține, în primul rând, de dreptul intern și de aprecierea sa de către jurisdicțiile naționale și că, în orice caz, dreptul reclamanților de a pretinde rambursarea unei eventuale creanțe era în parte prescris. 67. În legătură cu primul argument al Guvernului, Curtea reiterează constatarea făcută cu ocazia examinării plângerii bazate pe art. 6 alin. (1) CEDO, și anume că, în ciuda marjei de apreciere pe care o au jurisdicțiile interne, anularea acțiunii din cauza neachitării taxei de timbru a adus atingere dreptului lor de acces la un tribunal. Or, ținând cont de faptul că lezarea dreptului la respectarea proprietății asupra bunurilor reclamanților decurge din imposibilitatea de a‑și valorifica creanța în fața jurisdicțiilor interne, Curtea estimează că puterea de apreciere cu care sunt învestite aceste jurisdicții nu ar justifica lezarea dreptului garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1. 68. Cât despre susținerea Guvernului bazată pe prescrierea acțiunii, presupunând chiar că prescripția se aplică în speța de față, Curtea observă că dreptul de creanță al reclamanților nu ar fi stins decât în parte, ceea ce Guvernul nu contestă. 69. Întrucât Guvernul nu a explicat într‑o manieră convingătoare de ce reclamanții nu au primit nicio despăgubire în schimbul exploatării imobilului de către stat, Curtea consideră că nu s‑a păstrat un just echilibru între protecția dreptului de proprietate al reclamanților și exigențele interesului general. 70. Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1” (M. Of. nr. 588 din 27 august 2007).

CEDO‑75951/01 (hot. Viașu c. România): „58. (…) un reclamant nu poate susține o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție decât în măsura în care deciziile pe care le contestă se referă la «bunurile» sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de «bunuri» poate cuprinde atât «bunuri actuale», cât și valori patrimoniale inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o «speranță legitimă» să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (…). De asemenea, Curtea a mai afirmat că speranța de a obține recunoașterea subzistenței unui fost drept de proprietate ce s‑a aflat o perioadă lungă de timp în imposibilitate de exercitare efectivă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. De același regim beneficiază și o creanță condițională care se stinge prin nerealizarea condiției (…). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de către un regim anterior, o legislație similară poate fi considerată ca și cum ar genera un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea persoanelor care întrunesc condițiile de restituire. Același principiu se poate aplica și în privința dispozițiilor de restituire sau de despăgubire stabilite în baza unei legislații adoptate înainte de ratificarea Convenției, dacă această legislație rămâne în vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1 (…). 60. Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, neexecutarea unei hotărâri care recunoaște un drept de proprietate constituie o ingerință în sensul primei tz. a primului alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1, care enunță principiul general al respectării proprietății” (M. Of. nr. 361 din 29 mai 2009).

CEDO‑21911/03 (hot. Tudor Tudor ș.a. c. România): „37. (…) persoana care se pretinde victimă ar trebui să recurgă în mod normal la căile de atac interne disponibile și suficiente pentru a permite o reparație pentru încălcările pretinse. Existența căilor de atac respective trebuie să fie suficient de sigură nu numai teoretic, ci și practic, altfel acestea nu respectă cerințele de accesibilitate și caracterul efectiv” (M. Of. nr. 778 din 13 noiembrie 2009).

CEDO‑30.767/05 și 33.800/06 (hot. Maria Atanasiu ș.a. c. România): „2. (…) a) Principii ce decurg din jurisprudența Curții. 134. Curtea reamintește că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la «bunurile» sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea «bunuri» poate cuprinde atât «bunuri actuale», cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o «speranță legitimă» de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (…). 135. Curtea reamintește, de asemenea, că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le‑au fost transferate înainte să ratifice Convenția (…). 136. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într‑un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (…). 137. Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o «valoare patrimonială» decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr‑o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (…). b) Aplicarea principiilor menționate mai sus. (…) 140. Astfel, Curții îi este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii «bunuri» și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui «bun actual» în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr‑o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i‑au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (…). 141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a L. nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. 142. Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într‑o «valoare patrimonială», în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. 143. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le‑a recunoscut doamnelor (…) în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (…), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. 144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un «bun actual» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s‑ar putea prevala. 145. Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite. Curtea acordă importanță și faptului că Primăria (…) refuză încă să se conformeze deciziei irevocabile a ICCJ (…), fără a oferi o justificare valabilă. 146. Prin urmare, trebuie concluzionat că, în ciuda faptului că primăria nu a emis până în prezent o decizie, reclamantele sunt cel puțin beneficiarele unui drept de a fi despăgubite. Având în vedere hotărârile judecătorești interne, care reprezintă, în sensul hotărârilor anterioare ale Curții, «o jurisprudență bine stabilită a instanțelor», această creanță constituie un «interes patrimonial» suficient de bine stabilit în dreptul intern și care ține de noțiunea «bun» la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1 (M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010).

CEDO‑41857/02 (hot. Florescu și alții c. România): „25. Curtea observă că reclamantul a obținut o hotărâre definitivă ce constată nulitatea deciziei de confiscare a bunului. În ciuda acestei constatări, instanțele interne au refuzat să anuleze contractul de vânzare‑cumpărare care avea ca obiect același bun, pe motiv că reclamantul nu făcuse dovada relei‑credințe a părților din respectivul contract (…). 26. Curtea consideră că constatarea ilegalității confiscării bunului, precum și lipsa de titlu al statului asupra aceluiași bun au ca efect recunoașterea, indirectă și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului său. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil și nici nu a fost contestat sau infirmat până în prezent. 27. Având în vedere aceste elemente și ținând cont de jurisprudența recentă, Curtea constată că în speță problema existenței unui bun nu poate fi pusă la îndoială (…). 28. Curtea reamintește că a statuat deja că vânzarea de către stat a bunului altcuiva către terți, chiar dacă este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altcuiva și chiar dacă terții erau de bună‑credință, reprezintă o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (…). 29. Pe deasupra, Curtea a mai constatat într‑o altă cauză că statul își încălcase obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în fața chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare. Aceasta a considerat că incertitudinea generală astfel creată s‑a repercutat asupra reclamantului, care s‑a văzut în imposibilitatea de a recupera totalitatea bunului său, deși dispunea de o decizie definitivă care condamna statul să i‑l restituie (…). 30. În speță, Curtea nu distinge niciun motiv de a se abate de la jurisprudența menționată mai sus, situația de fapt fiind aproximativ aceeași. În cauza de față (…), terțe persoane au devenit proprietari după ce dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului a făcut obiectul unei confirmări definitive. Și (…) reclamantul în speță a fost recunoscut ca proprietar legitim, instanțele constatând ilegalitatea confiscării, precum și lipsa unui titlu deținut de stat. (…) 33. Prin urmare, Curtea consideră că faptul că reclamantul a fost privat de dreptul de proprietate asupra bunului său, combinat cu lipsa totală de despăgubire de mai mult de 4 ani, l‑a făcut să sufere o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, în speță a avut loc încălcarea acestei prevederi” (M. Of. nr. 805 din 2 decembrie 2010).

CEDO‑36268/02, 25416/04, 25500/04, 43454/06, 24717/07, 16297/08 și 17068/08 (hot. Jarnea ș.a. c. România): „13. (…) art. 1 din Protocolul nr. 1 conține 3 norme distincte: prima normă, prevăzută în prima tz. a primului par., este de natură generală și enunță principiul respectării bunurilor; a doua normă, inclusă în a doua tz. a primului par., reglementează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; a treia normă, menționată în al doilea par., recunoaște că statele contractante au dreptul, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. Aceste norme nu sunt totuși fără legătură între ele. A doua și a treia normă privesc cazurile speciale de ingerință în dreptul la respectarea bunurilor și ar trebui interpretate așadar prin prisma principiului formulat în prima normă” (M. Of. nr. 556 din 7 august 2012).

CEDO‑57265/08 (dec. Dumitru Daniel Dumitru ș.a. c. România): „38. (…) Neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia (…) poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată «bun» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. (…) 41. Chemată să se pronunțe asupra respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a considerat că legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale și economice, de o amplă marjă de apreciere pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a actului. Curtea respectă modul în care acesta concepe imperativele de interes general, cu excepția cazului în care hotărârea se dovedește lipsită în mod vădit de temei rațional (…). 42. În plus, Curtea a declarat incompatibilă cu cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție eșalonarea plății datoriilor stabilite pe cale judiciară, deoarece actul de eșalonare nu avea statut de «lege» în sensul jurisprudenței Curții (…) sau deoarece mecanismul de eșalonare, deși respecta noțiunea de «lege», fusese aplicat în mod defectuos (…).” (M. Of. nr. 709 din 17 octombrie 2012).

CEDO‑1231/04 (hot. Fundația Bucovina Mission Inc. și Fundația Bucovina București c. România): „14. (…) reclamantelor li s‑a recunoscut dreptul de proprietate printr‑o hotărâre definitivă pronunțată de instanțele interne din România. Curtea consideră că reclamantele aveau un «bun» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (M. Of. nr. 753 din 4 decembrie 2013).

CEDO‑6235/04 (hot. Rogojină c. România): „23. (…) faptul că reclamanții nu au putut primi despăgubirile stabilite într‑o hotărâre definitivă și că nu au nicio certitudine privind data la care ar putea să le primească le‑a cauzat un prejudiciu disproporționat și excesiv, incompatibil cu dreptul acestora la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1” (M. Of. nr. 322 din 5 mai 2014).

Dec. ICCJ (SC I) nr. 694/2013 (www.scj.ro): „pentru a putea invoca prevederile art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, reclamantul ar trebui să aibă un «bun» în sensul acestui articol. Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecția Convenției trebuie să facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual. În cauza Atanasiu și alții contra României se arată că un «bun actual» există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s‑a pronunțat în prealabil o hotărâre definitivă și executorie prin care nu numai s‑a recunoscut calitatea de proprietar, ci s‑a și dispus în sensul restituirii bunului”.

  • CDFUE. Art. 17. Dreptul de proprietate. (1) Orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le‑a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit‑o. Folosința bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general.
Titlul I. Bunurile și drepturile reale în general (art. 535-554)
Capitolul I. Despre bunuri în general (art. 535-550)
Secțiunea 1. Despre distincția bunurilor (art. 535-546)
Art. 535. Noțiune

Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.

Art. 536. Bunurile mobile și imobile. Bunurile sunt mobile sau imobile.

  • VECHIUL CC: art. 461.


Art. 536. Bunurile mobile și imobile

Bunurile sunt mobile sau imobile.

  • VECHIUL CC: art. 461.


Art. 537. Bunurile imobile

Sunt imobile terenurile, izvoarele și cursurile de apă, plantațiile prinse în rădăcini, construcțiile și orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele și alte instalații de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum și tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent.

  • VECHIUL CC: art. 462‑465, art. 467‑468 și art. 470.


Art. 538. Bunurile care rămân sau devin imobile

(1) Rămân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuințate, atât timp cât sunt păstrate în aceeași formă, precum și părțile integrante ale unui imobil care sunt temporar detașate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate.

(2) Materialele aduse pentru a fi întrebuințate în locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinație.

  • VECHIUL CC: art. 469.


Art. 539. Bunurile mobile

(1) Bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt bunuri mobile.

(2) Sunt bunuri mobile și undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum și energia de orice fel produse, captate și transmise, în condițiile legii, de orice persoană și puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora.

  • VECHIUL CC: art. 472‑474.


Art. 540. Bunurile mobile prin anticipație

(1) Bogățiile de orice natură ale solului și subsolului, fructele neculese încă, plantațiile și construcțiile încorporate în sol devin mobile prin anticipație, atunci când, prin voința părților, sunt privite în natura lor individuală în vederea detașării lor.

(2) Pentru opozabilitate față de terți, este necesară notarea în cartea funciară.

  • VECHIUL CC: art. 465 alin. (2) și art. 466.


Art. 541. Universalitatea de fapt

(1) Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași persoane și au o destinație comună stabilită prin voința acesteia sau prin lege.

(2) Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte.


Art. 542. Regulile aplicabile drepturilor purtând asupra bunurilor

(1) Dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile și drepturile reale asupra acestora.

(2) Celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse, în limitele prevăzute de lege, regulilor referitoare la bunurile mobile.

  • VECHIUL CC: art. 471 și art. 474.


Art. 543. Bunurile fungibile și bunurile nefungibile

(1) Bunurile sunt fungibile sau nefungibile.

(2) Sunt fungibile bunurile determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligații.

(3) Prin act juridic, un bun fungibil prin natura sa poate fi considerat ca nefungibil.


Art. 544. Bunurile consumptibile și bunurile neconsumptibile

(1) Bunurile sunt consumptibile sau neconsumptibile.

(2) Sunt consumptibile bunurile mobile a căror întrebuințare obișnuită implică înstrăinarea sau con­sumarea substanței.

(3) Un bun consumptibil prin natura sa poate deveni neconsumptibil dacă, prin act juridic, i se schimbă întrebuințarea.


Art. 545. Bunurile divizibile și bunurile indivizibile

(1) Bunurile sunt divizibile sau indivizibile.

(2) Bunurile care nu pot fi împărțite în natură fără a li se schimba destinația sunt bunuri indivizibile.

