Noul Cod civil

Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 5 alin. (2) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Capacitatea de folosință începe la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 7 alin. (1) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).
• JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SCAF) nr. 6794/2013 (www.scj.ro): „Capacitatea procesuală de folosință este acea condiție de exercițiu a acțiunii civile constând în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații procesuale civile. Această capacitate este o reflectare în plan procesual a capacității civile de exercițiu. În cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosință, așa cum se statuează de art. 35 NCC, începe la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia, putând fi limitată numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege”.

Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu. Dispozițiile art. 412 referitoare la timpul legal al concepțiunii sunt aplicabile.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 7 alin. (2) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 5 alin. (3) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

(1) Capacitatea de exercițiu deplină începe la data când persoana devine majoră.

(2) Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 8 alin. (1) și (2) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

(1) Minorul dobândește, prin căsătorie, capacitatea deplină de exercițiu.

(2) În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună‑credință la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exercițiu.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 8 alin. (3) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recu­noaște minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exercițiu. În acest scop, vor fi ascultați și părinții sau tutorele minorului, luându‑se, când este cazul, și avizul consiliului de familie.

(1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exercițiu restrânsă.

(2) Actele juridice ale minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, și cu autorizarea instanței de tutelă. Încuviințarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului.

(3) Cu toate acestea, minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum și acte de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la data încheierii lor.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 9 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

(1) Minorul poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviințarea părinților sau a tutorelui, precum și cu respectarea dispozițiilor legii speciale, dacă este cazul.

(2) În acest caz, minorul exercită singur drepturile și execută tot astfel obligațiile izvorâte din aceste acte și poate dispune singur de veniturile dobândite.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 10 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).
• DISPOZIȚII CONEXE. CM: „Art. 13. (1) Persoana fizică dobândește capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani. (2) Persoana fizică poate încheia un contract de muncă în calitate de salariat și la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinților sau al reprezentanților legali, pentru activități potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile și cunoș­tințele sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea și pregătirea profesională. (3) Încadrarea în muncă a persoanelor sub vârsta de 15 ani este interzisă. (…) (5) Încadrarea în muncă în locuri de muncă grele, vătămătoare sau periculoase se poate face după împlinirea vârstei de 18 ani; aceste locuri de muncă se stabilesc prin hotărâre a Guvernului”.

(1) În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exercițiu:

1. a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
2. b) interzisul judecătoresc.

(2) Pentru cei care nu au capacitate de exercițiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de repre­zentanții lor legali, în condițiile prevăzute de lege. Dispozițiile art. 42 alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător.

(3) Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitatea de exercițiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum și actele de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor.

(4) Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute și de reprezentantul său legal, afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i‑ar permite acest lucru.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 11 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

(1) Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin. (3) și la art. 43 alin. (3), precum și actele făcute de tutore fără autorizarea instanței de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt anulabile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu.

(2) Cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă poate invoca și singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicție judecătorească.

Simpla declarație că este capabil să con­tracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului. Dacă însă a folosit manopere dolosive, instanța, la cererea părții induse în eroare, poate menține contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancțiune civilă adecvată.

(1) Persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului sau celui pus sub interdicție judecătorească incapacitatea acestuia.

(2) Acțiunea în anulare poate fi exercitată de reprezentantul legal, de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, precum și de ocrotitorul legal.

(3) Atunci când actul s‑a încheiat fără autorizarea instanței de tutelă, necesară potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării acțiunii în anulare.

• VECHIUL CC: art. 952.

Persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capa­‑
citate de exercițiu restrânsă nu este obligată la restituire decât în limita folosului realizat. Dispozițiile art. 1.635‑1.649 se aplică în mod corespunzător.

• VECHIUL CC: art. 1.164.

Minorul devenit major poate confirma actul făcut singur în timpul minorității, atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat. După descărcarea tutorelui, el poate, de asemenea, să confirme actul făcut de tutorele său fără respectarea tuturor formalităților cerute pentru încheierea lui valabilă. În timpul minorității, confirmarea actului anulabil se poate face numai în condițiile
art. 1.263 și 1.264.

(1) În cazul în care o persoană este dispărută și există indicii că a încetat din viață, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puțin 2 ani de la data primirii ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în viață.

(2) Dacă data primirii ultimelor informații sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul prevăzut în alin. (1) se socotește de la sfârșitul lunii în care s‑au primit ultimele informații sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârșitul anului calendaristic.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 16 alin. (2) și art. 17 alin. (1) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

(1) Cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundațiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într‑o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptățește a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puțin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariția.

(2) Dacă ziua în care a intervenit împrejurarea când a avut loc dispariția nu poate fi stabilită, sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispozițiile art. 49 alin. (2).

(3) Atunci când este sigur că decesul s‑a produs, deși cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aștepta împlinirea vreunui termen de la dispariție.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 16 alin. (3) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Soluționarea cererii de declarare a morții se face potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă.

(1) Cel declarat mort este socotit că a încetat din viață la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit‑o ca fiind aceea a morții. Dacă hotărârea nu arată și ora morții, se socotește că cel declarat mort a încetat din viață în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morții.

(2) În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a încetat din viață în ultima oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art. 49 sau 50, după caz.

(3) Instanța judecătorească poate rectifica data morții stabilită potrivit dispozițiilor alin. (1) și (2), dacă se dovedește că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată. În acest caz, data morții este cea stabilită prin hotărârea de rectificare.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 18 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Cel dispărut este socotit a fi în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 19 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of.
  nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

(1) Dacă cel declarat mort este în viață, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s‑a declarat moartea.

(2) Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putință, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le îna­poieze decât dacă, sub rezerva dispozițiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii știa ori trebuia să știe că persoana declarată moartă este în viață.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 20 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Orice persoană interesată poate cere oricând anularea hotărârii declarative de moarte, în cazul în care se descoperă certificatul de deces al celui declarat mort.

Plata făcută moștenitorilor legali sau legatarilor unei persoane, care reapare ulterior hotărârii declarative de moarte, este valabilă și liberatorie, dacă a fost făcută înainte de radierea din registrul de stare civilă a mențiunii privitoare la deces, cu excepția cazului în care cel care a făcut plata a cunoscut faptul că persoana declarată moartă este în viață.

Moștenitorul aparent care află că persoana care a fost declarată decedată prin hotărâre judecătorească este în viață păstrează posesia bunurilor și dobândește fructele acestora, cât timp cel reapărut nu solicită restituirea lor.

(1) Orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege.

(2) Aceste drepturi nu sunt transmisibile.

• LPA. Art. 13. (1) Drepturile personalității sunt supuse legii în vigoare la data exercitării lor. (2) Orice atingere adusă drepturilor personalității este supusă legii în vigoare la data săvârșirii acesteia.

Orice persoană are dreptul la nume, la domiciliu, la reședință, precum și la o stare civilă, dobândite în condițiile legii.

Persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.

(1) Viața, sănătatea și integritatea fizică și psi­hică a oricărei persoane sunt garantate și ocrotite în mod egal de lege.

(2) Interesul și binele ființei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societății sau al științei.

• CEDO. Art. 2. Dreptul la viață. 1. Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. (…)

CEDO–5325/03 (hot. Voiculescu c. România): „3. Reclamanta susține în special că ancheta cu privire la circumstanțele decesului mamei sale, lovită de un camion militar prost întreținut în timp ce traversa strada conform codului rutier, nu a fost efectivă. (…) 32. Or, în speță, ancheta judiciară a început la data de 25 martie 1998 și s‑a încheiat abia la data de 13 octombrie 2005, adică după 7 ani și 7 luni. Pe deasupra, ea s‑a încheiat cu o soluție de scoatere de sub urmărire penală care a pus capăt constituirii în parte civilă a reclamantei, fără ca problema răspunderii pentru accidentul care a dus la decesul mamei sale să fi fost elucidată, inclusiv sub aspectul răspunderii obiective a autorităților militare, ceea ce aruncă o îndoială asupra posibilității acesteia de a obține o despăgubire pentru prejudiciul suferit (…). 33. Curtea apreciază că durata anchetei și soluțiile repetate de restituire a cauzei în vederea completării urmăririi penale datorate modului în care aceasta s‑a desfășurat sunt imputabile autorităților. Mai mult, în circumstanțe cum sunt cele în speță, în care nu se contestă că accidentul a fost produs de un camion militar condus de un militar aflat în exercițiul funcțiilor sale, este de așteptat o rigoare mai mare din partea autorităților în ancheta desfășurată cu privire la cauzele incidentului și identificarea vinovaților. 34. În ceea ce o privește pe reclamantă, ea a dat dovadă de diligență fără a abuza de căile de atac puse la dispoziția sa, iar plângerile sale repetate împotriva soluțiilor de scoatere de sub urmărire penală au fost toate admise. Pe deasupra, deși caracterul efectiv al anchetei trebuie să fie asigurat de autorități, și nu să se bazeze pe vigilența părții civile, Curtea observă că reclamanta a mers până acolo încât a contestat în fața instanțelor soluția de scoatere de sub urmărire penală imediat ce calea de atac împotriva acestei soluții a devenit efectivă (…). 35. În fine, Curtea constată că, la data evenimentelor, procurorii militari erau, la fel ca și inculpații, militari activi și că, în aceste condiții, făceau parte dintr‑o structură militară întemeiată pe principiul subordonării ierarhice. Or, ținând cont mai ales de faptul că persoana care conducea camionul se afla în exercițiul funcțiilor sale, această legătură de tip instituțional reprezintă, în speță, o lipsă de independență și de imparțialitate a procurorului militar în instrumentarea anchetei (…). 36. Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a constata că ancheta judiciară condusă în speță nu poate fi considerată efectivă” (M. Of. nr. 392 din 10 iunie 2009).

CEDO‑40.890/04 (dec. Drăganschi c. România): „26. (…) când se pune problema anchetării unei neglijențe, o cale judiciară civilă sau disciplinară, singură ori paralelă cu o acțiune în fața instanțelor penale, poate fi suficientă pentru a stabili responsabilitățile în speță și, dacă se impune, pentru a obține aplicarea sancțiunii civile necesare, precum plata de despăgubiri (…)” (M. Of. nr. 143 din 25 februarie 2011).

CEDO‑11385/05 (hot. Baldovin c. România): „3. Reclamanta afirmă că nu a beneficiat, în urma decesului fiicei sale, de o anchetă efectivă, așa cum prevede, în opinia sa, art. 2 din Convenție. (…) 21. Guvernul (…) susține că, în caz de deces din cauză de neglijență medicală, sistemul național oferă părților vătămate posibilitatea de a deschide, din oficiu, o procedură penală, precum și de a introduce o acțiune civilă în fața instanțelor civile. În final, Guvernul precizează că, în cazul în care un medic a fost găsit vinovat de o instanță civilă, împotriva acestuia se poate iniția o procedură disciplinară. (…) 27. Referitor la calea unei acțiuni civile pentru acordarea de daune‑interese indicată de Guvern, Curtea reamintește că (…), la momentul faptelor, răspunderea medicală avea în dreptul român un caracter subiectiv și se baza pe eroarea medicală a persoanei în cauză. Curtea a hotărât că, întrucât cercetările penale au fost incomplete și insuficiente în sensul că nu au permis autorităților să ajungă la o concluzie clară cu privire la chestiunea dacă o eroare medicală a fost comisă sau nu, o acțiune civilă era, dacă nu sortită eșecului, atunci cel puțin aleatorie (…). Curtea observă, în special, că Guvernul nu a prezentat nicio hotărâre a unei instanțe naționale care să demonstreze că, la momentul faptelor, un membru al personalului medical ar fi putut fi obligat, în împrejurări asemănătoare, la plata de daune‑interese ori să i se aplice o sancțiune disciplinară” (M. Of. nr. 10 din 5 ianuarie 2012).

Art. 3. Interzicerea torturii. Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

CEDO‑41138/98 și 64320/01 (hot. Moldovan ș.a. c. România): „3. Reclamanții au invocat în special faptul că distrugerea bunurilor lor în timpul unei revolte care a avut loc în data de 20 sep. 1993 și consecințele care au decurs din aceasta au reprezentat o încălcare de către statul pârât a obligațiilor ce‑i revin în temeiul art. 3, 6, 8 și 14 din Convenție, care garantează, între altele, dreptul de a nu fi supus tratamentelor inumane sau degradante, accesul la instanță în vederea stabilirii corecte a drepturilor și libertăților civile, dreptul la respectarea vieții private și de familie, precum și a domiciliului și dreptul de a nu fi discriminat în exercitarea drepturilor și libertăților garantate de Convenție. (…) 1. Principii generale. (…). 98. Obligația înaltelor părți contractante instituită de art. 1 din Convenție de a recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Convenție, coroborată cu art. 3, impune statelor părți să ia măsuri de natură să asigure că indivizii aflați sub jurisdicția lor nu sunt supuși unor rele tratamente, inclusiv aplicate de către particulari (…). 99. Art. 3 CEDO consacră una dintre valorile fundamentale ale unei societăți democratice. El interzice în termeni absoluți tortura și pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante, indiferent de circumstanțe sau de comportamentul victimei (…). 100. Potrivit jurisprudenței Curții, relele tratamente aplicate victimei trebuie să atingă un prag minim de gravitate pentru a cădea sub incidența art. 3. Aprecierea gravității minime este relativă. Ea depinde de numeroși factori, precum durata tratamentului aplicat, efectele sale fizice și psihice asupra persoanei care le‑a suferit, iar, în unele situații, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (…). 101. Curtea a reținut tratamentul ca fiind «inuman» în situația în care, inter alia, a fost premeditat, fiind aplicat pe durata mai multor ore, și a provocat fie leziuni corporale, fie suferințe intense de natură psihică sau mentală. Tratamentul a fost calificat ca fiind «degradant» întrucât a cauzat victimelor sentimente de teamă, de neliniște și de inferioritate, de natură a le umili și a le înjosi (…). Pentru a decide dacă un anumit tratament este sau nu degradant în sensul art. 3, Curtea examinează dacă scopul aplicării lui este acela de a umili sau înjosi victima și dacă, prin efectele produse, a fost adusă o atingere personalității acesteia, într‑o manieră incompatibilă cu art. 3 (…). Cu toate acestea, absența unui asemenea scop nu ar putea exclude într‑o manieră definitivă constatarea unei încălcări a art. 3 (…). 2. Aplicarea în speță a principiilor sus‑menționate. (…) 110. Mai mult chiar, reține că elemente precum condițiile locative ale reclamanților aferente ultimilor 10 ani, în special supraaglomerarea și mediul neigienic, și efectele acestora asupra sănătății și bunăstării reclamanților, coroborate cu perioada îndelungată pe parcursul căreia reclamanții au fost nevoiți să trăiască în asemenea condiții și cu atitudinea generală a autorităților, au cauzat acestora suferințe psihice intense, prin aceasta aducând atingere demnității lor umane și creându‑le sentimente de natură a‑i umili și înjosi. 111. De asemenea, referirile la onestitatea reclamanților și la modul acestora de viață, efectuate de unele autorități publice învestite cu soluționarea plângerilor reclamanților (…) par a fi, dată fiind absența oricărei fundamentări, esențialmente discriminatorii. În acest context, Curtea reamintește că orice discriminare rasială poate constitui prin ea însăși un tratament degradant, în sensul art. 3 din Convenție (…). Asemenea observații trebuie apreciate ca fiind un factor agravant în analiza plângerii reclamanților referitoare la încălcarea art. 3 din Convenție. (…) 113. În lumina celor expuse anterior, Curtea apreciază că discriminarea etnică la care reclamanții au fost supuși în mod public prin modul de soluționare a petițiilor acestora de către autorități, precum și condițiile locative ale reclamanților aduc atingere demnității lor umane, constituind, în lumina circumstanțelor cauzei, tratamente degradante în sensul art. 3 din Convenție” (M. Of. nr. 317 din 10 aprilie 2006).

CEDO‑10778/02 (hot. Niță c. România): „3. Reclamanții susțin în special că au suferit rele tratamente din partea polițiștilor și că nu au beneficiat de o anchetă efectivă împotriva agenților statului în cauză, care au rămas nepedepsiți. (…) 50. Nici instanțele naționale nu s‑au pronunțat cu privire la circumstanța, incontestabilă totuși în lumina declarațiilor unuia dintre polițiștii care au condus cercetările, că reclamanții ar fi fost legați cu cătușe de piciorul mesei la care erau chemați să dea depoziții. Or, și aici era vorba de un element esențial care, în ciuda decesului unuia dintre polițiști, ar fi putut să le deschidă părților interesate calea unei acțiuni în răspundere civilă îndreptată împotriva statului pentru faptele comise de prepușii săi în exercițiul funcțiunii lor” (M. Of. nr. 30 din 14 ianuarie 2010).

• CDFUE. Art. 2. Dreptul la viață. (1) Orice persoană are dreptul la viață. (…) Art. 3. Dreptul la integritate al persoanei. (1) Orice persoană are dreptul la integritate fizică și psihică. (2) În domeniile medicinei și biologiei trebuie respectate în special: a) consimțământul liber și în cunoștință de cauză al persoanei interesate, în conformitate cu procedurile prevăzute de lege; b) interzicerea practicilor de eugenie, în special a celor care au drept scop selecția persoanelor; c) interzicerea utilizării corpului uman și a părților sale, ca atare, ca sursă de profit; d) interzicerea clonării ființelor umane în scopul reproducerii. Art. 4. Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.

(1) Nimeni nu poate aduce atingere speciei umane.

(2) Este interzisă orice practică eugenică prin care se tinde la organizarea selecției persoanelor.

• CDFUE. A se vedea art. 3 alin. (2) lit. b) CDFUE (sub art. 61 NCC).

(1) Sunt interzise orice intervenții medicale asupra caracterelor genetice având drept scop modificarea descendenței persoanei, cu excepția celor care privesc prevenirea și tratamentul maladiilor genetice.

(2) Este interzisă orice intervenție având drept scop crearea unei ființe umane genetic identice unei alte ființe umane vii sau moarte, precum și crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare.

(3) Utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului viitorului copil decât în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia.

• CDFUE. A se vedea art. 3 alin. (2) lit. d) CDFUE (sub art. 61 NCC).

(1) Corpul uman este inviolabil.

(2) Orice persoană are dreptul la integritatea sa fizică și psihică. Nu se poate aduce atingere integrității ființei umane decât în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.

• CDFUE. A se vedea art. 3 alin. (1) CDFUE (sub art. 61 NCC).

(1) Examenul caracteristicilor genetice ale unei persoane nu poate fi întreprins decât în scopuri medicale sau de cercetare științifică, efectuate în condițiile legii.

(2) Identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale gene­tice nu poate fi efectuată decât în cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale, după caz, sau în scopuri medicale ori de cercetare științifică, efectuate în condițiile legii.

Orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patri­moniale corpului uman, elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolută, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege.

• DISPOZIȚII CONEXE. A se vedea art. 144 alin. (1) lit. e) L. nr. 95/2006 (sub art. 68 NCC).
• CDFUE. A se vedea art. 3 alin. (2) lit. c) CDFUE (sub art. 61 NCC).

Nicio persoană nu poate fi supusă expe­ri­ențelor, testelor, prelevărilor, tratamentelor sau altor intervenții în scop terapeutic ori în scop de cercetare științifică decât în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.

(1) Prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană de la donatori în viață se fac exclusiv în cazurile și condițiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil și expres al acestora și numai după ce au fost informați, în prealabil, asupra riscurilor intervenției. În toate cazurile, donatorul poate reveni asupra consimțământului dat, până în momentul prelevării.

(2) Se interzice prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană de la minori, precum și de la persoanele aflate în viață, lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr‑un alt motiv similar, în afara cazurilor expres prevăzute de lege.

• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, rep. (M. Of. nr. 652 din data de 28 august 2015; cu modif. ult.): „Art. 144. (1) Prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană de la donatorul în viață se face în următoarele condiții: a) prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană, în scop terapeutic, se poate efectua de la persoane majore în viață, având capacitate de exercițiu deplină, după obținerea consimțământului informat, scris, liber, prealabil și expres al acestora, conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătății. Se interzice prelevarea de organe, țesuturi și celule de la persoane fără discernământ; b) consimțământul se semnează numai după ce donatorul a fost informat de medic, asistentul social sau alte persoane cu pregătire de specialitate asupra eventualelor riscuri și consecințe pe plan fizic, psihic, familial, profesional și social, rezultate din actul prelevării; c) donatorul poate reveni asupra consimțământului dat, până în momentul prelevării; d) prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană ca urmare a exercitării unei constrângeri de natură fizică sau morală asupra unei persoane sunt interzise;
  e) donarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană nu pot face obiectul unor acte și fapte juridice în scopul obținerii unui folos material sau de altă natură; f) donatorul și primitorul vor semna un înscris autentic prin care declară că donarea se face în scop umanitar, are caracter altruist și nu constituie obiectul
  unor acte și fapte juridice în scopul obținerii unui folos material sau de artă natură, conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătății; g) donatorul va fi scutit de plata spitalizării/spitalizărilor aferente donării, precum și a costurilor aferente controalelor medicale periodice postdonare. (2) Centrele de prelevare și cele de transplant vor păstra o evidență a donatorilor vii care au donat în centrul respectiv, în conformitate cu dispo­zițiile naționale privind protecția datelor cu caracter personal și confidențialitatea statistică.
  (3) Monitorizarea donatorilor vii include controalele medicale periodice obligatorii care se vor realiza la o lună, 3 luni, 6 luni și un an postdonare, iar ulterior la nevoie justificată. Art. 145. (1) Se interzice prelevarea de organe, țesuturi și celule de la potențiali donatori minori în viață, cu excepția cazurilor prevăzute în prezenta lege. (2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), în cazul în care donatorul este minor și este rudă de până la gradul al IV-lea cu primitorul, prelevarea de celule stem hematopoietice medulare sau periferice se face în următoarele condiții:
  a) prele­varea de celule stem hematopoietice medulare sau periferice de la minori se poate face numai cu con­simțământul minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, și cu acordul scris al ocrotitorului legal, respectiv al părinților, tutorelui sau al curatorului, conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătății. Dacă minorul nu a împlinit vârsta de 10 ani, prelevarea se poate face cu acordul ocrotitorului legal;
  b) în cazul donatorului care are cel puțin 10 ani, consimțământul acestuia, scris sau verbal, se exprimă în fața președintelui tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul centrului unde se efectuează transplantul sau al tribunalului în a cărui circumscripție teritorială locuiește donatorul, după efectuarea obligatorie a unei anchete psihosociale de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului.
  (3) Refuzul scris sau verbal al minorului împiedică orice prelevare”.

La cererea persoanei interesate, instanța poate lua toate măsurile necesare pentru a împiedica sau a face să înceteze orice atingere ilicită adusă integrității corpului uman, precum și pentru a dispune repararea, în condițiile prevăzute la art. 252‑256, a daunelor materiale și morale suferite.

(1) Orice persoană are dreptul la libera exprimare.

(2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75.

• CEDO. Art. 10. Libertatea de exprimare. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într‑o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

CEDO‑28.871/1995 (hot. Constantinescu c. România): „72. Chiar dacă aprecierile reclamantului au fost puse în contextul unei dezbateri asupra independenței sindicatelor și asupra funcționării administrației justiției, vizând deci un interes public, există totuși anumite limite în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare. În ciuda rolului special pe care l‑a avut reclamantul în calitate de reprezentant al unui sindicat, trebuia să acționeze în limitele stabilite, mai ales cu scopul «protejării reputației sau drepturilor altor persoane», inclusiv a dreptului la prezumția de nevinovăție. Prin urmare, trebuie stabilit în ce măsură reclamantul a depășit limitele admise pentru exprimarea unei opinii critice. 73. În opinia Curții expresia «delapidator» desemnează acele persoane care au fost condamnate pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare și era de natură să le ofenseze pe cele 3 părți vătămate, deoarece nu fuseseră condamnate de nici o instanță. 74. Curtea apreciază că reclamantul putea să își formuleze opiniile critice și astfel să contribuie la o discuție publică liberă asupra problemelor sindicale fără a folosi cuvântul «delapidator». 75. În acel moment interesul legitim al statului de a proteja reputația celor 3 cadre didactice nu ar fi intrat în conflict cu interesul reclamantului de a contribui la dezbaterea menționată mai sus. 76. Prin urmare, Curtea este convinsă că motivele invocate de autoritățile naționale erau «pertinente și suficiente» în sensul alin. 2 al art. 10. 77. În plus, Curtea constată că, date fiind circumstanțele cauzei, atingerea adusă dreptului la libertatea de exprimare a fost proporțională cu scopul legitim urmărit. Într‑adevăr, pedeapsa aplicată de 50.000 de lei amendă penală și obligarea reclamantului la plata a câte 500.000 lei pentru fiecare cadru didactic, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral, nu sunt exagerate” (M. Of. nr. 279 din 30 mai 2001).

CEDO‑19452/02 (hot. Andreescu c. România): „3. Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare ca urmare a condamnării sale sub aspect penal și civil pentru calomnie, precum și de încălcarea dreptului său la un proces echitabil, în condițiile în care a fost condamnat de către instanța de recurs fără a fi audiat, după ce a fost achitat în primă instanță. (…) 84. În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu se poate substitui instanțelor interne competente, ci ea trebuie să verifice prin prisma art. 10 CEDO hotărârile pe care acestea le‑au pronunțat în virtutea puterii lor de apreciere. De aici nu rezultă că ea ar trebui să se limiteze la a cerceta dacă statul pârât a utilizat această putere cu bună‑credință, cu grijă și în mod rezonabil; Curtea trebuie să analizeze ingerința în litigiu în lumina ansamblului cauzei, inclusiv din perspectiva amplorii afirmațiilor imputate reclamantului și a contextului în care acesta le‑a emis (…). 85. În special, Curții îi revine sarcina să determine dacă motivele invocate de către autoritățile naționale pentru a justifica ingerința apăreau drept «pertinente și suficiente» și dacă măsura incriminată era «proporțională cu scopurile legitime urmărite» (…). În acest demers, Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale au aplicat, bazându‑se pe o apreciere acceptabilă a faptelor pertinente, niște reguli conforme principiilor consacrate de art. 10 CEDO (…). 86. Curtea trebuie, de altfel, să verifice dacă autoritățile interne au asigurat un just echilibru între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare, consacrată de art. 10 CEDO, și, pe de altă parte, cea a dreptului la reputația persoanelor implicate în cauză, care, în calitate de element al vieții private, este protejat de art. 8 CEDO (…). 87. În speță, remarcând calitatea de publicist a reclamantului, fără ca jurnalismul să fie profesia sa, și calitatea sa de militant pentru respectarea drepturilor omului, Curtea amintește că datorită «îndatoririlor și responsabilităților» inerente exercitării libertății de exprimare, protecția oferită de art. 10 CEDO persoanelor care, cum este și cazul reclamantului, se angajează într‑o dezbatere publică este subordonată condiției ca reclamantul să acționeze cu bună‑credință astfel încât să ofere informații exacte și credibile (…). Totuși, acestor persoane le este permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (…). 89. Curtea amintește în această privință că art. 10 alin. (2) CEDO nu permite în niciun fel restricții aduse libertății de exprimare în domeniul discursului politic sau al unor probleme de interes general (…). Astfel, ea trebuie să ia în considerare ansamblul contextului în care afirmațiile în litigiu au fost formulate (…). 91. Curtea amintește că, chiar dacă nu este exact că persoanele publice se expun cu bună știință unui control atent al faptelor și gesturilor lor, precum oamenii politici (…), nu este mai puțin adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai largi când este vorba de exercitarea unor funcții oficiale decât ar fi în cazul unor particulari (…). 92. Este necesar apoi să se amintească jurisprudența bine stabilită în acest moment a Curții, conform căreia, pentru a aprecia asupra existenței unei «nevoi sociale imperioase» de natură să justifice o ingerință în exercitarea libertății de exprimare, este necesar să se distingă cu grijă între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea celor dintâi se poate dovedi, cele din urmă nu pot face obiectul unei demonstrații a exactității lor (…). Desigur, atunci când este vorba despre afirmații referitoare la comportamentul unui terț, uneori poate fi dificil să se distingă între afirmații factuale și judecăți de valoare. Aceasta nu exclude ideea ca și o judecată de valoare să apară ca fiind excesivă dacă este lipsită total de orice bază factuală (…). 97. Acestea fiind spuse, este esențial, pentru a proteja interesele concurente care sunt libertatea de exprimare și libertatea dezbaterilor, ca, într‑o anumită măsură, să se asigure o procedură echitabilă (…). În prezenta cauză, Curtea a constatat deja că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil, cu încălcarea art. 6 alin. (1) CEDO, în măsura în care a fost condamnat fără a fi audiat personal de către instanța care a constatat vinovăția sa. În plus, casând această hotărâre pentru a‑l condamna pe reclamant penal și civil, Tribunalul (…) nu a acordat nicio atenție contextului în care au fost făcute afirmațiile respective sau intereselor din speță (…), nici faptului că reclamantul a fost achitat în primă instanță. (…) 99. În ceea ce privește caracterul proporțional al atingerii dreptului la libertatea de exprimare, Curtea amintește că natura și severitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie luate în considerare (…). 100. În această privință trebuie amintit că dacă statele contractante au facultatea, chiar datoria, de a reglementa exercitarea libertății de exprimare astfel încât să asigure, prin lege, o protecție adecvată reputației indivizilor, ele trebuie să evite în aceste demersuri să adopte măsuri de natură a intimida mijloacele de informare în masă și formatorii de opinie să își îndeplinească rolul lor de a alerta publicul cu privire la problemele de interes general, precum relațiile personalităților publice cu fostul regim represiv dinainte de 1989. Curtea remarcă astfel cuantumul extrem de ridicat al daunelor morale acordate, care reprezenta de peste 15 ori cuantumul salariului mediu la momentul faptelor. 101. Având în vedere cele de mai sus, și, în special, importanța dezbaterii de interes general în cadrul căreia se înscriau afirmațiile respective, Curtea consideră că ingerința în libertatea de exprimare a reclamantului nu a fost, în speță, justificată de motive pertinente și suficiente. Astfel, ingerința nu ar putea fi considerată proporțională și deci «necesară într‑o societate democratică» în sensul art. 10 CEDO. În consecință, a existat o încălcare a acestei dispoziții” (M. Of. nr. 162 din 7 martie 2011).

CEDO‑75300/01 (hot. Cornelia Popa c. România): „17. Reclamanta susține că faptul că a fost condamnată penal și civil (…) a adus atingere dreptului său la libertatea de exprimare garantat de art. 10 CEDO (…) a) Principii generale. 26. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale evoluției sale și ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10§2, aceasta este valabilă nu numai pentru «informațiile» sau «ideile» acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care lovesc, șochează sau neliniștesc: aceasta este dorința pluralismului, toleranței și mentalității deschise, fără de care nu există «societate democratică». În forma consacrată la art. 10, aceasta este însoțită de excepții care necesită totuși o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie să fie stabilită în mod convingător. 27. În sensul art. 10§2, adjectivul «necesar» implică o «nevoie socială imperioasă». Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a hotărî cu privire la existența unei asemenea nevoi, însă aceasta este dublată de un control european asupra atât a legislației, cât și a deciziilor prin care este aplicată, chiar și atunci când sunt emise de o jurisdicție independentă (…). Prin urmare, Curtea are competența de a se pronunța în ultimă instanță cu privire la aspectul dacă o «restricție» este compatibilă cu libertatea de exprimare protejată de art. 10. 28. Atunci când își exercită controlul, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanțelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 10 deciziile pe care acestea le‑au pronunțat în virtutea puterii lor de apreciere. Nu rezultă că aceasta trebuie să se limiteze la a stabili dacă statul pârât s‑a folosit de această putere cu bună‑credință, cu grijă și în mod rezonabil: ingerința în litigiu trebuie considerată având în vedere cauza în ansamblu, pentru a stabili dacă aceasta era «proporțională scopului legitim urmărit» și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica sunt «relevante și suficiente». 29. Pe de altă parte, Curtea a subliniat în numeroase rânduri rolul esențial pe care îl joacă presa într‑o societate democratică: deși presa nu trebuie să depășească anumite limite, privind în special protecția reputației și a drepturilor altora, cu toate acestea îi revine sarcina de a comunica, cu respectarea obligațiilor și responsabilităților sale, informații și idei despre toate problemele de interes general, inclusiv cele care se referă la funcționarea puterii judecătorești (…). Presa reprezintă într‑adevăr unul dintre mijloacele de care dispun responsabilii politici și opinia publică pentru a se asigura că judecătorii se achită de înaltele lor responsabilități conform scopului constitutiv al misiunii care le este încredințată (…). Desigur, acțiunea instanțelor, care sunt garante ale justiției și care au o misiune fundamentală într‑un stat de drept, are nevoie de încrederea publicului. Astfel, este necesară protejarea acesteia împotriva atacurilor lipsite de temei, mai ales atunci când obligația de reținere interzice magistraților să acționeze (…). 30. Pe de altă parte, Curtea reamintește că, drept urmare a «îndatoririlor și răspunderilor» inerente exercitării libertății de exprimare, protecția oferită de art. 10 CEDO persoanelor care, precum reclamanta, se implică într‑o dezbatere publică este subordonată condiției ca partea interesată să acționeze cu bună‑credință, astfel încât să ofere informații exacte și demne de încredere (…). Cu toate acestea, le este permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (…)” (M. Of. nr. 13 din 6 ianuarie 2012).

• CDFUE. Art. 11. Libertatea de exprimare și de informare. (1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (2) Libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate.

(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private.

(2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

(3) Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a cores­pondenței, manuscriselor sau a altor documente personale, precum și a informațiilor din viața privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe (M. Of. nr. 60 din 26 martie 1996; cu modif. ult.): „Art. 89. Utilizarea unei corespondențe adresate unei persoane necesită consimțământul destinatarului, iar după moartea acestuia, timp de 20 de ani, al succesorilor săi, dacă destinatarul nu a dorit altfel. În toate cazurile, sunt deopotrivă aplicabile dispozițiile art. 71 alin. (1) și (2), art. 72, 74 și 79 NCC”.
• CNA. Dec. nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual (M. Of. nr. 174 din 11 martie 2011; cu modif. ult.): „Art. 33. (1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței. (2) Informațiile privind adresa unei persoane sau a familiei sale și numerele lor de telefon nu pot fi dezvăluite fără permisiunea acestora; utilizarea datelor cu caracter personal este permisă în condițiile legii speciale. (3) Este interzisă difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje audiovizuale care constituie imixtiuni în viața privată și de familie a persoanei, fără acordul acesteia. (4) Fac excepție de la prevederile alin. (3) situațiile în care sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: a) existența unui interes public justificat; b) existența unei legături semnificative și clare între viața privată și de familie a persoanei și interesul public justificat”.
• CEDO. Art. 8. Dreptul la respectarea vieții private și de familie. 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într‑o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

CEDO‑78028/01 și 78030/01 (hot. Pini și Bertani și Manera și Atripaldi c. România): „105. Reclamanții se plâng în legătură cu neexecutarea hotărârilor definitive pronunțate de instanțele interne cu privire la adopția (…), și consideră aceasta o atingere adusă dreptului la respectarea vieții de familie, garantat de articolul 8 CEDO (…). 1. Aplicabilitatea art. 8 CEDO. 136. Curtea arată că aplicabilitatea este un aspect disputat de părți, având în vedere că reclamanții, invocând legalitatea hotărârii de adopție și contactele concrete pe care le‑au putut avea cu fiicele adoptive, pledează existența unei legături familiale, protejată de art. 8 CEDO, care s‑ar aplica, prin urmare, în speță, în vreme ce Guvernul contestă această teză, din motive legate, mai ales, de absența relațiilor familiale de facto între părinții adoptivi și minore, la care au subscris și terții intervenienți. 137. Curții îi revine, în consecință, sarcina de a stabili dacă faptele cauzei intră în câmpul de aplicare al art. 8 CEDO. 138. Astfel cum reamintește Curtea, Convenția trebuie aplicată în conformitate cu principiile dreptului internațional, în special cele referitoare la protecția internațională a drepturilor omului (…). 140. Curtea reiterează jurisprudența sa mai veche în materie, conform căreia, chiar dacă dreptul de a adopta nu figurează ca atare între drepturile garantate de Convenție, relațiile între adoptator și adoptat sunt, în principiu, de aceeași natură cu relațiile familiale, protejate de art. 8 CEDO (…). 141. În speță, Curtea arată că reclamanții se pot prevala de deciziile definitive și irevocabile ale instanțelor interne, care, prin încuviințarea cererii lor de adopție, le‑au recunoscut acestora calitatea de părinți (…). 142. Este de remarcat că această adopție le‑a conferit reclamanților aceleași drepturi și obligații fată de minorele adoptate cu cele ale unui tată sau ale unei mame fată de copilul său legitim, în același timp, făcând să înceteze drepturile și obligațiile existente între adoptat și tatăl sau mama sa biologică sau orice altă persoană sau instituție, astfel cum reiese din articolul 10 al Convenției europene în materia adopției de copii, ratificată de România (…). Curtea arată, pe de altă parte, că nici legislația română în materie (…) nu face distincție între părinții biologici și cei adoptivi (…). 143. Fără îndoială, garantând dreptul la respectarea vieții de familie, art. 8 presupune existența unei familii (…), condiție care nu pare a fi îndeplinită în speță, în absența coabitării sau a unor legături de facto suficient de strânse între reclamanți și fiicele lor adoptive, atât înainte, cât și după pronunțarea deciziilor de încuviințare a adopției. Cu toate acestea, în opinia Curții, nu este evident că noțiunea de viață de familie potențială ar trebui exclusă din sfera de aplicare a art. 8. Curtea s‑a pronunțat deja în acest sens, arătând că această dispoziție s‑ar putea extinde și la relația potențială ce se poate dezvolta, de exemplu, între un tată natural și un copil născut în afara căsătoriei (…), sau la relația care se creează într‑o căsătorie reală, chiar dacă nu este vorba de o viață de familie pe deplin stabilită (…). 144. Or, nu există elemente în speță care să pună la îndoială conformitatea adopției cu legislația națională sau cu convențiile internaționale în materie: autoritățile naționale au stabilit că minorele, declarate abandonate prin hotărâre judecătorească, puteau fi adoptate și au apreciat că adopția lor internațională răspundea interesului superior al acestora, după ce s‑au asigurat de existența consimțământului adoptatorilor și cel al Comisiei pentru protecția copilului (…), care exercita drepturi părintești asupra copiilor (…). 145. Este adevărat că instanțele care au admis cererea de adopție a reclamanților nu au cerut consimțământul minorelor la adopție. Curtea arată totuși că nu este vorba de o omisiune. Minorele aveau 9 ani și jumătate la data la care instanțele naționale s‑au pronunțat cu privire la cererea de adopție a reclamanților, adică nu împliniseră încă vârsta la care consimțământul lor la adopție este obligatoriu pentru ca adopția să fie valabilă, această limită fiind de 10 ani conform dreptului intern. Această limită de vârstă nu poate fi considerată nerezonabilă, convențiile internaționale în domeniu lăsând autorităților o libertate de apreciere cu privire la vârsta de la care copilul poate fi considerat suficient de matur pentru ca dorințele sale să poată fi luate în seamă (…). 146. Curtea constată, în final, că, deși nu poate fi vorba în speță de o viață de familie pe deplin stabilită, având în vedere absența coabitării și a unor legături de facto suficient de strânse între reclamanți și fiicele lor adoptive, atât înainte, cât și după pronunțarea deciziilor de încuviințare a adopției, acest fapt nu este imputabil reclamanților, care, alegând minorele pe baza unei simple fotografii, fără să existe contacte veritabile cu acestea în vederea pregătirii lor pentru adopție, nu au făcut altceva decât să urmeze procedura stabilită în materie de statul român. 147. În plus, așa cum rezultă din probele existente la dosar, reclamanții s‑au considerat tot timpul părinții minorelor și s‑au comportat mereu ca atare față de ele, folosind singura cale ce le era deschisă, și anume, trimițându‑le scrisori, scrise în limba română (…). 148. Din perspectiva celor expuse anterior, Curtea consideră că o astfel de relație, având la bază o adopție legală și reală, poate fi considerată ca suficientă pentru a beneficia de protecția prevăzută de art. 8 CEDO. 2. Respectarea art. 8 CEDO. 149. Curtea amintește că art. 8 CEDO urmărește protejarea individului împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice; acest articol determină, în plus, obligații pozitive inerente «respectării» efective a vieții de familie. Și într‑un caz și în celălalt trebuie respectat justul echilibru între interesele individului și cele ale societății, în ansamblul său; de asemenea, în cele două ipoteze menționate, statul se bucură de o anume marjă de apreciere (…). 150. Fiind vorba despre obligația statului de a adopta măsuri pozitive, Curtea a afirmat întotdeauna – atunci când a constatat existența relațiilor de familie întemeiate pe filiația naturală sau pe legături afective deja existente – că art. 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum și obligația autorităților naționale de a dispune aceste măsuri (…). 151. Cu toate acestea, obligația autorităților naționale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută – chiar atunci când este vorba despre relații de familie având la bază filiația naturală – mai ales atunci când persoanele în cauză nu se cunosc încă (…). Natura și întinderea acestora depind de circumstanțele fiecărei cauze, dar înțelegerea și cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important. Dacă autoritățile naționale trebuie să se străduiască să faciliteze o astfel de colaborare în acest domeniu, obligația lor de a recurge la forță nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să țină seama de interesele și de drepturile și libertățile acestor persoane și în special de interesele superioare ale copilului și de drepturile sale, stipulate în art. 8 CEDO. În ipoteza în care contactele cu părinții riscă să amenințe aceste interese sau să încalce aceste drepturi, autoritățile naționale trebuie să vegheze la respectarea unui raport de proporționalitate între ele (…). 152. Lucrul cel mai important în speță este de a stabili dacă autoritățile naționale au luat măsurile necesare pentru a permite reclamanților, recunoscuți ca părinți adoptivi ai minorelor (…) și care au obținut, de asemenea, pe calea ordonanței președințiale, o hotărâre ce a obligat (…) la încredințarea copilului, să stabilească relații de familie cu fiecare dintre minorele adoptate. 153. După cum susține și Guvernul, în speță sunt puse în discuție interesele (concurente) ale reclamanților și cele ale copiilor adoptați. Este evident că, din punctul de vedere al celor din urmă, nu este justificată crearea, împotriva voinței lor, de relații afective cu persoane cu care ei nu sunt uniți printr‑o legătură biologică și pe care le percep ca străine. Așa cum rezultă din faptele cauzei, minorele (…) preferă, la momentul actual, să rămână în mediul socio‑familial în care au crescut (…), în care ele se consideră pe deplin integrate și care este în măsură să le asigure posibilitatea de a se dezvolta (din punct de vedere) fizic, afectiv, educativ și social, decât să fie mutate într‑un mediu diferit, într‑o țară străină. 154. Din punctul de vedere al părinților adoptivi, interesul acestora provine din dorința ce a crea o nouă relație de familie, prin dezvoltarea de legături cu minorele (…) pe care le‑au adoptat. 155. Deși această dorință a reclamanților este legitimă, ea nu se poate bucura, în opinia Curții, de o protecție absolută în virtutea art. 8, în măsura în care ea intră în conflict cu refuzul minorelor de a fi adoptate de către o familie de străini. Într‑adevăr, așa cum a afirmat în mod constant Curtea, când analizează dacă autoritățile naționale au dispus toate măsurile necesare la care pot fi obligate în mod rezonabil pentru a asigura reunirea copilului cu părinții săi, o importanță deosebită trebuie acordată interesului superior al copilului. În această privință, Curtea a statuat, în special, că interesul sus‑menționat poate, în funcție de natura și de importanța sa, să prevaleze față de cel al părintelui (…). 156. Curtea apreciază că importanța de a privilegia interesele copilului față de cele ale părinților este sporită în cazul unei relații care are la bază adopția, întrucât, după cum a statuat (deja) în jurisprudența sa, adopția însemnă «găsirea unei familii pentru un copil, iar nu a unui copil pentru o familie» (…). 157. Or, așa cum reiese din speță, minorele au respins ideea de a se alătura părinților lor adoptivi și de a pleca în Italia din momentul în care au atins o vârstă începând cu care se putea considera, în mod rezonabil, că personalitatea lor era suficient de structurată și că ele dobândiseră maturitatea necesară pentru a‑și exprima părerea cu privire la mediul în care doresc să fie crescute (…). Curtea constată, de altfel, că dreptul român le recunoaște expres posibilitatea de a‑și exprima o astfel de părere, întrucât, pe de o parte, copilul în privința căruia procedura de adopție este în curs trebuie, în mod obligatoriu, să‑și dea consimțământul la aceasta începând cu vârsta de 10 ani și, pe de altă parte, copiii deja adoptați care au atins această vârstă au posibilitatea de a cere desfacerea adopției. 158. Cu siguranță, interesul minorelor a fost analizat de către autoritățile competente pe parcursul procedurii de adopție. Acest lucru nu exclude, în opinia Curții, o nouă examinare a tuturor elementelor pertinente la o dată ulterioară, atunci când acest lucru este cerut de împrejurări specifice și când interesul superior al copilului este pus în discuție (…). 159. În această privință, Curtea constată, așa cum a subliniat și Guvernul, că reclamanții beneficiau (…) de o recunoaștere pur formală a relației lor de rudenie cu minorele, care nu era însoțită de o legătură afectivă. Într‑adevăr, ei nu le‑au cunoscut cu adevărat pe minore, adopția realizându‑se prin intermediul asociației (…) fără ca fetele să fi locuit în prealabil cu ei sau să îi fi considerat părinții lor. Or, în vârstă de 9 ani și jumătate la momentul adopției, adică la o vârstă foarte apropiată de cea la care consimțământul lor la adopție ar fi trebuit obținut în mod obligatoriu, minorele nu au acceptat această relație de rudenie și i s‑au opus. 160. În plus, ele au introdus în nume propriu cereri de desfacere a adopției, pe motivul că nu doresc să părăsească țara și mediul în care fuseseră crescute și în care se simțeau pe deplin integrate. Din acest punct de vedere, nu este lipsit de importanță faptul că, în urma acțiunii introduse de către (…), ea a obținut câștig de cauză și că adopția sa a fost, din acel moment, desfăcută, printr‑o decizie definitivă cu efecte ex nunc (…). 161. Curtea arată și faptul că, timp de mai mulți ani după pronunțarea deciziilor (…) în favoarea reclamanților, pe rolul instanțelor interne s‑au aflat alte proceduri, care urmăreau desființarea adopțiilor, în special pe motivul încălcării prevederilor convențiilor internaționale în materie. Or, Curtea nu consideră nerezonabil faptul că autoritățile au așteptat terminarea acestor proceduri, al căror rezultat nu putea fi prevăzut, înainte de a proceda la luarea de măsuri cu caracter definitiv, în măsură să asigure crearea unei noi vieți de familie pentru reclamanți. 162. Într‑adevăr, cât timp legalitatea adopțiilor era contestată în cadrul unor proceduri aflate pe rolul instanțelor competente, autorităților le revenea sarcina de a se asigura că orice incertitudine cu privire la acest aspect este înlăturată. Această concluzie se impune cu atât mai mult deoarece în cazul unei eventuale executări a deciziei pronunțate în favoarea reclamanților, însoțită de plecarea minorelor în Italia, întoarcerea acestora în România, ca urmare a unei decizii ulterioare prin care este desființată sau desfăcută adopția ar fi fost dificilă și dăunătoare interesului lor. 163. Curtea dezaprobă felul în care s‑au desfășurat procedurile de adopție, mai ales în ceea ce privește lipsa unui contact direct și efectiv între persoanele în cauză anterior adopției, fapt provocat de lacunele existente în legislația internă la momentul faptelor. Ea regretă în special faptul că minorele nu au beneficiat de nici un fel de asistență psihologică, în măsură să le pregătească în vederea plecării lor iminente din instituția în care locuiseră mai mulți ani și în care stabiliseră relații în plan social și afectiv. Astfel de măsuri ar fi putut conduce la o convergență a intereselor reclamanților cu cele ale copiilor adoptați, iar nu la contrarietatea lor, ca în cazul de față. 164. Așadar, în speță, importanța mai mică a interesului reclamanților, recunoscuți ca părinți adoptivi ai copiilor în vârstă de aproape 10 ani, în lipsa oricărei legături concrete preexistente, nu poate justifica impunerea unei obligații absolute autorităților române de a asigura plecarea minorelor în Italia, împotriva voinței lor și cu nerespectarea procedurilor în cadrul cărora era contestată legalitatea și temeinicia deciziilor inițiale de încuviințare a adopției, care se aflau pe rolul instanțelor. Interesul copiilor impunea să se țină cont de opiniile lor din momentul în care au atins maturitatea necesară pentru a‑și exprima punctul de vedere cu privire la acest aspect. Refuzul de a pleca în Italia pentru a fi alături de părinții lor adoptivi, exprimat în mod constant de către minore după împlinirea vârstei de 10 ani, prezintă o importanță deosebită. Or, împotrivirea conștientă a copiilor cu privire la adopție face improbabilă integrarea lor, într‑un mod armonios, în noua familie adoptivă. 165. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că autoritățile naționale au putut aprecia, în mod legal și temeinic, că, în ciuda aspirațiilor legitime ale reclamanților de a întemeia o familie, dreptul acestora la dezvoltarea de relații cu minorele adoptate este limitat de interesul copiilor. 166. În concluzie, art. 8 CEDO nu a fost încălcat” (M. Of. nr. 1245 din 23 decembrie 2004).

CEDO‑41138/98 și 64320/01 (hot. Moldovan și alții c. România): „88. Reclamanții se plâng de faptul că, ulterior distrugerii locuințelor lor, nu s‑au mai putut bucura de folosința acestora, fiind nevoiți să trăiască în condiții precare, prin încălcarea art. 3 și 8 din Convenție. (…) 93. (…) deși obiectul art. 8 este esențialmente acela de a proteja individul împotriva oricărei ingerințe arbitrare din partea autorităților publice, aceasta nu înseamnă că statul este obligat numai la a se abține de la orice astfel de ingerință. El reclamă din partea statelor, pe lângă această obligație negativă, și îndeplinirea unor obligații pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al vieții private și familiale și al dreptului la domiciliu. Aceste obligații pot implica necesitatea adoptării de măsuri menite să asigure respectarea acestor drepturi, chiar în ceea ce privește relațiile dintre indivizi. (…) 105. În speță nu se poate contesta faptul că aspectul condițiilor locative ale reclamanților este inclus în noțiunea de viață privată și de familie, precum și în noțiunea de domiciliu. Art. 8 este astfel incident plângerilor reclamanților. 106. Curții îi revine, în consecință, sarcina de a determina dacă autoritățile naționale au luat măsuri adecvate pentru a pune capăt încălcării drepturilor reclamanților. 107. În acest context, Curtea reține următoarele: a) în ciuda implicării agenților oficiali ai statului în acțiunea de incendiere a imobilelor reclamanților, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceștia și în consecință a împiedicat instanțele naționale să‑i tragă la răspundere penală; b) instanțele naționale au refuzat, timp de mulți ani, să acorde despăgubiri materiale corespunzătoare distrugerii bunurilor reclamanților, întemeindu‑și refuzul pe buna‑credință a reclamanților (…); c) abia (…) 10 ani mai târziu, au fost acordate despăgubiri materiale corespunzătoare distrugerii imobilelor, nu însă și aferente bunurilor mobile distruse; d) în cuprinsul considerentelor sentinței penale privind sătenii inculpați sunt menționate remarci discriminatorii în ceea ce privește originea reclamanților de etnie romă (…); e) cererea reclamanților privind plata de daune morale a fost respinsă în primă instanță, apreciindu‑se că incendierea locuințelor reclamanților și pierderea unor membri de familie nu este de natură a provoca prejudicii morale (…); f) analizând cererea reclamantei (…) de acordare a unei rente în favoarea copilului său minor, al cărui părinte a decedat în incendiu, Tribunalul (…) a acordat (…) o rentă al cărei cuantum a fost stabilit la o pătrime din salariul minim pe economie, înjumătățit apoi datorită faptului că victima fusese cea care a provocat agresorii; g) trei imobile nu au fost până în prezent reconstruite iar, conform fotografiilor prezentate de reclamanți, cele reconstruite sunt nelocuibile, prezentând spații largi între cadrul ferestrelor și pereți și acoperișuri incomplete; și h) majoritatea reclamanților nu s‑au mai întors în localitate nici până în prezent, trăind răspândiți în țară sau în Europa. 108. În opinia Curții, elementele anterior menționate, interpretate coroborat, relevă atitudinea generală a autorităților – procurori, instanțe civile și penale, autorități centrale și locale – care a perpetuat sentimentul reclamanților de insecuritate (…) și care constituie prin ea însăși o ingerință în drepturile reclamanților la domiciliu și la respectarea vieții private și de familie (…). 109. Curtea concluzionează că ingerința anterior menționată și eșecul repetat al autorităților statale de a stopa încălcările drepturilor reclamanților au condus la o încălcare continuă a art. 8 din Convenție” (M. Of. nr. 317 din 10 aprilie 2006).

CEDO‑5666/04 și 14464/05 (dec. Ovidiu Trăilescu c. România): „62. (…) datele cu caracter public pot ține de viața privată în cazul în care sunt obținute și memorate sistematic în dosare păstrate de autoritățile publice (…). În speță, Ministerul Public a constituit un dosar ce cuprinde informații despre viața reclamantului pentru a‑i decide buna reputație, condiție cerută pentru accesul acestuia la funcția de procuror. Acest dosar conținea, fără îndoială, informații privind trecutul reclamantului și, în special, precizări cu privire la fostele raporturi de muncă și asupra procedurilor judiciare în care a fost parte (…). Fără nicio îndoială, documentele depuse la dosar priveau viața privată a reclamantului într‑o astfel de măsură încât problema accesibilității lor de către cel în cauză intră în domeniul de aplicare al art. 8 CEDO” (M. Of. nr. 625 din 31 august 2012).

CEDO‑4023/04 (hot. Amanalachioai c. România): „74. (…) Curtea apreciază că sunt aplicabile atât obligațiile «pozitive», cât și cele «negative» ale autorităților naționale, dar că nu este cazul să insiste asupra acestei distincții, care nu se pretează în niciun caz unei definiții exacte și ale cărei principii sunt comparabile cu cele reținute de Curte anterior (…). Hotărârile și totalitatea procedurilor urmate de reclamant în urma refuzului bunicilor de a restitui copilul constituie o «ingerință» în sensul par. 2 al art. 8 CEDO, în măsura în care ele îl împiedică pe reclamant să se bucure de exercitarea autorității sale părintești și de dreptul de a‑și păstra fiica (…). 77. (…) circumstanțele ce sunt luate în calcul atunci când se hotărăște încredințarea unui copil sau care privesc executarea unor astfel de hotărâri sunt atât de diverse încât nu am putea considera că o lege poate să prevadă toate cazurile posibile (…). Totuși, marja de apreciere a autorităților interne, și în mod deosebit cea a instanțelor, în interpretarea și aplicarea legii, va fi luată în considerare în analiza conformității măsurii litigioase cu cerințele de just echilibru. (…) 79. Pentru a aprecia «necesitatea» măsurii litigioase «într‑o societate democratică», Curtea va analiza, în lumina întregii cauze, dacă justul echilibru ce trebuie să existe între interesele concurente de față, cele ale copilului, cele ale tatălui și, în circumstanțele speței, cele ale bunicilor, ținând cont în același timp și de respectarea ordinii publice, a fost păstrat în limitele marjei de apreciere de care se bucură statele în materie (…). Ea nu are ca obligație să se substituie autorităților interne pentru a reglementa problemele privind încredințarea, ci îi revine obligația de a aprecia din perspectiva Convenției hotărârile pe care acestea le‑au pronunțat în exercitarea puterii lor de apreciere (…). 80. Dacă Curtea recunoaște că autoritățile naționale se bucură de o mare marjă în aprecierea în special a necesității de a încredința un copil unei alte persoane decât părinților săi, în schimb ea trebuie să exercite un control mai riguros asupra restricțiilor suplimentare. Aceste restricții prezintă riscul de a distruge relațiile de familie dintre părinți și un copil mic (…). Astfel de măsuri trebuie să se bazeze pe considerente inspirate de interesul copilului și care au suficientă greutate și soliditate (…). 81. Curtea reamintește că, în cauzele de acest tip, interesul copiilor trebuie să aibă prioritate față de orice alt considerent. Curtea subliniază totuși că acest interes prezintă un dublu aspect (…): pe de o parte, să le garanteze copiilor o evoluție într‑un mediu sănătos; pe de altă parte, să mențină legăturile acestora cu familia, cu excepția cazului în care aceasta s‑a arătat a fi nedemnă, deoarece distrugerea acestei legături determină ruperea copilului de rădăcinile sale (…). De aici rezultă că interesul copilului impune ca numai anumite circumstanțe cu totul excepționale să poată duce la o ruptură a unei părți a legăturii de familie și ca să se facă tot posibilul să se păstreze relațiile personale și, dacă este cazul, la momentul potrivit, «să se reconstituie» familia (…). 86. Curtea reamintește că faptul că un copil poate fi primit într‑un cadru mai propice pentru educația sa nu poate justifica, în sine, sustragerea sa din îngrijirea părinților săi biologici (…). 89. (…) Curtea reiterează principiul bine stabilit în jurisprudența sa conform căruia scopul Convenției constă în protejarea drepturilor nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective (…). Conform acestei logici, ea consideră că respectarea efectivă a vieții de familie presupune ca relațiile viitoare dintre părinte și copil să se stabilească numai pe baza tuturor elementelor relevante, nu prin simpla trecere a timpului (…). 90. (…) Totuși, dacă Curtea admite că o schimbare în situația de fapt poate justifica în mod excepțional o decizie referitoare la preluarea în grijă a copilului, ea trebuie să se asigure că schimbările esențiale în cauză nu sunt rezultatul unei acțiuni sau inacțiuni a autorităților statului (…) și că autoritățile competente au depus toate eforturile să mențină relațiile personale și, dacă este cazul, la momentul potrivit, «să reconstituie» familia (…). 92. Curtea reamintește în primul rând că, în cauzele referitoare la înapoierea copiilor, caracterul adecvat al unei măsuri se judecă în funcție de rapiditatea punerii sale în aplicare (…). 93. (…) Dacă din partea autorităților se cere o diligență deosebită atunci când în discuție se află încredințarea unui copil, Curtea este de părere că această cerință de celeritate este cu atât mai strictă în cazul în care, ca și în speță, un părinte cere înapoierea copilului său de la o persoană care îl deține fără a avea acest drept și fără acordul său. 94. De asemenea, Curtea reamintește că, în ceea ce privește executarea hotărârilor referitoare la înapoierea unui copil, înțelegerea și colaborarea tuturor persoanelor în cauză reprezintă întotdeauna un factor important (…). În plus, atunci când apar dificultăți, datorate în principal refuzului persoanei la care se află copilul de a se supune executării hotărârii ce dispune înapoierea sa imediată, autoritățile competente au obligația să ia măsurile adecvate pentru a sancționa această lipsă de cooperare și dacă, în principiu, în acest domeniu delicat nu sunt de dorit măsuri coercitive în privința copiilor, recurgerea la sancțiuni nu poate fi înlăturată în caz de comportament vădit ilegal al persoanei cu care locuiește copilul (…). 97. În plus, Curtea consideră că, dacă instanțele naționale refuză temporar înapoierea unui copil la tatăl său, ale cărui drepturi părintești nu au fost limitate, nu este mai puțin adevărat că trebuie luate măsuri pentru a crea și asigura un just echilibru între interesul copilului și cel al părintelui care trebuie să își exercite drepturile părintești. Acolo unde este stabilită existența unei legături de familie și unde motivele ce stau la baza refuzului de înapoiere a copilului sunt datorate lipsei de contacte între părțile respective și trecerii timpului, statul trebuie, în principiu, să acționeze astfel încât să îi permită acestei legături să se dezvolte (…). Obligațiile statului nu se limitează la a veghea în sensul de a permite copilului să i se poată alătura tatălui său, ci ele cuprind și totalitatea măsurilor pregătitoare ce permit atingerea acestui rezultat (…). 103. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că pasivitatea autorităților se află la originea rupturii relațiilor dintre copil și tatăl său. Rezultă că, în cazul de față, nu putem spune că dreptul la respectarea vieții de familie al reclamantului a fost protejat într‑un mod efectiv, în ciuda aspirațiilor legitime ale acestuia de a‑și vedea familia reunită, astfel cum prevede art. 8 CEDO. Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi” (M. Of. nr. 720 din 26 octombrie 2009).