(3) Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil.


Art. 546. Bunurile principale și bunurile accesorii

(1) Bunul care a fost destinat, în mod stabil și exclusiv, întrebuințării econo­mice a altui bun este accesoriu atât timp cât satisface această utilizare.

(2) Destinația comună poate să fie stabilită numai de proprietarul ambelor bunuri.

(3) Dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situația juridică a bunului principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a bunului principal.

(4) Încetarea calității de bun accesoriu nu poate fi însă opusă unui terț care a dobândit anterior drepturi privitoare la bunul principal.

(5) Separarea temporară a unui bun accesoriu de bunul principal nu îi înlătură această calitate.

(6) Drepturile unui terț privitoare la un bun nu pot fi încălcate prin transformarea acestuia în bun accesoriu.


Secțiunea a 2-a. Produsele bunurilor (art. 547-550)
Art. 547. Produsele bunurilor

Produsele bunurilor sunt fructele și productele.


Art. 548. Fructele

(1) Fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua substanța acestuia. Fructele sunt: naturale, industriale și civile. Fructele civile se numesc și venituri.

(2) Fructele naturale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute fără intervenția omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producția și sporul animalelor.

(3) Fructele industriale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute ca rezultat al intervenției omului, cum ar fi recoltele de orice fel.

(4) Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor și dividendele.

● VECHIUL CC: art. 522‑523.


Art. 549. Productele

Productele sunt produsele obținute dintr‑un bun cu consumarea sau diminuarea substanței acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr‑o carieră și altele asemenea.


Art. 550. Dobândirea fructelor și a productelor

(1) Fructele și productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel.

(2) Dreptul de proprietate asupra fructelor naturale și industriale se dobândește la data separării de bunul care le‑a produs.

(3) Dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândește zi cu zi.

(4) Cel care, fără acordul proprietarului, avansează cheltuielile necesare pentru producerea și perce­perea fructelor sau productelor poate cere restituirea cheltuielilor.

(5) În acest caz, produsele sau contravaloarea acestora pot fi reținute până la restituirea cheltuielilor. Cu toate acestea, proprietarul poate cere obligarea posesorului la predarea produselor ori a contravalorii acestora dacă furnizează o garanție îndestulătoare.

  • VECHIUL CC: art. 483‑484.


Capitolul II. Drepturile reale în general (art. 551-554)
Art. 551. Drepturile reale

Sunt drepturi reale:

  1. dreptul de proprietate;
  2. dreptul de superficie;
  3. dreptul de uzufruct;
  4. dreptul de uz;
  5. dreptul de abitație;
  6. dreptul de servitute;
  7. dreptul de administrare;
  8. dreptul de concesiune;
  9. dreptul de folosință;
  10. drepturile reale de garanție;
  11. alte drepturi cărora legea le recunoaște acest caracter.


Art. 552. Formele de proprietate

Proprietatea este publică sau privată.


Art. 553. Proprietatea privată

(1) Sunt obiect al proprietății private toate bunurile de uz sau de interes privat aparținând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului și al unităților administrativ‑teritoriale.

(2) Moștenirile vacante se constată prin certificat de vacanță succesorală și intră în domeniul privat al comunei, orașului sau municipiului, după caz, fără înscriere în cartea funciară. Imobilele cu privire la care s‑a renunțat la dreptul de proprietate conform art. 562 alin. (2) se dobândesc, fără înscriere în cartea funciară, de comună, oraș sau municipiu, după caz, și intră în domeniul privat al acestora prin hotărârea consiliului local.

(3) Moștenirile vacante și imobilele menționate la alin. (2), aflate în străinătate, se cuvin statului român.

(4) Bunurile obiect al proprietății private, indiferent de titular, sunt și rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel. Ele pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite și pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege.

  • VECHIUL CC: art. 477.
  • LPA. Art. 55. Dispozițiile art. 553 alin. (2) NCC se aplică numai moștenirilor deschise după intrarea în vigoare a NCC.


Art. 554. Proprietatea publică

(1) Bunurile statului și ale unităților administrativ‑teritoriale care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul proprietății publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea.

(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică și dreptului de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă.

  • VECHIUL CC: art. 478.


Titlul II. Proprietatea privată (art. 555-692)
Capitolul I. Dispoziții generale (art. 555-566)
Secțiunea 1. Conținutul, întinderea și stingerea dreptului de proprietate privată (art. 555-562)
Art. 555. Conținutul dreptului de proprietate privată

(1) Proprie­tatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege.

(2) În condițiile legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de modalități și dezmembrăminte, după caz.

  • VECHIUL CC: art. 475 și art. 480.


Art. 556. Limitele exercitării dreptului de proprietate privată

(1) Dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale obiectului său. Acestea sunt limitele corporale ale bunului care formează obiectul dreptului de proprietate, cu îngrădirile stabilite prin lege.

(2) Prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate.

(3) Exercitarea dreptului de proprietate poate fi limitată și prin voința proprietarului, cu excepțiile prevăzute de lege.


Art. 557. Dobândirea dreptului de proprietate

(1) Dreptul de proprietate se poate dobândi, în con­dițiile legii, prin convenție, moștenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună‑credință în cazul bunurilor mobile și al fructelor, prin ocupațiune, tradițiune, precum și prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăși.

(2) În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ.

(3) Prin lege se pot reglementa și alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate.

(4) Cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se dobândește prin înscriere în cartea funciară, cu respectarea dispozițiilor prevăzute la art. 888.

  • VECHIUL CC: art. 644‑649.

A se vedea, pentru vechea reglementare, și art. 7 L. nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică (M. Of. nr. 448 din 24 noiembrie 1998; cu modif. ult.).


Art. 558. Riscul pieirii bunului

Proprietarul suportă riscul pieirii bunului, dacă acesta n‑a fost asumat de o altă persoană sau dacă prin lege nu se dispune altfel.


Art. 559. Întinderea dreptului de proprietate asupra terenurilor

(1) Proprietatea terenului se întinde și asupra subsolului și a spațiului de deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale.

(2) Proprietarul poate face, deasupra și în subsolul terenului, toate construcțiile, plantațiile și lucrările pe care le găsește de cuviință, în afară de excepțiile stabilite de lege, și poate trage din ele toate foloasele pe care acestea le‑ar produce. El este ținut să respecte, în condițiile și în limitele determinate de lege, drepturile terților asupra resurselor minerale ale subsolului, izvoarelor și apelor subterane, lucrărilor și instalațiilor subterane și altora asemenea.

(3) Apele de suprafață și albiile acestora aparțin proprietarului terenului pe care se formează sau curg, în condițiile prevăzute de lege. Proprietarul unui teren are, de asemenea, dreptul de a apropria și de a utiliza, în condițiile legii, apa izvoarelor și a lacurilor aflate pe terenul respectiv, apa freatică, precum și apele pluviale.

  • VECHIUL CC: art. 489‑491.


Art. 560. Obligația de grănițuire

Proprietarii terenurilor învecinate sunt obligați să contribuie la gră­nițuire prin reconstituirea hotarului și fixarea semnelor corespunzătoare, suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de aceasta.

  • VECHIUL CC: art. 584.


Art. 561. Dreptul de îngrădire

Orice proprietar poate să își îngrădească proprietatea, suportând, în con­dițiile legii, cheltuielile ocazionate.

  • VECHIUL CC: art. 585.


Art. 562. Stingerea dreptului de proprietate

(1) Dreptul de proprietate privată se stinge prin pieirea bunului, dar nu se stinge prin neuz. El poate fi însă dobândit de altul prin uzucapiune sau într‑un alt mod, în cazurile și condițiile anume determinate de lege.

(2) Proprietarul poate abandona bunul său mobil sau poate renunța, prin declarație autentică, la dreptul de proprietate asupra bunului imobil, înscris în cartea funciară. Dreptul se stinge în momentul părăsirii bunului mobil, iar dacă bunul este imobil, prin înscrierea în cartea funciară, în condițiile legii, a declarației de renunțare.

(3) Exproprierea se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu justă și prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietar și expropriator. În caz de divergență asupra cuantumului despăgubirilor, acesta se stabilește pe cale judecătorească.

(4) Nu pot fi supuse confiscării decât bunurile destinate sau folosite pentru săvârșirea unei infracțiuni ori contravenții sau cele rezultate din acestea.

  • VECHIUL CC: art. 481.


Secțiunea a 2-a. Apărarea dreptului de proprietate privată (art. 563-566)
Art. 563. Acțiunea în revendicare

(1) Proprietarul unui bun are dreptul de a‑l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul.

(2) Dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel.

(3) Dreptul de proprietate dobândit cu bună‑credință, în condițiile legii, este pe deplin recunoscut.

(4) Hotărârea judecătorească prin care s‑a admis acțiunea în revendicare este opozabilă și poate fi executată și împotriva terțului dobânditor, în condițiile Codului de procedură civilă.

  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 2100/2014 (www.scj.ro): „ICCJ reține că domeniul de reglementare a L. nr. 10/2001, care este o lege specială de reparație a căror dispoziții se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480 CC, precum și în raport de dispozițiile art. 563 alin. (1) și (2) NCC, invocate de reclamanți în acțiune. L. nr. 10/2001 reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 mar. 1945‑22 dec. 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent că preluarea s‑a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și‑ar fi putut găsi dezlegare până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 481 CC, sau ulterior intrării în vigoare, în temeiul dispozițiilor art. 563 alin. (1) și (2) NCC. Dreptul comun a fost înlocuit cu L. nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței, procedură specială care asigură toate garanțiile necesare, inclusiv accesul la instanță. În acest context, Înalta Curte constată că nici abrogarea dispozițiilor art. 480 CC și adoptarea dispozițiilor art. 563 NCC, apreciate de reclamant ca fiind aplicabile în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 6 alin. (6) NCC, nu conduce la ideea aplicării dispozițiilor legii generale, prioritar față de dispozițiile legii speciale, în temeiul principiului activității legii noi în vigoare la data formulării acțiunii în revendicare, tempus regit actum. Potrivit normelor de interpretare general admise de practica judecătorească, precum și de doctrină, modificarea normei generale nu atrage după sine modificarea implicită a normei speciale, în măsura în care acest lucru nu este expres menționat în textul de lege”.


Art. 564. Acțiunea negatorie

(1) Proprietarul poate intenta acțiunea negatorie contra oricărei persoane care pretinde că este titularul vreunui drept real, altul decât cel de proprietate, asupra bunului său.

(2) Dreptul la acțiunea negatorie este imprescriptibil.


Art. 565. Proba dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise în cartea funciară

În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară.


Art. 566. Efectele admiterii acțiunii în revendicare

(1) Pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat. În aceleași condiții, pârâtul va fi obligat la restituirea productelor sau a contravalorii acestora. În toate cazurile, despăgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii.

(2) Posesorul de rea‑credință sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, și la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar.

(3) Proprietarul poate fi obligat, la cerere, să restituie posesorului cheltuielile necesare pe care acesta le‑a făcut.

(4) Cheltuielile utile se restituie, la cerere, în limita sporului de valoare, dacă prin lege nu se prevede altfel.

(5) De asemenea, proprietarul va putea fi obligat, la cerere, la restituirea cheltuielilor necesare pentru producerea și culegerea fructelor sau a productelor.

(6) Pârâtul are un drept de retenție asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea și culegerea acestora, cu excepția cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o garanție îndestulătoare.

(7) Dreptul de retenție nu poate fi exercitat în niciun caz asupra bunului frugifer sau când intrarea în stăpânirea materială a bunului s‑a făcut prin violență ori fraudă sau când produsele sunt bunuri perisabile ori sunt supuse, ca urmare a trecerii unei perioade scurte de timp, unei scăderi semnificative a valorii lor.

(8) Proprietarul nu este dator să acopere cheltuielile voluptuare. Posesorul are dreptul de a‑și însuși lucrările efectuate cu aceste cheltuieli numai dacă prin aceasta bunul nu se deteriorează.

(9) Dispozițiile alin. (3), (4) și (8) se aplică numai în acele situații în care cheltuielile nu se concretizează într‑o lucrare nouă, caz în care sunt incidente dispozițiile corespunzătoare din materia accesiunii imobiliare artificiale.


Capitolul II. Accesiunea (art. 567-601)
Secțiunea 1. Dispoziții generale (art. 567-568)
Art. 567. Dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune

Prin accesiune, proprietarul unui bun devine proprietarul a tot ce se alipește cu bunul ori se încorporează în acesta, dacă legea nu prevede altfel.

  • VECHIUL CC: art. 482 și 488.


Art. 568. Formele accesiunii

Accesiunea este naturală, când unirea sau încorporarea este urmarea unui eveniment natural, ori artificială, când rezultă din fapta proprietarului ori a unei alte persoane.


Secțiunea a 2-a. Accesiunea imobiliară naturală (art. 569-576)
Art. 569. Aluviunile

Adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare revin proprietarului fondului riveran, numai dacă ele se formează treptat.

  • VECHIUL CC: art. 495.


Art. 570. Terenul lăsat de apele curgătoare

Proprietarul fondului riveran dobândește, de asemenea, terenul lăsat de apele curgătoare care s‑au retras treptat de la țărmul respectiv.