CEDO‑40238/02 (hot. Bucur și Toma c. România): „162. (…) întrucât convorbirile telefonice sunt cuprinse în noțiunile de «viață privată» și «corespondență», în sensul art. 8§1, citat anterior, interceptarea acestora, memorarea lor într‑un registru secret și comunicarea datelor referitoare la «viața privată» a unei persoane se interpretează ca fiind o «ingerință a unei autorități publice» în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (…). Pentru a nu încălca art. 8, o asemenea ingerință trebuie să fi fost «prevăzută de lege», să urmărească un scop legitim în sensul par. 2 și, în plus, să fie necesară într‑o societate democratică pentru îndeplinirea acestui scop. (…) 164. Curtea constată că, în absența din legislația națională a unor garanții că informațiile obținute ca urmare a unei supravegheri secrete sunt distruse imediat ce nu mai sunt necesare pentru atingerea scopului urmărit (…), riscul ca înregistrările convorbirilor telefonice ale reclamanților să se afle încă în posesia SRI fără ca reclamanții să aibă acces la acestea este foarte plauzibil. În ceea ce privește argumentul Guvernului potrivit căruia înregistrările convorbirilor reclamanților ar fi fost distruse după 10 zile, Curtea observă că, presupunând că regulamentul intern al SRI îndeplinește condițiile unei «legi» accesibile și previzibile, nu se schimbă faptul că distrugerea datelor este subordonată condiției să nu fi existat nicio cerere de transcriere și de transmitere din partea unității care a solicitat interceptarea. Or, în prezenta cauză, Guvernul nu a furnizat Curții niciun înscris care să ateste existența sau absența unei astfel de cereri. 165. Ținând seama de concluziile formulate în cauzele citate anterior și de circumstanțele prezentei cauze, Curtea consideră că reclamanții nu au beneficiat de un grad suficient de protecție împotriva arbitrariului impus de art. 8 CEDO, în ceea ce privește păstrarea de către SRI a datelor culese în activitatea sa de interceptare a convorbirilor telefonice. Prin urmare, Curtea consideră că, în prezenta cauză, acest articol a fost încălcat” (M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013).

• CDFUE. Art. 7. Respectarea vieții private și de familie. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor.

(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale.

(2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

• CDFUE. Art. 1. Demnitatea umană. Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată.
• JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 3216/2014 (www.scj.ro): „Reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante și care se impun a fi expuse, pentru a constitui baza hermeneuticii ce constituie analiza instanței de recurs. Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, «mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice», iar, în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (6) din aceeași Constituție, «libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine». Dispozițiile art. 30 alin. (8) din Constituția României statuează că: «răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare (s.n.), al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii», respectiv, în condițiile dreptului comun, corect reținute în speță ca fiind cele ale art. 1.349 și urm. NCC. Art. 10 CEDO prevede, la par. 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La par. 2, norma convențională prevede că exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Rezultă că dreptul garantat de art. 10 CEDO nu este unul absolut. Dacă par. 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertate de exprimare, par. 2 al art. menționat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 par. 2 CEDO. Instanța europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 par. 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor. Cf. celor ce rezultă din dispozițiile normei convenționale evocate, exercițiul libertății de exprimare presupune «îndatoriri și responsabilități» și el poate fi supus unor «formalități, condiții, restricții sau sancțiuni», ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite «ingerințe» în exercițiul acestei libertăți fundamentale. Aceste ingerințe trebuie să îndeplinească însă anumite condiții, respectiv: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică. Pe cale pretoriană, acestor cerințe, li s-a adăugat și condiția privind proporționalitatea, ce are a fi apreciată ca un balans între interesele aflate în joc, între măsura dispusă și legitimitatea scopului urmărit prin aplicarea acelei măsuri, aleasă de stat pentru restabilirea legalității sau repararea prejudiciilor produse. «Scopul legitim» în virtutea căruia poate fi aplicată o anumită ingerință este dat de interesele de ordin general și de cele individuale prevăzute de par. 2 al art. 10 și acesta va fi întotdeauna invocat de stat. În jurisprudența sa, CEDO a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană, în exercitarea libertății sale de expresie, își asumă «îndatoriri și responsabilități», a căror întindere depinde de situația concretă în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În ceea ce privește dreptul la viața privată, CEDO a statuat, în jurisprudența sa, că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele, imaginea, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 CEDO fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține «vieții private» (…). De asemenea, s-a statuat că «dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 CEDO» (…). Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință (…). În acest sens, instanța europeană a statuat, în cauza Sipoș c. România, că, «îi revine Curții sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 CEDO, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (…). Astfel, CEDO consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 CEDO trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 CEDO (…)». În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, CEDO a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma, stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (…), interesul public pentru tema dezbătută (…), buna-credință a jurnalistului (…), raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, precum și motivarea hotărârii (…). De asemenea, în cauza D.A. c. Estonia (hotărârea din 10 oct. 2013), analizată de prima instanță într-o manieră amplă și coerentă, CEDO a considerat ca aspecte relevante în evaluarea existenței unei ingerințe în dreptul la libera exprimare: contextul mesajelor postate pe internet, măsurile pe care societatea DA le-a luat pentru împiedicarea mesajelor defăimătoare, responsabilitatea individuală a autorilor acestor mesaje, dar și dificultatea identificării acestora, în condițiile în care o mare parte din mesaje erau anonime, iar postările erau realizate fără obligația autorilor de a-și dezvălui identitatea, sancțiunea aplicată de instanța națională. În virtutea normelor legale enunțate și a considerațiilor expuse, este evident că recurentul pârât (…) în calitate de administrator al paginii de internet www.(…), este responsabil pentru că nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive de a cenzura sau a împiedica publicarea mesajelor cu un conținut defăimător, ci, mai mult, a încurajat exprimarea opiniilor insultătoare la adresa persoanelor care exercită activități pe piața financiară, prin publicarea articolelor în care au fost expuse aceste opinii de către pretinși cititori. În ceea ce privește existența prejudiciului, ca element esențial al răspunderii civile delictuale, contestată în cauză, instanța de recurs reține că elementele de fapt enumerate de către recurent ca nefiind de natură să determine un prejudiciu, exempli gratia, funcția de director deținută de intimatul reclamant la (…), al cărui asociat unic este, și care nu a fost dobândită prin concurs, împrejurarea nedovedirii că reclamantul era cunoscut de cei apropiați ca un profesionist care își desfășoară activitatea pe piața de capital, vârsta tânără a reclamantului, proaspăt absolvent al unei unități de învățământ pot constitui, dimpotrivă, elemente relevante pentru determinarea existenței unui prejudiciu de imagine, întrucât nu doar persoanele care au o anumită experiență profesională sau o vârstă înaintată beneficiază de protecție, ci orice persoană are dreptul la viață privată, cu distincțiile enunțate de CEDO de viață privată intimă și viață privată socială, tinerii fiind incluși, în mod evident, în această categorie și beneficiind de protecția legală împotriva excesului și arbitrariului presupuse de depășirea limitelor legale în exercitarea libertății de exprimare. În același sens, sub aspectul personalității, este important nu doar ceea ce cred ceilalți despre tine, reflectarea imaginii tale, alteritatea, ci și propria ta subiectivitate, care poate fi atinsă prin expresii insultătoare proferate de terți în spațiu public, virtual. Astfel, instanța de recurs, conștientă fiind de importanța libertății de exprimare într-o societate democratică, de faptul că subiectele de interes public este imperios necesar a fi dezbătute în spațiu public, iar piața de capital și oamenii care o administrează pot constitui un asemenea subiect, apreciază, însă, că spațiul virtual nu se poate transforma într-o instanță ad-hoc, în care persoanele neautorizate să exprime verdicte cu privire la existența unor fapte cu conotații penale în sarcina unor persoane, astfel cum s-a întâmplat în cauză, fără a se demonstra o bază factuală solidă în acest sens, și nici nu poate deveni o tribună a insultelor la adresa unor persoane fizice, fără a exista buna-cuviință necesară, insulte care, în litigiu, au căpătat și conotații rasiale, ceea ce este, de asemenea, inacceptabil. În acest context, este importantă distincția realizată de reclamant, în cererea de chemare în judecată, ca și de instanța de fond, în considerentele expuse, între afirmații factuale – exprimarea unor acuzații de a fi comis fapte determinate și judecăți de valoare – exprimarea unei opinii despre calitățile profesionale, morale și personale ale unei persoane, distincție cu care CEDO operează în întreaga sa jurisprudență în materia libertății de exprimare, intimatului reclamant imputându-i-se atât fapte de natură ilegală – evaziune, spălare de bani și înșelăciune, nedemonstrate cu un minim de argumente legale, dar fiind supus și unor judecăți de valoare excesive, de tipul «escroc», «juma de buletin», «șleahta de șarlatani» etc., pentru care proba bunei-credințe nu a fost făcută și care sunt de natură a-i afecta acestuia demnitatea, onoarea și stima de sine, valori ce trebuie respectate și ocrotite. În consecință, fiind întrunite în mod cumulativ condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a recurentului pârât, se poate aprecia că instanțele fondului au aplicat în mod corect atât normele interne ce reglementează răspunderea civilă delictuală, cât și principiile constituționale și cele dezvoltate în jurisprudența CEDO privind dreptul la viață privată și libertate de exprimare, criticile recurentului, în ansamblul lor, fiind nefondate”.

(1) Orice persoană are dreptul la propria imagine.

(2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispo­zițiile art. 75 rămân aplicabile.

• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 8/1996: „Art. 88. (1) Utilizarea unei opere care conține un portret necesită consimțământul per­soanei reprezentate în acest portret, în condițiile prevăzute de art. 73, 74 și 79 NCC. De asemenea, autorul, proprietarul sau posesorul acesteia nu are dreptul să o reproducă ori să o utilizeze fără consimțământul succesorilor persoanei reprezentate, timp de 20 de ani după moartea acesteia, cu respectarea și a dispozițiilor art. 79 NCC. (2) În lipsa unei clauze contrare, consimțământul nu este necesar dacă persoana reprezentată în portret este de profesie model sau a primit o remunerație pentru a poza pentru acel portret. De asemenea, existența consimțământului se prezumă în condițiile art. 76 NCC”.
• CNA. Dec. nr. 220/2011: „T. III. Protecția demnității umane și a dreptului la propria imagine. Art. 30. Furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să respecte drepturile și libertățile fundamen­tale ale omului, viața privată, onoarea și reputația, precum și dreptul la propria imagine. Art. 31. În sensul prezentului cod, sunt considerate a fi de interes public justificat orice probleme, fapte sau evenimente care influențează societatea sau o comunitate, în special cu privire la: a) prevenirea sau probarea săvârșirii unei fapte cu incidență penală; b) protejarea sănătății sau siguranței publice; c) semnalarea unor afirmații înșelătoare sau a unor cazuri de incompetență care afectează publicul. Art. 32. (1) Niciun drept conferit prin lege nu poate fi exercitat într‑un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei‑credințe, în scopul de a vătăma sau de a păgubi pe altul ori profitând de ignoranța sau de buna‑credință a persoa­nelor. (2) Nu orice interes al publicului trebuie satisfăcut, iar simpla invocare a dreptului la informare nu poate justifica încălcarea dreptului la viață privată. (3) Dreptul la propria imagine nu trebuie să împiedice aflarea adevărului în probleme de interes public justificat. Art. 33. (1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domi­ciliului și a corespondenței. (2) Informațiile privind adresa unei persoane sau a familiei sale și numerele lor de telefon nu pot fi dezvăluite fără permisiunea acestora; utilizarea datelor cu caracter personal este permisă în condițiile legii speciale. (3) Este interzisă difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje audiovizuale care constituie imixtiuni în viața privată și de familie a persoanei, fără acordul acesteia. (4) Fac excepție de la prevederile alin. (3) situațiile în care sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: a) existența unui interes public justificat; b) existența unei legături semnificative și clare între viața privată și de familie a persoanei și interesul public justificat. Art. 34. (1) Orice persoană are dreptul la propria imagine. (2) Este interzisă difuzarea imaginii sau vocii persoanei aflate într‑un spațiu privat, fără acordul scris al acesteia. (3) Este interzisă difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spațiu privat, fără acordul scris al celui care îl ocupă în mod legal. (4) Fac excepție de la prevederile alin. (2) și (3) situațiile în care imaginile difuzate surprind fapte care prezintă un interes public justificat. Art. 35. Este interzisă difuzarea convorbirilor ori a imaginilor înregistrate cu microfoane și camere de luat vederi ascunse, cu excepția situației în care înregistrările astfel obținute nu puteau fi realizate în condiții normale, iar conținutul lor prezintă un interes public justificat. Art. 36. Înregistrările audio și/sau video destinate programelor de diver­tisment, inclusiv cele cu camera ascunsă, nu pot fi difuzate decât cu respectarea cumulativă a următoarelor condiții: a) persoanele care au făcut obiectul filmării/înregistrării să își dea acordul scris pentru difuzare; b) să nu provoace iritare sau suferință ori să nu pună persoana în situații înjositoare sau de risc. Art. 37. Imaginile înregistrate cu camere de luat vederi ascunse se difuzează însoțite permanent de un marcaj grafic ce simbolizează o cameră de luat vederi, conform modelului pre­zentat în anexa nr. 1, care face parte integrantă din prezentul cod. Art. 38. Difuzarea înregistrărilor convorbirilor telefonice sau a corespon­denței provenite din surse confidențiale ori a căror credibilitate nu este suficient verificată este permisă numai dacă acestea prezintă un interes public justificat și sunt însoțite de punctul de vedere al persoanei vizate. Art. 39. În cazul situațiilor prevăzute la art. 33 alin. (4), art. 34 alin. (4), art. 35, 38 și ori de câte ori se invocă interesul public justificat pentru a difuza producții audiovizuale care pot aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale unei persoane, difuzarea trebuie însoțită de punctul de vedere al persoanei în cauză; în situația în care persoana refuză să prezinte un punct de vedere, radiodifuzorii sunt obligați să precizeze acest fapt. Art. 40. (1) În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a‑și exprima punctul de vedere; dacă acuzațiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt. (2) Moderatorii programelor au obligația să solicite ferm interlocu­torilor să probeze afirmațiile acuzatoare sau să indice, cel puțin, probele care le susțin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzațiile. (3) Moderatorii, prezentatorii și realizatorii programelor au obli­gația să nu folosească și să nu permită invitaților să folosească un limbaj injurios sau să instige la violență. (4) Este interzisă utilizarea cu rea‑credință a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană în progra­mele audiovizuale. (5) Orice referire peiorativă la adresa persoanelor în vârstă sau cu dizabi­lități, precum și punerea acestora în situații ridicole ori umilitoare sunt interzise în cadrul programelor audiovizuale. Art. 41. (1) Furnizorii de servicii media audiovizuale nu pot difuza: a) imagini ale persoanei aflate în situația de victimă, fără acordul acesteia; b) imagini ale persoanei fără discernământ sau decedate, fără acordul familiei; c) imagini care exploa­tează sau scot în evidență traumele ori traumatismele unei persoane. Fac excepție cazurile umanitare, pentru difuzarea cărora este necesar acordul persoanei în cauză sau al familiei. (2) În cazul martorilor la comiterea unei infracțiuni, la solicitarea acestora, difuzarea imaginilor se va realiza cu asigurarea protecției depline a identității lor. Art. 42. (1) Este interzisă difuzarea de imagini sau de înregistrări cu persoane aflate în stare de reținere sau arest, fără acordul acestora. (2) Este interzisă difuzarea de imagini sau de înregistrări cu persoane executând o pedeapsă privativă de libertate, cu excepția situațiilor în care acestea demonstrează încălcări ale unor drepturi sau există un interes public justificat. (3) Imaginile și/sau înregistrările cu persoane aflate în stare de reținere, arest sau care execută o pedeapsă privativă de libertate nu trebuie prezentate într‑un mod excesiv și nerezonabil. (4) În cadrul programelor audiovizuale nu pot fi oferite, direct sau indirect, recom­pense și nu pot fi făcute promisiuni de recompensare a persoanelor care ar putea depune mărturie în instanțe judecătorești. Art. 43. (1) Radiodifuzorii trebuie să evite să aducă atingere dreptului la un proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părțile unor cauze aflate pe rol în justiție sau în curs de cercetare, prin comentariile și luările de poziție proprii sau ale invitaților, inclusiv ale avocaților părților. (2) Radiodifuzorii nu pot difuza emisiuni realizate sau moderate de către persoane învinuite sau inculpate în care se discută aspecte legate de cazul personal aflat în cercetare sau pe rolul instanțelor de judecată. (3) Radiodifuzorii nu pot difuza emisiuni realizate sau moderate de către membri activi ai barourilor de avocați, în care se dezbat cazuri aflate în cercetare ori pe rolul instanțelor de judecată. Art. 44. (1) Nu pot fi difuzate înre­gistrări realizate și puse la dispoziția furnizorilor de servicii media audio­vizuale de către autoritățile polițienești sau judiciare, indiferent de suportul informatic utilizat, fără acordul persoanelor care sunt victime ale unor infracțiuni, fără acordul familiilor acestora sau, după caz, al repre­zentanților legali. (2) Nu poate fi dezvăluită în niciun mod iden­titatea persoanelor care sunt victime ale infracțiunilor privitoare la viața sexuală; se exceptează situațiile în care victimele și‑au dat acordul scris, sub condiția respectării limitelor de identificare stabilite prin acord. Art. 45. (1) Orice persoană are dreptul la respectarea intimității în momente dificile, cum ar fi o pierdere ireparabilă sau o nenorocire. (2) În cazul situațiilor de suferință umană, al dezastrelor naturale, accidentelor sau al actelor de violență, furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația de a respecta imaginea și demnitatea persoanelor aflate în astfel de situații. Art. 46. (1) Difuzarea informațiilor și/sau imaginilor persoa­nelor aflate sub tratament în unitățile de asistență medicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate este permisă numai cu acordul persoanei sau, în cazul în care persoana este fără discernământ ori decedată, cu acordul familiei sau al aparținătorilor. (2) Furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația de a respecta dem­nitatea și anonimatul persoanelor cu tulburări psihice. (3) Fac excepție de la prevederile alin. (1) și (2) situații de interes public justificat. Art. 47. (1) Este interzisă difuzarea în programele audiovizuale a oricăror forme de manifestări antisemite sau xenofobe. (2) Este interzisă în pro­gramele audiovizuale orice discriminare pe considerente de rasă, religie, națio­nalitate, sex, orientare sexuală sau etnie. Art. 48. Sunt interzise în programele audiovizuale prezentarea apolo­getică a regimurilor totalitare, nazist și comunist, a autorilor crimelor și abuzurilor acestor regimuri, precum și denigrarea victimelor acestora”.

Sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieții private:

1. a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuință sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal;
2. b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârșită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoștință de cauză, a unei asemenea interceptări;
3. c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într‑un spațiu privat, fără acordul acesteia;
4. d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spațiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal;
5. e) ținerea vieții private sub observație, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege;
6. f) difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viața intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;
7. g) difuzarea de materiale conținând imagini privind o persoană aflată la tratament în unitățile de asistență medicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanțe în legătură cu boala și cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptățite;
8. h) utilizarea, cu rea‑credință, a numelui, imaginii, vocii sau ase­mănării cu o altă persoană;
9. i) difuzarea sau utilizarea corespondenței, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reședința, precum și numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparțin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.

(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

(2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună‑credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.

• CNA. A se vedea art. 31 din Dec. nr. 220/2011 (sub art. 73 NCC).
• JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SC I) nr. 3216/2014 (sub art. 72 NCC).

Când însuși cel la care se referă o informație sau un material le pune la dispoziția unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are cunoștință că își desfășoară activitatea în domeniul informării publicului, consimțământul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris.

• LPA. Art. 14. Dispozițiile art. 76 NCC nu se aplică în cazul în care punerea la dispoziție a informației sau a materialului s‑a făcut anterior datei intrării în vigoare a NCC, chiar dacă utilizarea informației ori a materialului se realizează după această dată.

Orice prelucrare a datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, se poate face numai în cazurile și condițiile prevăzute de legea specială.

• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (M. Of. nr. 790 din 12 decembrie 2001; cu modif. ult.): „Cap. I. Dispoziții generale. Art. 1. Scop. (1) Prezenta lege are ca scop garantarea și protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viața intimă, familială și privată, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal. (2) Exercitarea drepturilor prevăzute în prezenta lege nu poate fi restrânsă decât în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege. Art. 2. Domeniu de aplicare. (1) Prezenta lege se aplică prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate, în tot sau în parte, prin mijloace automate, precum și prelucrării prin alte mijloace decât cele automate a datelor cu caracter personal care fac parte dintr‑un sistem de evidență sau care sunt desti­nate să fie incluse într‑un asemenea sistem. (2) Prezenta lege se aplică: a) prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activi­tăților desfășurate de operatori stabiliți în România; b) prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităților desfășurate de misiunile diplomatice sau de oficiile consulare ale României; c) prelu­crărilor de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităților desfășurate de operatori care nu sunt stabiliți în România, prin utilizarea de mijloace de orice natură situate pe teritoriul României, cu excepția cazului în care aceste mijloace nu sunt utilizate decât în scopul tranzitării pe teritoriul României a datelor cu caracter personal care fac obiectul prelucrărilor respective. (3) În cazul prevăzut la alin. (2) lit. c) operatorul își va desemna un reprezentant care trebuie să fie o persoană stabilită în România. Prevederile prezentei legi aplicabile operatorului sunt aplicabile și reprezentantului acestuia, fără a aduce atingere posi­bi­lității de a introduce acțiune în justiție direct împotriva operatorului. (4) Prezenta lege se aplică prelucrărilor de date cu caracter personal efectuate de persoane fizice sau juridice, române ori străine, de drept public sau de drept privat, indiferent dacă au loc în sectorul public sau în sectorul privat. (5) În limitele prevăzute de prezenta lege, aceasta se aplică și prelucră­rilor și transferului de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităților de prevenire, cercetare și reprimare a infracțiunilor și de menținere a ordinii publice, precum și al altor activități desfășurate în domeniul dreptului penal, în limitele și cu restricțiile stabilite de lege. (6) Prezenta lege nu se aplică prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate de persoane fizice exclusiv pentru uzul lor personal, dacă datele în cauză nu sunt destinate a fi dezvăluite. (7) Prezenta lege nu se aplică prelucrărilor și transferului de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităților în domeniul apărării naționale și siguranței naționale, desfășurate în limitele și cu restricțiile stabilite de lege. (8) Prevederile prezentei legi nu aduc atingere obligațiilor asumate de România prin instrumente juridice ratificate. Art. 3. Definiții. În înțelesul prezentei legi, următorii termeni se definesc după cum urmează: a) date cu caracter personal – orice informații referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau la mai mulți factori specifici iden­tității sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale; b) prelucrarea datelor cu caracter personal – orice operațiune sau set de operațiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea ori modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea către terți prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ștergerea sau distru­gerea; c) stocarea – păstrarea pe orice fel de suport a datelor cu caracter personal culese; d) sistem de evidență a datelor cu caracter personal – orice structură organizată de date cu caracter personal, accesibilă potrivit unor criterii determinate, indiferent dacă această structură este organizată în mod centralizat ori descentralizat sau este repartizată după criterii funcționale ori geografice; e) operator – orice persoană fizică sau juridică, de drept privat ori de drept public, inclusiv autoritățile publice, instituțiile și structurile teritoriale ale acestora, care stabilește scopul și mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal; dacă scopul și mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal sunt determinate printr‑un act normativ sau în baza unui act normativ, operator este persoana fizică sau juridică, de drept public ori de drept privat, care este desemnată ca operator prin acel act normativ sau în baza acelui act normativ; f) persoană împuternicită de către operator – o persoană fizică sau juridică, de drept privat ori de drept public, inclusiv autoritățile publice, instituțiile și structurile teritoriale ale acestora, care prelucrează date cu caracter personal pe seama operatorului; g) terț – orice persoană fizică sau juridică, de drept privat ori de drept public, inclusiv autoritățile publice, instituțiile și structurile teritoriale ale acestora, alta decât persoana vizată, ope­ratorul ori persoana împuter­nicită sau persoanele care, sub autoritatea directă a operatorului sau a persoanei împuternicite, sunt autorizate să prelucreze date; h) destinatar – orice persoană fizică sau juridică, de drept privat ori de drept public, inclusiv autoritățile publice, instituțiile și structurile teritoriale ale acestora, căreia îi sunt dezvăluite date, indiferent dacă este sau nu terț; autoritățile publice cărora li se comunică date în cadrul unei competențe speciale de anchetă nu vor fi considerate destinatari; i) date anonime – date care, datorită originii sau modalității specifice de prelucrare, nu pot fi asociate cu o persoană identificată sau identificabilă.

Cap. II. Reguli generale privind prelucrarea datelor cu caracter personal. Art. 4. Caracteristicile datelor cu caracter personal în cadrul prelucrării. (1) Datele cu caracter personal destinate a face obiectul prelucrării trebuie să fie: a) prelucrate cu bună‑credință și în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare; b) colectate în scopuri deter­minate, explicite și legitime; prelucrarea ulterioară a datelor cu caracter personal în scopuri sta­tistice, de cercetare istorică sau științifică nu va fi considerată incompatibilă cu scopul colectării dacă se efectu­ează cu respectarea dispozițiilor prezentei legi, inclusiv a celor care privesc efectuarea notificării către autori­tatea de supraveghere, precum și cu respectarea garanțiilor privind prelucrarea datelor cu caracter personal, prevăzute de normele care reglementează activitatea statistică ori cerce­tarea istorică sau științifică; c) adecvate, pertinente și neexcesive prin raportare la scopul în care sunt colectate și ulterior prelucrate; d) exacte și, dacă este cazul, actualizate; în acest scop se vor lua măsurile necesare pentru ca datele inexacte sau incomplete din punct de vedere al scopului pentru care sunt colectate și pentru care vor fi ulterior prelucrate, să fie șterse sau rectificate; e) stocate într‑o formă care să permită identificarea persoanelor vizate strict pe durata necesară realizării sco­purilor în care datele sunt colectate și în care vor fi ulterior prelucrate; stocarea datelor pe o durată mai mare decât cea menționată, în scopuri statistice, de cercetare istorică sau științifică, se va face cu respectarea garanțiilor privind prelucrarea datelor cu caracter personal, prevăzute în normele care reglementează aceste domenii, și numai pentru perioada necesară realizării acestor scopuri. (2) Operatorii au obligația să respecte preve­derile alin. (1) și să asigure îndeplinirea acestor prevederi de către per­soanele împuternicite. Art. 5. Condiții de legitimitate privind prelucrarea datelor. (1) Orice prelucrare de date cu caracter personal, cu excepția prelucrărilor care vizează date din categoriile menționate la art. 7 alin. (1), art. 8 și 10, poate fi efectuată numai dacă persoana vizată și‑a dat consimțământul în mod expres și neechivoc pentru acea prelucrare. (2) Consimță­mântul persoanei vizate nu este cerut în următoarele cazuri: a) când prelucrarea este necesară în vederea executării unui contract sau antecontract la care persoana vizată este parte ori în vederea luării unor măsuri, la cererea acesteia, înaintea încheierii unui contract sau antecontract; b) când prelucrarea este necesară în vederea protejării vieții, integrității fizice sau sănătății persoanei vizate ori a unei alte persoane amenințate; c) când prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligații legale a operatorului; d) când prelucrarea este necesară în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri de interes public sau care vizează exercitarea prerogativelor de autoritate publică cu care este învestit operatorul sau terțul căruia îi sunt dezvăluite datele; e) când prelucrarea este necesară în vederea realizării unui interes legitim al operatorului sau al terțului căruia îi sunt dezvăluite datele, cu condiția ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei vizate; f) când prelucrarea privește date obținute din documente accesibile publicului, conform legii; g) când prelu­crarea este făcută exclusiv în scopuri statistice, de cercetare istorică sau științifică, iar datele rămân anonime pe toată durata prelucrării. (3) Preve­derile alin. (2) nu aduc atingere dispozițiilor legale care regle­mentează obligația autorităților publice de a respecta și de a ocroti viața intimă, familială și privată. Art. 6. Încheierea operațiunilor de prelucrare. (1) La încheierea operațiunilor de prelucrare, dacă persoana vizată nu și‑a dat în mod expres și neechivoc consimțământul pentru o altă destinație sau pentru o prelucrare ulterioară, datele cu caracter personal vor fi: a) distruse; b) transferate unui alt operator, cu condiția ca operatorul inițial să garanteze faptul că prelucrările ulterioare au scopuri similare celor în care s‑a făcut prelucrarea inițială; c) transformate în date anonime și stocate exclusiv în scopuri statistice, de cercetare istorică sau științifică. (2) În cazul operațiunilor de prelucrare efectuate în condițiile prevăzute la art. 5 alin. (2) lit. c) sau d), în cadrul activităților descrise la art. 2 alin. (5), operatorul poate stoca datele cu caracter personal pe perioada necesară realizării scopurilor concrete urmărite, cu condiția asigurării unor măsuri corespunzătoare de protejare a acestora, după care va proceda la distrugerea lor dacă nu sunt aplicabile prevederile legale privind păstrarea arhivelor.

Cap. III. Reguli speciale privind prelucrarea datelor cu caracter personal. Art. 7. Prelucrarea unor categorii speciale de date. (1) Prelucrarea datelor cu caracter personal legate de originea rasială sau etnică, de convingerile politice, religioase, filozofice sau de natură similară, de apartenența sindicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate sau viața sexuală este interzisă. (2) Prevederile alin. (1) nu se aplică în următoarele cazuri: a) când persoana vizată și‑a dat în mod expres consimțământul pentru o astfel de prelucrare; b) când prelucrarea este necesară în scopul respectării obli­gațiilor sau drepturilor specifice ale operatorului în domeniul dreptului muncii, cu respectarea garanțiilor prevăzute de lege; o eventuală dez­văluire către un terț a datelor prelucrate poate fi efectuată numai dacă există o obligație legală a operatorului în acest sens sau dacă persoana vizată a consimțit expres la această dezvăluire; c) când prelucrarea este necesară pentru protecția vieții, integrității fizice sau a sănătății per­soanei vizate ori a altei persoane, în cazul în care persoana vizată se află în incapacitate fizică sau juridică de a‑și da consimțământul; d) când prelucrarea este efectuată în cadrul activităților sale legitime de către o fundație, asociație sau de către orice altă organizație cu scop nelucrativ și cu specific politic, filozofic, religios ori sindical, cu condiția ca persoana vizată să fie membră a acestei organizații sau să întrețină cu aceasta, în mod regulat, relații care privesc specificul activității organizației și ca datele să nu fie dezvăluite unor terți fără consimțământul persoanei vizate; e) când prelucrarea se referă la date făcute publice în mod manifest de către persoana vizată; f) când prelucrarea este necesară pentru constatarea, exercitarea sau apărarea unui drept în justiție; g) când prelucrarea este necesară în scopuri de medicină preventivă, de stabilire a diagnosticelor medicale, de administrare a unor îngrijiri sau tratamente medicale pentru persoana vizată ori de gestionare a servi­ciilor de sănătate care acționează în interesul persoanei vizate, cu condiția ca prelucrarea datelor respective să fie efectuate de către ori sub supravegherea unui cadru medical supus secretului profesional sau de către ori sub supravegherea unei alte persoane supuse unei obligații echivalente în ceea ce privește secretul; h) când legea prevede în mod expres aceasta în scopul protejării unui interes public important, cu condiția ca prelucrarea să se efectueze cu respectarea drepturilor persoanei vizate și a celorlalte garanții prevăzute de prezenta lege. (3) Prevederile alin. (2) nu aduc atingere dispozițiilor legale care regle­mentează obligația autorităților publice de a respecta și de a ocroti viața intimă, familială și privată. (4) Autoritatea de supraveghere poate dispune, din motive întemeiate, interzicerea efectuării unei prelucrări de date din categoriile prevăzute la alin. (1), chiar dacă persoana vizată și‑a dat în scris și în mod neechivoc consim­țământul, iar acest consimțământ nu a fost retras, cu condiția ca interdicția prevăzută la alin. (1) să nu fie înlăturată prin unul dintre cazurile la care se referă alin. (2) lit. b)‑g). Art. 8. Prelucrarea datelor cu caracter personal având funcție de identificare. (1) Prelucrarea codului numeric personal sau a altor date cu caracter personal având o funcție de identificare de aplicabilitate generală poate fi efectuată numai dacă: a) persoana vizată și‑a dat în mod expres consimțământul; sau b) prelucrarea este prevăzută în mod expres de o dispoziție legală. (2) Autoritatea de supraveghere poate stabili și alte cazuri în care se poate efectua prelucrarea datelor prevăzute la alin. (1), numai cu condiția instituirii unor garanții adecvate pentru respectarea drepturilor persoa­nelor vizate. Art. 9. Prelucrarea datelor cu caracter personal privind starea de sănătate. (1) În afara cazurilor prevăzute la art. 7 alin. (2), prevederile art. 7 alin. (1) nu se aplică în privința prelucrării datelor privind starea de sănătate în următoarele cazuri: a) dacă prelucrarea este necesară pentru protecția sănătății publice; b) dacă prelucrarea este necesară pentru prevenirea unui pericol iminent, pentru prevenirea săvârșirii unei fapte penale sau pentru împiedicarea producerii rezultatului unei asemenea fapte ori pentru înlă­turarea urmărilor prejudiciabile ale unei asemenea fapte. (2) Prelucrarea datelor privind starea de sănătate poate fi efectuată numai de către ori sub supravegherea unui cadru medical, cu condiția respectării secretului profesional, cu excepția situației în care persoana vizată și‑a dat în scris și în mod neechivoc consimțământul atâta timp cât acest consimțământ nu a fost retras, precum și cu excepția situației în care prelucrarea este necesară pentru prevenirea unui pericol iminent, pentru prevenirea săvârșirii unei fapte penale, pentru împiedicarea producerii rezultatului unei asemenea fapte sau pentru înlăturarea urmărilor sale prejudiciabile. (3) Cadrele medicale, instituțiile de sănătate și personalul medical al acestora pot prelucra date cu caracter personal referitoare la starea de sănătate, fără autorizația autorității de supraveghere, numai dacă prelucrarea este necesară pentru protejarea vieții, inte­grității fizice sau sănătății persoanei vizate. Când scopurile menționate se referă la alte persoane sau la public în general și persoana vizată nu și‑a dat consim­țământul în scris și în mod neechivoc, trebuie cerută și obținută în prealabil autorizația autorității de supraveghere. Prelucrarea datelor cu caracter personal în afara limitelor prevăzute în autorizație este interzisă. (4) Cu excepția motivelor de urgență, autorizația prevăzută la alin. (3) poate fi acordată numai după ce a fost consultat Colegiul Medicilor din România. (5) Datele cu caracter personal privind starea de sănătate pot fi colectate numai de la persoana vizată. Prin excepție, aceste date pot fi colectate din alte surse numai în măsura în care este necesar pentru a nu compromite scopurile prelucrării, iar persoana vizată nu vrea ori nu le poate furniza. Art. 10. Prelucrarea datelor cu caracter personal referitoare la fapte penale sau contravenții. (1) Prelucrarea datelor cu caracter personal referitoare la săvârșirea de infracțiuni de către persoana vizată ori la condamnări penale, măsuri de siguranță sau sancțiuni administrative ori contravenționale, aplicate persoanei vizate, poate fi efectuată numai de către sau sub controlul autorităților publice, în limitele puterilor ce le sunt conferite prin lege și în condițiile stabilite de legile speciale care regle­mentează aceste materii. (2) Autoritatea de supraveghere poate stabili și alte cazuri în care se poate efectua prelucrarea datelor prevăzute la alin. (1), numai cu condiția instituirii unor garanții adecvate pentru respectarea drepturilor persoanelor vizate. (3) Un registru complet al condamnărilor penale poate fi ținut numai sub controlul unei autorități publice, în limitele puterilor ce îi sunt conferite prin lege. Art. 11. Excepții. Prevederile art. 5, 6, 7 și 10 nu se aplică în situația în care prelucrarea datelor se face exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, dacă prelucrarea privește date cu caracter personal care au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau care sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de caracterul public al faptelor în care este implicată.

Cap. IV. Drepturile persoanei vizate în contextul prelucrării datelor cu caracter personal. Art. 12. Infor­marea persoanei vizate. (1) În cazul în care datele cu caracter personal sunt obținute direct de la persoana vizată, operatorul este obligat să furnizeze persoanei vizate cel puțin următoarele informații, cu excepția cazului în care această per­soană posedă deja informațiile respective: a) identitatea operatorului și a reprezentantului acestuia, dacă este cazul; b) scopul în care se face prelucrarea datelor; c) informații suplimentare, precum: destinatarii sau categoriile de destinatari ai datelor; dacă furnizarea tuturor datelor cerute este obligatorie și consecințele refuzului de a le furniza; existența drepturilor prevăzute de prezenta lege pentru persoana vizată, în special a dreptului de acces, de intervenție asupra datelor și de opoziție, precum și condițiile în care pot fi exer­citate; d) orice alte informații a căror furnizare este impusă prin dispoziție a autorității de supraveghere, ținând seama de specificul prelucrării. (2) În cazul în care datele nu sunt obținute direct de la persoana vizată, operatorul este obligat ca, în momentul colectării datelor sau, dacă se intenționează dezvăluirea acestora către terți, cel mai târziu până în momentul primei dezvăluiri, să furnizeze persoanei vizate cel puțin următoarele infor­mații, cu excepția cazului în care persoana vizată posedă deja informațiile respective: a) identitatea operatorului și a repre­zentantului acestuia, dacă este cazul; b) scopul în care se face prelucrarea datelor; c) informații supli­mentare, precum: categoriile de date vizate, destinatarii sau categoriile de destinatari ai datelor, existența drepturilor prevăzute de prezenta lege pentru persoana vizată, în special a dreptului de acces, de intervenție asupra datelor și de opoziție, precum și condițiile în care pot fi exercitate; d) orice alte informații a căror furnizare este impusă prin dispoziție a autorității de supraveghere, ținând seama de specificul prelucrării. (3) Prevederile alin. (2) nu se aplică atunci când prelucrarea datelor se efectuează exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, dacă aplicarea acestora ar da indicii asupra surselor de informare. (4) Prevederile alin. (2) nu se aplică în cazul în care prelucrarea datelor se face în scopuri statistice, de cercetare istorică sau științifică, ori în orice alte situații în care furnizarea unor asemenea informații se dovedește imposibilă sau ar implica un efort disproporționat față de interesul legitim care ar putea fi lezat, precum și în situațiile în care înregistrarea sau dezvăluirea datelor este expres prevăzută de lege. Art. 13. Dreptul de acces la date. (1) Orice persoană vizată are dreptul de a obține de la operator, la cerere și în mod gratuit pentru o solicitare pe an, confirmarea faptului că datele care o privesc sunt sau nu sunt prelucrate de acesta. Operatorul este obligat, în situația în care prelucrează date cu caracter personal care privesc soli­citantul, să comunice acestuia, împreună cu confirmarea, cel puțin următoarele: a) informații referitoare la scopurile prelucrării, categoriile de date avute în vedere și destinatarii sau categoriile de destinatari cărora le sunt dezvăluite datele; b) comunicarea într‑o formă inteligibilă a datelor care fac obiectul prelucrării, precum și a oricărei informații disponibile cu privire la originea datelor; c) informații asupra principiilor de funcționare a mecanismului prin care se efectuează orice prelucrare automată a datelor care vizează persoana respectivă; d) informații privind existența dreptului de intervenție asupra datelor și a dreptului de opoziție, precum și condițiile în care pot fi exercitate; e) informații asupra posibilității de a consulta registrul de evidență a prelucrărilor de date cu caracter personal, prevăzut la art. 24, de a înainta plângere către autoritatea de supra­veghere, precum și de a se adresa instanței pentru atacarea deciziilor operatorului, în conformitate cu dispozițiile prezentei legi. (2) Persoana vizată poate solicita de la operator informațiile prevăzute la alin. (1), printr‑o cerere întocmită în formă scrisă, datată și semnată. În cerere solicitantul poate arăta dacă dorește ca informațiile să îi fie comunicate la o anumită adresă, care poate fi și de poștă electronică, sau printr‑un serviciu de corespondență care să asigure că predarea i se va face numai personal. (3) Operatorul este obligat să comunice infor­mațiile solicitate, în termen de 15 zile de la data primirii cererii, cu respectarea eventualei opțiuni a solicitantului exprimate potrivit alin. (2). (4) În cazul datelor cu caracter personal legate de starea de sănătate, cererea prevăzută la alin. (2) poate fi introdusă de persoana vizată fie direct, fie prin intermediul unui cadru medical care va indica în cerere persoana în numele căreia este introdusă. La cererea operatorului sau a persoanei vizate comunicarea prevăzută la alin. (3) poate fi făcută prin intermediul unui cadru medical desemnat de persoana vizată. (5) În cazul în care datele cu caracter personal legate de starea de sănătate sunt prelucrate în scop de cercetare științifică, dacă nu există, cel puțin aparent, riscul de a se aduce atingere drepturilor persoanei vizate și dacă datele nu sunt utilizate pentru a lua decizii sau măsuri față de o anumită persoană, comunicarea prevăzută la alin. (3) se poate face și într‑un termen mai mare decât cel prevăzut la acel alineat, în măsura în care aceasta ar putea afecta bunul mers sau rezultatele cercetării, și nu mai târziu de momentul în care cercetarea este încheiată. În acest caz persoana vizată trebuie să își fi dat în mod expres și neechivoc consimțământul ca datele să fie prelucrate în scop de cercetare științifică, precum și asupra posibilei amânări a comunicării prevăzute la alin. (3) din acest motiv.
(6) Prevederile alin. (2) nu se aplică atunci când prelucrarea datelor se efectuează exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, dacă aplicarea acestora ar da indicii asupra surselor de informare. Art. 14. Dreptul de intervenție asupra datelor. (1) Orice persoană vizată are dreptul de a obține de la operator, la cerere și în mod gratuit: a) după caz, rectificarea, actualizarea, blocarea sau ștergerea datelor a căror prelucrare nu este conformă prezentei legi, în special a datelor incomplete sau inexacte; b) după caz, transformarea în date anonime a datelor a căror prelucrare nu este conformă prezentei legi; c) notificarea către terții cărora le‑au fost dezvăluite datele a oricărei operațiuni efectuate conform lit. a) sau b), dacă această notificare nu se dovedește imposibilă sau nu presupune un efort disproporționat față de interesul legitim care ar putea fi lezat. (2) Pentru exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) persoana vizată va înainta operatorului o cerere întocmită în formă scrisă, datată și semnată. În cerere solicitantul poate arăta dacă dorește ca informațiile să îi fie comunicate la o anumită adresă, care poate fi și de poștă electronică, sau printr‑un serviciu de corespondență care să asigure că predarea i se va face numai personal. (3) Operatorul este obligat să comunice măsurile luate în temeiul alin. (1), precum și, dacă este cazul, numele terțului căruia i‑au fost dezvăluite datele cu caracter personal referitoare la persoana vizată, în termen de 15 zile de la data primirii cererii, cu respectarea eventualei opțiuni a solicitantului exprimate potrivit alin. (2). Art. 15. Dreptul de opoziție. (1) Persoana vizată are dreptul de a se opune în orice moment, din motive întemeiate și legitime legate de situația sa particulară, ca date care o vizează să facă obiectul unei prelucrări, cu excepția cazurilor în care există dispoziții legale contrare. În caz de opoziție justificată prelucrarea nu mai poate viza datele în cauză. (2) Persoana vizată are dreptul de a se opune în orice moment, în mod gratuit și fără nici o justificare, ca datele care o vizează să fie prelucrate în scop de marketing direct, în numele operatorului sau al unui terț, sau să fie dezvăluite unor terți într‑un asemenea scop. (3) În vederea exercitării drepturilor prevăzute la alin. (1) și (2) persoana vizată va înainta operatorului o cerere întocmită în formă scrisă, datată și semnată. În cerere solicitantul poate arăta dacă dorește ca informațiile să îi fie comunicate la o anumită adresă, care poate fi și de poștă electronică, sau printr‑un serviciu de corespondență care să asigure că predarea i se va face numai personal. (4) Operatorul este obligat să comunice persoanei vizate măsurile luate în temeiul alin. (1) sau (2), precum și, dacă este cazul, numele terțului căruia i‑au fost dezvăluite datele cu caracter personal referitoare la persoana vizată, în termen de 15 zile de la data primirii cererii, cu respectarea eventualei opțiuni a solicitantului exprimate potrivit alin. (3). Art. 16. Excepții. (1) Prevederile art. 12, 13, ale art. 14 alin. (3) și ale art. 15 nu se aplică în cazul activităților prevăzute la art. 2 alin. (5), dacă prin aplicarea acestora este prejudiciată eficiența acțiunii sau obiectivul urmărit în îndeplinirea atribuțiilor legale ale autorității publice. (2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile strict pentru perioada necesară atingerii obiectivului urmărit prin desfășurarea activităților menț­ionate la art. 2 alin. (5). (3) După încetarea situației care justifică aplicarea alin. (1) și (2) operatorii care desfă­șoară activitățile prevăzute la art. 2 alin. (5) vor lua măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor persoanelor vizate. (4) Autoritățile publice țin evidența unor astfel de cazuri și informează periodic autoritatea de supraveghere despre modul de soluționare a lor. Art. 17. Dreptul de a nu fi supus unei decizii individuale. (1) Orice persoană are dreptul de a cere și de a obține: a) retragerea sau anularea oricărei decizii care produce efecte juridice în privința sa, adoptată exclusiv pe baza unei prelucrări de date cu caracter personal, efectuată prin mijloace automate, destinată să evalueze unele aspecte ale personalității sale, precum competența profesională, credibi­litatea, comportamentul său ori alte asemenea aspecte; b) reevaluarea oricărei alte decizii luate în privința sa, care o afectează în mod semni­ficativ, dacă decizia a fost adoptată exclusiv pe baza unei prelucrări de date care întrunește condițiile prevăzute la lit. a). (2) Respectându‑se celelalte garanții prevăzute de prezenta lege, o per­soană poate fi supusă unei decizii de natura celei vizate la alin. (1), numai în următoarele situații: a) decizia este luată în cadrul încheierii sau executării unui contract, cu condiția ca cererea de încheiere sau de executare a con­trac­tului, introdusă de persoana vizată, să fi fost satisfăcută sau ca unele măsuri adecvate, precum posibilitatea de a‑și susține punctul de vedere, să garanteze apărarea propriului interes legitim; b) decizia este autorizată de o lege care precizează măsurile ce garantează apărarea interesului legitim al persoanei vizate. Art. 18. Dreptul de a se adresa justiției. (1) Fără a se aduce atingere posibilității de a se adresa cu plângere autori­tății de supra­veghere, persoanele vizate au dreptul de a se adresa justiției pentru apărarea oricăror drepturi garantate de prezenta lege, care le‑au fost încălcate. (2) Orice persoană care a suferit un prejudiciu în urma unei prelucrări de date cu caracter personal, efectuată ilegal, se poate adresa instanței competente pentru repararea acestuia.
(3) Instanța competentă este cea în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul. Cererea de chemare în judecată este scutită de taxă de timbru.

Cap. V. Confidențialitatea și securitatea prelucrărilor. Art. 19. Confidențialitatea prelucrărilor. Orice per­soană care acționează sub autoritatea operatorului sau a persoanei împuternicite, inclusiv persoana împuterni­cită, care are acces la date cu caracter personal, nu poate să le prelucreze decât pe baza instrucțiunilor opera­torului, cu excepția cazului în care acționează în temeiul unei obligații legale. Art. 20. Securitatea prelucrărilor. (1) Operatorul este obligat să aplice măsurile tehnice și organizatorice adecvate pentru protejarea datelor cu caracter personal împotriva distrugerii accidentale sau ilegale, pierderii, modificării, dezvă­luirii sau accesului neautorizat, în special dacă prelu­crarea respectivă comportă transmisii de date în cadrul unei rețele, precum și împotriva oricărei alte forme de prelucrare ilegală. (2) Aceste măsuri trebuie să asigure, potrivit stadiului tehnicii utilizate în procesul de prelucrare și de costuri, un nivel de securitate adecvat în ceea ce privește riscurile pe care le reprezintă prelucrarea, precum și în ceea ce privește natura datelor care trebuie protejate. Cerințele minime de securitate vor fi elaborate de autoritatea de supraveghere și vor fi actualizate periodic, corespunzător progresului tehnic și experienței acumulate. (3) Operatorul, atunci când desemnează o persoană împuternicită, este obligat să aleagă o persoană care prezintă suficiente garanții în ceea ce privește măsurile de securitate tehnică și organi­zatorice cu privire la prelucrările ce vor fi efectuate, precum și să vegheze la respectarea acestor măsuri de către persoana desemnată. (4) Autoritatea de supraveghere poate decide, în cazuri indi­viduale, asupra obligării operatorului la adoptarea unor măsuri supli­mentare de securitate, cu excepția celor care privesc garantarea securității serviciilor de telecomunicații. (5) Efec­tuarea prelucrărilor prin persoane împuternicite trebuie să se desfășoare în baza unui contract încheiat în formă scrisă, care va cuprinde în mod obligatoriu: a) obligația persoanei împuternicite de a acționa doar în baza instrucțiunilor primite de la operator; b) faptul că îndeplinirea obli­gațiilor prevăzute la alin. (1) revine și persoanei împuternicite.

Cap. VI. Supravegherea și controlul prelucrărilor de date cu caracter personal. Art. 21. Autoritatea de supraveghere. (1) Autoritatea de supraveghere, în sensul prezentei legi, este Autoritatea Națională de Supra­veghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal. (2) Autoritatea de supraveghere își desfășoară activitatea în condiții de completă inde­pendență și imparțialitate. (3) Autoritatea de supraveghere monitori­zează și contro­lează sub aspectul legalității prelucrările de date cu caracter personal care cad sub incidența prezentei legi. În acest scop autoritatea de supraveghere exercită următoarele atribuții: a) elaborează formularele tipizate ale notifi­cărilor și ale registrelor proprii; b) primește și analizează notificările privind prelucrarea datelor cu caracter personal, anunțând operatorului rezultatele controlului prealabil; c) autorizează prelucrările de date în situațiile prevăzute de lege; d) poate dispune, în cazul în care constată încălcarea dispozițiilor prezentei legi, suspendarea provizorie sau încetarea prelucrării datelor, ștergerea parțială ori inte­grală a datelor prelucrate și poate să sesizeze organele de urmărire penală sau să intenteze acțiuni în justiție; d¹) informează persoanele fizice sau/și juridice care activează în aceste domenii, în mod direct sau prin intermediul structurilor asociative ale acestora, asupra necesității respectării obligațiilor și îndeplinirii procedurilor prevăzute de prezenta lege; e) păstrează și pune la dispoziție publicului registrul de evidență a prelucrărilor de date cu caracter personal; f) primește și soluționează plângeri, sesizări sau cereri de la persoanele fizice și comunică soluția dată ori, după caz, diligențele depuse; g) efectuează investigații din oficiu sau la primirea unor plângeri ori sesizări; h) este consultată atunci când se elaborează proiecte de acte normative referitoare la protecția drepturilor și libertăților persoanelor, în privința prelucrării datelor cu caracter personal; i) poate face propuneri privind inițierea unor proiecte de acte normative sau modificarea actelor normative în vigoare în domenii legate de prelucrarea datelor cu caracter personal; j) cooperează cu autoritățile publice și cu organele administrației publice, centralizează și analizează rapoartele anuale de activitate ale acestora privind protecția persoanelor în privința prelucrării datelor cu caracter personal, formulează recomandări și avize asupra oricărei chestiuni legate de protecția drepturilor și libertăților fundamentale în privința prelucrării datelor cu caracter personal, la cererea oricărei persoane, inclusiv a autorităților publice și a organelor administrației publice; aceste recomandări și avize trebuie să facă mențiune despre temeiurile pe care se sprijină și se comunică în copie și Ministerului Justiției; atunci când recomandarea sau avizul este cerut de lege, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I; k) cooperează cu autoritățile similare de peste hotare în vederea asistenței mutuale, precum și cu persoanele cu domiciliul sau cu sediul în străinătate, în scopul apărării drepturilor și libertăților fundamentale ce pot fi afectate prin prelucrarea datelor cu caracter personal; l) îndeplinește alte atribuții prevăzute de lege; m) modul de organizare și funcțio­nare a Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal se stabilește prin lege.
(4) Întregul personal al autorității de supraveghere are obligația de a păstra secretul profesional, cu excepțiile prevăzute de lege, pe termen nelimitat, asupra informațiilor confidențiale sau clasificate la care are sau a avut acces în exercitarea atribuțiilor de serviciu, inclusiv după încetarea raporturilor juridice cu autoritatea de supra­veghere. Art. 22. Notificarea către autoritatea de supraveghere. (1) Operatorul este obligat să notifice auto­rității de supraveghere, personal sau prin reprezentant, înainte de efectuarea oricărei prelucrări ori a oricărui ansamblu de prelucrări având același scop sau scopuri corelate. (2) Notificarea nu este necesară în cazul în care prelucrarea are ca unic scop ținerea unui registru destinat prin lege informării publicului și deschis spre consultare publicului în general sau oricărei persoane care probează un interes legitim, cu condiția ca prelucrarea să se limiteze la datele strict necesare ținerii registrului menționat. (3) Notificarea va cuprinde cel puțin urmă­toarele informații: a) numele sau denumirea și domiciliul ori sediul operatorului și ale reprezentantului desemnat al acestuia, dacă este cazul; b) scopul sau scopurile prelucrării; c) o descriere a categoriei sau a categoriilor de persoane vizate și a datelor ori a cate­goriilor de date ce vor fi prelucrate; d) destinatarii sau categoriile de destinatari cărora se intenționează să li se dezvăluie datele; e) garanțiile care însoțesc dezvăluirea datelor către terți; f) modul în care persoanele vizate sunt informate asupra drepturilor lor; data estimată pentru încheierea operațiunilor de prelucrare, precum și destinația ulterioară a datelor; g) transferuri de date care se intenționează să fie făcute către alte state; h) o descriere generală care să permită aprecierea preliminară a măsurilor luate pentru asigurarea securității prelucrării; i) specificarea oricărui sistem de evidență a datelor cu caracter personal, care are legătură cu prelucrarea, precum și a eventualelor legături cu alte prelucrări de date sau cu alte sisteme de evidență a datelor cu caracter personal, indiferent dacă se efectuează, respectiv dacă sunt sau nu sunt situate pe teritoriul României; j) motivele care justifică aplicarea prevederilor art. 11, art. 12 alin. (3) sau (4) ori ale art. 13 alin. (5) sau (6), în situația în care prelucrarea datelor se face exclusiv în scopuri jurna­listice, literare sau artistice ori în scopuri statistice, de cercetare istorică sau științifică. (4) Dacă notificarea este incompletă, autori­tatea de supraveghere va solicita completarea acesteia. (5) În limitele puterilor de investigare de care dispune, autoritatea de supraveghere poate solicita și alte informații, în special privind originea datelor, tehnologia de prelu­crare automată utilizată și detalii referitoare la măsurile de securitate. Dispozițiile prezentului alineat nu se aplică în situația în care prelucrarea datelor se face exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice. (6) Dacă se intenționează ca datele care sunt prelucrate să fie transferate în străinătate, notificarea va cuprinde și urmă­toarele elemente: a) cate­goriile de date care vor face obiectul transferului; b) țara de destinație pentru fiecare categorie de date. (7) Abrogat. (8) Autoritățile publice care efectuează prelucrări de date cu caracter personal în legătură cu acti­vitățile descrise la art. 2 alin. (5), în temeiul legii sau în îndeplinirea obligațiilor asumate prin acorduri internaționale ratificate, sunt scutite de taxa prevăzută la alin. (7). Notificarea se va transmite în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a actului normativ care instituie obligația respectivă și va cuprinde numai urmă­toarele elemente: a) denumirea și sediul operatorului; b) scopul și temeiul legal al prelucrării; c) categoriile de date cu caracter personal supuse prelucrării. (9) Autoritatea de supra­veghere poate stabili și alte situații în care notificarea nu este necesară, în afara celei prevăzute la alin. (2), sau situații în care notificarea se poate efectua într‑o formă simplificată, precum și conținutul acesteia, numai în unul dintre următoarele cazuri: a) atunci când, luând în considerare natura datelor destinate să fie prelucrate, prelucrarea nu poate afecta, cel puțin aparent, drepturile persoanelor vizate, cu condiția să precizeze expres scopurile în care se poate face o asemenea prelucrare, datele sau categoriile de date care pot fi prelucrate, categoria sau categoriile de persoane vizate, destinatarii sau categoriile de destinatari cărora datele le pot fi dezvăluite și perioada pentru care datele pot fi stocate; b) atunci când prelucrarea se efectuează în condițiile art. 7 alin. (2) lit. d). Art. 23. Controlul prealabil. (1) Autoritatea de supraveghere va stabili categoriile de operațiuni de prelucrare care sunt susceptibile de a pre­zenta riscuri speciale pentru drepturile și libertățile persoanelor. (2) Dacă pe baza notificării autoritatea de supraveghere constată că prelucrarea se încadrează în una dintre categoriile menționate la alin. (1), va dispune obligatoriu efectuarea unui control prealabil începerii prelucrării res­pective, cu anunțarea operatorului. (3) Operatorii care nu au fost anunțați în termen de 5 zile de la data notificării despre efectuarea unui control prealabil pot începe prelucrarea. (4) În situația prevăzută la alin. (2) autoritatea de supraveghere este obligată ca, în termen de cel mult 30 de zile de la data notificării, să aducă la cunoștință operatorului rezultatul controlului efectuat, precum și decizia emisă în urma acestuia. Art. 24. Registrul de evidență a prelucrărilor de date cu caracter personal. (1) Autoritatea de supraveghere păstrează un registru de evidență a prelucrărilor de date cu caracter personal, notificate în confor­mitate cu prevederile art. 22. Registrul va cuprinde toate informațiile prevăzute la art. 22 alin. (3). (2) Fiecare operator primește un număr de înregistrare. Numărul de înregistrare trebuie menționat pe orice act prin care datele sunt colectate, stocate sau dezvăluite. (3) Orice schimbare de natură să afecteze exactitatea informațiilor înregistrate va fi comunicată autorității de supraveghere în termen de 5 zile. Autoritatea de supra­veghere va dispune de îndată efectuarea mențiunilor corespunzătoare în registru. (4) Activitățile de prelucrare a datelor cu caracter personal, începute anterior intrării în vigoare a prezentei legi, vor fi notificate în vederea înregistrării în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. (5) Registrul de evidență a prelucrărilor de date cu caracter personal este deschis spre consultare publicului. Modalitatea de consultare se stabilește de autoritatea de supraveghere. Art. 25. Plângeri adresate autorității de supraveghere. (1) În vederea apărării drep­turilor prevăzute de prezenta lege persoanele ale căror date cu caracter personal fac obiectul unei prelucrări care cade sub incidența prezentei legi pot înainta plângere către autoritatea de supraveghere. Plângerea se poate face direct sau prin reprezentant. Persoana lezată poate împuter­nici o asociație sau o fundație să îi reprezinte interesele. (2) Plângerea către autoritatea de supraveghere nu poate fi înaintată dacă o cerere în justiție, având același obiect și aceleași părți, a fost introdusă anterior. (3) În afara cazurilor în care o întârziere ar cauza un prejudiciu iminent și ireparabil, plângerea către autoritatea de supraveghere nu poate fi înaintată mai devreme de 15 zile de la înaintarea unei plângeri cu același conținut către operator. (4) În vederea soluționării plângerii, dacă apre­ciază că este necesar, autoritatea de supraveghere poate audia persoana vizată, operatorul și, dacă este cazul, persoana împuternicită sau asociația ori fundația care reprezintă interesele persoanei vizate. Aceste persoane au dreptul de a înainta cereri, documente și memorii. Auto­ri­tatea de supraveghere poate dispune efectuarea de expertize. (5) Dacă plângerea este găsită întemeiată, autori­tatea de supraveghere poate decide oricare dintre măsurile prevăzute la art. 21 alin. (3) lit. d). Interdicția temporară a prelucrării poate fi instituită numai până la încetarea motivelor care au determinat luarea acestei măsuri. (6) Decizia trebuie motivată și se comunică părților interesate în termen de 30 de zile de la data primirii plângerii. (7) Autoritatea de supraveghere poate ordona, dacă apreciază necesar, suspendarea unora sau tuturor operațiunilor de prelucrare până la soluționarea plângerii în condițiile alin. (5). (8) Autoritatea de supraveghere se poate adresa justiției pentru apărarea oricăror drepturi garantate de prezenta lege persoanelor vizate. Instanța competentă este Tribunalul Mun. Buc. Cererea de chemare în judecată este scutită de taxa de timbru. (9) La cererea persoanelor vizate, pentru motive întemeiate, instanța poate dispune suspendarea prelucrării până la soluționarea plângerii de către autoritatea de supraveghere. (10) Prevederile alin. (4)‑(9) se aplică în mod corespunzător și în situația în care autoritatea de supraveghere află pe orice altă cale despre săvâr­șirea unei încălcări a drepturilor recunoscute de prezenta lege persoanelor vizate. Art. 26. Contestarea deci­ziilor autorității de supraveghere. (1) Împotriva oricărei decizii emise de autoritatea de supraveghere în temeiul dispozițiilor prezentei legi operatorul sau persoana vizată poate formula contestație în termen de 15 zile de la comunicare, sub sancțiunea decăderii, la instanța de contencios administrativ compe­tentă. Cererea se judecă de urgență, cu citarea părților. Soluția este definitivă și irevocabilă. (2) Fac excepție de la prevederile alin. (1), precum și de la cele ale art. 23 și 25 prelucrările de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităților prevăzute la art. 2 alin. (5). Art. 27. Exercitarea atribuțiilor de investigare. (1) Autoritatea de suprave­ghere poate investiga, din oficiu sau la primirea unei plângeri, orice încălcare a drep­turilor persoanelor vizate, respectiv a obligațiilor care revin operatorilor și, după caz, persoanelor împuternicite, în cadrul efectuării prelucrărilor de date cu caracter personal, în scopul apărării drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor vizate. (2) Atribuțiile de investigare nu pot fi exercitate de către autoritatea de supraveghere în cazul în care o cerere în justiție introdusă anterior are ca obiect săvârșirea aceleiași încălcări a drepturilor și opune aceleași părți. (3) În exercitarea atribuțiilor de inves­tigare autoritatea de supraveghere poate solicita operatorului orice informații legate de prelucrarea datelor cu caracter personal și poate verifica orice document sau înregistrare referitoare la prelucrarea de date cu caracter personal. (4) Informația secretă de stat și secretul profesional nu pot fi invocate pentru a împiedica exercitarea atribuțiilor acordate prin pre­zenta lege autorității de supraveghere. Atunci când este invocată protecția informației secrete de stat sau a secretului profesional, autoritatea de supraveghere are obligația de a păstra secretul. (5) Abrogat. Art. 28. Norme de conduită. (1) Asociațiile profesionale au obligația de a elabora și de a supune spre avizare autorității de supraveghere coduri de conduită care să conțină norme adecvate pentru protecția drepturilor persoanelor ale căror date cu caracter personal pot fi prelucrate de către membrii acestora. (2) Normele de conduită trebuie să prevadă măsuri și proceduri care să asigure un nivel satisfăcător de protecție, ținând seama de natura datelor ce pot fi prelucrate. Autoritatea de supraveghere poate dispune măsuri și proceduri specifice pentru perioada în care normele de conduită la care s‑a făcut referire anterior nu sunt adoptate.