  • VECHIUL CC: art. 496.
  • DISPOZIȚII CONEXE. L. apelor nr. 107/1996 (M. Of. nr. 244 din 8 octombrie 1996; cu modif. ult.): Art. 42. (1) În situația în care un curs de apă își formează o albie nouă, părăsind în mod natural pe cea veche, riveranii sau utilizatorii de apă pot să solicite, prin derogare de la prevederile art. 496 CC [art. 570 NCC], în termen de un an, aprobarea Administrației Naționale «Apele Române» pentru readucerea apei în vechea albie, pe cheltuiala acestora. Litigiile se soluționează de instanțele judecătorești. (2) Dacă, în termen de un an de la sfârșitul anului în care apa a părăsit albia, nu se formulează o cerere conform alin. (1), albia veche rămâne în proprietatea riveranilor, iar albia nouă se consideră albie naturală, se introduce în domeniul public al statului, se înregistrează în Cadastrul apelor și se dă în administrarea Administrației Naționale «Apele Române». (3) Pentru interese publice, readucerea apei în albia veche se realizează la propunerea Administrației Naționale «Apele Române», cu consultarea riveranilor, cu avizul comitetului de bazin și cu aprobarea Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, cheltuielile suportându‑se de la bugetul de stat”.


Art. 571. Terenul lăsat de apele stătătoare

(1) Proprietarul terenului înconjurat de heleșteie, iazuri, canale și alte asemenea ape stătătoare nu devine proprietarul terenurilor apărute prin scăderea tem­porară a acestor ape sub înălțimea de scurgere.

(2) Tot astfel, proprietarul acestor ape nu dobândește niciun drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice.

  • VECHIUL CC: art. 497.


Art. 572. Avulsiunea

Proprietarul terenului de la care o apă curgătoare a smuls brusc o porțiune de mal din teren, alipind‑o la terenul altui proprietar riveran, nu pierde dreptul de proprietate asupra părții desprinse dacă o revendică în termen de un an de la data faptului.

  • VECHIUL CC: art. 498.


Art. 573. Albiile râurilor, insulele și prundișurile

(1) Albiile râurilor aparțin proprietarilor riverani, cu excepția acelora care, potrivit legii, fac obiectul proprietății publice.

(2) Insulele și prundișurile care nu sunt în legătură cu terenurile având malul la nivelul mediu al apei revin proprietarului albiei.

(3) Dacă insula aparține proprietarilor riverani și trece peste jumătatea apei, fiecare dintre ei are dreptul de proprietate asupra părții de insulă ce se întinde spre el pornind de la jumătatea apei.

  • VECHIUL CC: art. 499 și 500.


Art. 574. Dreptul de proprietate asupra insulelor nou‑formate

În cazul în care o apă curgătoare, formându‑și un braț nou, înconjoară terenul unui proprietar riveran, el rămâne proprietar asupra insulei astfel create.

  • VECHIUL CC: art. 501.


Art. 575. Albiile părăsite de apele curgătoare

Albia părăsită de o apă curgătoare care și‑a format un nou curs va avea regimul juridic stabilit în legea specială.

  • VECHIUL CC: art. 502.
  • DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 107/1996: Art. 3. (1) Aparțin domeniului public al statului apele de suprafață cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 km2, malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și potențialul valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime. (2) Albiile minore ale cursurilor de apă cu lungimi mai mici de 5 km și cu bazine hidrografice ce nu depășesc suprafața de 10 km2, pe care apele nu curg permanent, aparțin deținătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg. Proprietarii acestor albii trebuie să folosească aceste ape în concordanță cu condițiile generale de folosire a apei în bazinul respectiv. (3) Insulele, care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparțin proprietarului albiei apei. (31) Pentru lacurile de acumulare permanente a căror execuție a fost finanțată din fonduri alocate de la bugetul de stat, suprafețele din lac aflate sub cota coronamentului barajului fac parte din domeniul public al statului și se includ în categoria terenurilor acoperite de apă, asimilându‑se cu noțiunea de albie minoră. (4) Apa subterană poate fi folosită de proprietarul terenului, numai în măsura în care este utilizată conform art. 9 alin. (2). (5) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1) pepinierele și crescătoriile piscicole aflate în afara cursurilor de apă”.


Art. 576. Accesiunea naturală asupra animalelor

(1) Animalele domestice rătăcite pe terenul altuia îi revin acestuia din urmă dacă proprietarul nu le revendică în termen de 30 de zile de la data declarației făcute la primărie de către proprietarul terenului.

(2) Porumbeii, iepurii, peștii și alte asemenea animale care trec pe fondul altui proprietar aparțin acestuia cât timp rămân pe fond, cu excepția cazului în care trecerea a fost provocată prin fraudă sau prin artificii.

(3) Roiul de albine trecut pe terenul altuia revine proprietarului acestuia numai dacă proprietarul roiului nu îl urmărește sau încetează să îl urmărească timp de două zile.

  • VECHIUL CC: art. 503.
  • LPA. Art. 57. Dispozițiile art. 576 NCC se aplică situațiilor născute după intrarea în vigoare a NCC.

Secțiunea a 3-a. Accesiunea imobiliară artificială (art. 577-597)

  • LPA. Art. 58. (1) În toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opțiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării. (2) Până la îndeplinirea condițiilor prevăzute în art. 56 alin. (1), ori de câte ori proprietarul imobilului are un drept de opțiune, el dobândește dreptul de proprietate asupra lucrării începute după intrarea în vigoare a NCC de la data cererii de chemare în judecată prin care a solicitat recunoașterea dreptului său de proprietate asupra lucrării, dacă acțiunea a fost admisă.
§1. Dispoziții comune (art. 577-579)
Art. 577. Dobândirea lucrării de către proprietarul imobilului

(1) Construcțiile, plantațiile și orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil, denumite în continuare lucrări, revin proprietarului acelui imobil dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel.

(2) Când lucrarea este realizată de proprietarul imobilului cu materialele sale sau cu materialele altuia, dreptul de proprietate asupra lucrării se naște în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei, dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel.


Art. 578. Categoriile de lucrări

(1) Lucrările pot fi autonome sau adăugate, cu caracter durabil sau provizoriu.

(2) Lucrările autonome sunt construcțiile, plantațiile și orice alte lucrări cu caracter de sine stătător reali­zate asupra unui imobil.

(3) Lucrările adăugate nu au caracter de sine stătător. Ele pot fi:

  1. a) necesare, atunci când în lipsa acestora imobilul ar pieri sau s‑ar deteriora;
  2. b) utile, atunci când sporesc valoarea economică a imobilului;
  3. c) voluptuare, atunci când sunt făcute pentru simpla plăcere a celui care le‑a realizat, fără a spori valoarea economică a imobilului.


Art. 579. Prezumțiile în favoarea proprietarului imobilului

(1) Orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa și că este a lui, până la proba contrară.

(2) Proba contrară se poate face când s‑a constituit un drept de superficie, când proprietarul imobilului nu și‑a intabulat dreptul de proprietate asupra lucrării noi sau în alte cazuri prevăzute de lege.

  • VECHIUL CC: art. 492.


§2. Realizarea lucrării cu materialele altuia (art. 580)
Art. 580. Regimul juridic

(1) În cazul în care a realizat lucrarea cu materialele altuia, proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării, neputând fi obligat la desființarea acesteia și nici la restituirea materialelor întrebuințate.

(2) Proprietarul materialelor are numai dreptul la contravaloarea materialelor, precum și la repararea, în condițiile legii, a oricăror alte prejudicii cauzate.

  • VECHIUL CC: art. 493.


§3. Realizarea unei lucrări autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia (art. 581-582)
Art. 581. Lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu bună‑credință

În cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de bună‑credință, proprietarul imobilului are dreptul:

  1. a) să ceară instanței să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie valoarea materialelor și a manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrării; sau
  2. b) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut‑o dacă lucrarea nu s‑ar fi efectuat.
  • VECHIUL CC: art. 494.


Art. 582. Lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu rea‑credință

(1) În cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de rea‑credință, proprietarul imobilului are dreptul:

  1. a) să ceară instanței să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, cu plata, la ale­gerea sa, către autorul lucrării, a jumătate din valoarea materialelor și a manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului; sau
  2. b) să ceară obligarea autorului lucrării la desființarea acesteia; sau
  3. c) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut‑o dacă lucrarea nu s‑ar fi efectuat.

(2) Desființarea lucrării se face, cu respectarea dispozițiilor legale în materie, pe cheltuiala autorului acesteia, care este ținut totodată să repare orice prejudicii cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosință.

  • VECHIUL CC: art. 494.


§4. Realizarea unei lucrări adăugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia (art. 583-585)
Art. 583. Lucrările adăugate necesare

(1) Proprietarul imobilului dobândește dreptul de proprietate asupra lucrării adăugate necesare din momentul efectuării acesteia, plătind autorului cheltuielile rezonabile făcute de acesta, chiar dacă imobilul nu mai există.

(2) În cazul în care lucrarea a fost efectuată cu rea‑credință, din suma datorată de proprietarul imobilului se va putea deduce valoarea fructelor imobilului diminuată cu costurile necesare obținerii acestora.


Art. 584. Lucrările adăugate utile

(1) În cazul în care autorul lucrării utile este de bună‑credință, pro­prietarul imobilului devine proprietarul lucrării din momentul efectuării acesteia, cu plata, la alegerea sa:

  1. a) a valorii materialelor și a manoperei; sau
  2. b) a sporului de valoare adus imobilului.

(2) În cazul în care autorul lucrării utile este de rea‑credință, proprietarul imobilului are dreptul:

  1. a) să devină proprietarul lucrării, în funcție de regimul acesteia, cu sau fără înscriere în cartea funciară, după caz, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie jumătate din valoarea materialelor și a manoperei, fie jumătate din sporul de valoare adus imobilului; sau
  2. b) să ceară obligarea autorului lucrării la desființarea acesteia, cu repunerea imobilului în situația anterioară și plata de daune‑interese.

(3) În ambele cazuri, când valoarea lucrării este considerabilă, proprietarul imobilului poate cere obli­garea autorului să îl cumpere la valoarea de circulație pe care imobilul ar fi avut‑o dacă lucrarea nu s‑ar fi efectuat.


Art. 585. Lucrările adăugate voluptuare

(1) În cazul lucrării voluptuare, proprietarul imobilului are dreptul:

  1. a) să devină proprietarul lucrării, fără înscriere în cartea funciară și fără nicio obligație către autorul lucrării;
  2. b) să ceară obligarea autorului de rea‑credință al lucrării la desființarea acesteia, cu readucerea imo­bilului în situația anterioară și plata de daune‑interese.

(2) Autorul de bună‑credință al lucrării poate să o ridice înainte de restituirea imobilului către proprietar, cu condiția de a readuce imobilul în situația anterioară.


§5. Înțelesul unor termeni (art. 586)
Art. 586. Buna‑credință a autorului lucrării

(1) Autorul lucrării este de bună‑credință dacă se înte­meiază fie pe cuprinsul cărții funciare în care, la data realizării lucrării, era înscris ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezulta din cartea funciară și nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său.

(2) Cu toate acestea, nu poate invoca buna‑credință cel care construiește în lipsa sau cu nerespectarea autorizațiilor cerute de lege.

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) sunt aplicabile și autorului lucrării care se întemeiază pe un drept de superficie sau pe orice alt drept care, potrivit legii, îi permite, realizând o lucrare asupra imobilului altuia, să devină proprietarul acesteia.


§6. Dispoziții speciale (art. 587-597)
Art. 587. Lucrările realizate parțial asupra imobilului autorului

(1) În cazul lucrării cu caracter durabil realizate cu bună‑credință parțial asupra imobilului autorului și parțial pe terenul proprietarului vecin, acesta din urmă poate cere înscrierea într‑o nouă carte funciară a unui drept de coproprietate al vecinilor asupra imobilului rezultat, incluzând terenul aferent, în raport cu valoarea contribuției fiecăruia.

(2) Dacă lucrarea a fost realizată cu rea‑credință, proprietarul terenului vecin poate opta între a cere ridicarea lucrării de pe teren, cu obligarea autorului acesteia la plata de daune‑interese, dacă este cazul, și a cere înscrierea în cartea funciară a unui drept de coproprietate al vecinilor. La stabilirea cotelor‑părți se va ține seama de valoarea terenului proprietarului vecin și de jumătate din valoarea contribuției autorului lucrării.

(3) În caz de neînțelegere între părți, instanța de judecată va stabili valoarea contribuției fiecăreia la imobilul rezultat, respectiv a cotelor‑părți din dreptul de proprietate.


Art. 588. Lucrările provizorii

Când lucrarea are caracter provizoriu, în absența unei înțelegeri contrare, autorul ei va fi obligat să o desființeze, cu respectarea dispozițiilor legale în materie, și, dacă este de rea‑credință, să plătească despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosință.


Art. 589. Înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară

Ori de câte ori dobândirea dreptului de proprietate, exclusivă sau pe cote‑părți, este condiționată, potrivit reglementărilor din prezenta secțiune, de înscrierea în cartea funciară, înscrierea se face în temeiul convenției părților, încheiată în formă autentică, sau, după caz, al hotărârii judecătorești.