Cap. VII. Transferul în străinătate al datelor cu caracter personal. Art. 29. Condițiile transferului în străinătate al datelor cu caracter personal. (1) Transferul către un alt stat de date cu caracter personal care fac obiectul unei prelucrări sau sunt destinate să fie prelucrate după transfer poate avea loc numai în condițiile în care nu se încalcă legea română, iar statul către care se intenționează transferul asigură un nivel de protecție adecvat. (2) Nivelul de protecție va fi apreciat de către autoritatea de supraveghere, ținând seama de totalitatea împrejurărilor în care se realizează transferul de date, în special având în vedere natura datelor transmise, scopul prelucrării și durata propusă pentru prelucrare, statul de origine și statul de destinație finală, precum și legislația statului solicitant, În cazul în care autoritatea de supraveghere constată că nivelul de protecție oferit de statul de destinație este nesatisfăcător, poate dispune interzicerea transferului de date. (3) În toate situațiile transferul de date cu caracter personal către un alt stat va face obiectul unei notificări prealabile a autorității de supraveghere. (4) Autoritatea de suprave­ghere poate autoriza transferul de date cu caracter personal către un stat a cărui legislație nu prevede un nivel de protecție cel puțin egal cu cel oferit de legea română atunci când operatorul oferă garanții suficiente cu privire la protecția drepturilor fundamentale ale persoanelor. Aceste garanții trebuie să fie stabilite prin contracte încheiate între operatori și persoanele fizice sau juridice din dispoziția cărora se efec­tuează transferul. (5) Prevederile alin. (2), (3) și (4) nu se aplică dacă transferul datelor se face în baza preve­derilor unei legi speciale sau ale unui acord internațional ratificat de România, în special dacă transferul se face în scopul prevenirii, cercetării sau reprimării unei infracțiuni. (6) Prevederile prezentului articol nu se aplică atunci când prelucrarea datelor se face exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, dacă datele au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de carac­terul public al faptelor în care este implicată. Art. 30. Situații în care transferul este întotdeauna permis. Transferul de date este întot­deauna permis în următoarele situații: a) când persoana vizată și‑a dat în mod explicit consimțământul pentru efectuarea transferului; în cazul în care transferul de date se face în legătură cu oricare dintre datele prevăzute la art. 7, 8 și 10, consimțământul trebuie dat în scris; b) când este necesar pentru executarea unui contract încheiat între persoana vizată și operator sau pentru executarea unor măsuri precontractuale dispuse la cererea persoanei vizate; c) când este necesar pentru încheierea sau pentru executarea unui contract încheiat ori care se va încheia, în interesul persoanei vizate, între operator și un terț; d) când este necesar pentru satisfacerea unui interes public major, precum apărarea națională, ordinea publică sau siguranța națională, pentru buna desfășurare a procesului penal ori pentru constatarea, exercitarea sau apărarea unui drept în justiție, cu condiția ca datele să fie prelucrate în legătură cu acest scop și nu mai mult timp decât este necesar; e) când este necesar pentru a proteja viața, integritatea fizică sau sănătatea persoanei vizate; f) când intervine ca urmare a unei cereri anterioare de acces la documente oficiale care sunt publice ori a unei cereri privind informații care pot fi obținute din registre sau prin orice alte documente accesibile publicului.

Cap. VIII. Contravenții și sancțiuni. Art. 31. Omisiunea de a notifica și notificarea cu rea‑credință. Omisiunea de a efectua notificarea în con­dițiile art. 22 sau ale art. 29 alin. (3) în situațiile în care această noti­ficare este obligatorie, precum și notificarea incompletă sau care conține informații false constituie contravenții, dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât să constituie infracțiuni, și se sancționează cu amendă de la 500 lei la 10.000 lei. Art. 32. Prelucrarea nelegală a datelor cu caracter personal. Prelucrarea datelor cu caracter personal de către un operator sau de o persoană împuternicită de acesta, cu încălcarea prevederilor art. 4‑10 sau cu nesocotirea drepturilor prevăzute la art. 12‑15 sau la art. 17, constituie contravenție, dacă nu este săvârșită în astfel de condiții încât să constituie infracțiune, și se sancționează cu amendă de la 1.000 lei la 25.000 lei. Art. 33. Neîndeplinirea obligațiilor privind confidențialitatea și aplicarea măsurilor de securitate. Neîndeplinirea obligațiilor privind aplicarea măsurilor de securitate și de păstrare a confidențialității prelu­crărilor, prevăzute la art. 19 și 20, constituie contravenție, dacă nu este săvârșită în astfel de condiții încât să constituie infracțiune, și se sancționează cu amendă de la 1.500 lei la 50.000 lei. Art. 34. Refuzul de a furniza informații. Refuzul de a furniza autorității de supraveghere informațiile sau documentele cerute de aceasta în exercitarea atribuțiilor de investigare prevăzute la art. 27 constituie contravenție, dacă nu este săvârșită în astfel de condiții încât să constituie infracțiune, și se sancționează cu amendă de la 1.000 lei la 15.000 lei. Art. 35. Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor. (1) Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiu­nilor se efectuează de către autoritatea de supraveghere, care poate delega aceste atribuții unor persoane recrutate din rândul personalului său, precum și de reprezentanți împuterniciți ai organelor cu atribuții de supra­veghere și control, abilitate potrivit legii. (2) Dispozițiile prezentei legi referitoare la contra­venții se completează cu prevederile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, în măsura în care prezenta lege nu dispune altfel. (3) Împotriva proceselor‑verbale de constatare și sancționare se poate face plângere la secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor.

Cap. IX. Dispoziții finale. Art. 36. Intrarea în vigoare. Prezenta lege intră în vigoare la data publicării ei în M. Of. al României, P. I, și se pune în aplicare în termen de 3 luni de la intrarea sa în vigoare”.

1. nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice (M. Of. nr. 1101 din 25 noiembrie 2004; cu modif. ult.): „Art. 1. Dispoziții generale. (1) Prezenta lege stabilește condițiile specifice de garantare a dreptului la protecția vieții private în privința prelucrării datelor cu caracter personal în sectorul comunicațiilor elec­tronice. (2) Prevederile prezentei legi se aplică prelucrării de date cu caracter personal legate de furnizarea de servicii de comunicații electronice destinate publicului prin intermediul rețelelor publice de comunicații electronice, inclusiv al rețelelor publice de comunicații electronice care presupun dispozitive de colectare a datelor și de identificare. (3) Prevederile prezentei legi se completează cu prevederile L. nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date. (4) Prezenta lege nu se aplică prelucrărilor de date cu caracter personal efectuate: a) în cadrul activităților în domeniul apărării naționale și securității naționale, desfă­șurate în limitele și cu restricțiile stabilite de lege; b) în cadrul activităților de combatere a infracțiunilor și de menținere a ordinii publice, precum și în cadrul altor activități în domeniul dreptului penal, desfășurate în limitele și cu restricțiile stabilite de lege. Art. 2. Definiții. (1) În înțelesul prezentei legi, următorii termeni se definesc după cum urmează: a) utilizator – orice persoană fizică ce beneficiază de un serviciu de comunicații electronice destinat publicului, fără a avea în mod necesar calitatea de abonat al acestui serviciu; b) date de trafic – orice date prelucrate în scopul transmiterii unei comunicări printr‑o rețea de comu­nicații electronice sau în scopul facturării contravalorii acestei operațiuni; b¹) date de identificare a echipamentului – date tehnice ale furnizorilor de servicii de comunicații destinate publicului și ale furnizorului de rețele publice de comunicații electronice, care permit identificarea amplasamentului echipamentelor de comunicații ale acestora, prelucrate în scopul transmiterii unei comunicări printr-o rețea de comunicații electronice sau în scopul facturării contravalorii acestei operațiuni; c) date de localizare – orice date prelucrate într‑o rețea de comunicații elec­tronice sau prin intermediul unui serviciu de comunicații electronice, care indică poziția geografică a echipa­mentului terminal al utilizatorului unui serviciu de comunicații electronice destinat publicului; d) comunicare – orice informație schimbată sau transmisă între un număr deter­minat de participanți prin intermediul unui serviciu de comunicații electronice destinat publicului; aceasta nu include informația transmisă publicului printr‑o rețea de comunicații electronice ca parte a unui serviciu de programe audiovizuale, în măsura în care nu poate fi stabilită o legătură între informația în cauză și abonatul sau utilizatorul identificabil care o primește; e) abrogată; f) serviciu cu valoare adăugată – orice serviciu care necesită prelucrarea datelor de trafic sau a datelor de localizare, în alte scopuri decât transmiterea comunicării ori facturarea contravalorii acestei opera­țiuni; g) poștă electronică – serviciul care constă în transmiterea printr‑o rețea publică de comunicații electronice a unor mesaje în format text, voce, sunet sau imagine, care pot fi stocate în rețea sau în echipamentul terminal al destinatarului până la recepțio­narea de către destinatar; h) încălcare a securității datelor cu caracter personal – încălcarea securității având ca rezultat distrugerea accidentală sau ilicită, pierderea, alterarea, divulgarea neautorizată ori accesul neautorizat la datele cu caracter personal transmise, stocate sau prelucrate în alt mod în legătură cu furnizarea de servicii de comunicații electronice destinate publicului. (2) În cuprinsul prezentei legi sunt, de asemenea, aplicabile definițiile prevăzute la art. 3 lit. a), b), c) și i) L. nr. 677/2001, cu modif. și compl. ult., la art. 1 pct. 1 și 8 L. nr. 365/2002 privind comerțul electronic, rep., și la art. 4 alin. (1) pct. 3, 6, 8, 9, 10 și 36 O.U.G. nr. 111/2011 privind comunicațiile electronice. Art. 3. Securitatea prelucrării datelor cu caracter personal. (1) Furnizorul unui serviciu de comunicații electronice destinat publicului are obligația de a lua măsuri tehnice și organizatorice adecvate în vederea asigurării securității prelucrării datelor cu caracter personal. Dacă este necesar, furnizorul serviciului de comunicații electronice destinate publicului va lua aceste măsuri împreună cu furnizorul rețelei publice de comu­nicații electronice. (2) Măsurile adoptate potrivit alin. (1) trebuie să asigure un nivel de securitate proporțional cu riscul existent, având în vedere posibilitățile tehnice de ultimă oră și costurile implementării acestor măsuri. (3) Fără a aduce atingere prevederilor L. nr. 677/2001, cu modif. și compl. ult., măsurile adoptate potrivit alin. (1) trebuie să respecte cel puțin următoarele condiții: a) să garanteze că datele cu caracter personal pot fi accesate numai de persoane autorizate, în scopurile autorizate de lege; b) să protejeze datele cu caracter personal stocate sau transmise împotriva distrugerii accidentale ori ilicite, împotriva pierderii sau deteriorării accidentale și împotriva stocării, prelucrării, accesării ori divulgării ilicite; c) să asigure punerea în aplicare a politicii de securitate elaborate de furnizor în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal. (4) Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, denumită în continuare ANSPDCP, poate audita măsurile luate de furnizori în conformitate cu alin. (1) și poate emite recomandări cu privire la cele mai bune practici privind nivelul de securitate care trebuie atins de aceste măsuri. (5) În cazul existenței unui risc determinat de încălcarea securității datelor cu caracter personal, furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului au obligația de a informa abonații cu privire la existența acestui risc, precum și la posibilele consecințe ce decurg. În cazul în care acest risc depășește domeniul de aplicare a măsurilor pe care le pot lua furnizorii, aceștia au obligația de a informa abonații despre remediile posibile, inclusiv prin indicarea costurilor implicate. (6) În cazul unei încălcări a securității datelor cu caracter personal, furnizorii de servicii de comunicații elec­tronice destinate publicului vor notifica ANSPDCP, fără întârziere, la respectiva încălcare. (7) Atunci când încălcarea securității datelor cu caracter personal ar putea aduce atingere datelor cu caracter personal sau vieții private a unui abonat ori a unei alte persoane, furnizorul va notifica respectiva încălcare, fără întârziere, abonatului sau persoanei în cauză. (8) Notificarea prevăzută la alin. (7) nu este necesară dacă furnizorul a demonstrat ANSPDCP, într‑un mod pe care aceasta îl consi­deră satisfăcător, că a aplicat măsuri tehnologice de protecție adecvate și că respectivele măsuri au fost aplicate datelor afectate de încălcarea securității. Astfel de măsuri tehnologice de protecție trebuie să asigure faptul că datele devin neinteligibile persoanelor care nu sunt autorizate să le acceseze. (9) Fără a aduce atingere obligației furnizorului de a notifica abonaților și persoanelor în cauză, în cazul în care furnizorul nu a notificat deja abonatului sau per­soanei în cauză încălcarea securității datelor cu caracter personal, ANSPDCP poate, după analizarea posibilelor efecte negative ale încălcării, să îi solicite să facă acest lucru. (10) Notificarea prevăzută la alin. (7) va cuprinde cel puțin o descriere a naturii încălcării securității datelor cu caracter personal și punctele de contact ale furni­zorului unde pot fi obținute mai multe informații și va recomanda măsuri de atenuare a posibilelor efecte negative ale acestei încălcări. Notificarea prevăzută la alin. (6) va conține și o descriere a consecințelor încălcării securității datelor cu caracter personal, precum și a măsurilor propuse sau adoptate de furnizor în vederea remedierii acestora. (11) Sub rezerva oricăror măsuri tehnice de punere în aplicare adoptate de Comisia Europeană, ANSPDCP poate să stabilească circumstanțele în care furnizorii sunt obligați să notifice încălcări ale securității datelor cu caracter personal, formatul unei astfel de notificări și modalitățile în care se va face notificarea. (12) Furnizorii au obligația de a păstra o evidență a tuturor încălcărilor securității datelor cu caracter personal, care trebuie să cuprindă o descriere a situației în care a avut loc încălcarea, a efectelor acesteia și a măsurilor de remediere întreprinse, astfel încât ANSPDCP să poată verifica dacă au fost respectate obligațiile ce incumbă furnizorilor potrivit prezentului articol. Evidența va include numai informațiile necesare în acest scop. Art. 3¹. Proceduri de accesare. Furnizorii au obligația de a stabili proceduri interne pentru a răspunde solici­tărilor de accesare a datelor cu caracter personal ale utilizatorilor. La cerere, aceștia oferă ANSPDCP informații despre procedurile respective, numărul de solicitări primite, justificarea legală invocată în solicitare și răspunsul oferit solicitanților. Art. 4. Confidențialitatea comunicărilor. (1) Confi­den­țialitatea comunicărilor transmise prin intermediul rețelelor publice de comunicații electronice și a serviciilor de comunicații electronice destinate publicului, precum și confidențialitatea datelor de trafic afe­rente sunt garantate. (2) Ascultarea, înregistrarea, stocarea și orice altă formă de interceptare ori supraveghere a comunicărilor și a datelor de trafic aferente sunt interzise, cu excepția cazurilor următoare: a) se realizează de utilizatorii care participă la comunicarea res­pectivă; b) utilizatorii care participă la comunicarea respectivă și‑au dat, în prealabil, consimțământul scris cu privire la efectuarea acestor operațiuni; c) se realizează de autoritățile competente, în condițiile legii. (3) Preve­derile alin. (1) și (2) nu aduc atingere posibilității de a efectua stocarea tehnică necesară, în scopul transmiterii comunicării, în condițiile respectării confidențialității. (4) Prevederile alin. (1) și (2) nu aduc atingere posibilității de a efectua înregistrări autorizate, în condițiile legii, ale comunicărilor și datelor de trafic aferente, atunci când acestea se realizează în cadrul unor practici profesionale licite, în scopul de a furniza proba unui act comercial sau a unei comunicări realizate în scopuri comerciale. (5) Stocarea de informații sau obținerea accesului la informația stocată în echipamentul terminal al unui abonat ori utilizator este permisă numai cu îndeplinirea în mod cumu­lativ a următoarelor condiții: a) abonatul sau utilizatorul în cauză și‑a exprimat acordul; b) abonatului sau utilizatorului în cauză i s‑au furnizat, anterior exprimării acordului, în conformitate cu prevederile art. 12 L. nr. 677/2001, cu modif. și compl. ult., informații clare și complete care: (i) să fie expuse într‑un limbaj ușor de înțeles și să fie ușor accesibile abonatului sau utilizatorului; (ii) să includă mențiuni cu privire la scopul procesării informațiilor stocate de abonat sau utilizator ori informațiilor la care acesta are acces. În cazul în care furnizorul permite unor terți stocarea sau accesul la informații stocate în echipamentul terminal al abonatului ori utilizatorului, informarea în concordanță cu pct. (i) și (ii) va include scopul general al procesării acestor informații de către terți și modul în care abonatul sau utilizatorul poate folosi setările aplicației de navigare pe internet ori alte tehnologii similare pentru a șterge informațiile stocate sau pentru a refuza accesul terților la aceste informații. (5¹) Acordul prevăzut la alin. (5) lit. a) poate fi dat și prin utilizarea setărilor apli­cației de navigare pe internet sau a altor tehnologii similare prin intermediul cărora se poate considera că abonatul ori utilizatorul și‑a exprimat acordul. (6) Prevederile alin. (5) nu aduc atingere posibilității de a efectua stocarea sau accesul tehnic la informația stocată în următoarele cazuri: a) atunci când aceste operațiuni sunt realizate exclusiv în scopul efectuării transmisiei unei comunicări printr‑o rețea de comunicații electronice; b) atunci când aceste operațiuni sunt strict necesare în vederea furnizării unui serviciu al societății informaționale, solicitat în mod expres de către abonat sau utilizator. Art. 5. Datele de trafic. (1) Datele de trafic referitoare la abonați și la utilizatori, prelucrate și stocate de către furnizorul unei rețele publice de comunicații electronice sau de către furnizorul unui serviciu de comunicații electronice destinat publicului, trebuie să fie șterse ori transformate în date anonime, atunci când nu mai sunt necesare la transmiterea unei comunicări, dar nu mai târziu de 3 ani de la data efectuării comunicării, cu excepția situațiilor prevăzute la alin. (2), (3) și (5). (2) Prelucrarea datelor de trafic efectuată în scopul facturării abonaților sau al stabilirii obligațiilor de plată pentru interconectare este permisă doar până la împlinirea unui termen de 3 ani de la data scadenței obligației de plată corespunzătoare. (2¹) Prelucrarea datelor de trafic efectuată în scopul stabilirii obligațiilor contractuale ce privesc abonații serviciilor de comunicații cu plata în avans este permisă până la împlinirea unui termen de 3 ani de la data efectuării comunicării. (3) Furnizorul unui serviciu de comu­nicații electronice destinat publicului poate prelucra datele prevăzute la alin. (1), în vederea comercializării serviciilor sale sau a furnizării de servicii cu valoare adăugată, numai în măsura și pe durata necesară comer­cializării, respectiv furnizării acestor servicii, și numai cu consimțământul expres prealabil al abonatului sau utilizatorului la care se referă datele respective. Abonatul sau, după caz, utilizatorul își poate retrage oricând consimțământul exprimat cu privire la prelucrarea datelor de trafic. (4) În cazurile prevăzute la alin. (2) și (3), furnizorul serviciului de comunicații electronice destinat publicului este obligat să informeze abonatul sau utilizatorul cu privire la categoriile de date de trafic care sunt prelucrate și la durata prelucrării acestora. În cazul prevăzut la alin. (3), această informare trebuie să aibă loc anterior obținerii consimțământului abonatului sau utilizatorului. (5) Prelucrarea datelor de trafic în condițiile alin. (1)‑(4) poate fi efectuată numai de către per­soanele care acționează sub autoritatea furnizorilor de rețele publice de comunicații electronice sau de servicii de comunicații electronice destinate publicului, având ca atribuții facturarea ori gestionarea traficului, relațiile cu clienții, detectarea fraudelor, comercializarea serviciilor de comunicații electronice sau furnizarea serviciilor cu valoare adăugată, și este permisă numai în măsura în care este necesară pentru îndeplinirea acestor atribuții. (6) Prevederile alin. (1)‑(3) și (5) nu aduc atingere posibilității organelor de urmărire penală, instanțelor de judecată și organelor de stat cu atribuții în domeniul securității naționale de a avea acces la datele de trafic, în condițiile legii. Art. 6. Facturarea detaliată. (1) Abonații primesc facturi nedetaliate. (2) Emiterea facturilor detaliate se face la cererea abonaților, cu respectarea dreptului la viață privată al utilizatorilor apelanți și al abonaților apelați. (3) Informațiile minime prezentate în cadrul facturilor detaliate sunt stabilite de ANRC. Art. 7. Prezentarea și restricționarea identității liniei apelante și a liniei conectate. (1) În cazul în care este oferită prezentarea identității liniei apelante, furnizorul serviciului de comunicații electronice destinat publicului are obligația de a pune la dispoziție utilizatorului apelant pentru fiecare apel, precum și abonatului apelant pentru fiecare linie, printr‑un mijloc simplu și gratuit, posibilitatea de a ascunde identitatea liniei apelante, indiferent de țara de destinație a apelului. (1¹) În cazul interconectării, furnizorul are obligația de a transmite la interfața dintre cele două rețele identitatea liniei apelante fără a o altera, modifica sau șterge. (2) În cazul în care este oferită prezentarea identității liniei apelante, furnizorul serviciului de comunicații electronice destinat publi­cului are obligația de a pune la dispoziție abonatului apelat, printr‑un mijloc simplu și, în limitele unei utilizări rezonabile, gratuit, posibilitatea de a ascunde identitatea liniei apelante pentru apelurile primite, indiferent de țara de origine a acestora. (3) În cazul în care este oferită prezentarea identității liniei apelante, când prezentarea identității liniei apelante se face înainte de începerea convorbirii, furnizorul serviciului de comunicații electronice destinat publicului are obligația de a pune la dispoziție abonatului apelat, printr‑un mijloc simplu, posibilitatea de a respinge apelurile primite pentru care identitatea liniei apelante a fost ascunsă de utilizatorul sau abonatul apelant, indiferent de țara de origine a apelurilor. (4) În cazul în care este oferită prezentarea identității liniei conectate, furnizorul serviciului de comunicații electronice destinat publi­cului are obligația de a pune la dispoziție abonatului apelat, printr‑un mijloc simplu și gratuit, posibilitatea de a ascunde identitatea liniei conec­tate față de utilizatorul apelant, indiferent de țara de origine a apelurilor. (5) În cazul în care este oferită prezentarea iden­tității liniei apelante sau a liniei conectate, furnizorii de servicii de comunicații electronice des­tinate publicului au obligația de a informa publicul în acest sens, inclusiv cu privire la disponibilitatea mijloacelor de ascundere a identității sau de respingere a apelurilor prevăzute la alin. (1)‑(4). (6) Abrogat. Art. 8. Datele de localizare, altele decât datele de trafic. (1) Prelu­crarea datelor de localizare, altele decât datele de trafic, referitoare la utili­zatorii sau abonații rețelelor publice de comunicații electronice sau ai serviciilor de comunicații electronice destinate publicului, atunci când este posibilă, este permisă numai în unul dintre următoarele cazuri: a) datele în cauză sunt transformate în date anonime; b) cu consimțământul expres prealabil al utilizatorului sau abonatului la care se referă datele res­pective, în măsura și pentru durata necesare furnizării unui serviciu cu valoare adău­gată; c) atunci când serviciul cu valoare adăugată cu funcție de localizare are ca scop transmiterea unidi­recțională și nediferențiată a unor informații către utilizatori. (2) Furnizorul serviciului de comunicații electronice destinat publicului are obligația de a pune la dispoziție utilizatorului sau abonatului, anterior obținerii consimță­mântului aces­tuia, în con­formitate cu prevederile alin. (1) lit. b), informații referitoare la: a) tipul de date de localizare, altele decât datele de trafic, care vor fi prelucrate; b) scopurile și durata prelucrării acestor date; c) eventuala transmitere a datelor către un terț, în scopul furnizării serviciului cu valoare adăugată. (3) Utiliza­torii sau abonații care își dau consimțământul în vederea prelucrării datelor în conformitate cu prevederile alin. (1) lit. b) au dreptul de a‑și retrage oricând consimțământul exprimat cu privire la prelucrarea datelor sau de a refuza temporar prelucrarea datelor în cauză pentru fiecare conectare la rețea sau pentru fiecare transmitere a unei comunicări. Furnizorul serviciului de comu­nicații electronice destinat publicului are obligația de a pune la dispoziție utilizatorilor sau abonaților un procedeu simplu și gratuit pentru exercitarea acestor drepturi. (4) Prelucrarea datelor de localizare, altele decât datele de trafic, în condițiile alin. (1)‑(3), poate fi efectuată numai de către persoanele care acționează sub autoritatea furnizorului rețelei publice de comunicații electronice sau al serviciului de comunicații electronice destinat publicului ori a terțului furnizor de servicii cu valoare adău­gată și trebuie să se limiteze numai la ceea ce este necesar pentru furnizarea serviciului cu valoare adăugată. (5) Dispozițiile prezentului articol nu aduc atingere posibilității autorităților competente de a avea acces la datele păstrate de furnizorii de rețele publice de comunicații și de furnizorii de servicii de comunicații electronice desti­nate publicului, în condițiile legii. (6) Dispo­zițiile prezentului articol nu aduc atingere posi­bilității organelor de urmărire penală, instanțelor de judecată și orga­nelor de stat cu atribuții în domeniul securității naționale de a avea acces la datele generate sau prelucrate și păstrate de furnizorii de rețele publice de comunicații și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, în condițiile legii. Art. 9. Excepții. (1) Furni­zorul unei rețele publice de comunicații elec­tronice sau al unui serviciu de comunicații electronice destinat publi­cului poate deroga de la prevederile art. 7 referitoare la oferirea posibilității de ascundere a identității liniei apelante, astfel: a) temporar, în urma cererii unui abonat privind depistarea sursei unor apeluri abuzive; în acest caz datele care permit identificarea abonatului apelant vor fi păstrate și puse la dispoziție de către furnizorul rețelei publice de comunicații elec­tronice sau al serviciului de comunicații electronice destinat publicului, în con­dițiile legii; b) pentru fiecare linie, în vederea soluționării de către serviciile specializate de intervenție recunoscute în condițiile legii, precum poliție, pompieri sau ambulanță, a situațiilor ce le sunt semnalate prin apeluri de urgență. (2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), furnizorul unei rețele publice de comunicații electronice sau al unui serviciu de comunicații elec­tronice destinat publicului poate deroga și de la prevederile art. 8, referitoare la obținerea consimțământului abo­natului sau utilizatorului cu privire la prelucrarea datelor de localizare. (3) Derogările prevăzute la alin. (1) și (2) sunt permise în condițiile stabilite de Avocatul Poporului, cu consultarea ANRC. (4) Abrogat. Art. 10. Redi­recțio­­narea automată a apelului. (1) Furnizorul rețelei publice de comunicații electronice sau, după caz, al serviciului de comunicații electronice destinat publicului are obligația de a pune la dispoziție fiecărui abonat un mijloc simplu și gratuit de a bloca redirecționarea automată de către un terț a apelurilor către echipamentul terminal al abonatului respectiv. (2) Abrogat. Art. 11. Registrele abonaților. (1) Abonații serviciilor de comunicații elec­tronice destinate publicului au dreptul, cu respectarea prevederilor L. nr. 677/2001, cu modif. și compl. ult., de a le fi incluse datele cu caracter personal în toate registrele publice ale abonaților, în formă scrisă sau electronică. (2) Persoanele care pun la dispoziția publicului registre ale abonaților în formă scrisă sau electronică ori care furnizează servicii de informații privind abonații au obligația de a informa abonații cu privire la scopul întocmirii acestor registre în care pot fi incluse datele lor cu caracter personal, precum și cu privire la orice posibilități ulte­rioare de utilizare a acestor date, bazate pe funcții de căutare integrate registrelor în formă electronică. Infor­marea abonaților este gratuită și se realizează înainte ca aceștia să fie incluși în registrele respective. (3) Ulterior realizării informării prevăzute la alin. (2), furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului care atri­buie numere de telefon abonaților au obligația de a le acorda acestora un termen de 45 de zile lucrătoare în care se pot opune includerii datelor necesare iden­tificării lor în toate registrele prevăzute la alin. (1). La expirarea celor 45 de zile lucrătoare, în cazul în care abonații nu și‑au exprimat voința în sens contrar, datele necesare identificării lor sunt incluse. (4) Abonații ale căror date cu caracter personal nu sunt dispo­nibile furnizorilor prevăzuți la alin. (3) pot solicita, în mod gratuit, includerea în toate registrele prevăzute la alin. (1). (5) Fără a aduce atingere prevederilor alin. (3) și (4), persoanele prevăzute la alin. (2), precum și persoanele care furnizează registrele și serviciile prevăzute la alin. (1) au obligația de a asigura abonaților, în mod gratuit și fără întârziere, următoarele posibilități: a) de a decide dacă datele lor cu caracter personal, precum și care dintre acestea vor fi sau nu incluse în aceste registre; b) de a verifica, rectifica sau elimina datele cu caracter personal incluse în aceste registre. (6) Registrele prevăzute la alin. (1) pot fi utilizate în alt scop, în afara simplei căutări a datelor de contact, pe baza numelui și, dacă este necesar, a unui număr limitat de alți parametri, numai cu consimțământul expres prealabil al fiecărui abonat care figurează în aceste registre. (7) Prevederile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, și abonaților persoane juridice cu privire la datele care permit identi­ficarea acestora. (8) Fără a aduce atingere prevederilor alin. (1)‑(7), persoanele care furnizează registrele și serviciile prevăzute la alin. (1) au obligația de a pune la dispoziția publicului informații clare, ușor accesibile și gratuite privind scopul întocmirii registrelor pe care le gestionează, posibilitățile de utilizare a datelor cu caracter personal pe care le dețin, bazate pe funcții de căutare integrate registrelor în formă electronică, sau exercitarea de către abonați a drepturilor prevăzute la alin. (5). Art. 12. Comunicările nesolicitate. (1) Este interzisă efectuarea de comunicări comerciale prin utilizarea unor sisteme automate de apelare și comunicare care nu necesită intervenția unui operator uman, prin fax ori prin poștă electronică sau prin orice altă metodă care folosește serviciile de comunicații electronice destinate publicului, cu excepția cazului în care abonatul sau utilizatorul vizat și‑a exprimat în prealabil consimțământul expres pentru a primi asemenea comunicări. (2) Fără a aduce atingere prevederilor alin. (1), dacă o persoană fizică sau juridică obține în mod direct adresa de poștă electronică a unui client, cu ocazia vânzării către acesta a unui produs sau serviciu, în conformitate cu prevederile L. nr. 677/2001, persoana fizică sau juridică în cauză poate utiliza adresa respectivă, în scopul efectuării de comunicări comer­ciale referitoare la produse sau servicii similare pe care acea persoană le comercializează, cu condiția de a oferi în mod clar și expres clienților posibilitatea de a se opune printr‑un mijloc simplu și gratuit unei aseme­nea utilizări, atât la obținerea adresei de poștă electronică, cât și cu ocazia fiecărui mesaj, în cazul în care clientul nu s‑a opus inițial. (3) În toate cazurile este­ interzisă efectuarea prin poșta electronică de comunicări comerciale în care identitatea reală a persoanei în numele și pe seama căreia sunt făcute este ascunsă, cu încălcarea art. 5 L. nr. 365/2002, rep., sau în care nu se specifică o adresă valabilă la care destinatarul să poată transmite solicitarea sa referitoare la înce­tarea efectuării unor asemenea comunicări ori în care sunt încurajați destinatarii să viziteze pagini de internet care contravin art. 5 L. nr. 365/2002, rep. (4) Prevederile alin. (1) și (3) se aplică în mod corespunzător și abonaților persoane juridice. Art. 12¹. Accesul la date al autorităților. (1) La solicitarea instanțelor de judecată sau la solicitarea organelor de urmărire penală ori a organelor de stat cu atribuții în domeniul apărării și securității naționale, cu autorizarea prealabilă a judecătorului stabilit potrivit legii, furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului și furnizorii de rețele publice de comu­nicații electronice pun la dispoziția acestora, de îndată, dar nu mai târziu de 48 de ore, datele de trafic, datele de identificare a echipamentului și datele de localizare, în conformitate cu prevederile referitoare la protecția datelor cu caracter personal. (2) Solicitările privind datele prevăzute la alin. (1), formulate de către organele de stat cu atribuții în domeniul apărării și securității naționale, sunt supuse dispozițiilor art. 14, 15 și art. 17-23 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată. (3) Solicitările, respectiv răspunsurile, dacă sunt transmise în format electronic, se semnează cu semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat, eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat. Fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde, potrivit legii, pentru integritatea și securitatea acestor date. (4) Solicitările prevăzute la alin. (1) se procesează în condiții de confidențialitate. (5) Datele de trafic, datele de identificare a echipamentului și datele de localizare solicitate conform alin. (1) nu fac obiectul ștergerii sau anonimizării de către furnizori, atunci când solicitarea formulată în temeiul alin. (1) este însoțită ori urmată de o notificare cu privire la nece­sitatea menținerii lor, în scopul identificării și conservării probelor sau indiciilor temeinice, în cadrul investi­gațiilor pentru combaterea infracțiunilor ori în domeniul apărării și securității naționale, atât timp cât subzistă motivele care au stat la baza solicitării, dar nu mai mult de 5 ani de la data solicitării sau, după caz, până la pronunțarea unei hotărâri definitive a instanței de judecată. (6) Instanțele de judecată, organele de urmărire penală sau organele de stat cu atribuții în domeniul apărării și securității naționale notifică furnizorilor încetarea motivelor care au stat la baza solicitării ori, după caz, pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive. Art. 13. Regim sancționator. (1) Constituie contravenții următoarele fapte: a) neîndeplinirea obligației prevăzute la art. 3 alin. (1), în condițiile stabilite potrivit art. 3 alin. (2)‑(4); b) neîndeplinirea obligației de informare prevăzute la art. 3 alin. (5); c) neîndeplinirea obligației de informare prevăzute la art. 3 alin. (6); d) neîndeplinirea obligației de informare prevăzute la art. 3 alin. (7); e) nerespectarea prevederilor art. 3 alin. (10); f) nerespectarea măsu­rilor stabilite de ANSPDCP potrivit prevederilor art. 3 alin. (11); g) nerespectarea prevederilor art. 3 alin. (12); h) nerespectarea prevederilor art. 4 alin. (2) referitoare la interdicția interceptării și supravegherii comunicărilor și datelor de trafic aferente; i) nerespectarea condițiilor prevăzute la art. 4 alin. (5); j) nerespectarea prevederilor art. 5 referitoare la prelucrarea datelor de trafic; k) nerespectarea condițiilor de emitere a facturilor, stabilite potrivit art. 6; l) încălcarea obligațiilor referitoare la disponibilitatea mijloacelor de ascundere a identității sau de respingere a apelurilor, precum și la informarea publicului, prevăzute la art. 7; m) nerespectarea prevederilor art. 8 referitoare la prelucrarea datelor de localizare, altele decât datele de trafic; n) nerespectarea prevederilor art. 9 referitoare la condițiile în care se poate deroga de la prevederile art. 7 sau 8; o) încălcarea obligațiilor referitoare la posibilitatea de a bloca redirecționarea auto­mată a apelurilor, prevăzute la art. 10; p) neîndeplinirea obliga­țiilor referitoare la întocmirea registrelor abo­naților, prevăzute la art. 11; q) nerespectarea prevederilor art. 12 referi­toare la comunicările nesolicitate. (2) Contravențiile prevăzute la alin. (1) lit. a)‑l), n), o) și q) se sancțio­nează cu amendă de la 5.000 lei la 100.000 lei, iar pentru societățile comerciale cu o cifră de afaceri de peste 5.000.000 lei, prin derogare de la dispozițiile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modif. și compl. prin L. nr. 180/2002, cu modif. și compl. ult., cu amendă în cuantum de până la 2% din cifra de afaceri. (3) Contravenția prevăzută la alin. (1) lit. p), precum și contravenția prevăzută la alin. (1) lit. m), săvârșite prin nerespectarea obligației prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b), se sancționează cu amendă de la 30.000 lei la 100.000 lei, iar pentru societățile comerciale cu o cifră de afaceri de peste 5.000.000 lei, prin derogare de la dispozițiile O.G. nr. 2/2001, aprobată cu modif. și compl. prin L. nr. 180/2002, cu modif. ult., cu amendă în cuantum de până la 2% din cifra de afaceri. (4) Contravenția prevăzută la alin. (1) lit. k) se constată de perso­nalul de control împuternicit în acest scop al Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comu­nicații, iar sancțiunea se aplică, prin rezoluție scrisă, de către președintele acestei instituții. (5) Constatarea contra­vențiilor prevăzute la alin. (1) lit. a)‑j) și l)‑q) și aplicarea sancțiunilor se fac de personalul împuternicit în acest scop al ANSPDCP. (6) În măsura în care prin prezenta lege nu se prevede altfel, contravențiilor prevăzute la alin. (1) li se aplică prevederile O.G. nr. 2/2001, aprobată cu modif. și compl. prin L. nr. 180/2002, cu modif. și compl. ult. (7) ANSPDCP poate aplica amenzi cominatorii pe zi de întârziere, în cuantum de până la 5.000 lei, stabilind totodată și data de la care acestea se calculează, pentru a determina furnizorii să se supună măsurilor luate potrivit preve­derilor art. 3 alin. (9). (8) Aplicarea amenzilor cominatorii pe zi de întârziere în condițiile alin. (7) se face prin proces‑verbal încheiat de personalul împuternicit în acest scop al ANSPDCP. Procesul‑verbal va cuprinde mențiunea cu privire la obligativitatea achitării amenzii la instituțiile abilitate să o încaseze, potrivit legislației în vigoare, precum și termenul de plată și constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate. Art. 14. Dispoziții tranzitorii și finale. (1) Prevederile art. 11 nu se aplică în cazul registrelor abonaților întocmite sau comercializate în formă scrisă ori în formă electronică accesibilă off‑line înaintea intrării în vigoare a prezentei legi. (…) Art. 15. Transpunerea unor acte normative comunitare. Prezenta lege transpune Directiva 2002/58/CE a Parlamen­tului European și a Consiliului privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice, publicată în JO L 201 din 31 iul. 2002”.