Art. 590. Dreptul autorului lucrării la ridicarea materialelor

(1) Până la data încheierii convenției sau a introducerii acțiunii de către cel îndreptățit la înscrierea în cartea funciară, autorul lucrării își poate ridica materialele.

(2) Dacă lucrarea a fost efectuată cu rea‑credință, autorul acesteia va putea fi obligat, dacă este cazul, la plata de daune‑interese.


Art. 591. Regulile privind exercitarea dreptului autorului lucrării la indemnizație

(1) Prescripția dreptului la acțiune al autorului lucrării privind plata indemnizației nu curge cât timp el este lăsat de proprietar să dețină imobilul.

(2) Autorul lucrării de bună‑credință are un drept de ipotecă legală asupra imobilului pentru plata indemnizației și poate cere înscrierea dreptului de ipotecă în baza convenției încheiate în formă autentică sau a unei hotărâri judecătorești, potrivit dispozițiilor art. 589.


Art. 592. Regulile privind obligarea autorului lucrării la cumpărarea imobilului

(1) Ori de câte ori proprietarul optează pentru obligarea autorului lucrării la cumpărarea imobilului, în absența înțe­legerii părților, proprietarul poate cere instanței judecătorești stabilirea prețului și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare‑cumpărare.

(2) Proprietarul inițial al imobilului are un drept de ipotecă legală asupra acestuia pentru plata prețului de către autorul lucrării.


Art. 593. Pasivitatea proprietarului pe durata realizării lucrării

Autorul de rea‑credință al lucrării nu poate să opună proprietarului terenului pasivitatea pe care ar fi vădit‑o pe durata realizării lucrării.


Art. 594. Autorul lucrării care folosește materialele altuia

Dacă nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru dobândirea bunurilor mobile prin posesia de bună‑credință, cel care realizează o lucrare asupra imobilului altuia folosind materialele unui terț este obligat la plata contravalorii materialelor, precum și la repararea, în condițiile legii, a oricăror alte prejudicii cauzate.


Art. 595. Stabilirea indemnizației sau a despăgubirii

Ori de câte ori, în aplicarea unei dispoziții din prezenta secțiune, instanța este învestită să stabilească întinderea indemnizației sau a despăgubirii, ea va ține seama de valoarea de circulație a bunului calculată la data hotărârii judecătorești.


Art. 596. Cazurile speciale de accesiune

(1) Titularul dreptului de superficie ori al altui drept real asupra imobilului altuia care îi permite să dobândească proprietatea asupra lucrării realizate asupra acelui imobil va avea, în caz de accesiune, în mod corespunzător, drepturile și obligațiile reglementate pentru proprietarul imobilului, dacă nu s‑a prevăzut altfel în momentul constituirii dreptului real.

(2) Dispozițiile art. 582 și art. 587 alin. (2) se aplică, în mod corespunzător, și lucrărilor autonome cu caracter durabil efectuate de titularul unui drept real asupra imobilului altuia care nu îi permite să dobân­dească proprietatea asupra lucrării realizate asupra acelui imobil.

(3) Pentru lucrările adăugate efectuate de titularul unui drept real asupra imobilului altuia care nu îi permite să dobândească proprietatea lucrării realizate asupra acelui imobil se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile art. 716, în lipsa unei prevederi contrare.


Art. 597. Lucrările efectuate de un detentor precar

Lucrările făcute de un detentor precar sunt supuse, în mod corespunzător, regulilor aplicabile autorului de rea‑credință.


Secțiunea a 4-a. Accesiunea mobiliară (art. 598-601)
Art. 598. Accesiunea mobiliară

(1) Bunul mobil produs cu materialele altuia aparține celui care l‑a confecționat sau, după caz, proprietarului materialelor, în funcție de raportul dintre manoperă și valoarea materialelor, determinat la data confecționării bunului.

(2) Proprietarul bunului datorează despăgubiri egale cu valoarea manoperei sau, după caz, cu valoarea materialelor.

  • VECHIUL CC: art. 508‑509.


Art. 599. Raportul dintre valoarea manoperei și valoarea materialelor

În toate cazurile în care valoarea materialelor este egală cu manopera sau există o diferență nesemnificativă, proprietatea asupra bunului este comună și se exercită în condițiile secțiunii a 2‑a a cap. IV din prezentul titlu.


Art. 600. Unirea a două bunuri mobile

În cazul în care se unesc două bunuri mobile având proprietari diferiți, fiecare poate pretinde separarea bunurilor dacă prin aceasta celălalt proprietar nu ar suferi un prejudiciu mai mare de o zecime din valoarea bunului său.

  • VECHIUL CC: art. 504.


Art. 601. Regulile aplicabile în cazul imposibilității de separare a bunurilor unite

Dacă nu se poate obține separarea bunurilor mobile unite sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispozițiile art. 598 și 599.


Capitolul III. Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată (art. 602-630)
Secțiunea 1. Limite legale (art. 602-625)

  • LPA. Art. 59. Dispozițiile art. 602‑625 NCC nu se aplică situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia.
§1. Dispoziții comune (art. 602-603)
Art. 602. Interesul public și interesul privat

(1) Legea poate limita exercitarea dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes privat.

(2) Limitele legale în interes privat pot fi modificate ori desființate temporar prin acordul părților. Pentru opozabilitate față de terți este necesară îndeplinirea formalităților de publicitate prevăzute de lege.


Art. 603. Regulile privind protecția mediului și buna vecinătate

Dreptul de proprietate obligă la res­pectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.


§2. Folosirea apelor (art. 604-610)
Art. 604. Regulile privind curgerea firească a apelor

(1) Pro­prietarul fondului inferior nu poate împie­dica în niciun fel curgerea firească a apelor provenite de pe fondul superior.

(2) Dacă această curgere cauzează prejudicii fondului inferior, proprietarul acestuia poate cere autorizarea justiției spre a face pe fondul său lucrările necesare schimbării direcției apelor, suportând toate cheltuielile ocazionate.

(3) La rândul său, proprietarul fondului superior este obligat să nu efectueze nicio lucrare de natură să agraveze situația fondului inferior.

  • VECHIUL CC: art. 578.
  • DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 107/1996: Art. 26. (1) Deținătorii terenurilor din aval sunt obligați să primească apele ce se scurg în mod natural de pe terenurile situate în amonte. (2) Lucrările de barare sau de traversare a cursurilor de apă, care pot constitui obstacol în curgerea naturală a apelor, vor fi astfel concepute, realizate și exploatate încât să nu influențeze defavorabil curgerea apelor, în vederea asigurării atât a stabilității acestor lucrări, a albiilor minore și a malurilor, cât și pentru prevenirea unor efecte distructive sau păgubitoare. Lucrările construite fără a avea în vedere astfel de cerințe trebuie modificate sau demolate de proprietarii sau deținătorii lor, în condițiile și la ter­menele stabilite de Administrația Națională «Apele Române». În caz contrar, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, prin unitățile sale teritoriale, este abilitat să aplice sancțiuni potrivit legii, din oficiu sau la sesizarea Administrației Naționale «Apele Române». (3) Obturarea sau blocarea, sub orice formă, precum și scoaterea din funcțiune, în orice mod, a construcțiilor și instalațiilor de descărcare a apelor mari, sunt interzise. (4) Deținătorii de lucrări pe cursul de apă sau care au legătură cu apele, care au suferit daune materiale cauzate de neres­pectarea cerințelor prevăzute la alin. (2), au dreptul la despăgubire de la persoanele fizice sau juridice care se fac vinovate”.


Art. 605. Regulile privind curgerea provocată a apelor

(1) Proprietarul fondului inferior nu poate împiedica nici curgerea provocată de proprietarul fondului superior sau de alte persoane, așa cum este cazul apelor care țâșnesc pe acest din urmă fond datorită unor lucrări subterane întreprinse de proprietarul acestuia, al apelor provenite din secarea terenurilor mlăștinoase, al apelor folosite într‑un scop casnic, agricol sau industrial, însă numai dacă această curgere precedă vărsarea într‑un curs de apă sau într‑un șanț.

(2) În acest caz, proprietarul fondului superior este obligat să aleagă calea și mijloacele de scurgere de natură să aducă prejudicii minime fondului inferior, rămânând dator la plata unei despăgubiri juste și prealabile către proprietarul acestui din urmă fond.

(3) Dispozițiile prezentului articol nu se aplică atunci când pe fondul inferior se află o construcție, împreună cu grădina și curtea aferentă, sau un cimitir.


Art. 606. Cheltuielile referitoare la irigații

(1) Proprietarul care vrea să folosească pentru irigarea terenului său apele naturale și artificiale de care poate dispune în mod efectiv are dreptul ca, pe cheltuiala sa exclusivă, să facă pe terenul riveranului opus lucrările necesare pentru captarea apei.

(2) Dispozițiile art. 605 alin. (2) și (3) se aplică în mod corespunzător.


Art. 607. Obligația proprietarului căruia îi prisosește apa

(1) Proprietarul căruia îi prisosește apa pentru necesitățile curente este obligat ca, în schimbul unei juste și prealabile compensații, să ofere acest surplus pentru proprietarul care nu și‑ar putea procura apa necesară pentru fondul său decât cu o cheltuială excesivă.

(2) Proprietarul nu poate fi scutit de obligația prevăzută la alin. (1) pretinzând că ar putea acorda surplusului de apă o altă destinație decât satisfacerea necesităților curente. El poate însă cere despă­gubiri suplimentare proprietarului aflat în nevoie, cu condiția de a dovedi existența reală a destinației pretinse.


Art. 608. Întrebuințarea izvoarelor

(1) Proprietarul poate acorda orice întrebuințare izvorului ce ar exista pe fondul său, sub rezerva de a nu aduce atingere drepturilor dobândite de proprietarul fondului inferior.

(2) Proprietarul fondului pe care se află izvorul nu poate să îi schimbe cursul dacă prin această schimbare ar lipsi locuitorii unei localități de apa necesară pentru satisfacerea nevoilor curente.

  • VECHIUL CC: art. 579 și art. 581.


Art. 609. Despăgubirile datorate proprietarului fondului pe care se află izvorul

(1) Proprietarul fondului pe care se află izvorul poate cere repararea prejudiciilor cauzate de persoana care, prin lucrările efectuate, a secat, a micșorat ori a alterat apele sale.

(2) Dacă starea de fapt o permite, proprietarul fondului poate pretinde restabilirea situației anterioare atunci când apa era indis­pensabilă pentru exploatarea fondului său.

(3) În cazul în care izvorul se întinde pe două fonduri învecinate, dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător, ținând seama de întinderea izvorului pe fiecare fond.


Art. 610. Regulile speciale privind folosirea apelor

Dispozițiile prezentului paragraf se completează cu reglementările speciale în materia regimului apelor.


§3. Picătura streșinii (art. 611)
Art. 611. Picătura streșinii

Proprietarul este obligat să își facă streașina casei sale astfel încât apele provenind de la ploi să nu se scurgă pe fondul proprietarului vecin.

  • VECHIUL CC: art. 615.


§4. Distanța și lucrările intermediare cerute pentru anumite construcții, lucrări și plantații (art. 612-613)
Art. 612. Distanța minimă în construcții

Orice construcții, lucrări sau plantații se pot face de către proprietarul fondului numai cu respectarea unei distanțe minime de 60 de cm față de linia de hotar, dacă nu se prevede altfel prin lege sau prin regulamentul de urbanism, astfel încât să nu se aducă atingere drep­turilor proprietarului vecin. Orice derogare de la distanța minimă se poate face prin acordul părților exprimat printr‑un înscris autentic.

  • VECHIUL CC: art. 610.


Art. 613. Distanța minimă pentru arbori

(1) În lipsa unor dispoziții cuprinse în lege, regulamentul de urbanism sau a obiceiului locului, arborii trebuie sădiți la o distanță de cel puțin 2 metri de linia de hotar, cu excepția acelora mai mici de 2 metri, a plantațiilor și a gardurilor vii.

(2) În caz de nerespectare a distanței, proprietarul vecin este îndreptățit să ceară scoaterea ori, după caz, tăierea, la înălțimea cuvenită, a arborilor, plantațiilor ori a gardurilor vii, pe cheltuiala pro­prietarului fondului pe care acestea sunt ridicate.

(3) Proprietarul fondului peste care se întind rădăcinile sau ramurile arborilor aparținând proprietarului vecin are dreptul de a le tăia, precum și dreptul de a păstra fructele căzute în mod natural pe fondul său.

  • VECHIUL CC: art. 607‑609.


§5. Vederea asupra proprietății vecinului (art. 614-616)
Art. 614. Fereastra sau deschiderea în zidul comun

Nu este permis să se facă fereastră sau des­chidere în zidul comun decât cu acordul proprietarilor.

  • VECHIUL CC: art. 611.


Art. 615. Distanța minimă pentru fereastra de vedere

(1) Este obligatorie păstrarea unei distanțe de cel puțin 2 metri între fondul, îngrădit sau neîngrădit, aparținând proprietarului vecin și fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări ce ar fi orientate către acest fond.

(2) Fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări neparalele cu linia de hotar spre fondul învecinat sunt interzise la o distanță mai mică de un metru.