• CDFUE. Art. 8. Protecția datelor cu caracter personal. (1) Orice persoană are dreptul la protecția datelor cu caracter personal care o privesc. (2) Asemenea date trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate și pe baza consimțământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are dreptul de acces la datele colectate care o privesc, precum și dreptul de a obține rectificarea acestora. (3) Respec­tarea acestor norme se supune controlului unei autorități independente.

Persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum și cu privire la corpul său.

Memoria persoanei decedate este protejată în aceleași condiții ca și imaginea și reputația persoanei aflate în viață.

(1) Orice persoană poate determina felul propriilor funeralii și poate dispune cu privire la corpul său după moarte. În cazul celor lipsiți de capacitate de exercițiu sau al celor cu capacitate de exercițiu restrânsă este necesar și consimțământul scris al părinților sau, după caz, al tutorelui.

(2) În lipsa unei opțiuni exprese a persoanei decedate, va fi respectată, în ordine, voința soțului, părinților, descendenților, rudelor în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, legatarilor universali sau cu titlu universal ori dispoziția primarului comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială a avut loc decesul. În toate cazurile se va ține seama de apartenența confesională a persoanei decedate.

Prelevarea de organe, țesuturi și celule umane, în scop terapeutic sau științific, de la persoanele decedate se efectuează numai în condițiile prevăzute de lege, cu acordul scris, exprimat în timpul vieții, al persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul scris, liber, prealabil și expres dat, în ordine, de soțul supraviețuitor, de părinți, de descendenți ori, în sfârșit, de rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.

• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 95/2006: „Art. 147. Prelevarea de organe, țesuturi și celule de la donatorul decedat se face în următoarele condiții: 1. se definește ca donator decedat fără activitate cardiacă persoana la care s-a constatat oprirea cardiorespiratorie iresuscitabilă și ireversibilă, confirmată în spital de 2 medici primari. Confirmarea donatorului decedat fără activitate cardiacă se face conform protocolului de resuscitare, conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătății, excepție făcând situațiile fără echivoc; 2. se definește ca donator decedat cu activitate cardiacă persoana la care s-a constatat încetarea ireversibilă a tuturor funcțiilor creierului, conform protocolului de declarare a morții cerebrale conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătății; 3. declararea morții cerebrale se face de către medici care nu fac parte din echipele de coordonare, prelevare, transplant de organe, țesuturi și celule de origine umană; 4. prelevarea de organe, țesuturi și/sau celule de la persoanele decedate se face numai cu consimțământul scris al cel puțin unuia dintre membrii majori ai familiei sau al rudelor, în următoarea ordine; soț supraviețuitor, părinți, descendenți, frate/soră, altă rudă în linie colaterală până la gradul al IV-lea inclusiv, conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătății 5. prelevarea se poate face fără consimțământul membrilor familiei dacă, în timpul vieții, persoana decedată și-a exprimat deja opțiunea în favoarea donării, printr-un act notarial de consimțământ pentru prelevare și înscrierea în Registrul național al donatorilor de organe, țesuturi și celule, conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătății; 6. prelevarea nu se poate face sub nicio formă dacă, în timpul vieții, persoana decedată și-a exprimat deja opțiunea împotriva donării, prin act de refuz al donării. Actul de refuz al donării va fi prezentat de către aparținători coordonatorului de transplant”.

Orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 12 alin. (1) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Numele cuprinde numele de familie și prenumele.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 12 alin. (2) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

(1) Numele de familie se dobândește prin efectul filiației și poate fi modificat prin efectul schimbării stării civile, în condițiile prevăzute de lege.

(2) Prenumele se stabilește la data înregistrării nașterii, pe baza declarației de naștere. Este interzisă înregistrarea de către ofițerul de stare civilă a prenumelor indecente, ridicole și a altora asemenea, de natură a afecta ordinea publică și bunele moravuri ori interesele copilului, după caz.

(3) Numele de familie și prenumele copilului găsit, născut din părinți necunoscuți, precum și cele ale copilului care este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziția primarului comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s‑a constatat părăsirea lui, în condițiile legii speciale.

Cetățenii români pot obține, în condițiile legii, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie și a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 12 alin. (3) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).
• DISPOZIȚII CONEXE. O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice (M. Of. nr. 68 din 2 februarie 2003; cu modif. ult.): „Cap. II. Schimbarea numelui pe cale administrativă. Art. 4. (1) Cetățenii români pot obține, pentru motive temeinice, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie și a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea, în condițiile prezentei ordonanțe. (2) Sunt considerate ca întemeiate cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri: a) când numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod; b) când persoana în cauză a folosit, în exer­citarea profesiei, numele pe care dorește să îl obțină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum și asupra faptului că este cunoscută în societate sub acest nume; c) când, din neatenția ofițe­rilor de stare civilă ori ca urmare a necunoașterii reglementărilor legale în materie, au fost efectuate mențiuni greșite în registrele de stare civilă ori au fost eliberate certificate de stare civilă cu nume eronate, în baza cărora au fost eliberate alte acte; d) când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din mai multe cuvinte, de regulă reunite, și dorește schimbarea acestuia; e) când persoana în cauză poartă un nume de familie de proveniență străină și solicită să poarte un nume românesc; f) când persoana și‑a schimbat numele de origine străină într‑un nume românesc, pe cale administrativă, și dorește să revină la numele dobândit la naștere; g) când părinții și‑au schimbat numele pe cale administrativă, iar copiii solicită să poarte un nume de familie comun cu al părinților lor; h) când persoana în cauză solicită să poarte un nume de familie comun cu al celorlalți membri ai familiei, nume care a fost dobândit ca urmare a adopției, a menținerii numelui la căsătorie, a stabilirii filiației ori a unor schimbări de nume aprobate anterior pe cale administrativă; i) când soții au convenit cu ocazia încheierii căsătoriei să poarte numele de familie reunite și ambii solicită schimbarea acestuia pe cale administrativă, optând pentru numele de familie dobândit la naștere de către unul dintre ei ori să revină fiecare la numele avut anterior căsătoriei; j) când persoana în cauză face dovada că a fost recunoscută de către părinte ulterior înregistrării nașterii, însă, întrucât nu a sesizat instanța pentru încuviințarea purtării numelui de familie al acestuia în timpul vieții, nu există altă posibilitate de dobândire a numelui părintelui decât pe cale administrativă; k) când prenu­mele purtat este specific sexului opus; l) când persoanei i s‑a încuviințat schimbarea sexului prin hotărâre judecă­torească rămasă definitivă și irevocabilă și solicită să poarte un prenume corespunzător, prezentând un act medico‑legal din care să rezulte sexul acesteia; m) alte asemenea cazuri temeinic justificate. (3) Sunt de asemenea considerate justificate și cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri: a) când persoana în cauză a adoptat minori și dorește ca aceștia să poarte un alt prenume; b) când căsătoria a încetat prin moartea sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți, iar soțul supraviețuitor solicită să revină la numele de familie purtat anterior căsătoriei ori la numele de familie dobândit la naștere; c) când în urma divorțului un fost soț revine la numele de familie purtat anterior și care provine dintr‑o altă căsătorie, de asemenea desfăcută prin divorț, și dorește să poarte numele dobândit la naștere; d) când în urma încetării căsătoriei prin moartea sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți celălalt soț se recăsătorește și, ca urmare a desfacerii acestei căsătorii, acesta dorește să poarte numele de familie dobândit la naștere; e) când fostul soț dorește să poarte numele de familie pe care l‑a avut în căsătorie, pentru a avea un nume comun cu copiii încredințați spre creștere și educare, cu consimțământul fostului soț, dat în formă autentică; f) când părinții au divorțat, iar copiii încredințați spre creștere și educare unuia dintre părinți, care a revenit la numele de familie avut anterior căsătoriei, solicită să poarte numele de familie al acestuia; g) când s‑a desfăcut adopția unei persoane căsătorite care are copii minori și în urma desfacerii adopției persoana în cauză revine la numele de familie avut înainte de adopție; h) când unul dintre soți, la încheierea căsătoriei, a luat numele de familie al celuilalt soț, nume pe care acesta l‑a dobândit prin adopție, iar ulterior încheierii căsătoriei are loc desfacerea adopției. Art. 5. Cererile de schimbare a numelui pe cale administrativă privind persoanele fără cetățenie domiciliate în România se soluționează în aceleași condiții ca și cele ale cetățenilor români. Art. 6. (1) Persoana care solicită schim­barea numelui pe cale administrativă depune o cerere la serviciul public comunitar de evidență a persoanelor, denumit în continuare serviciu public, aflat în subordinea consiliului local al comunei, orașului, muni­cipiului sau al sectorului muni­cipiului București, în a cărui rază teritorială își are domiciliul. Cererea se depune personal sau prin împuternicit cu procură specială sau împuternicire avocațială. (2) Cererea de schimbare a numelui trebuie să fie motivată prin unul dintre cazurile prevăzute la art. 4 alin. (2) și (3) și să fie însoțită de următoarele acte: a) copii legalizate de pe certificatele de stare civilă ale persoanei care solicită schimbarea numelui; b) un exemplar al Monitorului Oficial al României, P. a III‑a, în care a fost publicat, potrivit art. 10, extrasul din cererea de schimbare a numelui, exemplar de la publicarea căruia să nu fi trecut mai mult de un an; c) consimțământul, dat în formă autentică, al celuilalt soț, în cazul schimbării numelui de familie comun purtat în timpul căsătoriei; d) copie de pe decizia de aprobare a autorității tutelare, în cazurile prevăzute de art. 7; d¹) cazierul judiciar și cazierul fiscal ale solici­tan­tului; e) orice alte acte pe care solicitantul le consideră necesare pentru motivarea cererii sale. Art. 7. (1) Pentru minor, cererea de schimbare a numelui se face, după caz, de părinți sau, cu încuviințarea autorității tutelare, de tutore. Dacă părinții nu se înțeleg cu privire la schimbarea numelui copilului, va hotărî autoritatea tutelară. (2) Când cererea de schimbare a numelui minorului este făcută de către unul dintre părinți, este necesar acordul celuilalt părinte, dat în formă autentică. Acordul nu este necesar în cazul în care celălalt părinte este pus sub interdicție ori este declarat judecătorește dispărut sau decăzut din drepturile părintești. (3) În cazul în care minorul a împlinit vârsta de 14 ani, cererea va fi semnată și de acesta. (4) Pentru persoana pusă sub interdicție, cererea de schimbare a numelui se face de către tutore, cu încuviințarea autorității tutelare. (5) În cazul în care părinții copilului sunt decedați, necunoscuți, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți ori dispăruți sau decăzuți din drepturile părintești și nu a fost instituită tutela, în cazul în care copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, precum și în cazul în care instanța judecătorească nu a hotărât încredințarea copilului unei familii sau unei persoane, în condițiile legii, cererea de schimbare a numelui minorului se face de către serviciul public specializat pentru protecția copilului din subordinea consiliului județean ori, după caz, a consiliului local, al sectorului municipiului București. Art. 8. (1) Schimbarea numelui de familie al minorului se poate cere o dată cu schimbarea numelui de familie al părinților sau separat, pentru motive temeinice. (2) Schimbarea prenumelui minorului se poate cere oricând. Art. 9. (1) În cazul în care soții s‑au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume de familie comun, pentru schimbarea acestuia este necesar consimțământul celuilalt soț. (2) Schimbarea numelui de familie al unuia dintre soți nu are efect asupra numelui de familie al celuilalt soț. Art. 10. (1) Cererea de schimbare a numelui se publică, în extras, în Monitorul Oficial al României, P. a III‑a, prin grija și pe cheltuiala solicitantului. (2) Cu aprobarea conducătorilor serviciilor publice județene, respectiv a conducătorului serviciului public al municipiului București, cererea de schimbare a numelui format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod poate fi exceptată de la publicare. Art. 11. (1) Orice persoană interesată poate face opoziție la cererea de schimbare a numelui, cu excepția situației prevăzute la art. 10 alin. (2), în termen de 30 de zile de la publicarea extrasului din cererea de schimbare a numelui în Monitorul Oficial al României, P. a III‑a. (2) Opoziția se face în scris, motivat și se depune la serviciul public în a cărui rază de competență teritorială își are domiciliul persoana care solicită schimbarea numelui pe cale administrativă. Art. 12. Cererea de schimbare a numelui, împreună cu toate actele prevăzute la art. 6, și, dacă este cazul, cu opozițiile, se trimite spre soluționare de către serviciul public local către serviciul public județean, respectiv al municipiului București. Art. 13. Serviciul public județean, respectiv al municipiului București, verifică dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de prezenta ordonanță și, după analizarea temeiniciei cererii, precum și a opozițiilor făcute, propune, motivat, președintelui consiliului județean, respectiv primarului general al municipiului București, emiterea dispoziției de admitere sau de respingere a cererii de schimbare a numelui, în termen de 60 de zile de la primirea cererii, potrivit art. 12. Art. 14. (1) Dispoziția prin care s‑a admis schimbarea numelui se trimite, în copie, serviciului public la care a fost înregistrată cererea. Serviciul public va încunoștința de îndată solicitantul, iar după depunerea de către acesta a dovezii de plată a taxei extraju­diciare de timbru prevăzute de lege, îi va elibera o copie de pe dispoziția de admitere a schimbării numelui. Dacă în termen de 90 de zile de la data luării la cunoștință cel în cauză nu a depus dovada de plată a taxei extrajudiciare de timbru, serviciul public va restitui organului emitent copia de pe dispoziția de admitere a schimbării numelui. (2) Este scutită de plata taxei extrajudiciare de timbru cererea prin care se solicită schim­barea numelui pentru motivele prevăzute la art. 10 alin. (2). Scutirea de plata taxei extrajudiciare de timbru se menționează în dispoziția de schimbare a numelui. Art. 15. (1) Schimbarea numelui se înscrie, prin mențiune, pe marginea actului de naștere, precum și a celui de căsătorie, atunci când este cazul. (2) În acest scop serviciul public la care s‑a înregistrat cererea va trimite, din oficiu, serviciilor publice care au în evidență actele de stare civilă câte o copie de pe dispoziția de schimbare a numelui. Art. 16. (1) Dispoziția de schimbare a numelui produce efecte juridice de la data înscrierii mențiunii corespunzătoare pe marginea actului de naștere. De la această dată solicitantul va purta numai numele dobândit prin dispoziția de schimbare a numelui. (2) După înscrierea men­țiunii corespunzătoare în actul de naștere, serviciul public transmite o comunicare cu privire la schimbarea numelui Direcției Generale de Pașapoarte din cadrul MAI, Direcției cazier judiciar, statistică și evidențe operative din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române și direcției generale a finanțelor publice jude­țene sau, după caz, Direcției Generale a Finanțelor Publice a Municipiului București din cadrul ANAF, de la locul de domiciliu al solicitantului. Art. 17. Dovada schimbării numelui se face cu dispoziția de admitere a schimbării numelui sau cu certificatul eliberat de serviciul public, pe baza dispoziției de admitere a schimbării numelui. Art. 18. (1) Dispoziția de respingere a cererii de schimbare a numelui se comunică solicitantului de către serviciul public județean sau, după caz, al municipiului București, în termen de 10 zile de la emitere. (2) Dispoziția de respingere a cererii de schimbare a numelui poate fi contestată în condițiile L. contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modif. ult. (3) Abrogat. Art. 19. Persoana căreia i s‑a respins cererea de schimbare a numelui poate face o nouă cerere, dacă în susținerea acesteia au intervenit motive noi. Dacă cererea de schimbare a numelui a fost respinsă ca urmare a admiterii unei opoziții, se poate face o nouă cerere, în cazul în care se solicită același nume, numai după încetarea cauzelor care au determinat admiterea opoziției. Art. 20. (1) Persoana al cărei nume sau prenume a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi poate cere înscrierea, prin mențiune pe aceste acte, a numelui de familie ori a prenumelui, retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la rubricile care îl privesc pe titular, cât și la cele privind părinții. (2) Cererea se depune la serviciul public care are în păstrare registrul de stare civilă și se aprobă de către primar. (3) Pe baza acestei aprobări se înscriu mențiunile corespunzătoare pe marginea actelor de stare civilă respective. (4) Cererea se poate depune de petiționar și la primăria din localitatea de domiciliu, care o va trimite spre soluționare serviciului public competent și va comunica petiționarului modul de soluționare. (5) Efectele aprobării date în condițiile prevăzute la alin. (1) și (2) se extind asupra copiilor minori ai persoanelor în cauză, iar când soții au nume de familie comun, efectele se extind și asupra celuilalt soț, în ambele situații, dacă acesta din urmă își dă consimțământul. Când soții nu se înțeleg în ceea ce privește extinderea efectelor aprobării asupra copiilor minori, decide autoritatea tutelară. (6) Înscrierile făcute în temeiul acestui articol se comunică serviciilor publice locale în raza cărora domiciliază persoanele în cauză. (7) Dispozițiile art. 18 se aplică în mod corespunzător. Art. 21. În cazul admiterii unei cereri de schimbare a numelui pe cale administrativă, persoana căreia i‑a fost vătămat un drept sau un interes legitim recunoscut de lege poate solicita, pe cale judecă­torească, în condițiile L. nr. 29/1990, cu modif. ult., anularea dispoziției de schimbare a numelui. Acțiunea în justiție poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data la care a luat cunoștință de schimbarea numelui și numai dacă persoana care o depune face dovada că, din motive obiective, neimputabile ei, nu a putut formula opoziția prevăzută la art. 11”.

(1) Cetățenii români au dreptul să își stabilească ori să își schimbe, în mod liber, domiciliul sau reședința, în țară sau în străinătate, cu excepția cazurilor anume prevă­zute de lege.

(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în același timp decât un singur domiciliu și o singură reședință, chiar și atunci când deține mai multe locuințe.

Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 13 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Reședința persoanei fizice este în locul unde își are locuința secundară.

(1) Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispozițiilor legii speciale.

(2) Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într‑un anumit loc a făcut‑o cu intenția de a avea acolo locuința principală.

(3) Dovada intenției rezultă din declarațiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declarații, din orice alte împrejurări de fapt.

(1) Reședința va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut.

(2) În lipsă de reședință, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaște, la locul unde acea persoană se găsește.

(1) Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate.

(2) În lipsa acestor mențiuni ori atunci când acestea nu corespund realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu va putea fi opusă altor persoane.

(3) Dispozițiile alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reședința a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.

(1) Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu în condițiile prevăzute de lege este la părinții săi sau la acela dintre părinți la care el locuiește în mod statornic.

(2) În cazul în care părinții au domicilii separate și nu se înțeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanța de tutelă, ascultându‑i pe părinți, precum și pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ținând seama de interesele copilului. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, minorul este prezumat că are domiciliul la părintele la care locuiește în mod statornic.

(3) Prin excepție, în situațiile prevăzute de lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu consimțământul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi și la o instituție de ocrotire.

(4) Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinții săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, precum și domiciliul persoanei puse sub interdicție judecătorească este la reprezentantul legal.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 14 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi și supus unor măsuri de protecție specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la instituția, la familia sau la persoanele cărora le‑a fost dat în plasament.

În cazul în care s‑a instituit o curatelă asupra bunurilor celui care a dispărut, acesta are domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptățit să îl reprezinte.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 15 alin. (1) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Dacă a fost numit un curator special pentru administrarea bunurilor succe­sorale, cei chemați la moștenire au domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptățit să îi reprezinte.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 15 alin. (2) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Cel care exploatează o între­prindere are domiciliul și la locul acelei între­prinderi, în tot ceea ce privește obligațiile patrimoniale ce s‑au născut sau urmează a se executa în acel loc.

(1) Părțile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a executării obli­gațiilor născute din acel act.

(2) Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris.

Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie și societate, prin calitățile strict personale care decurg din actele și faptele de stare civilă.

(1) Starea civilă se dovedește prin actele de naștere, căsătorie și deces întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.

(2) Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice și fac dovada, până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofițerului de stare civilă și, până la proba contrară, pentru celelalte mențiuni.

(3) Hotărârea judecătorească dată cu privire la starea civilă a unei persoane este opozabilă oricărei alte persoane cât timp printr‑o nouă hotărâre nu s‑a stabilit contrariul.

(4) Dacă printr‑o hotărâre judecătorească s‑a stabilit o anumită stare civilă a unei persoane, iar printr‑o hotărâre judecătorească ulterioară este admisă o acțiune prin care s‑a contestat starea civilă astfel stabilită, prima hotărâre își pierde efectele la data rămânerii definitive a celei de a doua hotărâri.

• VECHEA REGLEMENTARE:

– art. 22 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954);

– art. 14 L. nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, rep. (M. Of. nr. 743 din 2 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

(1) Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive.

(2) Rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe marginea acestora se poate face, din oficiu sau la cerere, numai în temeiul dispoziției primarului de la primăria care are în păstrare actul de stare civilă.

(3) Starea civilă poate fi modificată în baza unei hotărâri de anulare, completare sau modificare a unui act de stare civilă numai dacă a fost formulată și o acțiune de modificare a stării civile, admisă printr‑o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.

(4) Hotărârea judecătorească prin care se dispune anularea, completarea sau modificarea unui act de stare civilă, precum și înregistrarea făcută în temeiul unei asemenea hotărâri sunt opozabile oricărei alte persoane cât timp printr‑o nouă hotărâre nu s‑a stabilit contrariul. Actul administrativ prin care s‑a dispus rectificarea unui act de stare civilă, precum și înregistrarea făcută în baza lui sunt opozabile oricărei persoane până la proba contrară.

• VECHEA REGLEMENTARE:

– art. 23 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954);

– art. 15 L. nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, rep. (M. Of. nr. 743 din 2 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

Anularea, completarea, modificarea și recti­ficarea unui act de stare civilă sau a unei mențiuni înscrise pe acesta, dispuse prin hotărâre jude­cătorească rămasă definitivă ori, după caz, prin dispoziție a primarului, se înscriu numai prin mențiune pe actul de stare civilă corespunzător. În acest scop, hotărârea judecătorească rămasă definitivă se comunică de îndată, din oficiu, de către instanța care s‑a pronunțat ultima asupra fondului.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 9 L. nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, rep. (M. Of. nr. 743 din 2 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calități.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 7 L. nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, rep. (M. Of. nr. 743 din 2 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

Starea civilă se poate dovedi, înaintea instanței jude­cătorești, prin orice mijloace de probă, dacă:

1. a) nu au existat registre de stare civilă;
2. b) registrele de stare civilă s‑au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte;
3. c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă;
4. d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 24 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Tutela minorului se instituie atunci când ambii părinți sunt, după caz, decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s‑a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătorește morți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăște că este în interesul minorului instituirea unei tutele.

• VECHEA REGLEMENTARE:

– art. 113 C. fam.;

– art. 40 alin. (1) L. nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului (M. Of. nr. 557 din
23 iunie 2004; cu modif. ult.).

• JURISPRUDENȚĂ. D.C.C. (excepție de neconstituționalitate respinsă) nr. 432/2014 (M. Of. nr. 607 din 14 august 2014): „14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că autoarea acesteia tinde la relevarea pretinsei neconstituționalități a textului de lege criticat [art. 110 NCC] prin raportare nu la conținutul normativ intrinsec, ci prin raportare la o anumită soluție legislativă, pe care acesta nu o cuprinde. Astfel, se susține că textul de lege criticat ar trebui completat, în sensul indicat de către autoarea excepției de neconstituționalitate, astfel încât să cuprindă și sintagma referitoare la «alte situații, în care se impune instituirea tutelei, în interesul minorului». Or, analiza unor astfel de critici de neconstituționalitate nu intră în competența de soluționare a CC, care, potrivit art. 2 alin. (3) L. nr. 47/1992, «se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată» și, prin urmare, nu are competența de a cenzura o eventuală omisiune legislativă. În acest sens, CC a statuat în mod constant în jurisprudența sa (spre exemplu, D.C.C. nr. 159/1998 – M. Of. nr. 51 din 4 februarie 1999) că nu își poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv și nici nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite. Prin urmare, în temeiul art. 2 alin. (3) L. nr. 47/1992, potrivit căruia CC se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă. 15. În subsidiar, Curtea reține că instituția juridică a tutelei minorului reprezintă o măsură de ocrotire legală a minorului ai cărui părinți se află în imposibilitatea de a exercita ocrotirea părintească. Ca regulă generală, astfel cum rezultă din prevederile art. 503 alin. (1) NCC și ale art. 36 L. nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, rep. (M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014), autoritatea părintească trebuie exercitată de ambii părinți, cu excepția situației în care filiația este stabilită față de un singur părinte. Astfel, în ceea ce privește copilul din afara căsătoriei, care are filiația stabilită față de ambii părinți, autoritatea părintească se exercită în comun și în mod egal de către aceștia atunci când conviețuiesc [art. 505 alin. (1) NCC]. În speță, minorul față de care, pe fondul cauzei deduse judecății instanței, se solicită instituirea unei măsuri speciale de ocrotire are filiația stabilită față de un singur părinte, care se află în imposibilitate de a asigura creșterea și îngrijirea acestuia, fiind în stare de detenție în alt stat. În acest caz, instanța de judecată a fost învestită cu o cerere privind instituirea tutelei, formulată de o rudă a minorului care nu face parte din familia extinsă, în sensul prevederilor art. 4 lit. c) L. nr. 272/2004, care definește familia extinsă ca fiind alcătuită din rudele copilului, până la gradul IV inclusiv. 16. În legătură cu această situație, Curtea reține că, potrivit art. 6 L. nr. 272/2004, între principiile prin care se realizează respectarea și garantarea drepturilor copilului se află promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului și interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile acestuia în corelație cu ansamblul reglementărilor în materie. Astfel, instanța de tutelă are, potrivit dispozițiilor art. 107 NCC coroborate cu cele ale art. 45 L. nr. 272/2004, rep., deplina competență ca, în funcție de situația de fapt, să facă interpretarea și aplicarea normelor legale incidente, în vederea instituirii unei măsuri de ocrotire adecvate”.

Au obligația ca, de îndată ce află de exis­tența unui minor lipsit de îngrijire părintească în cazurile prevăzute la art. 110, să înștiințeze instanța de tutelă:

1. a) persoanele apropiate minorului, precum și administratorii și locatarii casei în care locuiește minorul;
2. b) serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor, cu prilejul înregistrării morții unei persoane, precum și notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;
3. c) instanțele judecătorești, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești;
4. d) organele administrației publice locale, instituțiile de ocrotire, precum și orice altă persoană.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 115 C. fam.

(1) Poate fi tutore o persoană fizică sau soțul și soția, împreună, dacă nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de prezentul cod.

(2) În cazul în care în situația prevăzută la art. 110 se află mai mulți minori care sunt frați sau surori, se numește, de regulă, un singur tutore.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 41 alin. (1) L. nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului (M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004; cu modif. ult.).

(1) Nu poate fi tutore:

1. a) minorul, persoana pusă sub interdicție judecătorească sau cel pus sub curatelă;
2. b) cel decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau declarat incapabil de a fi tutore;
3. c) cel căruia i s‑a restrâns exercițiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecă­torească, precum și cel cu rele purtări reținute ca atare de către o instanță judecătorească;
4. d) cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condițiile art. 158;
5. e) cel aflat în stare de insolvabilitate;
6. f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei;
7. g) cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în mo­mentul morții, autoritatea părintească.

(2) Dacă una dintre împrejurările prevăzute la alin. (1) survine sau este descoperită în timpul tutelei, tutorele va fi îndepărtat, respectându‑se aceeași procedură ca și la numirea lui.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 117 C. fam.

(1) Părintele poate desemna, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, ori, după caz, prin testament, persoana care urmează a fi numită tutore al copiilor săi.

(2) Desemnarea făcută de părintele care în momentul morții era decăzut din drepturile părintești sau pus sub interdicție judecăto­rească este lipsită de efecte.

(3) Desemnarea făcută în condițiile prezentului articol poate fi revocată oricând de către părinte, chiar și printr‑un înscris sub sem­nătură privată.

(4) Înscrisul prin care se revocă persoana desemnată pentru a fi numită tutore se va înscrie în registrul prevăzut la art. 1.046 sau la art. 2.033, după caz.

(5) Notarul public sau instanța de tutelă, după caz, are obligația să verifice la registrele prevăzute la
alin. (4) dacă persoana desemnată pentru a fi tutore nu a fost revocată.

În cazul în care au fost desemnate mai multe persoane ca tutore, fără vreo preferință, ori există mai multe rude, afini sau prieteni ai familiei minorului în stare să înde­plinească sarcinile tutelei și care își exprimă dorința de a fi tutore, instanța de tutelă va hotărî ținând seama de condițiile lor materiale, precum și de garanțiile morale necesare dezvoltării armonioase a minorului.

(1) Cel chemat la tutelă în conformitate cu dispozițiile art. 114 nu poate fi înlăturat de către instanță fără acordul său decât dacă se află în vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 113 sau dacă prin numirea sa interesele minorului ar fi periclitate.

(2) În cazul în care cel chemat la tutelă este numai temporar împiedicat în exercitarea atribuțiilor ce i‑au fost conferite, instanța de tutelă, după încetarea împiedicării, îl numește tutore la cererea sa, dar nu mai târziu de 6 luni de la deschiderea tutelei. Până atunci, instanța desemnează un tutore provizoriu.

(3) După trecerea celor 6 luni, dacă persoana desemnată nu a cerut numirea sa ca tutore, cel numit provizoriu tutore rămâne să îndeplinească în continuare sarcinile tutelei până la numirea unui tutore în condițiile art. 118.

La numirea sau, după caz, în timpul tutelei, instanța de tutelă poate hotărî, din oficiu sau la cererea consiliului de familie, ca tutorele să dea garanții reale sau personale, dacă interesele minorului cer o astfel de măsură. În acest caz, ea stabilește potrivit cu împrejurările felul și întinderea garanțiilor.

În lipsa unui tutore desemnat, instanța de tutelă numește cu prioritate ca tutore, dacă nu se opun motive întemeiate, o rudă sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare să îndeplinească această sar­cină, ținând seama, după caz, de relațiile per­sonale, de apropierea domiciliilor, de condițiile materiale și de garanțiile morale pe care le prezintă cel chemat la tutelă.

• VECHEA REGLEMENTARE:

– art. 116 C. fam;

– art. 42 L. nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului (M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004; cu modif. ult.).

(1) Numirea tutorelui se face, cu acordul acestuia, de către instanța de tutelă în camera de consiliu, prin încheiere definitivă. Atunci când desemnarea tutorelui s‑a făcut prin contract de mandat, cel desemnat tutore nu poate refuza numirea decât pentru motivele prevăzute la
art. 120 alin. (2).

(2) Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie.

(3) În lipsa unui tutore desemnat, dacă instanța de tutelă a constituit consiliul de familie, numirea tuto­relui se face, potrivit alin. (1), cu consultarea consiliului de familie.

(4) Încheierea de numire se comunică în scris tutorelui și se afișează la sediul instanței de tutelă și la primăria de la domiciliul minorului.

(5) Drepturile și îndatoririle tutorelui încep de la data comunicării încheierii de numire.

(6) Între timp, instanța de tutelă poate lua măsuri provizorii cerute de interesele minorului, putând chiar să numească un curator special.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 119 C. fam.
• LPA. A se vedea art. 17¹ LPA (sub art. 186 NCC).

(1) Cel numit tutore este dator să continue îndeplinirea sarcinilor tutelei.

(2) Poate refuza continuarea tutelei:

1. a) cel care are vârsta de 60 de ani împliniți;
2. b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;
3. c) cel care crește și educă 2 sau mai mulți copii;
4. d) cel care, din cauza bolii, a infirmității, a felului activităților desfă­șurate, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 118 alin. (1) și (2) C. fam.

Dacă vreuna dintre împrejurările prevăzute la art. 120 alin. (2) survine în timpul tutelei, tutorele poate cere să fie înlocuit. Cererea de înlocuire se adresează instanței de tutelă, care va hotărî de urgență. Până la soluționarea cererii sale de înlocuire, el este obligat să continue exercitarea atribuțiilor.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 118 alin. (3) C. fam.

(1) Tutela este o sarcină personală.

(2) Cu toate acestea, instanța de tutelă, cu avizul consiliului de familie, poate, ținând seama de mărimea și compunerea patrimoniului minorului, să decidă ca administrarea patri­moniului ori doar a unei părți a acestuia să fie încredințată, potrivit legii, unei persoane fizice sau persoane juridice specializate.

(1) Tutela este o sarcină gratuită.

(2) Cu toate acestea, tutorele poate fi îndreptățit, pe perioada exercitării sarcinilor tutelei, la o remu­nerație al cărei cuantum va fi stabilit de instanța de tutelă, cu avizul consiliului de familie, ținând seama de munca depusă în administrarea averii și de starea materială a minorului și a tutorelui, dar nu mai mult de 10% din veniturile produse de bunurile minorului. Instanța de tutelă, cu avizul consiliului de familie, va putea modifica sau suprima această remunerație, potrivit împrejurărilor.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 121 C. fam.

(1) Consiliul de familie se poate constitui pentru a supraveghea modul în care tutorele își exercită drepturile și își îndeplinește îndatoririle cu privire la persoana și bunurile minorului.

(2) În cazul ocrotirii minorului prin părinți, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecție specială prevăzute de lege nu se va institui consiliul de familie.

(1) Instanța de tutelă poate constitui un consiliu de familie, compus din 3 rude sau afini, ținând seama de gradul de rudenie și de relațiile personale cu familia minorului. În lipsă de rude sau afini pot fi numite și alte persoane care au avut legături de prietenie cu părinții minorului sau care manifestă interes pentru situația acestuia.

(2) Soțul și soția nu pot fi, împreună, membri ai aceluiași consiliu de familie.

(3) În aceleași condiții, instanța de tutelă numește și 2 supleanți.

(4) Tutorele nu poate fi membru în consiliul de familie.

Dispozițiile art. 113, art. 120 alin. (1) și
alin. (2) lit. d), art. 121 și 147 se aplică în mod corespunzător și membrilor consiliului de familie.

În afară de cazul prevăzut la art. 131, alcătuirea consiliului de familie nu se poate modifica în timpul tutelei, afară numai dacă interesele minorului ar cere o asemenea schimbare sau dacă, prin moartea ori dispariția unuia dintre membri, ar fi necesară completarea.

(1) În vederea constituirii consiliului de familie, per­soanele care îndeplinesc condițiile pentru a fi membri sunt convocate la domiciliul minorului de către instanța de tutelă, din oficiu sau la sesizarea minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui desemnat, a oricăror altor persoane care au cunoștință despre situația minorului.

(2) Numirea membrilor consiliului de familie se face cu acordul acestora.

(3) Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat în condițiile art. 264.

(1) Consiliul de familie este convocat cu cel puțin 10 zile înainte de data întrunirii de către tutore, din propria inițiativă sau la cererea oricăruia dintre membrii acestuia, a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani sau a instanței de tutelă. Cu acordul tuturor membrilor consiliului de familie, convocarea se poate face și mai devreme de împlinirea termenului de 10 zile dinainte de data întrunirii. În toate cazurile, prezența tuturor membrilor consiliului de familie acoperă neregularitatea convocării.

(2) Cei convocați sunt obligați să se prezinte personal la locul indicat în actul de convocare. În cazul în care aceștia nu se pot prezenta, ei pot fi reprezentați de persoane care sunt rude sau afini cu părinții minorului, dacă aceste persoane nu sunt desemnate sau convocate în nume propriu ca membri ai consiliului de familie. Soții se pot reprezenta reciproc.

(3) Ședințele consiliului de familie se țin la domiciliul minorului. În cazul în care convocarea a fost făcută la solicitarea instanței de tutelă, ședința se ține la sediul acesteia.

(1) Consiliul de familie dă avize consultative, la solicitarea tutorelui sau a instanței de tutelă, și ia decizii, în cazurile prevăzute de lege. Avizele consultative și deciziile se iau în mod valabil cu votul majorității membrilor săi, consiliul fiind prezidat de persoana cea mai înaintată în vârstă.

(2) La luarea deciziilor, minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile în mod corespunzător.

(3) Deciziile consiliului de familie vor fi motivate și consemnate într‑un registru special constituit, care se ține de unul dintre membrii consiliului, desemnat în acest scop de instanța de tutelă.

(4) Actele încheiate de tutore în lipsa avizului consultativ sunt anulabile. Încheierea actului cu neres­pectarea avizului atrage numai răspunderea tutorelui. Dispozițiile art. 155 sunt aplicabile în mod cores­punzător.

Tutorele poate cere instituirea unui nou consiliu, dacă în plângerile formulate potrivit pre­zentului cod instanța a hotărât de cel puțin două ori, în mod definitiv, împotriva deciziilor consiliului de familie.

Dacă în cazul prevăzut la art. 131 nu este posibilă constituirea unui nou consiliu, ca și în cazul contrarietății de interese dintre minor și toți membrii consiliului de familie și supleanți, tutorele poate cere instanței de tutelă autorizația de a exercita singur tutela.

(1) Instanța de tutelă va efectua un control efectiv și continuu asupra modului în care tutorele și consiliul de familie își îndeplinesc atribuțiile cu privire la minor și bunurile acestuia.

(2) În îndeplinirea activității de control, instanța de tutelă va putea cere colaborarea autorităților admi­nistrației publice, a instituțiilor și serviciilor publice specializate pentru protecția copilului sau a instituțiilor de ocrotire, după caz.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 136 C. fam.

(1) Tutorele este dator să prezinte anual instanței de tutelă o dare de seamă despre modul cum s‑a îngrijit de minor, precum și despre administrarea bunurilor acestuia.

(2) Darea de seamă se va prezenta instanței de tutelă în termen de 30 de zile de la sfârșitul anului calendaristic.

(3) Dacă averea minorului este de mică însemnătate, instanța de tutelă poate să autorizeze ca darea de seamă privind administrarea bunurilor minorului să se facă pe termene mai lungi, care nu vor depăși însă 3 ani.

(4) În afară de darea de seamă anuală, tutorele este obligat, la cererea instanței de tutelă, să dea oricând dări de seamă despre felul cum s‑a îngrijit de minor, precum și despre administrarea bunurilor acestuia.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 134 C. fam.

Instanța de tutelă va verifica socotelile privitoare la veniturile minorului și la cheltuielile făcute cu întreținerea acestuia și cu administrarea bunurilor sale și, dacă sunt corect întoc­mite și corespund realității, va da descărcare tutorelui.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 135 C. fam.

Dispensa de a da socoteală acordată de părinți sau de o persoană care ar fi făcut minorului o liberalitate este considerată ca nescrisă.

(1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, consiliul de familie, oricare membru al acestuia, precum și toți cei prevăzuți la art. 111 pot face plângere la instanța de tutelă cu privire la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor.

(2) Plângerea se soluționează de urgență, prin încheiere executorie, de către instanța de tutelă, cu citarea părților și a membrilor consiliului de familie. Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat, dacă instanța de tutelă consideră că este necesar.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 138 C. fam.

(1) Tutela încetează în cazul în care nu se mai menține situația care a dus la instituirea tutelei, precum și în cazul morții minorului.

(2) Funcția tutorelui încetează prin moartea acestuia, prin îndepărtarea de la sarcina tutelei sau prin înlocuirea tutorelui.

(1) În cazul morții tutorelui, moștenitorii săi sau orice altă persoană dintre cele prevăzute la art. 111 au datoria de a înștiința, de îndată, instanța de tutelă.

(2) Până la numirea unui nou tutore, moștenitorii vor prelua sarcinile tutelei. Dacă sunt mai mulți moștenitori, aceștia pot desemna, prin procură specială, pe unul dintre ei să îndeplinească în mod provizoriu sarcinile tutelei.

(3) Dacă moștenitorii sunt minori, înștiințarea instanței de tutelă se poate face de orice persoană interesată, precum și de cele prevăzute la art. 111. În acest caz, moștenitorii tutorelui nu vor prelua sarcinile tutelei, ci instanța de tutelă va numi de urgență un curator special, care poate fi executorul testamentar.

În afară de alte cazuri prevăzute de lege, tutorele este îndepărtat dacă săvârșește un abuz, o neglijență gravă sau alte fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, precum și dacă nu își îndeplinește în mod corespunzător sarcina.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 117 alin. (2) și art. 138 alin. (2) C. fam.

Până la preluarea funcției de către noul tutore, în cazurile prevă­zute la art. 157 și 158, instanța de tutelă poate numi un curator special.

(1) La încetarea din orice cauză a tutelei, tutorele sau, după caz, moștenitorii acestuia sunt datori ca, în termen de cel mult 30 de zile, să prezinte instanței de tutelă o dare de seamă generală. Tutorele are aceeași îndatorire și în caz de îndepărtare de la tutelă.

(2) Dacă funcția tutorelui încetează prin moartea acestuia, darea de seamă generală va fi întocmită de moștenitorii săi majori sau, în caz de incapacitate a tuturor moștenitorilor, de reprezentantul lor legal, în termen de cel mult 30 de zile de la data acceptării moștenirii sau, după caz, de la data solicitării de către instanța de tutelă. În cazul în care nu există moștenitori ori aceștia sunt în imposibilitate de a acționa, darea de seamă generală va fi întocmită de către un curator special, numit de instanța de tutelă, în termenul stabilit de aceasta.

(3) Darea de seamă generală va trebui să cuprindă situațiile veniturilor și cheltuielilor pe ultimii ani, să indice activul și pasivul, precum și stadiul în care se află procesele minorului.

(4) Instanța de tutelă îl poate constrânge pe cel obligat să facă darea de seamă generală, potrivit dispo­zițiilor art. 163.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 140 alin. (1) C. fam.
• LPA. A se vedea art. 17¹ LPA (sub art. 186 NCC).

Bunurile care au fost în adminis­trarea tutorelui vor fi predate, după caz, fostului minor, moștenitorilor acestuia sau noului tutore de către tutore, moștenitorii acestuia sau repre­zentantul lor legal ori, în lipsă, de curatorul special numit potrivit dispozițiilor art. 160 alin. (2).

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 140 alin. (2) C. fam.

(1) După predarea bunurilor, verificarea socotelilor și aprobarea lor, instanța de tutelă va da tutorelui descărcare de gestiunea sa.

(2) Chiar dacă instanța de tutelă a dat tutorelui descărcare de gestiune, acesta răspunde pentru prejudiciul cauzat din culpa sa.

(3) Tutorele care înlocuiește un alt tutore are obligația să ceară acestuia, chiar și după descărcarea de gestiune, repararea prejudiciilor pe care le‑a cauzat minorului din culpa sa, sub sancțiunea de a fi obligat el însuși de a repara aceste prejudicii.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 141 C. fam.

(1) În cazul refuzului de a continua sarcina tutelei, în alte cazuri decât cele prevăzute la art. 120 alin. (2), tutorele poate fi sancționat cu amendă civilă, în folosul statului, care nu poate depăși valoarea unui salariu minim pe economie. Amenda poate fi repetată de cel mult 3 ori, la interval de câte 7 zile, după care se va numi un alt tutore.

(2) De asemenea, dacă tutorele, din culpa sa, îndeplinește defectuos sarcina tutelei, va fi obligat la plata unei amenzi civile, în folosul statului, care nu poate depăși 3 salarii medii pe economie.

(3) Amenda civilă se aplică de către instanța de tutelă, prin încheiere executorie.

(1) Persoana juridică se înfiin­țează:

1. a) prin actul de înființare al organului competent, în cazul auto­rităților și al instituțiilor publice, al unităților administrativ‑teritoriale, precum și al operatorilor economici care se constituie de către stat sau de către unitățile administrativ‑teritoriale. În toate cazurile, actul de înființare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică sau instituția publică este persoană juridică;
2. b) prin actul de înființare al celor care o constituie, autorizat, în condițiile legii;
3. c) în orice alt mod prevăzut de lege.

(2) Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înființare se înțelege actul de constituire a persoanei juridice și, după caz, statutul acesteia.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 28 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Persoana juridică se înfiin­țează pe durată nedeterminată, dacă prin lege, actul de constituire sau statut nu se prevede altfel.

(1) Nulitatea unei persoane juridice poate fi constatată sau, după caz, declarată de instanța jude­cătorească numai atunci când:

1. a) lipsește actul de înființare sau nu a fost încheiat în forma autentică în situațiile anume prevăzute de lege;
2. b) toți fondatorii sau asociații au fost, potrivit legii, incapabili, la data înființării persoanei juridice;
3. c) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;
4. d) lipsește autorizația administrativă necesară pentru înființarea acesteia;
5. e) actul de înființare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate;
6. f) actul de înființare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaților ori capitalul social subscris și vărsat;
7. g) s‑au încălcat dispozițiile legale privind patrimoniul inițial sau capitalul social minim, subscris și vărsat;
8. h) nu s‑a respectat numărul minim de fondatori sau asociați prevăzut de lege;
9. i) au fost nesocotite alte dispoziții legale imperative prevăzute sub sancțiunea nulității actului de înființare a persoanei juridice.

(2) Nerespectarea dispozițiilor alin. (1) lit. a), c)‑g) se sancționează cu nulitatea absolută.

(1) Nulitatea relativă a persoanei juridice poate fi invocată în termen de un an de la data înregistrării sau înființării acesteia, după caz.

(2) Nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată.

(1) De la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulității a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv și intră în lichidare.

(2) Prin hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulității se numesc și lichidatorii.

(3) Hotărârea judecătorească definitivă se comunică, din oficiu, spre a fi notată în toate registrele publice în care persoana juridică a fost înregistrată sau, după caz, menționată.

(4) În toate cazurile, fondatorii sau asociații răspund, în condițiile legii, pentru obligațiile persoanei juri­dice care s‑au născut în sarcina acesteia de la data înființării ei și până la data notării în registrele publice a hotărârii judecătorești prevăzute la alin. (3).