(3) Distanța se calculează de la punctul cel mai apropiat de linia de hotar, existent pe fața zidului în care s‑a deschis vederea sau, după caz, pe linia exterioară a balconului, până la linia de hotar. Distanța, și în cazul lucrărilor neparalele, se măsoară tot perpendicular, de la punctul cel mai apropiat al lucrării de linia de hotar și până la această linie.

  • VECHIUL CC: art. 612‑614.


Art. 616. Fereastra de lumină

Dispozițiile art. 615 nu exclud dreptul proprietarului de a‑și deschide, fără limită de distanță, ferestre de lumină dacă sunt astfel construite încât să împiedice vederea spre fondul învecinat.


§6. Dreptul de trecere (art. 617-620)
Art. 617. Dreptul de trecere

(1) Proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea publică are dreptul să i să permită trecerea pe fondul vecinului său pentru exploatarea fondului propriu.

(2) Trecerea trebuie să se facă în condiții de natură să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra fondului ce are acces la calea publică; în cazul în care mai multe fonduri vecine au acces la calea publică, trecerea se va face pe fondul căruia i s‑ar aduce cele mai puține prejudicii.

(3) Dreptul de trecere este imprescriptibil. El se stinge în momentul în care fondul dominant dobândește un alt acces la calea publică.

  • VECHIUL CC: art. 616‑618.


Art. 618. Exercitarea dreptului de trecere în situații speciale

(1) Dacă lipsa accesului provine din vânzare, schimb, partaj sau dintr‑un alt act juridic, trecerea nu va putea fi cerută decât celor care au dobândit partea de teren pe care se făcea anterior trecerea.

(2) Când lipsa accesului este imputabilă proprietarului care pretinde trecerea, aceasta poate fi stabilită numai cu consimțământul proprietarului fondului care are acces la calea publică și cu plata dublului despăgubirii.


Art. 619. Întinderea și modul de stabilire a dreptului de trecere

Întinderea și modul de exercitare a dreptului de trecere sunt determinate prin înțelegerea părților, prin hotărâre judecătorească sau printr‑o folosință continuă pe timp de 10 ani.


Art. 620. Prescripția acțiunii în despăgubire și restituirea despăgubirii încasate

(1) Termenul de prescripție pentru dreptul la acțiunea în despăgubire pe care o are proprietarul fondului aservit împotriva proprietarului fondului dominant începe să curgă din momentul stabilirii dreptului de trecere.

(2) În cazul în care încetează dreptul de trecere, proprietarul fondului aservit este dator să restituie despăgubirea încasată, cu deducerea pagubei suferite în raport cu durata efectivă a dreptului de trecere.

  • VECHIUL CC: art. 619.


§7. Alte limite legale (art. 621-625)
Art. 621. Dreptul de trecere pentru utilități

(1) Proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a rețelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeași zonă, de natura conductelor de apă, gaz sau altele asemenea, a canalelor și a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum și a oricăror alte instalații sau materiale cu același scop.

(2) Această obligație subzistă numai pentru situația în care trecerea prin altă parte ar fi imposibilă, peri­culoasă sau foarte costisitoare.

(3) În toate cazurile, proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri juste. Dacă este vorba despre utilități noi, despăgubirea trebuie să fie și prealabilă.

(4) Clădirile, curțile și grădinile acestora sunt exceptate de la acest drept de trecere, dacă ea are ca obiect conducte și canale subterane, în cazul în care acestea sunt utilități noi.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 90 L. gazelor nr. 351/2004 (M. Of. nr. 679 din 28 iulie 2004; cu modif. ult.).
  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 462/2014 (www.scj.ro): „Astfel, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (2) L. nr. 71/2011, dispozițiile NCC – așadar și dispozițiile art. 621, al căror conținut instituie caracterul oneros al limitărilor aduse dreptului de proprietate prin exercițiul dreptului de trecere – sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a NCC”.


Art. 622. Dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări

(1) De asemenea, proprietarul este obligat să permită folosirea fondului său pentru efectuarea unor lucrări necesare fondului învecinat, precum și accesul vecinului pe terenul său pentru tăierea crengilor și culegerea fructelor, în schimbul unei despăgubiri, dacă este cazul.

(2) Dispozițiile art. 621 alin. (2) sunt aplicabile.


Art. 623. Dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie

(1) Proprietarul unui fond nu poate împiedica accesul altuia pentru a redobândi posesia unui bun al său, ajuns întâmplător pe fondul respectiv, dacă a fost înștiințat în prealabil.

(2) În toate cazurile, proprietarul fondului are dreptul la o justă despăgubire pentru prejudiciile ocazionate de reintrarea în posesie, precum și pentru cele pe care bunul le‑a cauzat fondului.


Art. 624. Starea de necesitate

(1) În cazul în care o persoană a folosit sau a distrus un bun al altuia pentru a se apăra pe sine ori pe altul de un pericol iminent, proprietarul bunului are dreptul să ceară o despăgubire echitabilă numai de la cel care a fost salvat.

(2) Nu poate pretinde nicio despăgubire proprietarul care a provocat sau a favorizat apariția pericolului.


Art. 625. Reguli speciale

Îngrădirile cuprinse în prezenta secțiune se completează cu dispozițiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile și construcțiile de orice fel, pădurile, bunurile din patrimoniul național‑cultural, bunurile sacre ale cultelor religioase, precum și altele asemenea.


Secțiunea a 2-a. Limite convenționale (art. 626-629)
Art. 626. Limitarea dreptului de proprietate prin acte juridice

Proprietarul poate să consimtă la limitarea dreptului său prin acte juridice, dacă nu încalcă ordinea publică și bunele moravuri.


Art. 627. Clauza de inalienabilitate. Condiții. Domeniu de aplicare

(1) Prin convenție sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun, însă numai pentru o durată de cel mult 49 de ani și dacă există un interes serios și legitim. Termenul începe să curgă de la data dobândirii bunului.

(2) Dobânditorul poate fi autorizat de către instanță să dispună de bun dacă interesul care a justificat clauza de inalienabilitate a bunului a dispărut sau dacă un interes superior o impune.

(3) Nulitatea clauzei de inalienabilitate stipulate într‑un contract atrage nulitatea între­gului contract dacă a fost determinantă la înche­ierea acestuia. În contractele cu titlu oneros, caracterul determinant se prezumă, până la proba contrară.

(4) Clauza de inalienabilitate este subînțeleasă în convențiile din care se naște obligația de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă.

(5) Transmiterea bunului pe cale de succesiune nu poate fi oprită prin stipularea inalienabilității.

  • LPA. Art. 60. (1) Valabilitatea și efectele juridice ale clauzei de inalienabilitate instituite prin convenție sunt guvernate de legea în vigoare la momentul încheierii convenției. (2) Valabilitatea clauzei de inalienabilitate instituite prin testament este guver­nată de legea în vigoare la data încheierii acestuia, iar efectele clauzei sunt guvernate de legea în vigoare la data deschiderii succesiunii. Art. 601. În categoria convențiilor prevăzute de art. 627 alin. (4) NCC, din care se naște obligația de a transmite în viitor proprietatea către o persoană deter­mi­nată ori determinabilă, intră și antecontractele având ca obiect transmiterea în viitor, prin înche­ierea de con­tracte, a dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, după caz, dacă prin lege nu se prevede altfel.


Art. 628. Condiții de opozabilitate

(1) Clauza de inalienabilitate nu poate fi invocată împotriva dobân­ditorilor bunului sau a creditorilor proprietarului care s‑a obligat să nu înstrăineze decât dacă este valabilă și îndeplinește condițiile de opozabilitate.

(2) Pentru opozabilitate, clauza de inalienabilitate trebuie să fie supusă formalităților de publicitate prevă­zute de lege, dacă este cazul.

(3) În cazul bunurilor mobile, sunt aplicabile, în mod corespunzător, regulile prevăzute pentru dobân­direa proprietății prin posesia de bună‑credință.

(4) În cazul în care clauza de inalienabilitate a fost prevăzută într‑un contract cu titlu gratuit, ea este opozabilă și creditorilor anteriori ai dobânditorului.

(5) Neîndeplinirea condițiilor de opozabilitate nu îl lipsește pe beneficiarul clauzei de inalienabilitate de dreptul de a pretinde daune‑interese proprietarului care nu se conformează acestei obligații.


Art. 629. Sancțiunile pentru nerespectarea clauzei de inalienabilitate

(1) Înstrăinătorul poate să ceară rezoluțiunea contractului în cazul încălcării clauzei de inalienabilitate de către dobânditor.

(2) Atât înstrăinătorul, cât și terțul, dacă inalienabilitatea s‑a stipulat în favoarea acestuia, pot să ceară anularea actului de înstrăinare subsecvent încheiat cu nerespectarea clauzei.

(3) Nu pot fi supuse urmăririi bunurile pentru care s‑a stipulat inalienabilitatea, cât timp clauza produce efecte, dacă prin lege nu se prevede altfel.


Secțiunea a 3-a. Limite judiciare (art. 630)
Art. 630. Depășirea inconvenientelor normale ale vecinătății

(1) Dacă proprietarul cauzează, prin exercitarea dreptului său, incon­veniente mai mari decât cele normale în relațiile de vecinătate, instanța de judecată poate, din considerente de echitate, să îl oblige la despăgubiri în folosul celui vătămat, precum și la restabilirea situației anterioare atunci când acest lucru este posibil.

(2) În cazul în care prejudiciul cauzat ar fi minor în raport cu necesitatea sau utilitatea desfășurării acti­vității prejudiciabile de către proprietar, instanța va putea încuviința desfă­șurarea acelei activități. Cel prejudiciat va avea însă dreptul la despăgubiri.

(3) Dacă prejudiciul este iminent sau foarte probabil, instanța poate să încuviințeze, pe cale de ordo­nanță președințială, măsurile necesare pentru prevenirea pagubei.

  • LPA. Art. 61. Dispozițiile art. 630 NCC se aplică numai inconvenientelor cauzate după data intrării în vigoare a NCC.
  • JURISPRUDENȚĂ. D.C.C. (excepție de neconstituționalitate respinsă) nr. 692/2014 (M. Of. nr. 88 din 2 februarie 2015): „15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că art. 630 alin. (2) NCC, criticat în cauza de față, modulează ipoteza prevăzută la alin. precedent din același art. (…) 16. Autoarea excepției susține, în esență, că sunt încălcate prevederile Constituției referitoare la garantarea și ocrotirea proprietății private, apreciind că este neconstituțional ca o instanță de judecată să procedeze la limitarea dreptului său de proprietate prin încuviințarea desfășurării unei activității prejudiciabile într‑un apartament învecinat cu cel în care aceasta locuiește. 17. Curtea reține că, potrivit art. 555 NCC, proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege. Conținutul juridic al dreptului de proprietate cuprinde posesia, folosința și dispoziția, atribute care configurează puterea pe care proprietarul o are asupra lucrului. Față de susținerile autoarei excepției, Curtea constată că textul de lege criticat nu contravine prevederilor art. 44 din Constituție. Dispoziția legală supusă controlului de constitu­țio­nalitate nu face altceva decât să configureze exercitarea folosinței bunului, ca atribut al dreptului de proprietate. Curtea observă că, în motivarea criticii de neconstituționalitate formulate, autoarea excepției pornește de la premisa absolutizării prerogativelor dreptului de proprietate. Or, atât din propria sa jurisprudență, cât și din cea a CEDO, se desprinde ideea că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, conținutul și limitele sale fiind stabilite prin lege, în considerarea funcției pe care acesta o are în ansamblul societății. 18. Curtea reține că, potrivit art. 44 din Constituție, legiuitorul este în drept să stabilească conținutul și limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate și atributele acestuia și se instituie în vederea apărării intereselor sociale și economice generale sau pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale altor persoane, esențial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat dreptul de proprietate. În acest sens, elocventă este D.C.C. nr. 19/1993 (M. Of. nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, prin D.C.C. nr. 59/2004 (M. Of. nr. 203 din 9 martie 2004), Curtea a statuat că, în temeiul art. 44 din Constituție, legiuitorul ordinar este competent să fixeze cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. 19. Curtea observă că art. 44 alin. (1) din Constituție cuprinde o dispoziție expresă în temeiul căreia legiuitorul are competența de a stabili conținutul și limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. Condiția esențială este, așa cum s‑a precizat și mai sus, ca prin asemenea limitări să nu se aducă atingere esenței dreptului, să nu fie anihilat însuși dreptul de proprietate. Din această perspectivă, Curtea va analiza dacă soluția legislativă criticată reprezintă o limitare a dreptului fundamental invocat și dacă limitarea este justificată. 20. În ce privește primul aspect analizat, Curtea constată că prin NCC se reglementează trei tipuri de limitări permise ale dreptului de proprietate privată, care sunt detaliate în cap. III al acestuia «Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată», cuprins în T. II «Proprietatea privată» al Cărții a III‑a «Despre bunuri». Este vorba despre limite legale – stabilite prin acte normative cu forță de lege, limite convenționale – fixate prin anumite acte juridice și limite judiciare – instituite pe cale judecătorească. Prezenta excepție de neconstituționalitate vizează această ultimă categorie de limitări, pe care NCC le acceptă în condițiile «depășirii inconvenientelor normale ale vecinătății». 21. În ce privește cea de‑a doua problemă, referitoare la verificarea justificării limitării dreptului de proprietate, CC va avea în vedere un «test» de proporționalitate structurat, posibilitatea limitării drepturilor fundamentale fiind condiționată de îndeplinirea anumitor cerințe (a se vedea, pentru o abordare similară, D.C.C. nr. 266/2013 – M. Of. nr. 443 din 19 iunie 2013, D.C.C. nr. 390/2014 – M. Of. nr. 532 din 17 iulie 2014, sau D.C.C. nr. 462/2014 – M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014). Astfel, Curtea va efectua testul de proporționalitate în scopul stabilirii existenței unui corect echilibru între interesele în concurs. În acest sens, Curtea urmează să analizeze dacă limitele impuse de legiuitor în interiorul dreptului de proprietate al proprietarului obligat să își exercite prerogativa folosinței cu acceptarea limitării acesteia în scopul exercitării de către proprietarul vecin a unei activități prejudiciabile reprezintă o limitare rezonabilă. Concret, Curtea va analiza dacă limitarea prerogativei folosinței are un scop legitim, dacă este o măsură adecvată, dacă este necesară și dacă asigură un just echilibru între interesele în dispută. 22. Curtea reține că, în vederea realizării testului de proporționalitate, trebuie, mai întâi, să stabilească scopul urmărit de legiuitor prin textul de lege criticat și dacă acesta este legitim, întrucât testul de proporționalitate se va putea raporta doar la un scop legitim. Sub acest aspect, Curtea reține că legiuitorul a avut în vedere realitatea că apariția unor inconveniente este inerentă raporturilor de vecinătate între mai mulți proprietari, astfel că prevederile art. 630 NCC își propun să ofere soluții, prin intermediul judecătorului, pentru armonizarea intereselor contrarii intervenite în cadrul raporturilor de vecinătate. Această opțiune legislativă are la bază principiul statuat de prevederile art. 44 alin. (7) din Constituție, potrivit căruia dreptul de proprietate obligă inclusiv la respectarea sarcinilor privind asigurarea bunei vecinătăți, textul de lege menționat având în vedere ipoteza depășirii «inconvenientelor normale» ale vecinătății. 23. Cu privire la cea de‑a doua condiție, Curtea reține că dispozițiile art. 630 alin. (2) NCC creează un cadru adecvat restabilirii normalității în ce privește relațiile de vecinătate, precizând că, în cazul în care prejudiciul cauzat ar fi minor în raport cu necesitatea sau utilitatea desfășurării activității prejudiciabile de către proprietar, instanța va putea încuviința desfășurarea acelei activități. Prin urmare, măsura luată este adecvată, limitarea operată fiind adaptată scopului urmărit și fiind aptă să îndeplinească exigențele acestuia. 24. Curtea reține, în același timp, că limitarea impusă este necesară în vederea realizării scopului legitim arătat, respectiv prevenirea apariției unor conflicte în cadrul raporturilor de vecinătate între mai mulți proprietari, prin reglementarea unor soluții normative apte să aplaneze eventualele dispute locative. 25. În ce privește îndeplinirea cerinței ca măsura adoptată să asigure un just echilibru între interesele în dispută, Curtea constată că textul de lege criticat nu consacră o limitare disproporționată în raport cu obiectivul urmărit, respectiv concilierea intereselor contrarii ale celor doi proprietari. Curtea observă că, într‑adevăr, proprietarul afectat este stânjenit în exercitarea folosinței bunului propriu de modul în care celălalt proprietar al fondului vecin înțelege să își folosească bunul. Dar textul de lege criticat prevede că, în această situație, cel prejudiciat va avea dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Instanța de judecată sesizată este competentă să aprecieze cu privire la gradul și gravitatea depășirii «inconvenientelor normale» ale vecinătății, prin raportare la starea de fapt particulară, caracteristică fiecărei situații reclamate în parte, în funcție de circumstanțele specifice, urmând ca prin hotărârea pe care o va pronunța să echilibreze ansamblul relațiilor de vecinătate în dispută și să aplaneze situația conflictuală apărută. Prin urmare, prevederile de lege supuse controlului de constituționalitate asigură menținerea unui raport de proporționalitate între restrângerea introdusă și scopul urmărit. Din această perspectivă, nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia judecătorul nu ar avea posibilitatea de a stabili corect dacă prejudiciul cauzat de proprietarul vecin corespunde noțiunii de “minor” prevăzută de textul de lege criticat. Dimpotrivă, aprecierea judecătorului reprezintă cea mai obiectivă modalitate de dimensionare, în baza probatoriului administrat, a prejudiciului și, în funcție de rezultat, de încadrare în ipotezele reglementate în art. 630 NCC. În contextul garanțiilor de independență și imparțialitate conferite de art. 124 din Constituție, tot judecătorul va fi cel care va determina caracterul necesar sau util al desfășurării activității prejudiciabile la care face referire alin. (2) al art. 630 NCC. 26. În consecință, reglementarea, în sarcina unuia dintre proprietari, a obligației de a suporta limitarea exercitării plenitudinii atributelor dreptului de proprietate, cu referire specială la prerogativa folosinței, reprezintă într‑adevăr o limitare a dreptului de proprietate, care este realizată însă cu respectarea cerințelor prevăzute de Constituție. Din considerentele mai sus prezentate, rezultă că prin textul de lege criticat se realizează doar o reconfigurare a exercițiului dreptului de proprietate, care devine grevat de sarcina acceptării desfășurării de către proprietarul vecin a activității prejudiciabile, compensată însă potrivit art. 630 alin. (2) NCC prin despăgubirile acordate de instanță. 27. În fine, un raționament similar conduce la concluzia că nu poate fi reținută nici critica referitoare la pretinsa încălcare a dispozițiilor constituționale și convenționale care consacră dreptul la protecția vieții intime, familiale și private. Curtea reține că dreptul la viață intimă, familială și privată, astfel cum este reglementat în art. 26 din Constituție și în art. 8 CEDO, prezintă o latură activă, constând în obligația autorităților statului de a face posibilă exercitarea efectivă a acestuia și o latură pasivă, pusă în evidență prin obligația ce incumbă autorităților, dar și tuturor celorlalte subiecte de drept, de a respecta dreptul în discuție, abținându‑se de la orice acțiune care ar fi de natură să aducă atingere acestuia. Limitarea acestui drept este însă justificată, în baza acelorași rațiuni prezentate mai sus”.


Capitolul IV. Proprietatea comună (art. 631-686)
Secțiunea 1. Dispoziții generale (art. 631-633)
Art. 631. Noțiune

Dispozițiile prezentului capitol se aplică ori de câte ori, în temeiul unui act juridic sau al altui mod de dobândire prevăzut de lege, dreptul de proprietate privată are 2 sau mai mulți titulari.


Art. 632. Formele proprietății comune

(1) Formele proprietății comune sunt următoarele:

  1. a) proprietatea pe cote‑părți (coproprietatea);
  2. b) proprietatea în devălmășie (devălmășia).

(2) Coproprietatea poate fi obișnuită sau forțată.

(3) Coproprietatea forțată nu poate înceta prin partaj judiciar.


Art. 633. Prezumția de coproprietate

Dacă bunul este stăpânit în comun, coproprietatea se prezumă, până la proba contrară.


Secțiunea a 2-a. Coproprietatea obișnuită (art. 634-645)
Art. 634. Întinderea cotelor‑părți

(1) Fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cote‑părți din dreptul de proprietate și poate dispune în mod liber de aceasta în lipsă de stipulație contrară.

(2) Cotele‑părți sunt prezumate a fi egale, până la proba contrară. Dacă bunul a fost dobândit prin act juridic, proba contrară nu se va putea face decât prin înscrisuri.


Art. 635. Repartizarea beneficiilor și a sarcinilor între copro­prietari

Coproprietarii vor împărți bene­ficiile și vor suporta sarcinile coproprietății, proporțional cu cota lor parte din drept.


Art. 636. Exercitarea în comun a dreptului de folosință

(1) Fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul comun în măsura în care nu schimbă destinația și nu aduce atingere drep­turilor celorlalți coproprietari.

(2) Cel care, împotriva voinței celorlalți proprietari, exercită în mod exclusiv folosința bunului comun poate fi obligat la despăgubiri.


Art. 637. Fructele bunului comun

Fructele produse de bunul comun se cuvin tuturor coproprietarilor, proporțional cu cota lor parte din drept.


Art. 638. Dreptul la restituirea cheltuielilor

(1) Coproprietarul care a suportat singur cheltuielile pro­ducerii sau culegerii fructelor are dreptul la restituirea acestor cheltuieli de către coproprietari, în proporție cu cotele lor părți.

(2) Fructele naturale sau fructele industriale ale bunului comun însușite de un coproprietar fac parte din masa partajabilă cât timp ele nu au fost consumate ori înstrăinate sau nu au pierit și pot fi identificate distinct. În caz contrar, coproprietarul interesat are dreptul la despăgubiri, cu excepția cazului în care fructele au pierit în mod fortuit. Dreptul la acțiunea în despăgubiri este supus prescripției, potrivit dreptului comun.

(3) Dreptul de a reclama fructele civile ale bunului comun însușite de un coproprietar este supus prescripției, potrivit dreptului comun.


Art. 639. Modul de folosire a bunului comun

Modul de folosire a bunului comun se stabilește prin acordul coproprie­tarilor, iar în caz de neînțelegere, prin hotărâre judecătorească.


Art. 640. Actele de conservare

Fiecare coproprietar poate să facă acte de conservare cu privire la bunul comun fără acordul celorlalți coproprietari.


Art. 641. Actele de administrare și de dispoziție

(1) Actele de administrare, precum încheierea sau denunțarea unor contracte de locațiune, cesiunile de venituri imobiliare și altele asemenea, cu privire la bunul comun pot fi făcute numai cu acordul coproprietarilor ce dețin majoritatea cotelor‑părți.

(2) Actele de administrare care limitează în mod substanțial posibilitatea unui coproprietar de a folosi bunul comun în raport cu cota sa parte ori care impun acestuia o sarcină excesivă prin raportare la cota sa parte sau la cheltuielile suportate de către ceilalți coproprietari nu vor putea fi efectuate decât cu acordul acestuia.

(3) Coproprietarul sau coproprietarii interesați pot cere instanței să suplinească acordul coproprietarului aflat în imposibilitate de a‑și exprima voința sau care se opune în mod abuziv la efectuarea unui act de administrare indispensabil menținerii utilității sau valorii bunului.

(4) Orice acte juridice de dispoziție cu privire la bunul comun, actele de folosință cu titlu gratuit, cesiunile de venituri imobiliare și locațiunile încheiate pe termen mai mare de 3 ani, precum și actele care urmăresc exclusiv înfrumusețarea bunului nu se pot încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor. Orice act juridic cu titlu gratuit va fi considerat act de dispoziție.

  • LPA. Art. 62. Dispozițiile art. 641 NCC se aplică numai actelor juridice încheiate după intrarea în vigoare
    a NCC.


Art. 642. Sancțiunile

(1) Actele juridice făcute cu nerespectarea regulilor prevăzute la art. 641 sunt inopozabile coproprietarului care nu a consimțit, expres ori tacit, la încheierea actului.

(2) Coproprietarului vătămat i se recunoaște dreptul ca, înainte de partaj, să exercite acțiunile posesorii împotriva terțului care ar fi intrat în posesia bunului comun în urma încheierii actului. În acest caz, restituirea posesiei bunului se va face în folosul tuturor coproprietarilor, cu daune‑interese, dacă este cazul, în sarcina celor care au participat la încheierea actului.


Art. 643. Acțiunile în justiție

(1) Fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare.

(2) Hotărârile judecătorești pronunțate în folosul coproprietății profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătorești potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalți coproprietari.

(3) Când acțiunea nu este introdusă de toți coproprietarii, pârâtul poate cere instanței de judecată introducerea în cauză a celorlalți coproprietari în calitate de reclamanți, în termenul și condițiile prevăzute în Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane.

  • LPA. Art. 63. Dispozițiile art. 643 alin. (1) și (2) NCC se aplică și în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a NCC, iar cele ale art. 643 alin. (3) se aplică și în situațiile în care pricina nu a fost soluționată în primă instanță până la data intrării în vigoare a NCC.
  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 357/2013 (www.scj.ro): „Cât privește aplicarea în timp a NCC, trebuie avute în vedere și dispozițiile corespunzătoare din L. nr. 71/2011. Astfel, potrivit art. 223 L. nr. 71/2011 «procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a NCC se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când aceste procese au fost pornite, afară de cazul în care în L. nr. 71/2011 există dispoziții care prevăd altfel». Este cazul, printre altele, dispozițiilor art. 63 L. nr. 71/2011, conform cărora, dispozițiile art. 643 alin. (1) și (2) NCC, se aplică și în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării sale în vigoare, normă ce se constituie într‑o excepție de la principiul tempus regit actum și confirmă că anumite norme din NCC, sunt de imediată aplicare, ele aplicându‑se astfel și proceselor declanșate anterior intrării în vigoare a actului normativ menționat. Or, în speță, hotărârea primei instanțe nu rămăsese definitivă la data intrării în vigoare a NCC (1 octombrie 2011), ci ulterior acestui moment, astfel încât normele noului act normativ, pe componenta procedurală astfel cum este aceasta reglementată de dispozițiile sale, sunt de îndată/de imediată aplicare raportului juridic dedus judecății, astfel cum a pretins legiuitorul prin legea de punere în aplicare a dispozițiilor sale. Ca urmare, este irelevantă atât neinvocarea lor de către reclamant, ori de către instanța de apel, ca și trimiterea la jurisprudența CEDO, considerată de pârâți a fi relevantă cauzei, dispoziția legală menționată (imperativă prin însăși caracterul său de normă de procedură), fiind, așa cum s‑a arătat mai sus, de imediată aplicare”.

Dec. ICCJ (SC I) nr. 1098/2013 (www.scj.ro): „Este real că anterior adoptării NCC prin L. nr. 287/2009 – în vigoare cu data de 1 octombrie 2011, regula unanimității a fost creația doctrinei și jurisprudenței, nefiind reglementată expres. Numai că, dispozițiile exprese ale art. 643 NCC înlătură regula unanimității, prevăzându‑se astfel că „fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare. Dispozițiile art. 643 alin. (1) și (2) NCC sunt aplicabile și situațiilor în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a NCC, iar dispozițiile art. 643 alin. (3) se aplică și în situațiile în care nu a fost soluționată cauza în primă instanță până la data intrării în vigoare a NCC. Cum în cauză hotărârea instanței de fond deși a fost pronunțată la 24 iunie 2011, nu a fost însă definitivă la data intrării în vigoare a NCC (1 octombrie 2011) instanța de apel în mod legal a reținut incidența dispozițiilor art. 643 NCC, înlăturând regula unanimității”.

Dec. ICCJ (SC I) nr. 4941/2013 (www.scj.ro): „Instanțele anterioare au apreciat corect că noua reglementare a art. 643 NCC, care dă posibilitatea fiecărui coproprietar să exercite singur acțiunea în revendicare, urmărește să evite neajunsurile create de aplicarea strictă a regulii unanimității în exercitarea acțiunii în revendicare, specifică vechii reglementări, iar nu modificarea naturii juridice și a scopului acestei acțiuni. Acțiunea în revendicare are în continuare natura juridică a unei acțiuni petitorii prin care se urmărește nu numai stabilirea dreptului de proprietate al reclamantului, ci și redobândirea posesiei materiale a bunului în litigiu. În interpretarea și apli­carea dispoziției legale sus‑menționate, (…) este important de reținut că, în situația coproprietății, fiecare coproprietar este titular exclusiv asupra cotei‑părți ideale din dreptul de proprietate asupra bunului, ceea ce înseamnă că doar dreptul asupra bunului este fracționat, nu însă și bunul, luat în materialitatea lui”.

Dec. ICCJ (SC I) nr. 277/2015 (www.scj.ro): „Împrejurarea că reclamanții n-au invocat și norma tranzitorie din LPA nu înseamnă că instanța nu trebuia și nu trebuie să facă aplicarea acesteia întrucât analizarea domeniului de activitate a unei legi presupune cu necesitate verificarea și corelarea acesteia cu normele de punere în aplicare, ce reglează asemenea situații tranzitorii. (…) Or, noua normă, reglementată de art. 643 NCC permite introducerea acțiunii în revendicare de către un singur coproprietar (sau de către o parte dintre aceștia), fără a face distincție între obiectul revendicării. Prin urmare, reclamanții au la îndemână posibilitatea de a introduce acțiunea în revendicare, în lipsa coparticipării procesuale a celorlalți coproprietari, solicitând, fie revendicarea întregului bun, fie revendicarea doar a cotei părți ai cărui titulari sunt”.


Art. 644. Contractele de administrare a coproprietății

(1) Se poate deroga de la dispozițiile art. 635, 636, 641 și art. 642 alin. (1) printr‑un contract de administrare a coproprietății încheiat cu acordul tuturor coproprietarilor.

(2) În cazul în care oricare dintre coproprietari denunță contractul de administrare, acesta își încetează existența, rămânând aplicabile regulile din prezenta secțiune.

(3) În cazul în care, printre bunurile aflate în coproprietate, se află și bunuri imobile, contractele de admi­nistrare a coproprietății și declarațiile de denunțare a acestora vor fi notate în cartea funciară, la cererea oricăruia dintre coproprietari.


Art. 645. Regulile aplicabile în cazul cotitularilor altor drepturi reale

Dispozițiile prezentei secțiuni se aplică în mod corespunzător și în cazul exercitării împreună, de către două sau mai multe persoane, a unui alt drept real principal.


Secțiunea a 3-a. Coproprietatea forțată (art. 646-666)
§1. Dispoziții comune (art. 646-647)
Art. 646. Cazurile de coproprietate forțată

Se află în copro­prietate forțată:

  1. 1. bunurile prevăzute la art. 649, 660, 687 și 1.141;
  2. 2. bunurile comune necesare sau utile pentru folosirea a două imobile vecine, situate pe linia de hotar între acestea, cum ar fi potecile, fântânile, drumurile și izvoarele;
  3. 3. bunurile comune afectate utilizării a două sau a mai multor fonduri, cum ar fi o centrală termică sau alte instalații care deservesc două sau mai multe clădiri, un drum comun într‑un cartier de locuințe sau alte asemenea bunuri;
  4. 4. orice alt bun comun prevăzut de lege.


Art. 647. Regimul juridic general

(1) Fiecare coproprietar poate exercita folosința bunului comun, cu condiția să respecte destinația acestuia și să permită exercitarea folosinței de către ceilalți coproprietari.

(2) Când bunul comun are caracter accesoriu în raport cu un bun principal, fiecare coproprietar poate să dispună cu privire la cota sa parte din dreptul de proprietate asupra bunului comun numai odată cu exer­citarea dreptului de dispoziție asupra bunului principal.

(3) Cheltuielile pentru întreținerea și conservarea bunului comun se suportă în mod proporțional cu cota‑parte din drept a fiecărui coproprietar. Când bunul comun are caracter accesoriu, în absența unei con­venții contrare, cota‑parte din drept a fiecărui coproprietar se stabilește în funcție de întinderea bunului principal.

  • JURISPRUDENȚĂ. D.C.C. (excepție de neconstituționalitate respinsă) nr. 376/2014 (M. Of. nr. 594 din 8 august 2014): „14. Examinând excepția de neconstituționalitate invocată, sub aspectul criticii aduse art. 649 alin. (1) lit. b) NCC considerat a fi neconstituțional, întrucât, pe de o parte, încalcă dreptul de proprietate al locatarilor de la etajele inferioare ale imobilului care nu folosesc ascensorul, dar au obligația să participe la cheltuielile ocazionate cu întreținerea acestuia, iar, pe de altă parte, ascensorul ar fi trebuit enunțat la alin. (2) al art. 649 pentru a putea fi considerat parte comună exclusivă pentru coproprietarii care utilizează acest «mijloc de transport» alături de alte părți comune considerate ca atare exclusiv pentru coproprietarii care utilizează aceste utilități (coșurile de fum, uscătoriile, spălătoriile) în conformitate cu proiectul clădirii, Curtea urmează să respingă critica ca inadmisibilă, deoarece autoarea excepției de neconstituționalitate solicită, în realitate, modificarea soluției legislative, ceea ce excedează competenței CC. Pe de altă parte, criticile privesc aplicarea și interpretarea legii, autoarea fiind nemulțumită de modul de calcul și repartizare a cheltuielilor privind ascensorul, care, de asemenea, excedează competenței CC”.


§2. Coproprietatea asupra părților comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente (art. 648-659)
I. Părțile comune (art. 648-652)
Art. 648. Noțiune

(1) Dacă într‑o clădire sau într‑un ansamblu rezidențial există spații cu destinație de locuință sau cu altă destinație având proprietari diferiți, părțile din clădire care, fiind destinate întrebuințării spațiilor respective, nu pot fi folosite decât în comun sunt obiectul unui drept de coproprietate forțată.

(2) Părțile comune sunt bunuri accesorii în raport cu spațiile locative, care constituie bunurile principale în sensul art. 546.


Art. 649. Părțile comune

(1) Sunt considerate părți comune, în măsura în care prin lege ori prin act juridic nu se prevede altfel:

  1. a) terenul pe care se află clădirea, compus atât din suprafața construită, cât și din cea neconstruită necesară, potrivit naturii sau destinației construcției, pentru a asigura exploatarea normală a acesteia; pentru eventuala suprafață excedentară proprietarii sunt titularii unei coproprietăți obișnuite;
  2. b) fundația, curtea interioară, structura, structura de rezistență, pereții perimetrali și despărțitori dintre proprietăți și/sau spațiile comune, acoperișul, terasele, scările și casa scărilor, holurile, pivnițele și subso­lurile necompartimentate, rezervoarele de apă, centralele termice proprii și ascensoarele;
  3. c) instalațiile de apă și canalizare, electrice, de telecomunicații, de încălzire și de gaze de la branșament/racord până la punctul de distribuție către părțile aflate în proprietate exclusivă, canalele pluviale, paratrăsnetele, antenele colective, precum și alte asemenea părți;
  4. d) alte bunuri care, potrivit legii sau voinței părților, sunt în folosință comună.

(2) Coșurile de fum și de aerisire, precum și spațiile pentru spălătorii și uscătorii sunt considerate părți comune exclusiv pentru coproprietarii care utilizează aceste utilități în conformitate cu proiectul clădirii.

  • JURISPRUDENȚĂ. D.C.C. (excepție de neconstituționalitate respinsă) nr. 376/2014: „15. Referitor la critica privind art. 647 alin. (3) și art. 652 NCC potrivit căreia aceste dispoziții legale sunt neconstituționale deoarece nu se corelează obligațiile de plată în cadrul asociației de proprietari, în cazul folosirii părților comune, cu suprafața reprezentând cotele indivize din suprafața utilă, Curtea constată că aceasta nu poate fi reținută. Art. 647 alin. (3), cuprins în Cartea a III‑a – Despre bunuri, T. II – Proprietatea privată, Cap. IV – Proprietatea comună, Secț. a 3‑a – Coproprietatea forțată, Subsecț. 1 – Dispoziții comune din Codul civil, reglementează obligația fiecărui coproprietar de a suporta, în mod proporțional cu cota‑parte indiviză, cheltuielile pentru întreținerea și conser­varea bunului comun. Stabilirea cheltuielilor pentru întreținerea și conservarea unui bun comun, respectiv suportarea proporțională a cheltuielilor, se face prin raportare la întinderea cotei‑părți ce revine fiecărui proprietar, iar în situația în care bunul comun are caracter accesoriu, cota‑parte se stabilește prin raportare la întinderea bunului principal. Art. 652, cuprins în Secț. a 3‑a – Coproprietatea forțată, Subsecț. a 2‑a – Coproprietatea asupra părților comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente, pct. I – Părțile comune din Codul civil, prevede modul în care se stabilesc cotele‑părți din imobil prin raportarea suprafeței utile din imobil la totalul suprafețelor utile a spațiilor locative din clădiri. Din textul legal rezultă că cotele‑părți pot fi stabilite prin actele juridice de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunurilor principale, respectiv titlurile de proprietate. Dacă aceste titluri de proprietate nu stipulează nimic referitor la mărimea cotelor‑părți din dreptul de proprietate asupra părților comune din imobil, acestea se stabilesc prin raportarea suprafeței utile a fiecărui spațiu locativ la totalul suprafeței utile a spațiilor locative din clădi re. Astfel, art. 652 NCC reprezintă o aplicare particulară a soluției legislative a art. 647 alin. (3) tz. a II‑a NCC potrivit căreia, «când bunul comun are caracter accesoriu, în absența unei convenții contrare, cota‑parte din drept a fiecărui coproprietar se stabilește în funcție de întinderea bunului principal». 16. Din punct de vedere al regimului juridic, proprietatea comună pe cote‑părți se împarte în coproprietate obișnuită și temporară și coproprietate forțată și perpetuă. Referitor la cazul coproprietății forțate asupra dotărilor și utilităților comune dintr‑un imobil cu mai multe locuințe, incident în prezenta speță fiind ascensorul, Curtea constată că, potrivit art. 3 lit. c) L. nr. 230/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari (M. Of. nr. 490 din 23 iulie 2007), obiectul proprietății comune forțate îl constituie toate părțile dintr‑un condominiu care nu sunt apartamente sau spații cu altă destinație decât aceea de locuință. Și prevederile art. 649 NCC menționează părțile comune care fac obiectul coproprietății forțate din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente. 17. Potrivit art. 44 alin. (1) din Constituție, stabilirea conținutului și a limitelor dreptului de proprietate constituie atributul exclusiv al legiuitorului, reglementarea legală, în sine, nu relevă nicio contradicție cu textele constituționale de referință. De altfel, art. 44 alin. (7) din Constituție prevede că «dreptul de proprietate obligă […] și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului». Potrivit acestor dispoziții, legiuitorul ordinar este, așadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Sub acest aspect, Curtea reține că, prin reglementările deduse controlului, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele și potrivit competenței sale constituționale. 18. Nici invocarea încălcării art. 16 din Constituție nu poate fi reținută, normele legale criticate aplicându‑se tuturor coproprietarilor unui bun comun, care au obligația de a contribui la plata cheltuielilor de întreținere a acestuia proporțional cu cota‑parte din drept a fiecărui coproprietar. 19. În fine, Curtea nu se poate pronunța asupra constituționalității art. 3 lit. e) și art. 45 alin. (3) L. nr. 230/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari, din moment ce în mod expres instanța de judecată, în temeiul art. 29 alin. (5)
    L. nr. 47/1992, a respins cererea de sesizare a CC, excepția fiind inadmisibilă. Totodată, ridicarea direct în fața CC a excepției de neconstituționalitate nu este posibilă, aceasta invocându‑se numai în fața instanței de judecată”.


Art. 650. Atribuirea în folosință exclusivă a părților comune

(1) Părțile comune pot fi atribuite copro­prietarilor în folosință exclusivă numai dacă prin aceasta nu sunt lezate drepturile celorlalți coproprietari.

(2) Decizia de atribuire în folosință exclusivă trebuie adoptată cu o majoritate de două treimi din numărul coproprietarilor și al cotelor‑părți. În clădirile unde sunt constituite asociații de proprietari, decizia se adoptă de către adunarea generală, cu aceeași majoritate.


Art. 651. Actele juridice privind cotele‑părți

Cota‑parte din dreptul de proprietate asupra părților comune are caracter accesoriu în raport cu dreptul de proprietate asupra spațiului din clădire care constituie bunul principal; înstrăinarea sau ipotecarea cotei‑părți nu se va putea face decât odată cu dreptul asupra spațiului care constituie bunul principal.


Art. 652. Stabilirea cotelor‑părți

În lipsa unei stipulații contrare existente în titlurile de proprietate, cotele‑părți se stabilesc prin raportarea suprafeței utile a fiecărui spațiu locativ la totalul suprafeței utile a spațiilor locative din clădire.

  • JURISPRUDENȚĂ. A se vedea D.C.C. (excepție de neconstituționalitate respinsă) nr. 376/2014 (sub art. 647 NCC).


II. Drepturile și obligațiile coproprietarilor (art. 653-658)
Art. 653. Exercitarea dreptului de folosință

Fiecare coproprietar poate folosi, în condițiile acordului de asociere, atât spațiul care constituie bunul principal, cât și părțile comune, fără a aduce atingere drepturilor celorlalți proprietari și fără a schimba destinația clădirii. În lipsa acordului de asociere, dispozițiile art. 647 rămân aplicabile.


Art. 654. Cheltuielile legate de întreținerea, repararea și exploatarea părților comune

(1) În lipsa unor prevederi legale sau înțelegeri contrare, fiecare coproprietar suportă cheltuielile legate de întreținerea, repararea și exploatarea părților comune, în proporție cu cota sa parte.

(2) Cu toate acestea, cheltuielile legate de părțile comune folosite exclusiv de către unii dintre copro­prietari cad în sarcina acestora din urmă.


Art. 655. Obligația de conservare a clădirii

Proprietarul este obligat să asigure întreținerea spațiului care constituie bunul principal, astfel încât clădirea să se păstreze în stare bună.


Art. 656. Obligația de a permite accesul în spațiile care consti­tuie bunurile principale

(1) Copro­prietarii sunt obligați să permită accesul în spațiile care constituie bunuri principale pentru efectuarea lucrărilor necesare conservării clădirii și întreținerii părților comune.

(2) În această situație, pentru prejudiciile cauzate, ei vor fi despăgubiți de către asociația de proprietari sau, după caz, de către proprietarul în interesul căruia au fost efectuate lucrările.


Art. 657. Regulile aplicabile în cazul distrugerii clădirii

(1) În cazul în care clădirea a fost distrusă în întregime ori într‑o proporție mai mare de jumătate din valoarea ei, orice coproprietar poate, în lipsa unei înțelegeri contrare, să solicite vânzarea la licitație publică a terenului și a materialelor de construcție care au rezultat.

(2) În caz de distrugere a unei părți mai mici decât cea prevăzută la alin. (1), coproprietarii vor contribui la refacerea părților comune, proporțional cu cotele‑părți. Dacă unul sau mai mulți coproprietari refuză sau nu pot să participe la refacere, ei sunt obligați să cedeze celorlalți coproprietari cotele lor părți din dreptul de proprietate. Prețul se stabilește de părți ori, în caz de neînțelegere, de către instanța judecătorească.


Art. 658.1) Încetarea destinației folosinței comune

(1) Încetarea destinației de folosință comună pentru părțile comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente se poate hotărî cu acordul tuturor coproprietarilor.

(2) În cazul încetării destinației de folosință comună în condițiile alin. (1), devin aplicabile dispozițiile privitoare la coproprietatea obișnuită.

(3) Imobilul, respectiv partea din imobil care rezultă din încetarea destinației folosinței comune se înscrie în mod corespunzător în cartea funciară pe baza documentației cadastrale întocmite în acest scop.

1) Art. 658 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. VII din Legea nr. 60/2012.


III. Asociația de proprietari (art. 659)
Art. 659. Constituirea asociațiilor de proprietari

În cazul clădirilor cu mai multe etaje ori apartamente sau în cazul ansamblurilor rezidențiale formate din locuințe individuale, amplasate izolat, înșiruit sau cuplat, în care există proprietăți comune și proprietăți individuale, se constituie asociația de proprietari, care se orga­nizează și funcționează în condițiile legii.

  • JURISPRUDENȚĂ. D.C.C. (excepție de neconstituționalitate respinsă) nr. 596/2012 (M. Of. nr. 454 din
    6 iulie 2012): „Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prevederile art. 4, art. 46 și art. 50 alin. (1) L. nr. 230/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la motive similare de neconcordanță cu dispozițiile constituționale și convenționale invocate de autor în prezenta speță. Astfel, prin D.C.C. nr. 393/2009 (M. Of. nr. 280 din 29 aprilie 2009), D.C.C. nr. 1.647/2010 (M. Of. nr. 203 din 24 martie 2011) și D.C.C. nr. 697/2011 (M. Of. nr. 547 din 2 august 2011), Curtea a reținut, în esență, că, în anumite situații, legiuitorul poate institui forme speciale de asociere ce urmăresc apărarea unor interese de ordin general și care, în perspectiva scopurilor pe care le urmăresc, nu reprezintă, în realitate, modalități înscrise în conceptul de liberă asociere, iar asociația de proprietari se află tocmai într‑o asemenea situație juridică. Această categorie de asociații a fost reglementată prin lege în vederea realizării unui scop de interes general, și anume administrarea în bune condiții a clădirilor cu mai multe apartamente, luându‑se în seamă totodată și interesele locatarilor legate de realizarea unei bune conviețuiri, inclusiv pentru stabilirea costurilor și a cheltuielilor comune, a repartizării lor pe fiecare locatar, a reparațiilor și amenajărilor necesare etc. Rezolvarea problemelor pe care le implică locuirea și administrarea unui imobil cu mai mulți locatari impune, în consecință, o asociere fără de care drepturile și interesele legitime ale celor ce locuiesc în imobilul respectiv ar putea fi afectate prin apariția unor neînțelegeri sau litigii. În plus, existența unor spații în proprietate comună și perpetuă, imposibilitatea încheierii unor contracte individuale cu marii furnizori de utilități de către toți proprietarii, indiferent că sunt sau nu membri ai asociației de proprietari, sunt elemente care impun constituirea unei structuri organizate, care să acționeze în numele și pentru interesul comun. Cu privire la dreptul la liberă asociere, CEDO și‑a format o jurisprudența (Hot. din 13 aug. 1981, pronunțată în Cauza Young, James, Webster c. Regatului Unit, par. 55 și Hot. din 30 iunie 1993, pronunțată în Cauza Sigurour A. Sigurjdnsson c. Islanda, par. 35) prin care a constatat încălcarea art. 11 CEDO atunci când asocierea era obligatorie potrivit legislației naționale, stabilind că dreptul de asociere implică și aspectul negativ al acestuia – dreptul de a nu fi silit la afilierea la o asociație – având în vedere faptul că prin Convenție nu se consacră, în mod expres, acest lucru. Constituirea asociațiilor de proprietari, astfel cum este reglementată de L. nr. 230/2007, nu contravine însă dispozițiilor constituționale sau convenționale care garantează implicit și aspectul negativ al dreptului de asociere. Elocventă, sub acest aspect, este tz. II a art. 2 L. nr. 230/2007, care oferă proprietarului posibilitatea de a se asocia în această formă asociativă, fără să îi impună însă vreo obligație în acest sens. Conținutul normativ al acestui articol are caracter dispozitiv («… proprietarii se pot asocia în asociații de proprietari cu personalitate juridică…»), lăsând proprietarului libertatea de a deveni sau nu membru al asociației, neexistând niciun fel de constrângeri legale sau de altă natură care să îl forțeze să adere la asociație. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței CC, atât soluția, cât
    și considerentele cuprinse în deciziile precizate își păstrează valabilitatea și în cauza de față. Pentru aceleași consi­­derente Curtea constată că și prevederile art. 659 NCC respectă dreptul constituțional la liberă asociere, acestea stabilind că în cazul clădirilor cu mai multe etaje ori apartamente sau în cazul ansamblurilor rezidențiale formate din locuințe individuale, amplasate izolat, înșiruit sau cuplat, în care există proprietăți comune și proprietăți individuale, se constituie asociația de proprietari, care se organizează și funcționează în condițiile legii”.


§3. Coproprietatea asupra despărțiturilor comune (art. 660-666)

LPA. Art. 64. Dispozițiile art. 660‑666 NCC se aplică situațiilor juridice născute după intrarea în vigoare a NCC

Art. 660. Prezumția de coproprietate asupra despărțiturilor comune

(1) Zidul, șanțul, precum și orice altă despărțitură între două fonduri sunt prezumate a fi în proprietatea comună a vecinilor, dacă nu rezultă contrariul din titlul de proprietate, dintr‑un semn de necomunitate ori dacă proprietatea comună nu a devenit proprietate exclusivă prin uzucapiune, în condițiile legii.

(2) Dispozițiile art. 651 sunt aplicabile în mod corespunzător.

  • VECHIUL CC: art. 590, art. 602 și art. 606.


Art. 661. Semnele de necomunitate

(1) Există semn de neco­munitate a zidului atunci când culmea acestuia este dreaptă și per­pendiculară spre un fond și înclinată spre celălalt fond. Zidul este prezumat a fi în proprietatea exclusivă a proprietarului fondului către care este înclinată coama zidului.

(2) Există semn de necomunitate a șanțului atunci când pământul este aruncat ori înălțat exclusiv pe o parte a șanțului. Șanțul este prezumat a fi în proprietatea exclusivă a proprietarului fondului pe care este aruncat pământul.

(3) Vor fi considerate semne de necomunitate orice alte semne care fac să se prezume că zidul a fost construit exclusiv de unul dintre proprietari.

  • VECHIUL CC: art. 591, art. 603‑ 604.


Art. 662. Obligația de construire a despărțiturilor comune

(1) Oricare dintre vecini îi poate obliga pe proprietarii fondurilor învecinate să contribuie la construirea unei despărțituri comune.

(2) În lipsa unor dispoziții legale, a regulilor de urbanism sau a obiceiului locului, înălțimea zidului comun se stabilește de părți, dar fără a depăși 2 metri, socotindu‑se și coama zidului.

  • VECHIUL CC: art. 600.


Art. 663. Cheltuielile de întreținere și reparare a despărțiturilor comune

(1) Coproprietarii sunt ținuți să suporte cheltuielile ocazionate de întreținerea și repararea despărțiturii comune, proporțional cu dreptul fiecăruia.

(2) Cu toate acestea, fiecare coproprietar poate să nu participe la cheltuielile de întreținere și reparare, renunțând la dreptul său de proprietate asupra despărțiturii comune, dispozițiile în materie de carte funciară fiind aplicabile. Coproprietarul nu va putea fi apărat de a participa la cheltuieli, în cazul în care are o construcție sprijinită de zidul comun ori în cazul în care trage un alt folos din exploatarea despărțiturii comune.

  • VECHIUL CC: art. 592‑593.


Art. 664. Construcțiile și instalațiile aflate în legătură cu zidul comun

(1) Oricare dintre copro­prietari are dreptul să sprijine construcții ori să instaleze grinzi în zidul comun cu obligația de a lăsa 6 centi­metri spre celălalt coproprietar și fără a afecta dreptul acestuia de a sprijini construcțiile sale ori de a instala propriile grinzi în zidul comun.

(2) Un coproprietar va avea dreptul de a scurta grinzile puse de vecinul său până în jumătatea zidului, în cazul în care ar dori să instaleze el însuși grinzi ori să construiască un coș de fum în același loc.

  • VECHIUL CC: art. 594.


Art. 665. Înălțarea zidului comun

(1) Oricare dintre coproprietari poate să înalțe zidul, cu îndatorirea de a suporta singur cheltuielile de înălțare peste limita zidului comun, precum și cheltuielile de reparare a părții comune a zidului ca urmare a înălțării acestuia.

(2) În cazul în care zidul nu poate rezista înălțării, proprietarul care dorește să facă această înălțare este dator să reconstruiască zidul în întregime luând din fondul său suprafața pentru a asigura grosimea necesară zidului nou‑ridicat.

<