(1) Constatarea sau, după caz, declararea nuli­tății nu aduce atingere actelor încheiate anterior în numele persoanei juridice de către organele de admi­nistrare, direct sau prin reprezentare, după caz.

(2) Nici persoana juridică și nici fondatorii sau asociații nu pot opune terților nulitatea acesteia, în afară de cazul în care se dovedește că aceștia cunoșteau cauza de nulitate la momentul încheierii actului.

(1) Persoanele juridice sunt supuse înregistrării, dacă legile care le sunt aplicabile prevăd această înregistrare.

(2) Prin înregistrare se înțelege înscrierea, înmatricularea sau, după caz, orice altă formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii personalității juridice sau al luării în evidență a per­soanelor juridice legal înființate, după caz.

(3) Înregistrarea se face la cerere sau, în cazurile anume prevăzute de lege, din oficiu.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 32 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Persoana juridică este obligată să verifice identitatea dintre textul actului constitutiv sau al statutului și textul depus la registrul public și cel apărut într‑o publicație oficială. În caz de neconcordanță, terții pot opune persoanei juridice oricare dintre aceste texte, în afară de cazul în care se face dovada că ei cunoșteau textul depus la registru.

(1) Dacă înregistrarea persoanei juridice are caracter constitutiv, persoana juridică nu se consideră legal înființată cât timp înregistrarea nu a fost efectuată.

(2) Dacă însă înregistrarea este cerută numai pentru opozabilitate față de terți, actele sau faptele juridice făcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s‑a efectuat publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terților, în afară de cazul în care se face dovada că aceștia cunoșteau că publicitatea nu a fost îndeplinită.

Fondatorii, reprezentanții persoanei juridice supuse înregistrării, precum și primii membri ai organelor de conducere, de administrare și de control ale acesteia răspund nelimitat și solidar pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea forma­li­tăților de înregistrare a persoanei juridice, dacă aceste formalități trebuiau să fie cerute de aceste persoane.

Dispozițiile art. 200‑203 sunt apli­cabile și în cazul înregistrării modificărilor aduse actului de înființare a persoanei juridice, realizate cu res­pectarea condițiilor prevăzute de lege sau de actul de înființare a acesteia, după caz.

(1) Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi și obligații de la data înregistrării lor.

(2) Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi și obligații, după caz, potrivit art. 194, de la data actului de înființare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.

(3) Cu toate acestea, persoanele juridice prevăzute la alin. (1) pot, chiar de la data actului de înființare, să dobândească drepturi și să își asume obligații, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil.

(4) Fondatorii, asociații, reprezentanții și orice alte persoane care au lucrat în numele unei persoane juridice în curs de constituire răspund nelimitat și solidar față de terți pentru actele juridice încheiate în contul acesteia cu încălcarea dispozițiilor alin. (3), în afară de cazul în care persoana juridică nou‑creată, după ce a dobândit personalitate juridică, le‑a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice încă de la data încheierii lor și produc efecte depline.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 33 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

(1) Persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice.

(2) Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.

(3) Actul juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor alin. (1) și (2) este lovit de nulitate absolută.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 34 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

(1) În cazul activităților care trebuie autorizate de organele competente, dreptul de a desfășura asemenea activități se naște numai din momentul obținerii autorizației respective, dacă prin lege nu se prevede altfel.

(2) Actele și operațiunile săvârșite fără autorizațiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate absolută, iar persoanele care le‑au făcut răspund nelimitat și solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancțiuni prevăzute de lege.

Prin excepție de la prevederile art. 205 alin. (3) și dacă prin lege nu se dispune altfel, orice persoană juridică poate primi liberalități în condițiile dreptului comun, de la data actului de înființare sau, în cazul fundațiilor testamentare, din momentul deschiderii moștenirii testatorului, chiar și în cazul în care liberalitățile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod legal.

Persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea ori declararea nulității, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desființare ori printr‑un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 40 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Persoanele juridice de drept privat se dizolvă:

1. a) dacă termenul pentru care au fost constituite s‑a împlinit;
2. b) dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;
3. c) dacă scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuințate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice ori dacă ele urmăresc un alt scop decât cel declarat;
4. d) prin hotărârea organelor competente ale acestora;
5. e) prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de constituire sau statut.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 45 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai în cazurile și în condițiile anume prevăzute de lege.

În cazul în care persoana juridică se dizolvă prin hotărârea organului competent, creditorii sau orice alte persoane interesate pot face opoziție, dispozițiile art. 243 aplicându‑se în mod corespunzător.

(1) Prin efectul dizolvării persoana juridică intră în lichidare în vederea valorificării activului și a plății pasivului.

(2) Persoana juridică își păstrează capacitatea civilă pentru operațiunile necesare lichidării până la finalizarea acesteia.

(3) Dacă încetarea persoanei juridice are loc prin fuziune, transformare sau prin divizare totală, nu se declanșează procedura lichidării.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 51 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

(1) Oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după lichidare vor primi destinația stabilită în actul de constituire sau statut ori destinația stabilită în hotărârea organului competent luată înainte de dizolvare.

(2) În lipsa unei asemenea prevederi în actul de constituire sau statut ori în lipsa unei hotărâri luate în condițiile alin. (1), precum și în cazul în care prevederea sau hotărârea este contrară legii sau ordinii publice, la propunerea lichidatorului, bunurile rămase după lichidare se atribuie de instanța competentă, prin hotă­râre supusă numai apelului, unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel. Atunci când există mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul propune cel puțin 3 persoane juridice, caz în care bunurile se atribuie prin tragere la sorți.

(3) În cazul în care persoana juridică a fost dizolvată pentru motivele prevăzute la art. 245 lit. d), precum și în cazul în care nicio persoană juridică nu este de acord cu preluarea bunurilor rămase după lichidare în condițiile alin. (2), acestea vor trece în proprietatea comunei, orașului sau municipiului în a cărui rază teritorială se află bunurile.

(4) În toate cazurile, transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase după lichidare are loc la data preluării lor de către beneficiari, dacă prin lege nu se prevede altfel. Procesul‑verbal de predare‑primire și hotărârea judecătorească rămasă definitivă, în cazurile prevăzute la alin. (2) ori (3), constituie titlu de proprietate sau, după caz, pot servi drept temei juridic pentru intabularea în cartea funciară. În cazul bunurilor imobile, dispozițiile art. 1.244 și cele în materie de carte funciară rămân aplicabile.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 52 și art. 53 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

(1) Persoanele juridice înființate de către autoritățile publice centrale sau locale, nesupuse dizolvării, pot fi desființate prin hotărârea organului care le‑a înființat.

(2) În acest caz, dacă organul competent nu a dispus altfel, drepturile și obligațiile persoanei juridice desființate se transferă persoanei juridice dobânditoare, proporțional cu valoarea bunurilor transmise acesteia, ținându‑se însă seama și de natura obligațiilor respective.

(1) Persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise.

(2) Celelalte persoane juridice încetează la data actului prin care s‑a dispus încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.

• LPA. Art. 18. Dispozițiile NCC privitoare la regimul juridic general aplicabil persoanelor juridice se aplică și persoanelor juridice în ființă la data intrării sale în vigoare, însă numai în măsura în care prin legile aplicabile fiecărei persoane juridice nu se prevede altfel.

Căsătoria se încheie între bărbat și femeie prin consimță­mântul personal și liber al acestora.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1 alin. (3) C. fam.

(1) Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soți au împlinit vârsta de 18 ani.

(2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de tutelă hotărăște și asupra acestei divergențe, având în vedere interesul superior al copilului.

(3) Dacă unul dintre părinți este decedat sau se află în impo­sibilitate de a‑și manifesta voința, încu­viințarea celuilalt părinte este suficientă.

(4) De asemenea, în condițiile art. 398, este suficientă încuviințarea părintelui care exercită autoritatea părintească.

(5) Dacă nu există nici părinți, nici tutore care să poată încuviința căsătoria, este necesară încuviințarea persoanei sau a autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 4 C. fam.

Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 5 C. fam.

(1) Este interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă, precum și între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.

(2) Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi autorizată de instanța de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul cel care cere încuviințarea. Instanța se va putea pronunța pe baza unui aviz medical special dat în acest sens.

(3) În cazul adopției, dispozițiile alin. (1) și (2) sunt aplicabile atât între cei care au devenit rude prin adopție, cât și între cei a căror rudenie firească a încetat prin efectul adopției.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 6 și 7 C. fam.

Căsătoria este oprită între tutore și persoana minoră care se află sub tutela sa.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 8 C. fam.

Este interzis să se căsă­torească alienatul mintal și debilul mintal.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 9 C. fam.
• LPA. Art. 211. În sensul NCC, precum și al legislației civile în vigoare, prin expresiile alienație mintală sau debilitate mintală se înțelege o boală psihică ori un handicap psihic ce determină incompetența psihică a persoanei de a acționa critic și predictiv privind consecințele social‑juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor și obligațiilor civile.

(1) Este interzisă căsătoria dintre persoane de același sex.

(2) Căsătoriile dintre persoane de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România.

(3) Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România.

(4) Dispozițiile legale privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European rămân aplicabile.

Căsătoria nu se încheie dacă viitorii soți nu declară că și‑au comunicat reciproc starea sănătății lor. Dispozițiile legale prin care este oprită căsătoria celor care suferă de anumite boli rămân aplicabile.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 10 C. fam.

(1) Căsătoria se cele­brează de către ofițerul de stare civilă, la sediul primăriei.

(2) Prin excepție, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un ofițer de stare civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau își au reședința viitorii soți, cu obligativitatea înștiințării primăriei de domiciliu sau de reședință a viitorilor soți, în vederea publicării.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 11 C. fam.

(1) Cei care vor să se căsă­torească vor face personal declarația de căsătorie, potrivit legii, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.

(2) În cazurile prevăzute de lege, declarația de căsătorie se poate face și în afara sediului primăriei.

(3) Atunci când viitorul soț este minor, părinții sau, după caz, tutorele vor face personal o declarație prin care încuviințează înche­ierea căsătoriei. Dispozițiile art. 272 alin. (5) rămân aplicabile.

(4) Dacă unul dintre viitorii soți, părinții sau tutorele nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, ei pot face decla­rația la primăria în a cărei rază teritorială își au domiciliul sau reședința, care o transmite, în termen de 48 de ore, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 12 C. fam.

(1) În declarația de căsătorie, viitorii soți vor arăta că nu există nici un impediment legal la căsătorie și vor menționa numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei, precum și regimul matrimonial ales.

(2) Odată cu declarația de căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege pentru încheierea căsătoriei.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 27 alin. (1) C. fam.

Viitorii soți pot conveni să își păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soț poate să își păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 27 alin. (2) C. fam.

(1) În aceeași zi cu primirea declarației de căsătorie, ofițerul de stare civilă dispune publicarea acesteia, prin afișarea în extras, într‑un loc special amenajat la sediul primăriei și pe pagina de internet a acesteia unde urmează să se încheie căsătoria și, după caz, la sediul primăriei unde celălalt soț își are domiciliul sau reședința.

(2) Extrasul din declarația de căsătorie cuprinde, în mod obligatoriu: data afișării, datele de stare civilă ale viitorilor soți și, după caz, încuviințarea părinților sau a tutorelui, precum și înștiințarea că orice persoană poate face opoziție la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afișării.

(3) Căsătoria se încheie după 10 zile de la afișarea declarației de căsătorie, termen în care se cuprind atât data afișării, cât și data încheierii căsătoriei.

(4) Primarul municipiului, al sectorului municipiului București, al orașului sau al comunei unde urmează a se încheia căsătoria poate să încuviințeze, pentru motive temeinice, încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului prevăzut la alin. (3).

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 13¹ C. fam.

În cazul în care căsătoria nu s‑a încheiat în termen de 30 de zile de la data afișării declarației de căsătorie sau dacă viitorii soți doresc să modifice declarația inițială, trebuie să se facă o nouă declarație de căsătorie și să se dispună publicarea acesteia.

(1) Orice persoană poate face opoziție la căsătorie, dacă există un impediment legal sau dacă alte cerințe ale legii nu sunt îndeplinite.

(2) Opoziția la căsătorie se face numai în scris, cu arătarea dovezilor pe care se întemeiază.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 14 C. fam.

Ofițerul de stare civilă refuză să celebreze căsătoria dacă, pe baza verificărilor pe care este obligat să le efectueze, a opozițiilor primite sau a informațiilor pe care le deține, în măsura în care acestea din urmă sunt notorii, constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

(1) Viitorii soți sunt obligați să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a‑și da consimțământul la căsătorie în mod public, în prezența a 2 martori, în fața ofițerului de stare civilă.

(2) Cu toate acestea, în cazurile prevăzute de lege, ofițerul de stare civilă poate celebra căsătoria și în afara sediului serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor, cu respectarea celorlalte condiții menționate la alin. (1).

(3) Persoanele care aparțin minorităților naționale pot solicita cele­brarea căsătoriei în limba lor maternă, cu condiția ca ofițerul de stare civilă sau cel care oficiază căsătoria să cunoască această limbă.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 16 C. fam.

(1) Martorii atestă faptul că soții și‑au exprimat consimțământul potrivit art. 287.

(2) Nu pot fi martori la încheierea căsătoriei incapabilii, precum și cei care din cauza unei deficiențe psihice sau fizice nu sunt apți să ateste faptele prevăzute la alin. (1).

(3) Martorii pot fi și rude sau afini, indiferent de grad, cu oricare dintre viitorii soți.

Căsătoria este încheiată în momentul în care, după ce ia consimțământul fiecăruia dintre viitorii soți, ofițerul de stare civilă îi declară căsătoriți.

(1) Este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată cu încălcarea dispozițiilor prevăzute la art. 271, 273, 274, 276 și art. 287 alin. (1).

(2) În cazul în care soțul unei persoane declarate moarte s‑a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună‑credință. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 19 și 22 C. fam.

(1) Căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovită de nulitate absolută.

(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soția a născut ori a rămas însărcinată.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 20 C. fam.

(1) Căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie este lovită de nulitate absolută.

(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea defi­nitivă a hotărârii judecătorești, a intervenit conviețuirea soților, soția a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei.

Orice persoană interesată poate introduce acțiunea în constatarea nulității absolute a căsătoriei. Cu toate acestea, procurorul nu poate introduce acțiunea după încetarea sau desfacerea căsătoriei, cu excepția cazului în care ar acționa pentru apărarea drepturilor minorilor sau a persoanelor puse sub interdicție.

(1) Este anulabilă căsătoria încheiată fără încuviințările sau autorizarea prevăzute la art. 272 alin. (2), (4) și (5).

(2)^[1]) Anulabilitatea poate fi invocată numai de cel a cărui încuviințare era necesară. Dispozițiile art. 46 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

^[1]) Teza a doua a alin. (2) al art. 297 este reprodusă astfel cum a fost rectificată în M. Of. nr. 246 din 29 aprilie 2013.

(1) Căsătoria poate fi anulată la cererea soțului al cărui consim­țământ a fost viciat prin eroare, prin dol sau prin violență.

(2) Eroarea constituie viciu de consimțământ numai atunci când privește identitatea fizică a viitorului soț.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 21 alin. (1) C. fam.

Este anulabilă căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ.

Căsătoria încheiată între tutore și persoana minoră aflată sub tutela sa este anulabilă.

• LPA. Art. 26. Existența tutelei constituie cauză de nulitate relativă a căsătoriei numai în cazul căsătoriilor încheiate după intrarea în vigoare a NCC.

(1) Anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni.

(2) În cazul prevăzut la art. 297, termenul curge de la data la care cei a căror încuviințare sau autorizare era necesară pentru înche­ierea căsătoriei au luat cunoștință de aceasta.

(3) În cazul nulității pentru vicii de consimțământ ori pentru lipsa discernământului, termenul curge de la data încetării violenței sau, după caz, de la data la care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa vremelnică a discernământului.

(4) În cazul prevăzut la art. 300, termenul curge de la data înche­ierii căsătoriei.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 21 alin. (2) C. fam.

Dreptul la acțiunea în anulare nu se transmite moștenitorilor. Cu toate acestea, dacă acțiunea a fost pornită de către unul dintre soți, ea poate fi conti­nuată de către oricare dintre moștenitorii săi.

(1) În cazurile prevăzute la art. 272 alin. (2), (4) și (5), anulabilitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, s‑au obținut încuviințările și autorizarea cerute de lege.

(2) Căsătoria nu poate fi anulată dacă soții au conviețuit timp de 6 luni de la data încetării violenței sau de la data descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a facultăților mintale.

(3) În toate cazurile, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, între timp, ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soția a născut ori a rămas însărcinată.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 20 C. fam.
• LPA. Art. 25. (1) Validitatea căsătoriei încheiate înainte de data intrării în vigoare a NCC se stabilește potrivit dispozițiilor legii în vigoare la data încheierii ei. (2) Cu toate acestea, în cazul în care, după intrarea în vigoare a NCC, a intervenit un fapt care, potrivit dispozițiilor acestuia, acoperă nulitatea, căsă­toria nu mai poate fi consta­tată nulă sau nu mai poate fi anulată după intrarea în vigoare a NCC. (3) În cazul în care faptul prin care se acoperă nulitatea presupune curgerea unui termen, căsătoria nu mai poate fi constatată nulă sau nu mai poate fi anulată după trecerea acelui termen de la data intrării în vigoare a NCC.

(1) Soțul de bună‑credință la înche­ierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situația unui soț dintr‑o căsătorie valabilă.

(2) În situația prevăzută la alin. (1), raporturile patrimoniale dintre foștii soți sunt supuse, prin asemănare, dispozițiilor privitoare la divorț.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 23 alin. (1) C. fam.

(1) Nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privința copiilor, care păstrează situația de copii din căsătorie.

(2) În ceea ce privește drepturile și obligațiile dintre părinți și copii se aplică, prin asemănare, dispozițiile privitoare la divorț.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 23 alin. (2) și art. 24 alin. (2) C. fam.

(1) Hotărârea judecătorească de constatare a nulității sau de anulare a căsătoriei este opozabilă terțelor persoane, în condițiile legii. Dispozițiile art. 291, 334 și 335 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(2) Nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă unei terțe persoane împotriva unui act încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soți, în afară de cazul în care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute de lege cu privire la acțiunea în constatarea nulității ori în anulare sau terțul a cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a căsătoriei. Dispozițiile art. 291, 334 și 335 sunt aplicabile în mod corespunzător și publicității acțiunii în constatarea nulității sau în anularea căsătoriei.

Bunurile dobândite în timpul regi­mului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 30 alin. (1) C. fam.

Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț:

1. a) bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
2. b) bunurile de uz personal;
3. c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comu­nitatea de bunuri;
4. d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le‑a înregistrat;
5. e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și alte asemenea bunuri;
6. f) indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți;
7. g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și bunul dobândit în schimbul acestora;
8. h) fructele bunurilor proprii.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 31 C. fam.
• LPA. Art. 33. Dispozițiile art. 340 și 341 NCC sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC, ori de câte ori actul juridic sau faptul juridic în temeiul căruia a fost dobândit bunul intervine după această dată.

Veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale și altele asemenea, precum și veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanța privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunității.

• LPA. A se vedea art. 33 LPA (sub art. 340 NCC).

Fiecare soț poate folosi, administra și dispune liber de bunurile sale proprii, în condițiile legii.

(1) Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.

(2) Dovada că un bun este propriu se poate face între soți prin orice mijloc de probă. În cazul prevăzut la art. 340 lit. a), dovada se face în condițiile legii.

(3) Pentru bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei, înainte de încheierea acesteia se întocmește un inventar de către notarul public sau sub semnătură privată, dacă părțile convin astfel. În lipsa inventarului, se prezumă, până la proba contrară, că bunurile sunt comune.

• VECHEA REGLEMENTARE:

– art. 30 alin. (3) C. fam.;

– art. 5 D. nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului Familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 9 din 31 ianuarie 1954).

Oricare dintre soți poate cere să se facă mențiune în cartea funciară ori, după caz, în alte registre de publicitate prevăzute de lege despre apartenența unui bun la comunitate.

(1) Fiecare soț are dreptul de a folosi bunul comun fără consimțământul expres al celuilalt soț. Cu toate acestea, schimbarea destinației bunului comun nu se poate face decât prin acordul soților.

(2) De asemenea, fiecare soț poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum și acte de dobândire a bunurilor comune.

(3) Dispozițiile art. 322 rămân aplicabile.

(4) În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr‑un act juridic, soțul care nu a parti­cipat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune‑interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună‑credință.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 35 alin. (1) C. fam.
• LPA. Art. 34. Dispozițiile art. 345‑350 NCC sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC, dacă actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit după această dată.

(1) Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soți.

(2) Cu toate acestea, oricare dintre soți poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalități de publicitate. Dispozițiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.

(3) Sunt, de asemenea, exceptate de la prevederile alin. (1) darurile obișnuite.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 35 alin. (2) C. fam.
• LPA. A se vedea art. 34 LPA (sub art. 345 NCC).

(1) Actul încheiat fără consimță­mântul expres al celuilalt soț, atunci când el este necesar potrivit legii, este anulabil.

(2) Terțul dobânditor care a depus diligența necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulității. Dispozițiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.

• LPA. A se vedea art. 34 LPA (sub art. 345 NCC).

Bunurile comune pot face obiectul unui aport la societăți, asociații sau fundații, în condițiile legii.

• LPA. A se vedea art. 34 LPA (sub art. 345 NCC).

(1) Sub sancțiunea prevăzută la art. 347, niciunul dintre soți nu poate singur, fără consimțământul scris al celuilalt soț, să dispună de bunurile comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea de părți sociale ori, după caz, de acțiuni. În cazul societăților comerciale ale căror acțiuni sunt tranzacționate pe o piață reglementată, soțul care nu și‑a dat consimțământul scris la întrebuințarea bunurilor comune nu poate pretinde decât daune‑interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terți.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), calitatea de asociat este recu­noscută soțului care a aportat bunul comun, dar părțile sociale sau acțiunile sunt bunuri comune. Soțul asociat exercită singur drepturile ce decurg din această calitate și poate realiza singur transferul părților sociale ori, după caz, al acțiunilor deținute.

(3) Calitatea de asociat poate fi recunoscută și celuilalt soț, dacă acesta și‑a exprimat voința în acest sens. În acest caz, fiecare dintre soți are calitatea de asociat pentru părțile sociale sau acțiunile atribuite în schimbul a jumătate din valoarea bunului, dacă, prin convenție, soții nu au stipulat alte cote‑părți. Părțile sociale sau acțiunile ce revin fiecăruia dintre soți sunt bunuri proprii.

• LPA. A se vedea art. 34 LPA (sub art. 345 NCC).

Fiecare soț poate dispune prin legat de partea ce i s‑ar cuveni, la încetarea căsătoriei, din comunitatea de bunuri.

• LPA. A se vedea art. 34 LPA (sub art. 345 NCC).

Soții răspund cu bunurile comune pentru:

1. a) obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;
2. b) obligațiile pe care le‑au contractat împreună;
3. c) obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei;
4. d) repararea prejudiciului cauzat prin însușirea, de către unul dintre soți, a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 32 C. fam.
• LPA. Art. 35. Dispozițiile art. 351‑354 NCC sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC, dacă datoria s‑a născut după această dată.

(1) În măsura în care obligațiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soții răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota‑parte ce i‑ar reveni din comunitate dacă lichidarea s‑ar face la data plății datoriei.

(2) Soțul care a plătit datoria comună în condițiile alin. (1) are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt soț până la acoperirea integrală a creanțelor pe care acesta i le datorează.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 34 C. fam.
• LPA. A se vedea art. 35 LPA (sub art. 351 NCC).

(1) Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți.

(2) Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, creditorul său personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanței sale.

(3) Bunurile astfel împărțite devin bunuri proprii.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 33 C. fam.
• LPA. A se vedea art. 35 LPA (sub art. 351 NCC).

Veniturile din muncă ale unui soț, precum și cele asi­milate acestora nu pot fi urmărite pentru datoriile comune asumate de către celălalt soț, cu excepția celor prevăzute la art. 351 lit. c).

• LPA. A se vedea art. 35 LPA (sub art. 351 NCC).

(1) La încetarea comunității, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial.

(2) Până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privința bunurilor, cât și în privința obli­gațiilor.

(3) Când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soți, lichidarea se face între soțul supra­viețuitor și moștenitorii soțului decedat. În acest caz, obligațiile soțului decedat se divid între moștenitori proporțional cu cotele ce le revin din moștenire.

Dacă regimul comunității de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, foștii soți rămân coproprietari în devălmășie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei‑părți ce revine fiecăruia.

(1) În cadrul lichidării comunității, fiecare dintre soți preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune și la regularizarea datoriilor.

(2) În acest scop, se determină mai întâi cota‑parte ce revine fiecărui soț, pe baza contribuției sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soții au avut o contribuție egală.

(3) Dispozițiile art. 364 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

(1) În timpul regimului comunității, bunurile comune pot fi împărțite, în tot sau în parte, prin act încheiat în formă autentică notarială, în caz de bună învoială, ori pe cale judecătorească, în caz de neînțelegere.

(2) Prevederile art. 357 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

(3) Bunurile atribuite fiecărui soț prin partaj devin bunuri proprii, iar bunurile neîmpărțite rămân bunuri comune.

(4) Regimul comunității nu încetează decât în condițiile legii, chiar dacă toate bunurile comune au fost împărțite potrivit acestui articol.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 36 alin. (2) C. fam.
• LPA. Art. 36. (1) Dispozițiile art. 358 NCC sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC, dacă actul de împărțire a bunurilor comune se încheie după această dată. (2) În cazul cererilor de împărțire a bunurilor comune aflate în curs de judecată în primă instanță la data intrării în vigoare a NCC, instanța de judecată poate dispune împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, fără a mai fi necesară examinarea motivelor temeinice.

Orice convenție contrară dispozițiilor pre­zentei secțiuni este lovită de nulitate absolută, în măsura în care nu este compatibilă cu regimul comunității convenționale.

(1) Fiecare dintre soți este proprietar exclusiv în privința bunurilor dobân­dite înainte de încheierea căsătoriei, precum și a celor pe care le dobândește în nume propriu după această dată.

(2) Prin convenție matrimonială, părțile pot stipula clauze privind lichidarea acestui regim în funcție de masa de bunuri achiziționate de fiecare dintre soți în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanța de participare. Dacă părțile nu au convenit altfel, creanța de participare reprezintă jumătate din diferența valorică dintre cele două mase de achiziții nete și va fi datorată de către soțul a cărui masă de achiziții nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură.

(1) La adoptarea acestui regim, notarul public întocmește un inventar al bunurilor mobile proprii, indiferent de modul lor de dobândire.

(2) Se poate întocmi un inventar și pentru bunurile mobile dobândite în timpul separației de bunuri.

(3) În toate cazurile, pentru opozabilitate față de terți, inventarul se anexează la convenția matrimonială, supunându‑se acelorași formalități de publicitate ca și convenția matrimonială.

(4) În lipsa inventarului se prezumă, până la proba contrară, că dreptul de proprietate exclusivă aparține soțului posesor.

(5) Dacă bunul a fost dobândit printr‑un act juridic supus, potrivit legii, unei condiții de formă pentru validitate ori unor cerințe de publicitate, dreptul de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplinește formele cerute de lege.

(1) Bunurile dobândite împreună de soți aparțin acestora în proprietate comună pe cote‑părți, în condițiile legii.

(2) Dovada coproprietății se face în condițiile art. 361, care se aplică în mod corespunzător.

(1) Soțul care se folosește de bunurile celuilalt soț fără împotrivirea acestuia din urmă are obligațiile unui uzufructuar, cu excepția celor prevăzute la art. 723, 726 și 727. El este dator să restituie numai fructele existente la data solicitării lor de către celălalt soț sau, după caz, la data încetării ori schimbării regimului matrimonial.

(2) Dacă unul dintre soți încheie singur un act prin care dobândește un bun, folosindu‑se, în tot sau în parte, de bunuri aparținând celuilalt soț, acesta din urmă poate alege, în proporția bunurilor proprii folosite fără acordul său, între a reclama pentru sine proprietatea bunului achiziționat și a pretinde daune‑interese de la soțul dobânditor. Proprietatea nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soțul dobânditor să dispună de bunul dobândit, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut că bunul a fost achiziționat de către soțul vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt soț.

(1) Niciunul dintre soți nu poate fi ținut de obli­gațiile născute din acte săvârșite de celălalt soț.

(2) Cu toate acestea, soții răspund solidar pentru obligațiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor.

La încetarea regimului separației de bunuri, fiecare dintre soți are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul față de celălalt.

Regimul comunității convenționale se aplică atunci când, în condițiile și limitele prevăzute în prezenta secțiune, se derogă, prin convenție matrimonială, de la dispozițiile privind regimul comunității legale.

În cazul în care se adoptă comunitatea convențională, convenția matrimonială se poate referi la unul sau mai multe dintre următoarele aspecte:

1. a) includerea în comunitate, în tot ori în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepția bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) și c);
2. b) restrângerea comunității la bunurile sau datoriile anume deter­minate în convenția matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepția obligațiilor prevăzute la art. 351 lit. c);
3. c) obligativitatea acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soți se află în imposibilitate de a‑și exprima voința sau se opune în mod abuziv, celălalt soț poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă;
4. d) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunității;
5. e) modalități privind lichidarea comunității convenționale.

În măsura în care prin convenție matrimonială nu se prevede altfel, regimul juridic al comunității convenționale se completează cu dispozițiile legale privind regimul comunității legale.

• LPA. Art. 38. Dispozițiile art. 370‑372 NCC privind separația judiciară de bunuri sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC, dacă actele prin care se pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei sunt încheiate de unul dintre soți după această dată.

• LPA. Art. 41. Dispozițiile NCC privind divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin pro­cedură notarială sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC.