Noul Cod civil

Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 5 alin. (2) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 7 alin. (1) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).
• JURISPRUDENŢĂ. Dec. ICCJ (SCAF) nr. 6794/2013 (www.scj.ro): „Capacitatea procesuală de folosinţă este acea condiţie de exerciţiu a acţiunii civile constând în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii procesuale civile. Această capacitate este o reflectare în plan procesual a capacităţii civile de exerciţiu. În cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosinţă, aşa cum se statuează de art. 35 NCC, începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia, putând fi limitată numai în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege”.

Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu. Dispoziţiile art. 412 referitoare la timpul legal al concepţiunii sunt aplicabile.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 7 alin. (2) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 5 alin. (3) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

(1) Capacitatea de exerciţiu deplină începe la data când persoana devine majoră.

(2) Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 8 alin. (1) şi (2) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

(1) Minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu.

(2) În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună‑credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 8 alin. (3) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recu­noaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându‑se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie.

(1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă.

(2) Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Încuviinţarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului.

(3) Cu toate acestea, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 9 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

(1) Minorul poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul.

(2) În acest caz, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 10 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).
• DISPOZIŢII CONEXE. CM: „Art. 13. (1) Persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani. (2) Persoana fizică poate încheia un contract de muncă în calitate de salariat şi la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinţilor sau al reprezentanţilor legali, pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoş­tinţele sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională. (3) Încadrarea în muncă a persoanelor sub vârsta de 15 ani este interzisă. (…) (5) Încadrarea în muncă în locuri de muncă grele, vătămătoare sau periculoase se poate face după împlinirea vârstei de 18 ani; aceste locuri de muncă se stabilesc prin hotărâre a Guvernului”.

(1) În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exerciţiu:

1. a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
2. b) interzisul judecătoresc.

(2) Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de repre­zentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege. Dispoziţiile art. 42 alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător.

(3) Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor.

(4) Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute şi de reprezentantul său legal, afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i‑ar permite acest lucru.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 11 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

(1) Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin. (3) şi la art. 43 alin. (3), precum şi actele făcute de tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt anulabile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu.

(2) Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate invoca şi singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicţie judecătorească.

Simpla declaraţie că este capabil să con­tracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului. Dacă însă a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate menţine contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă adecvată.

(1) Persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului sau celui pus sub interdicţie judecătorească incapacitatea acestuia.

(2) Acţiunea în anulare poate fi exercitată de reprezentantul legal, de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, precum şi de ocrotitorul legal.

(3) Atunci când actul s‑a încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă, necesară potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării acţiunii în anulare.

• VECHIUL CC: art. 952.

Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capa­‑
citate de exerciţiu restrânsă nu este obligată la restituire decât în limita folosului realizat. Dispoziţiile art. 1.635‑1.649 se aplică în mod corespunzător.

• VECHIUL CC: art. 1.164.

Minorul devenit major poate confirma actul făcut singur în timpul minorităţii, atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat. După descărcarea tutorelui, el poate, de asemenea, să confirme actul făcut de tutorele său fără respectarea tuturor formalităţilor cerute pentru încheierea lui valabilă. În timpul minorităţii, confirmarea actului anulabil se poate face numai în condiţiile
art. 1.263 şi 1.264.

(1) În cazul în care o persoană este dispărută şi există indicii că a încetat din viaţă, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă.

(2) Dacă data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul prevăzut în alin. (1) se socoteşte de la sfârşitul lunii în care s‑au primit ultimele informaţii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 16 alin. (2) şi art. 17 alin. (1) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

(1) Cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundaţiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într‑o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia.

(2) Dacă ziua în care a intervenit împrejurarea când a avut loc dispariţia nu poate fi stabilită, sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 49 alin. (2).

(3) Atunci când este sigur că decesul s‑a produs, deşi cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aştepta împlinirea vreunui termen de la dispariţie.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 16 alin. (3) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Soluţionarea cererii de declarare a morţii se face potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.

(1) Cel declarat mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit‑o ca fiind aceea a morţii. Dacă hotărârea nu arată şi ora morţii, se socoteşte că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morţii.

(2) În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art. 49 sau 50, după caz.

(3) Instanţa judecătorească poate rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor alin. (1) şi (2), dacă se dovedeşte că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată. În acest caz, data morţii este cea stabilită prin hotărârea de rectificare.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 18 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 19 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of.
  nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

(1) Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s‑a declarat moartea.

(2) Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le îna­poieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 20 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Orice persoană interesată poate cere oricând anularea hotărârii declarative de moarte, în cazul în care se descoperă certificatul de deces al celui declarat mort.

Plata făcută moştenitorilor legali sau legatarilor unei persoane, care reapare ulterior hotărârii declarative de moarte, este valabilă şi liberatorie, dacă a fost făcută înainte de radierea din registrul de stare civilă a menţiunii privitoare la deces, cu excepţia cazului în care cel care a făcut plata a cunoscut faptul că persoana declarată moartă este în viaţă.

Moştenitorul aparent care află că persoana care a fost declarată decedată prin hotărâre judecătorească este în viaţă păstrează posesia bunurilor şi dobândeşte fructele acestora, cât timp cel reapărut nu solicită restituirea lor.

(1) Orice persoană are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieţii private, precum şi alte asemenea drepturi recunoscute de lege.

(2) Aceste drepturi nu sunt transmisibile.

• LPA. Art. 13. (1) Drepturile personalităţii sunt supuse legii în vigoare la data exercitării lor. (2) Orice atingere adusă drepturilor personalităţii este supusă legii în vigoare la data săvârşirii acesteia.

Orice persoană are dreptul la nume, la domiciliu, la reşedinţă, precum şi la o stare civilă, dobândite în condiţiile legii.

Persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.

(1) Viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi psi­hică a oricărei persoane sunt garantate şi ocrotite în mod egal de lege.

(2) Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau al ştiinţei.

• CEDO. Art. 2. Dreptul la viaţă. 1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. (…)

CEDO–5325/03 (hot. Voiculescu c. România): „3. Reclamanta susţine în special că ancheta cu privire la circumstanţele decesului mamei sale, lovită de un camion militar prost întreţinut în timp ce traversa strada conform codului rutier, nu a fost efectivă. (…) 32. Or, în speţă, ancheta judiciară a început la data de 25 martie 1998 şi s‑a încheiat abia la data de 13 octombrie 2005, adică după 7 ani şi 7 luni. Pe deasupra, ea s‑a încheiat cu o soluţie de scoatere de sub urmărire penală care a pus capăt constituirii în parte civilă a reclamantei, fără ca problema răspunderii pentru accidentul care a dus la decesul mamei sale să fi fost elucidată, inclusiv sub aspectul răspunderii obiective a autorităţilor militare, ceea ce aruncă o îndoială asupra posibilităţii acesteia de a obţine o despăgubire pentru prejudiciul suferit (…). 33. Curtea apreciază că durata anchetei şi soluţiile repetate de restituire a cauzei în vederea completării urmăririi penale datorate modului în care aceasta s‑a desfăşurat sunt imputabile autorităţilor. Mai mult, în circumstanţe cum sunt cele în speţă, în care nu se contestă că accidentul a fost produs de un camion militar condus de un militar aflat în exerciţiul funcţiilor sale, este de aşteptat o rigoare mai mare din partea autorităţilor în ancheta desfăşurată cu privire la cauzele incidentului şi identificarea vinovaţilor. 34. În ceea ce o priveşte pe reclamantă, ea a dat dovadă de diligenţă fără a abuza de căile de atac puse la dispoziţia sa, iar plângerile sale repetate împotriva soluţiilor de scoatere de sub urmărire penală au fost toate admise. Pe deasupra, deşi caracterul efectiv al anchetei trebuie să fie asigurat de autorităţi, şi nu să se bazeze pe vigilenţa părţii civile, Curtea observă că reclamanta a mers până acolo încât a contestat în faţa instanţelor soluţia de scoatere de sub urmărire penală imediat ce calea de atac împotriva acestei soluţii a devenit efectivă (…). 35. În fine, Curtea constată că, la data evenimentelor, procurorii militari erau, la fel ca şi inculpaţii, militari activi şi că, în aceste condiţii, făceau parte dintr‑o structură militară întemeiată pe principiul subordonării ierarhice. Or, ţinând cont mai ales de faptul că persoana care conducea camionul se afla în exerciţiul funcţiilor sale, această legătură de tip instituţional reprezintă, în speţă, o lipsă de independenţă şi de imparţialitate a procurorului militar în instrumentarea anchetei (…). 36. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că ancheta judiciară condusă în speţă nu poate fi considerată efectivă” (M. Of. nr. 392 din 10 iunie 2009).

CEDO‑40.890/04 (dec. Drăganschi c. România): „26. (…) când se pune problema anchetării unei neglijenţe, o cale judiciară civilă sau disciplinară, singură ori paralelă cu o acţiune în faţa instanţelor penale, poate fi suficientă pentru a stabili responsabilităţile în speţă şi, dacă se impune, pentru a obţine aplicarea sancţiunii civile necesare, precum plata de despăgubiri (…)” (M. Of. nr. 143 din 25 februarie 2011).

CEDO‑11385/05 (hot. Baldovin c. România): „3. Reclamanta afirmă că nu a beneficiat, în urma decesului fiicei sale, de o anchetă efectivă, aşa cum prevede, în opinia sa, art. 2 din Convenţie. (…) 21. Guvernul (…) susţine că, în caz de deces din cauză de neglijenţă medicală, sistemul naţional oferă părţilor vătămate posibilitatea de a deschide, din oficiu, o procedură penală, precum şi de a introduce o acţiune civilă în faţa instanţelor civile. În final, Guvernul precizează că, în cazul în care un medic a fost găsit vinovat de o instanţă civilă, împotriva acestuia se poate iniţia o procedură disciplinară. (…) 27. Referitor la calea unei acţiuni civile pentru acordarea de daune‑interese indicată de Guvern, Curtea reaminteşte că (…), la momentul faptelor, răspunderea medicală avea în dreptul român un caracter subiectiv şi se baza pe eroarea medicală a persoanei în cauză. Curtea a hotărât că, întrucât cercetările penale au fost incomplete şi insuficiente în sensul că nu au permis autorităţilor să ajungă la o concluzie clară cu privire la chestiunea dacă o eroare medicală a fost comisă sau nu, o acţiune civilă era, dacă nu sortită eşecului, atunci cel puţin aleatorie (…). Curtea observă, în special, că Guvernul nu a prezentat nicio hotărâre a unei instanţe naţionale care să demonstreze că, la momentul faptelor, un membru al personalului medical ar fi putut fi obligat, în împrejurări asemănătoare, la plata de daune‑interese ori să i se aplice o sancţiune disciplinară” (M. Of. nr. 10 din 5 ianuarie 2012).

Art. 3. Interzicerea torturii. Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

CEDO‑41138/98 şi 64320/01 (hot. Moldovan ş.a. c. România): „3. Reclamanţii au invocat în special faptul că distrugerea bunurilor lor în timpul unei revolte care a avut loc în data de 20 sep. 1993 şi consecinţele care au decurs din aceasta au reprezentat o încălcare de către statul pârât a obligaţiilor ce‑i revin în temeiul art. 3, 6, 8 şi 14 din Convenţie, care garantează, între altele, dreptul de a nu fi supus tratamentelor inumane sau degradante, accesul la instanţă în vederea stabilirii corecte a drepturilor şi libertăţilor civile, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, precum şi a domiciliului şi dreptul de a nu fi discriminat în exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. (…) 1. Principii generale. (…). 98. Obligaţia înaltelor părţi contractante instituită de art. 1 din Convenţie de a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Convenţie, coroborată cu art. 3, impune statelor părţi să ia măsuri de natură să asigure că indivizii aflaţi sub jurisdicţia lor nu sunt supuşi unor rele tratamente, inclusiv aplicate de către particulari (…). 99. Art. 3 CEDO consacră una dintre valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. El interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante, indiferent de circumstanţe sau de comportamentul victimei (…). 100. Potrivit jurisprudenţei Curţii, relele tratamente aplicate victimei trebuie să atingă un prag minim de gravitate pentru a cădea sub incidenţa art. 3. Aprecierea gravităţii minime este relativă. Ea depinde de numeroşi factori, precum durata tratamentului aplicat, efectele sale fizice şi psihice asupra persoanei care le‑a suferit, iar, în unele situaţii, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei (…). 101. Curtea a reţinut tratamentul ca fiind «inuman» în situaţia în care, inter alia, a fost premeditat, fiind aplicat pe durata mai multor ore, şi a provocat fie leziuni corporale, fie suferinţe intense de natură psihică sau mentală. Tratamentul a fost calificat ca fiind «degradant» întrucât a cauzat victimelor sentimente de teamă, de nelinişte şi de inferioritate, de natură a le umili şi a le înjosi (…). Pentru a decide dacă un anumit tratament este sau nu degradant în sensul art. 3, Curtea examinează dacă scopul aplicării lui este acela de a umili sau înjosi victima şi dacă, prin efectele produse, a fost adusă o atingere personalităţii acesteia, într‑o manieră incompatibilă cu art. 3 (…). Cu toate acestea, absenţa unui asemenea scop nu ar putea exclude într‑o manieră definitivă constatarea unei încălcări a art. 3 (…). 2. Aplicarea în speţă a principiilor sus‑menţionate. (…) 110. Mai mult chiar, reţine că elemente precum condiţiile locative ale reclamanţilor aferente ultimilor 10 ani, în special supraaglomerarea şi mediul neigienic, şi efectele acestora asupra sănătăţii şi bunăstării reclamanţilor, coroborate cu perioada îndelungată pe parcursul căreia reclamanţii au fost nevoiţi să trăiască în asemenea condiţii şi cu atitudinea generală a autorităţilor, au cauzat acestora suferinţe psihice intense, prin aceasta aducând atingere demnităţii lor umane şi creându‑le sentimente de natură a‑i umili şi înjosi. 111. De asemenea, referirile la onestitatea reclamanţilor şi la modul acestora de viaţă, efectuate de unele autorităţi publice învestite cu soluţionarea plângerilor reclamanţilor (…) par a fi, dată fiind absenţa oricărei fundamentări, esenţialmente discriminatorii. În acest context, Curtea reaminteşte că orice discriminare rasială poate constitui prin ea însăşi un tratament degradant, în sensul art. 3 din Convenţie (…). Asemenea observaţii trebuie apreciate ca fiind un factor agravant în analiza plângerii reclamanţilor referitoare la încălcarea art. 3 din Convenţie. (…) 113. În lumina celor expuse anterior, Curtea apreciază că discriminarea etnică la care reclamanţii au fost supuşi în mod public prin modul de soluţionare a petiţiilor acestora de către autorităţi, precum şi condiţiile locative ale reclamanţilor aduc atingere demnităţii lor umane, constituind, în lumina circumstanţelor cauzei, tratamente degradante în sensul art. 3 din Convenţie” (M. Of. nr. 317 din 10 aprilie 2006).

CEDO‑10778/02 (hot. Niţă c. România): „3. Reclamanţii susţin în special că au suferit rele tratamente din partea poliţiştilor şi că nu au beneficiat de o anchetă efectivă împotriva agenţilor statului în cauză, care au rămas nepedepsiţi. (…) 50. Nici instanţele naţionale nu s‑au pronunţat cu privire la circumstanţa, incontestabilă totuşi în lumina declaraţiilor unuia dintre poliţiştii care au condus cercetările, că reclamanţii ar fi fost legaţi cu cătuşe de piciorul mesei la care erau chemaţi să dea depoziţii. Or, şi aici era vorba de un element esenţial care, în ciuda decesului unuia dintre poliţişti, ar fi putut să le deschidă părţilor interesate calea unei acţiuni în răspundere civilă îndreptată împotriva statului pentru faptele comise de prepuşii săi în exerciţiul funcţiunii lor” (M. Of. nr. 30 din 14 ianuarie 2010).

• CDFUE. Art. 2. Dreptul la viaţă. (1) Orice persoană are dreptul la viaţă. (…) Art. 3. Dreptul la integritate al persoanei. (1) Orice persoană are dreptul la integritate fizică şi psihică. (2) În domeniile medicinei şi biologiei trebuie respectate în special: a) consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză al persoanei interesate, în conformitate cu procedurile prevăzute de lege; b) interzicerea practicilor de eugenie, în special a celor care au drept scop selecţia persoanelor; c) interzicerea utilizării corpului uman şi a părţilor sale, ca atare, ca sursă de profit; d) interzicerea clonării fiinţelor umane în scopul reproducerii. Art. 4. Interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.

(1) Nimeni nu poate aduce atingere speciei umane.

(2) Este interzisă orice practică eugenică prin care se tinde la organizarea selecţiei persoanelor.

• CDFUE. A se vedea art. 3 alin. (2) lit. b) CDFUE (sub art. 61 NCC).

(1) Sunt interzise orice intervenţii medicale asupra caracterelor genetice având drept scop modificarea descendenţei persoanei, cu excepţia celor care privesc prevenirea şi tratamentul maladiilor genetice.

(2) Este interzisă orice intervenţie având drept scop crearea unei fiinţe umane genetic identice unei alte fiinţe umane vii sau moarte, precum şi crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare.

(3) Utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului viitorului copil decât în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia.

• CDFUE. A se vedea art. 3 alin. (2) lit. d) CDFUE (sub art. 61 NCC).

(1) Corpul uman este inviolabil.

(2) Orice persoană are dreptul la integritatea sa fizică şi psihică. Nu se poate aduce atingere integrităţii fiinţei umane decât în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.

• CDFUE. A se vedea art. 3 alin. (1) CDFUE (sub art. 61 NCC).

(1) Examenul caracteristicilor genetice ale unei persoane nu poate fi întreprins decât în scopuri medicale sau de cercetare ştiinţifică, efectuate în condiţiile legii.

(2) Identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale gene­tice nu poate fi efectuată decât în cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale, după caz, sau în scopuri medicale ori de cercetare ştiinţifică, efectuate în condiţiile legii.

Orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patri­moniale corpului uman, elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolută, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege.

• DISPOZIŢII CONEXE. A se vedea art. 144 alin. (1) lit. e) L. nr. 95/2006 (sub art. 68 NCC).
• CDFUE. A se vedea art. 3 alin. (2) lit. c) CDFUE (sub art. 61 NCC).

Nicio persoană nu poate fi supusă expe­ri­enţelor, testelor, prelevărilor, tratamentelor sau altor intervenţii în scop terapeutic ori în scop de cercetare ştiinţifică decât în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.

(1) Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la donatori în viaţă se fac exclusiv în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil şi expres al acestora şi numai după ce au fost informaţi, în prealabil, asupra riscurilor intervenţiei. În toate cazurile, donatorul poate reveni asupra consimţământului dat, până în momentul prelevării.

(2) Se interzice prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la minori, precum şi de la persoanele aflate în viaţă, lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr‑un alt motiv similar, în afara cazurilor expres prevăzute de lege.

• DISPOZIŢII CONEXE. L. nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, rep. (M. Of. nr. 652 din data de 28 august 2015; cu modif. ult.): „Art. 144. (1) Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la donatorul în viaţă se face în următoarele condiţii: a) prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană, în scop terapeutic, se poate efectua de la persoane majore în viaţă, având capacitate de exerciţiu deplină, după obţinerea consimţământului informat, scris, liber, prealabil şi expres al acestora, conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătăţii. Se interzice prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de la persoane fără discernământ; b) consimţământul se semnează numai după ce donatorul a fost informat de medic, asistentul social sau alte persoane cu pregătire de specialitate asupra eventualelor riscuri şi consecinţe pe plan fizic, psihic, familial, profesional şi social, rezultate din actul prelevării; c) donatorul poate reveni asupra consimţământului dat, până în momentul prelevării; d) prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană ca urmare a exercitării unei constrângeri de natură fizică sau morală asupra unei persoane sunt interzise;
  e) donarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană nu pot face obiectul unor acte şi fapte juridice în scopul obţinerii unui folos material sau de altă natură; f) donatorul şi primitorul vor semna un înscris autentic prin care declară că donarea se face în scop umanitar, are caracter altruist şi nu constituie obiectul
  unor acte şi fapte juridice în scopul obţinerii unui folos material sau de artă natură, conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătăţii; g) donatorul va fi scutit de plata spitalizării/spitalizărilor aferente donării, precum şi a costurilor aferente controalelor medicale periodice postdonare. (2) Centrele de prelevare şi cele de transplant vor păstra o evidenţă a donatorilor vii care au donat în centrul respectiv, în conformitate cu dispo­ziţiile naţionale privind protecţia datelor cu caracter personal şi confidenţialitatea statistică.
  (3) Monitorizarea donatorilor vii include controalele medicale periodice obligatorii care se vor realiza la o lună, 3 luni, 6 luni şi un an postdonare, iar ulterior la nevoie justificată. Art. 145. (1) Se interzice prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de la potenţiali donatori minori în viaţă, cu excepţia cazurilor prevăzute în prezenta lege. (2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul în care donatorul este minor şi este rudă de până la gradul al IV-lea cu primitorul, prelevarea de celule stem hematopoietice medulare sau periferice se face în următoarele condiţii:
  a) prele­varea de celule stem hematopoietice medulare sau periferice de la minori se poate face numai cu con­simţământul minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, şi cu acordul scris al ocrotitorului legal, respectiv al părinţilor, tutorelui sau al curatorului, conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătăţii. Dacă minorul nu a împlinit vârsta de 10 ani, prelevarea se poate face cu acordul ocrotitorului legal;
  b) în cazul donatorului care are cel puţin 10 ani, consimţământul acestuia, scris sau verbal, se exprimă în faţa preşedintelui tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul centrului unde se efectuează transplantul sau al tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială locuieşte donatorul, după efectuarea obligatorie a unei anchete psihosociale de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului.
  (3) Refuzul scris sau verbal al minorului împiedică orice prelevare”.

La cererea persoanei interesate, instanţa poate lua toate măsurile necesare pentru a împiedica sau a face să înceteze orice atingere ilicită adusă integrităţii corpului uman, precum şi pentru a dispune repararea, în condiţiile prevăzute la art. 252‑256, a daunelor materiale şi morale suferite.

(1) Orice persoană are dreptul la libera exprimare.

(2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.

• CEDO. Art. 10. Libertatea de exprimare. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într‑o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

CEDO‑28.871/1995 (hot. Constantinescu c. România): „72. Chiar dacă aprecierile reclamantului au fost puse în contextul unei dezbateri asupra independenţei sindicatelor şi asupra funcţionării administraţiei justiţiei, vizând deci un interes public, există totuşi anumite limite în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare. În ciuda rolului special pe care l‑a avut reclamantul în calitate de reprezentant al unui sindicat, trebuia să acţioneze în limitele stabilite, mai ales cu scopul «protejării reputaţiei sau drepturilor altor persoane», inclusiv a dreptului la prezumţia de nevinovăţie. Prin urmare, trebuie stabilit în ce măsură reclamantul a depăşit limitele admise pentru exprimarea unei opinii critice. 73. În opinia Curţii expresia «delapidator» desemnează acele persoane care au fost condamnate pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare şi era de natură să le ofenseze pe cele 3 părţi vătămate, deoarece nu fuseseră condamnate de nici o instanţă. 74. Curtea apreciază că reclamantul putea să îşi formuleze opiniile critice şi astfel să contribuie la o discuţie publică liberă asupra problemelor sindicale fără a folosi cuvântul «delapidator». 75. În acel moment interesul legitim al statului de a proteja reputaţia celor 3 cadre didactice nu ar fi intrat în conflict cu interesul reclamantului de a contribui la dezbaterea menţionată mai sus. 76. Prin urmare, Curtea este convinsă că motivele invocate de autorităţile naţionale erau «pertinente şi suficiente» în sensul alin. 2 al art. 10. 77. În plus, Curtea constată că, date fiind circumstanţele cauzei, atingerea adusă dreptului la libertatea de exprimare a fost proporţională cu scopul legitim urmărit. Într‑adevăr, pedeapsa aplicată de 50.000 de lei amendă penală şi obligarea reclamantului la plata a câte 500.000 lei pentru fiecare cadru didactic, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral, nu sunt exagerate” (M. Of. nr. 279 din 30 mai 2001).

CEDO‑19452/02 (hot. Andreescu c. România): „3. Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare ca urmare a condamnării sale sub aspect penal şi civil pentru calomnie, precum şi de încălcarea dreptului său la un proces echitabil, în condiţiile în care a fost condamnat de către instanţa de recurs fără a fi audiat, după ce a fost achitat în primă instanţă. (…) 84. În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu se poate substitui instanţelor interne competente, ci ea trebuie să verifice prin prisma art. 10 CEDO hotărârile pe care acestea le‑au pronunţat în virtutea puterii lor de apreciere. De aici nu rezultă că ea ar trebui să se limiteze la a cerceta dacă statul pârât a utilizat această putere cu bună‑credinţă, cu grijă şi în mod rezonabil; Curtea trebuie să analizeze ingerinţa în litigiu în lumina ansamblului cauzei, inclusiv din perspectiva amplorii afirmaţiilor imputate reclamantului şi a contextului în care acesta le‑a emis (…). 85. În special, Curţii îi revine sarcina să determine dacă motivele invocate de către autorităţile naţionale pentru a justifica ingerinţa apăreau drept «pertinente şi suficiente» şi dacă măsura incriminată era «proporţională cu scopurile legitime urmărite» (…). În acest demers, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au aplicat, bazându‑se pe o apreciere acceptabilă a faptelor pertinente, nişte reguli conforme principiilor consacrate de art. 10 CEDO (…). 86. Curtea trebuie, de altfel, să verifice dacă autorităţile interne au asigurat un just echilibru între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10 CEDO, şi, pe de altă parte, cea a dreptului la reputaţia persoanelor implicate în cauză, care, în calitate de element al vieţii private, este protejat de art. 8 CEDO (…). 87. În speţă, remarcând calitatea de publicist a reclamantului, fără ca jurnalismul să fie profesia sa, şi calitatea sa de militant pentru respectarea drepturilor omului, Curtea aminteşte că datorită «îndatoririlor şi responsabilităţilor» inerente exercitării libertăţii de exprimare, protecţia oferită de art. 10 CEDO persoanelor care, cum este şi cazul reclamantului, se angajează într‑o dezbatere publică este subordonată condiţiei ca reclamantul să acţioneze cu bună‑credinţă astfel încât să ofere informaţii exacte şi credibile (…). Totuşi, acestor persoane le este permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (…). 89. Curtea aminteşte în această privinţă că art. 10 alin. (2) CEDO nu permite în niciun fel restricţii aduse libertăţii de exprimare în domeniul discursului politic sau al unor probleme de interes general (…). Astfel, ea trebuie să ia în considerare ansamblul contextului în care afirmaţiile în litigiu au fost formulate (…). 91. Curtea aminteşte că, chiar dacă nu este exact că persoanele publice se expun cu bună ştiinţă unui control atent al faptelor şi gesturilor lor, precum oamenii politici (…), nu este mai puţin adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai largi când este vorba de exercitarea unor funcţii oficiale decât ar fi în cazul unor particulari (…). 92. Este necesar apoi să se amintească jurisprudenţa bine stabilită în acest moment a Curţii, conform căreia, pentru a aprecia asupra existenţei unei «nevoi sociale imperioase» de natură să justifice o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare, este necesar să se distingă cu grijă între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea celor dintâi se poate dovedi, cele din urmă nu pot face obiectul unei demonstraţii a exactităţii lor (…). Desigur, atunci când este vorba despre afirmaţii referitoare la comportamentul unui terţ, uneori poate fi dificil să se distingă între afirmaţii factuale şi judecăţi de valoare. Aceasta nu exclude ideea ca şi o judecată de valoare să apară ca fiind excesivă dacă este lipsită total de orice bază factuală (…). 97. Acestea fiind spuse, este esenţial, pentru a proteja interesele concurente care sunt libertatea de exprimare şi libertatea dezbaterilor, ca, într‑o anumită măsură, să se asigure o procedură echitabilă (…). În prezenta cauză, Curtea a constatat deja că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil, cu încălcarea art. 6 alin. (1) CEDO, în măsura în care a fost condamnat fără a fi audiat personal de către instanţa care a constatat vinovăţia sa. În plus, casând această hotărâre pentru a‑l condamna pe reclamant penal şi civil, Tribunalul (…) nu a acordat nicio atenţie contextului în care au fost făcute afirmaţiile respective sau intereselor din speţă (…), nici faptului că reclamantul a fost achitat în primă instanţă. (…) 99. În ceea ce priveşte caracterul proporţional al atingerii dreptului la libertatea de exprimare, Curtea aminteşte că natura şi severitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie luate în considerare (…). 100. În această privinţă trebuie amintit că dacă statele contractante au facultatea, chiar datoria, de a reglementa exercitarea libertăţii de exprimare astfel încât să asigure, prin lege, o protecţie adecvată reputaţiei indivizilor, ele trebuie să evite în aceste demersuri să adopte măsuri de natură a intimida mijloacele de informare în masă şi formatorii de opinie să îşi îndeplinească rolul lor de a alerta publicul cu privire la problemele de interes general, precum relaţiile personalităţilor publice cu fostul regim represiv dinainte de 1989. Curtea remarcă astfel cuantumul extrem de ridicat al daunelor morale acordate, care reprezenta de peste 15 ori cuantumul salariului mediu la momentul faptelor. 101. Având în vedere cele de mai sus, şi, în special, importanţa dezbaterii de interes general în cadrul căreia se înscriau afirmaţiile respective, Curtea consideră că ingerinţa în libertatea de exprimare a reclamantului nu a fost, în speţă, justificată de motive pertinente şi suficiente. Astfel, ingerinţa nu ar putea fi considerată proporţională şi deci «necesară într‑o societate democratică» în sensul art. 10 CEDO. În consecinţă, a existat o încălcare a acestei dispoziţii” (M. Of. nr. 162 din 7 martie 2011).

CEDO‑75300/01 (hot. Cornelia Popa c. România): „17. Reclamanta susţine că faptul că a fost condamnată penal şi civil (…) a adus atingere dreptului său la libertatea de exprimare garantat de art. 10 CEDO (…) a) Principii generale. 26. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10§2, aceasta este valabilă nu numai pentru «informaţiile» sau «ideile» acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care lovesc, şochează sau neliniştesc: aceasta este dorinţa pluralismului, toleranţei şi mentalităţii deschise, fără de care nu există «societate democratică». În forma consacrată la art. 10, aceasta este însoţită de excepţii care necesită totuşi o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie să fie stabilită în mod convingător. 27. În sensul art. 10§2, adjectivul «necesar» implică o «nevoie socială imperioasă». Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a hotărî cu privire la existenţa unei asemenea nevoi, însă aceasta este dublată de un control european asupra atât a legislaţiei, cât şi a deciziilor prin care este aplicată, chiar şi atunci când sunt emise de o jurisdicţie independentă (…). Prin urmare, Curtea are competenţa de a se pronunţa în ultimă instanţă cu privire la aspectul dacă o «restricţie» este compatibilă cu libertatea de exprimare protejată de art. 10. 28. Atunci când îşi exercită controlul, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 10 deciziile pe care acestea le‑au pronunţat în virtutea puterii lor de apreciere. Nu rezultă că aceasta trebuie să se limiteze la a stabili dacă statul pârât s‑a folosit de această putere cu bună‑credinţă, cu grijă şi în mod rezonabil: ingerinţa în litigiu trebuie considerată având în vedere cauza în ansamblu, pentru a stabili dacă aceasta era «proporţională scopului legitim urmărit» şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt «relevante şi suficiente». 29. Pe de altă parte, Curtea a subliniat în numeroase rânduri rolul esenţial pe care îl joacă presa într‑o societate democratică: deşi presa nu trebuie să depăşească anumite limite, privind în special protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora, cu toate acestea îi revine sarcina de a comunica, cu respectarea obligaţiilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei despre toate problemele de interes general, inclusiv cele care se referă la funcţionarea puterii judecătoreşti (…). Presa reprezintă într‑adevăr unul dintre mijloacele de care dispun responsabilii politici şi opinia publică pentru a se asigura că judecătorii se achită de înaltele lor responsabilităţi conform scopului constitutiv al misiunii care le este încredinţată (…). Desigur, acţiunea instanţelor, care sunt garante ale justiţiei şi care au o misiune fundamentală într‑un stat de drept, are nevoie de încrederea publicului. Astfel, este necesară protejarea acesteia împotriva atacurilor lipsite de temei, mai ales atunci când obligaţia de reţinere interzice magistraţilor să acţioneze (…). 30. Pe de altă parte, Curtea reaminteşte că, drept urmare a «îndatoririlor şi răspunderilor» inerente exercitării libertăţii de exprimare, protecţia oferită de art. 10 CEDO persoanelor care, precum reclamanta, se implică într‑o dezbatere publică este subordonată condiţiei ca partea interesată să acţioneze cu bună‑credinţă, astfel încât să ofere informaţii exacte şi demne de încredere (…). Cu toate acestea, le este permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (…)” (M. Of. nr. 13 din 6 ianuarie 2012).

• CDFUE. Art. 11. Libertatea de exprimare şi de informare. (1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a transmite informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (2) Libertatea şi pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate.

(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private.

(2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

(3) Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a cores­pondenţei, manuscriselor sau a altor documente personale, precum şi a informaţiilor din viaţa privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

• DISPOZIŢII CONEXE. L. nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe (M. Of. nr. 60 din 26 martie 1996; cu modif. ult.): „Art. 89. Utilizarea unei corespondenţe adresate unei persoane necesită consimţământul destinatarului, iar după moartea acestuia, timp de 20 de ani, al succesorilor săi, dacă destinatarul nu a dorit altfel. În toate cazurile, sunt deopotrivă aplicabile dispoziţiile art. 71 alin. (1) şi (2), art. 72, 74 şi 79 NCC”.
• CNA. Dec. nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual (M. Of. nr. 174 din 11 martie 2011; cu modif. ult.): „Art. 33. (1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei. (2) Informaţiile privind adresa unei persoane sau a familiei sale şi numerele lor de telefon nu pot fi dezvăluite fără permisiunea acestora; utilizarea datelor cu caracter personal este permisă în condiţiile legii speciale. (3) Este interzisă difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje audiovizuale care constituie imixtiuni în viaţa privată şi de familie a persoanei, fără acordul acesteia. (4) Fac excepţie de la prevederile alin. (3) situaţiile în care sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) existenţa unui interes public justificat; b) existenţa unei legături semnificative şi clare între viaţa privată şi de familie a persoanei şi interesul public justificat”.
• CEDO. Art. 8. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într‑o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

CEDO‑78028/01 şi 78030/01 (hot. Pini şi Bertani şi Manera şi Atripaldi c. România): „105. Reclamanţii se plâng în legătură cu neexecutarea hotărârilor definitive pronunţate de instanţele interne cu privire la adopţia (…), şi consideră aceasta o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii de familie, garantat de articolul 8 CEDO (…). 1. Aplicabilitatea art. 8 CEDO. 136. Curtea arată că aplicabilitatea este un aspect disputat de părţi, având în vedere că reclamanţii, invocând legalitatea hotărârii de adopţie şi contactele concrete pe care le‑au putut avea cu fiicele adoptive, pledează existenţa unei legături familiale, protejată de art. 8 CEDO, care s‑ar aplica, prin urmare, în speţă, în vreme ce Guvernul contestă această teză, din motive legate, mai ales, de absenţa relaţiilor familiale de facto între părinţii adoptivi şi minore, la care au subscris şi terţii intervenienţi. 137. Curţii îi revine, în consecinţă, sarcina de a stabili dacă faptele cauzei intră în câmpul de aplicare al art. 8 CEDO. 138. Astfel cum reaminteşte Curtea, Convenţia trebuie aplicată în conformitate cu principiile dreptului internaţional, în special cele referitoare la protecţia internaţională a drepturilor omului (…). 140. Curtea reiterează jurisprudenţa sa mai veche în materie, conform căreia, chiar dacă dreptul de a adopta nu figurează ca atare între drepturile garantate de Convenţie, relaţiile între adoptator şi adoptat sunt, în principiu, de aceeaşi natură cu relaţiile familiale, protejate de art. 8 CEDO (…). 141. În speţă, Curtea arată că reclamanţii se pot prevala de deciziile definitive şi irevocabile ale instanţelor interne, care, prin încuviinţarea cererii lor de adopţie, le‑au recunoscut acestora calitatea de părinţi (…). 142. Este de remarcat că această adopţie le‑a conferit reclamanţilor aceleaşi drepturi şi obligaţii fată de minorele adoptate cu cele ale unui tată sau ale unei mame fată de copilul său legitim, în acelaşi timp, făcând să înceteze drepturile şi obligaţiile existente între adoptat şi tatăl sau mama sa biologică sau orice altă persoană sau instituţie, astfel cum reiese din articolul 10 al Convenţiei europene în materia adopţiei de copii, ratificată de România (…). Curtea arată, pe de altă parte, că nici legislaţia română în materie (…) nu face distincţie între părinţii biologici şi cei adoptivi (…). 143. Fără îndoială, garantând dreptul la respectarea vieţii de familie, art. 8 presupune existenţa unei familii (…), condiţie care nu pare a fi îndeplinită în speţă, în absenţa coabitării sau a unor legături de facto suficient de strânse între reclamanţi şi fiicele lor adoptive, atât înainte, cât şi după pronunţarea deciziilor de încuviinţare a adopţiei. Cu toate acestea, în opinia Curţii, nu este evident că noţiunea de viaţă de familie potenţială ar trebui exclusă din sfera de aplicare a art. 8. Curtea s‑a pronunţat deja în acest sens, arătând că această dispoziţie s‑ar putea extinde şi la relaţia potenţială ce se poate dezvolta, de exemplu, între un tată natural şi un copil născut în afara căsătoriei (…), sau la relaţia care se creează într‑o căsătorie reală, chiar dacă nu este vorba de o viaţă de familie pe deplin stabilită (…). 144. Or, nu există elemente în speţă care să pună la îndoială conformitatea adopţiei cu legislaţia naţională sau cu convenţiile internaţionale în materie: autorităţile naţionale au stabilit că minorele, declarate abandonate prin hotărâre judecătorească, puteau fi adoptate şi au apreciat că adopţia lor internaţională răspundea interesului superior al acestora, după ce s‑au asigurat de existenţa consimţământului adoptatorilor şi cel al Comisiei pentru protecţia copilului (…), care exercita drepturi părinteşti asupra copiilor (…). 145. Este adevărat că instanţele care au admis cererea de adopţie a reclamanţilor nu au cerut consimţământul minorelor la adopţie. Curtea arată totuşi că nu este vorba de o omisiune. Minorele aveau 9 ani şi jumătate la data la care instanţele naţionale s‑au pronunţat cu privire la cererea de adopţie a reclamanţilor, adică nu împliniseră încă vârsta la care consimţământul lor la adopţie este obligatoriu pentru ca adopţia să fie valabilă, această limită fiind de 10 ani conform dreptului intern. Această limită de vârstă nu poate fi considerată nerezonabilă, convenţiile internaţionale în domeniu lăsând autorităţilor o libertate de apreciere cu privire la vârsta de la care copilul poate fi considerat suficient de matur pentru ca dorinţele sale să poată fi luate în seamă (…). 146. Curtea constată, în final, că, deşi nu poate fi vorba în speţă de o viaţă de familie pe deplin stabilită, având în vedere absenţa coabitării şi a unor legături de facto suficient de strânse între reclamanţi şi fiicele lor adoptive, atât înainte, cât şi după pronunţarea deciziilor de încuviinţare a adopţiei, acest fapt nu este imputabil reclamanţilor, care, alegând minorele pe baza unei simple fotografii, fără să existe contacte veritabile cu acestea în vederea pregătirii lor pentru adopţie, nu au făcut altceva decât să urmeze procedura stabilită în materie de statul român. 147. În plus, aşa cum rezultă din probele existente la dosar, reclamanţii s‑au considerat tot timpul părinţii minorelor şi s‑au comportat mereu ca atare faţă de ele, folosind singura cale ce le era deschisă, şi anume, trimiţându‑le scrisori, scrise în limba română (…). 148. Din perspectiva celor expuse anterior, Curtea consideră că o astfel de relaţie, având la bază o adopţie legală şi reală, poate fi considerată ca suficientă pentru a beneficia de protecţia prevăzută de art. 8 CEDO. 2. Respectarea art. 8 CEDO. 149. Curtea aminteşte că art. 8 CEDO urmăreşte protejarea individului împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice; acest articol determină, în plus, obligaţii pozitive inerente «respectării» efective a vieţii de familie. Şi într‑un caz şi în celălalt trebuie respectat justul echilibru între interesele individului şi cele ale societăţii, în ansamblul său; de asemenea, în cele două ipoteze menţionate, statul se bucură de o anume marjă de apreciere (…). 150. Fiind vorba despre obligaţia statului de a adopta măsuri pozitive, Curtea a afirmat întotdeauna – atunci când a constatat existenţa relaţiilor de familie întemeiate pe filiaţia naturală sau pe legături afective deja existente – că art. 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri (…). 151. Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută – chiar atunci când este vorba despre relaţii de familie având la bază filiaţia naturală – mai ales atunci când persoanele în cauză nu se cunosc încă (…). Natura şi întinderea acestora depind de circumstanţele fiecărei cauze, dar înţelegerea şi cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important. Dacă autorităţile naţionale trebuie să se străduiască să faciliteze o astfel de colaborare în acest domeniu, obligaţia lor de a recurge la forţă nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să ţină seama de interesele şi de drepturile şi libertăţile acestor persoane şi în special de interesele superioare ale copilului şi de drepturile sale, stipulate în art. 8 CEDO. În ipoteza în care contactele cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să încalce aceste drepturi, autorităţile naţionale trebuie să vegheze la respectarea unui raport de proporţionalitate între ele (…). 152. Lucrul cel mai important în speţă este de a stabili dacă autorităţile naţionale au luat măsurile necesare pentru a permite reclamanţilor, recunoscuţi ca părinţi adoptivi ai minorelor (…) şi care au obţinut, de asemenea, pe calea ordonanţei preşedinţiale, o hotărâre ce a obligat (…) la încredinţarea copilului, să stabilească relaţii de familie cu fiecare dintre minorele adoptate. 153. După cum susţine şi Guvernul, în speţă sunt puse în discuţie interesele (concurente) ale reclamanţilor şi cele ale copiilor adoptaţi. Este evident că, din punctul de vedere al celor din urmă, nu este justificată crearea, împotriva voinţei lor, de relaţii afective cu persoane cu care ei nu sunt uniţi printr‑o legătură biologică şi pe care le percep ca străine. Aşa cum rezultă din faptele cauzei, minorele (…) preferă, la momentul actual, să rămână în mediul socio‑familial în care au crescut (…), în care ele se consideră pe deplin integrate şi care este în măsură să le asigure posibilitatea de a se dezvolta (din punct de vedere) fizic, afectiv, educativ şi social, decât să fie mutate într‑un mediu diferit, într‑o ţară străină. 154. Din punctul de vedere al părinţilor adoptivi, interesul acestora provine din dorinţa ce a crea o nouă relaţie de familie, prin dezvoltarea de legături cu minorele (…) pe care le‑au adoptat. 155. Deşi această dorinţă a reclamanţilor este legitimă, ea nu se poate bucura, în opinia Curţii, de o protecţie absolută în virtutea art. 8, în măsura în care ea intră în conflict cu refuzul minorelor de a fi adoptate de către o familie de străini. Într‑adevăr, aşa cum a afirmat în mod constant Curtea, când analizează dacă autorităţile naţionale au dispus toate măsurile necesare la care pot fi obligate în mod rezonabil pentru a asigura reunirea copilului cu părinţii săi, o importanţă deosebită trebuie acordată interesului superior al copilului. În această privinţă, Curtea a statuat, în special, că interesul sus‑menţionat poate, în funcţie de natura şi de importanţa sa, să prevaleze faţă de cel al părintelui (…). 156. Curtea apreciază că importanţa de a privilegia interesele copilului faţă de cele ale părinţilor este sporită în cazul unei relaţii care are la bază adopţia, întrucât, după cum a statuat (deja) în jurisprudenţa sa, adopţia însemnă «găsirea unei familii pentru un copil, iar nu a unui copil pentru o familie» (…). 157. Or, aşa cum reiese din speţă, minorele au respins ideea de a se alătura părinţilor lor adoptivi şi de a pleca în Italia din momentul în care au atins o vârstă începând cu care se putea considera, în mod rezonabil, că personalitatea lor era suficient de structurată şi că ele dobândiseră maturitatea necesară pentru a‑şi exprima părerea cu privire la mediul în care doresc să fie crescute (…). Curtea constată, de altfel, că dreptul român le recunoaşte expres posibilitatea de a‑şi exprima o astfel de părere, întrucât, pe de o parte, copilul în privinţa căruia procedura de adopţie este în curs trebuie, în mod obligatoriu, să‑şi dea consimţământul la aceasta începând cu vârsta de 10 ani şi, pe de altă parte, copiii deja adoptaţi care au atins această vârstă au posibilitatea de a cere desfacerea adopţiei. 158. Cu siguranţă, interesul minorelor a fost analizat de către autorităţile competente pe parcursul procedurii de adopţie. Acest lucru nu exclude, în opinia Curţii, o nouă examinare a tuturor elementelor pertinente la o dată ulterioară, atunci când acest lucru este cerut de împrejurări specifice şi când interesul superior al copilului este pus în discuţie (…). 159. În această privinţă, Curtea constată, aşa cum a subliniat şi Guvernul, că reclamanţii beneficiau (…) de o recunoaştere pur formală a relaţiei lor de rudenie cu minorele, care nu era însoţită de o legătură afectivă. Într‑adevăr, ei nu le‑au cunoscut cu adevărat pe minore, adopţia realizându‑se prin intermediul asociaţiei (…) fără ca fetele să fi locuit în prealabil cu ei sau să îi fi considerat părinţii lor. Or, în vârstă de 9 ani şi jumătate la momentul adopţiei, adică la o vârstă foarte apropiată de cea la care consimţământul lor la adopţie ar fi trebuit obţinut în mod obligatoriu, minorele nu au acceptat această relaţie de rudenie şi i s‑au opus. 160. În plus, ele au introdus în nume propriu cereri de desfacere a adopţiei, pe motivul că nu doresc să părăsească ţara şi mediul în care fuseseră crescute şi în care se simţeau pe deplin integrate. Din acest punct de vedere, nu este lipsit de importanţă faptul că, în urma acţiunii introduse de către (…), ea a obţinut câştig de cauză şi că adopţia sa a fost, din acel moment, desfăcută, printr‑o decizie definitivă cu efecte ex nunc (…). 161. Curtea arată şi faptul că, timp de mai mulţi ani după pronunţarea deciziilor (…) în favoarea reclamanţilor, pe rolul instanţelor interne s‑au aflat alte proceduri, care urmăreau desfiinţarea adopţiilor, în special pe motivul încălcării prevederilor convenţiilor internaţionale în materie. Or, Curtea nu consideră nerezonabil faptul că autorităţile au aşteptat terminarea acestor proceduri, al căror rezultat nu putea fi prevăzut, înainte de a proceda la luarea de măsuri cu caracter definitiv, în măsură să asigure crearea unei noi vieţi de familie pentru reclamanţi. 162. Într‑adevăr, cât timp legalitatea adopţiilor era contestată în cadrul unor proceduri aflate pe rolul instanţelor competente, autorităţilor le revenea sarcina de a se asigura că orice incertitudine cu privire la acest aspect este înlăturată. Această concluzie se impune cu atât mai mult deoarece în cazul unei eventuale executări a deciziei pronunţate în favoarea reclamanţilor, însoţită de plecarea minorelor în Italia, întoarcerea acestora în România, ca urmare a unei decizii ulterioare prin care este desfiinţată sau desfăcută adopţia ar fi fost dificilă şi dăunătoare interesului lor. 163. Curtea dezaprobă felul în care s‑au desfăşurat procedurile de adopţie, mai ales în ceea ce priveşte lipsa unui contact direct şi efectiv între persoanele în cauză anterior adopţiei, fapt provocat de lacunele existente în legislaţia internă la momentul faptelor. Ea regretă în special faptul că minorele nu au beneficiat de nici un fel de asistenţă psihologică, în măsură să le pregătească în vederea plecării lor iminente din instituţia în care locuiseră mai mulţi ani şi în care stabiliseră relaţii în plan social şi afectiv. Astfel de măsuri ar fi putut conduce la o convergenţă a intereselor reclamanţilor cu cele ale copiilor adoptaţi, iar nu la contrarietatea lor, ca în cazul de faţă. 164. Aşadar, în speţă, importanţa mai mică a interesului reclamanţilor, recunoscuţi ca părinţi adoptivi ai copiilor în vârstă de aproape 10 ani, în lipsa oricărei legături concrete preexistente, nu poate justifica impunerea unei obligaţii absolute autorităţilor române de a asigura plecarea minorelor în Italia, împotriva voinţei lor şi cu nerespectarea procedurilor în cadrul cărora era contestată legalitatea şi temeinicia deciziilor iniţiale de încuviinţare a adopţiei, care se aflau pe rolul instanţelor. Interesul copiilor impunea să se ţină cont de opiniile lor din momentul în care au atins maturitatea necesară pentru a‑şi exprima punctul de vedere cu privire la acest aspect. Refuzul de a pleca în Italia pentru a fi alături de părinţii lor adoptivi, exprimat în mod constant de către minore după împlinirea vârstei de 10 ani, prezintă o importanţă deosebită. Or, împotrivirea conştientă a copiilor cu privire la adopţie face improbabilă integrarea lor, într‑un mod armonios, în noua familie adoptivă. 165. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că autorităţile naţionale au putut aprecia, în mod legal şi temeinic, că, în ciuda aspiraţiilor legitime ale reclamanţilor de a întemeia o familie, dreptul acestora la dezvoltarea de relaţii cu minorele adoptate este limitat de interesul copiilor. 166. În concluzie, art. 8 CEDO nu a fost încălcat” (M. Of. nr. 1245 din 23 decembrie 2004).

CEDO‑41138/98 şi 64320/01 (hot. Moldovan şi alţii c. România): „88. Reclamanţii se plâng de faptul că, ulterior distrugerii locuinţelor lor, nu s‑au mai putut bucura de folosinţa acestora, fiind nevoiţi să trăiască în condiţii precare, prin încălcarea art. 3 şi 8 din Convenţie. (…) 93. (…) deşi obiectul art. 8 este esenţialmente acela de a proteja individul împotriva oricărei ingerinţe arbitrare din partea autorităţilor publice, aceasta nu înseamnă că statul este obligat numai la a se abţine de la orice astfel de ingerinţă. El reclamă din partea statelor, pe lângă această obligaţie negativă, şi îndeplinirea unor obligaţii pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al vieţii private şi familiale şi al dreptului la domiciliu. Aceste obligaţii pot implica necesitatea adoptării de măsuri menite să asigure respectarea acestor drepturi, chiar în ceea ce priveşte relaţiile dintre indivizi. (…) 105. În speţă nu se poate contesta faptul că aspectul condiţiilor locative ale reclamanţilor este inclus în noţiunea de viaţă privată şi de familie, precum şi în noţiunea de domiciliu. Art. 8 este astfel incident plângerilor reclamanţilor. 106. Curţii îi revine, în consecinţă, sarcina de a determina dacă autorităţile naţionale au luat măsuri adecvate pentru a pune capăt încălcării drepturilor reclamanţilor. 107. În acest context, Curtea reţine următoarele: a) în ciuda implicării agenţilor oficiali ai statului în acţiunea de incendiere a imobilelor reclamanţilor, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de aceştia şi în consecinţă a împiedicat instanţele naţionale să‑i tragă la răspundere penală; b) instanţele naţionale au refuzat, timp de mulţi ani, să acorde despăgubiri materiale corespunzătoare distrugerii bunurilor reclamanţilor, întemeindu‑şi refuzul pe buna‑credinţă a reclamanţilor (…); c) abia (…) 10 ani mai târziu, au fost acordate despăgubiri materiale corespunzătoare distrugerii imobilelor, nu însă şi aferente bunurilor mobile distruse; d) în cuprinsul considerentelor sentinţei penale privind sătenii inculpaţi sunt menţionate remarci discriminatorii în ceea ce priveşte originea reclamanţilor de etnie romă (…); e) cererea reclamanţilor privind plata de daune morale a fost respinsă în primă instanţă, apreciindu‑se că incendierea locuinţelor reclamanţilor şi pierderea unor membri de familie nu este de natură a provoca prejudicii morale (…); f) analizând cererea reclamantei (…) de acordare a unei rente în favoarea copilului său minor, al cărui părinte a decedat în incendiu, Tribunalul (…) a acordat (…) o rentă al cărei cuantum a fost stabilit la o pătrime din salariul minim pe economie, înjumătăţit apoi datorită faptului că victima fusese cea care a provocat agresorii; g) trei imobile nu au fost până în prezent reconstruite iar, conform fotografiilor prezentate de reclamanţi, cele reconstruite sunt nelocuibile, prezentând spaţii largi între cadrul ferestrelor şi pereţi şi acoperişuri incomplete; şi h) majoritatea reclamanţilor nu s‑au mai întors în localitate nici până în prezent, trăind răspândiţi în ţară sau în Europa. 108. În opinia Curţii, elementele anterior menţionate, interpretate coroborat, relevă atitudinea generală a autorităţilor – procurori, instanţe civile şi penale, autorităţi centrale şi locale – care a perpetuat sentimentul reclamanţilor de insecuritate (…) şi care constituie prin ea însăşi o ingerinţă în drepturile reclamanţilor la domiciliu şi la respectarea vieţii private şi de familie (…). 109. Curtea concluzionează că ingerinţa anterior menţionată şi eşecul repetat al autorităţilor statale de a stopa încălcările drepturilor reclamanţilor au condus la o încălcare continuă a art. 8 din Convenţie” (M. Of. nr. 317 din 10 aprilie 2006).

CEDO‑5666/04 şi 14464/05 (dec. Ovidiu Trăilescu c. România): „62. (…) datele cu caracter public pot ţine de viaţa privată în cazul în care sunt obţinute şi memorate sistematic în dosare păstrate de autorităţile publice (…). În speţă, Ministerul Public a constituit un dosar ce cuprinde informaţii despre viaţa reclamantului pentru a‑i decide buna reputaţie, condiţie cerută pentru accesul acestuia la funcţia de procuror. Acest dosar conţinea, fără îndoială, informaţii privind trecutul reclamantului şi, în special, precizări cu privire la fostele raporturi de muncă şi asupra procedurilor judiciare în care a fost parte (…). Fără nicio îndoială, documentele depuse la dosar priveau viaţa privată a reclamantului într‑o astfel de măsură încât problema accesibilităţii lor de către cel în cauză intră în domeniul de aplicare al art. 8 CEDO” (M. Of. nr. 625 din 31 august 2012).

CEDO‑4023/04 (hot. Amanalachioai c. România): „74. (…) Curtea apreciază că sunt aplicabile atât obligaţiile «pozitive», cât şi cele «negative» ale autorităţilor naţionale, dar că nu este cazul să insiste asupra acestei distincţii, care nu se pretează în niciun caz unei definiţii exacte şi ale cărei principii sunt comparabile cu cele reţinute de Curte anterior (…). Hotărârile şi totalitatea procedurilor urmate de reclamant în urma refuzului bunicilor de a restitui copilul constituie o «ingerinţă» în sensul par. 2 al art. 8 CEDO, în măsura în care ele îl împiedică pe reclamant să se bucure de exercitarea autorităţii sale părinteşti şi de dreptul de a‑şi păstra fiica (…). 77. (…) circumstanţele ce sunt luate în calcul atunci când se hotărăşte încredinţarea unui copil sau care privesc executarea unor astfel de hotărâri sunt atât de diverse încât nu am putea considera că o lege poate să prevadă toate cazurile posibile (…). Totuşi, marja de apreciere a autorităţilor interne, şi în mod deosebit cea a instanţelor, în interpretarea şi aplicarea legii, va fi luată în considerare în analiza conformităţii măsurii litigioase cu cerinţele de just echilibru. (…) 79. Pentru a aprecia «necesitatea» măsurii litigioase «într‑o societate democratică», Curtea va analiza, în lumina întregii cauze, dacă justul echilibru ce trebuie să existe între interesele concurente de faţă, cele ale copilului, cele ale tatălui şi, în circumstanţele speţei, cele ale bunicilor, ţinând cont în acelaşi timp şi de respectarea ordinii publice, a fost păstrat în limitele marjei de apreciere de care se bucură statele în materie (…). Ea nu are ca obligaţie să se substituie autorităţilor interne pentru a reglementa problemele privind încredinţarea, ci îi revine obligaţia de a aprecia din perspectiva Convenţiei hotărârile pe care acestea le‑au pronunţat în exercitarea puterii lor de apreciere (…). 80. Dacă Curtea recunoaşte că autorităţile naţionale se bucură de o mare marjă în aprecierea în special a necesităţii de a încredinţa un copil unei alte persoane decât părinţilor săi, în schimb ea trebuie să exercite un control mai riguros asupra restricţiilor suplimentare. Aceste restricţii prezintă riscul de a distruge relaţiile de familie dintre părinţi şi un copil mic (…). Astfel de măsuri trebuie să se bazeze pe considerente inspirate de interesul copilului şi care au suficientă greutate şi soliditate (…). 81. Curtea reaminteşte că, în cauzele de acest tip, interesul copiilor trebuie să aibă prioritate faţă de orice alt considerent. Curtea subliniază totuşi că acest interes prezintă un dublu aspect (…): pe de o parte, să le garanteze copiilor o evoluţie într‑un mediu sănătos; pe de altă parte, să menţină legăturile acestora cu familia, cu excepţia cazului în care aceasta s‑a arătat a fi nedemnă, deoarece distrugerea acestei legături determină ruperea copilului de rădăcinile sale (…). De aici rezultă că interesul copilului impune ca numai anumite circumstanţe cu totul excepţionale să poată duce la o ruptură a unei părţi a legăturii de familie şi ca să se facă tot posibilul să se păstreze relaţiile personale şi, dacă este cazul, la momentul potrivit, «să se reconstituie» familia (…). 86. Curtea reaminteşte că faptul că un copil poate fi primit într‑un cadru mai propice pentru educaţia sa nu poate justifica, în sine, sustragerea sa din îngrijirea părinţilor săi biologici (…). 89. (…) Curtea reiterează principiul bine stabilit în jurisprudenţa sa conform căruia scopul Convenţiei constă în protejarea drepturilor nu teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective (…). Conform acestei logici, ea consideră că respectarea efectivă a vieţii de familie presupune ca relaţiile viitoare dintre părinte şi copil să se stabilească numai pe baza tuturor elementelor relevante, nu prin simpla trecere a timpului (…). 90. (…) Totuşi, dacă Curtea admite că o schimbare în situaţia de fapt poate justifica în mod excepţional o decizie referitoare la preluarea în grijă a copilului, ea trebuie să se asigure că schimbările esenţiale în cauză nu sunt rezultatul unei acţiuni sau inacţiuni a autorităţilor statului (…) şi că autorităţile competente au depus toate eforturile să menţină relaţiile personale şi, dacă este cazul, la momentul potrivit, «să reconstituie» familia (…). 92. Curtea reaminteşte în primul rând că, în cauzele referitoare la înapoierea copiilor, caracterul adecvat al unei măsuri se judecă în funcţie de rapiditatea punerii sale în aplicare (…). 93. (…) Dacă din partea autorităţilor se cere o diligenţă deosebită atunci când în discuţie se află încredinţarea unui copil, Curtea este de părere că această cerinţă de celeritate este cu atât mai strictă în cazul în care, ca şi în speţă, un părinte cere înapoierea copilului său de la o persoană care îl deţine fără a avea acest drept şi fără acordul său. 94. De asemenea, Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte executarea hotărârilor referitoare la înapoierea unui copil, înţelegerea şi colaborarea tuturor persoanelor în cauză reprezintă întotdeauna un factor important (…). În plus, atunci când apar dificultăţi, datorate în principal refuzului persoanei la care se află copilul de a se supune executării hotărârii ce dispune înapoierea sa imediată, autorităţile competente au obligaţia să ia măsurile adecvate pentru a sancţiona această lipsă de cooperare şi dacă, în principiu, în acest domeniu delicat nu sunt de dorit măsuri coercitive în privinţa copiilor, recurgerea la sancţiuni nu poate fi înlăturată în caz de comportament vădit ilegal al persoanei cu care locuieşte copilul (…). 97. În plus, Curtea consideră că, dacă instanţele naţionale refuză temporar înapoierea unui copil la tatăl său, ale cărui drepturi părinteşti nu au fost limitate, nu este mai puţin adevărat că trebuie luate măsuri pentru a crea şi asigura un just echilibru între interesul copilului şi cel al părintelui care trebuie să îşi exercite drepturile părinteşti. Acolo unde este stabilită existenţa unei legături de familie şi unde motivele ce stau la baza refuzului de înapoiere a copilului sunt datorate lipsei de contacte între părţile respective şi trecerii timpului, statul trebuie, în principiu, să acţioneze astfel încât să îi permită acestei legături să se dezvolte (…). Obligaţiile statului nu se limitează la a veghea în sensul de a permite copilului să i se poată alătura tatălui său, ci ele cuprind şi totalitatea măsurilor pregătitoare ce permit atingerea acestui rezultat (…). 103. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că pasivitatea autorităţilor se află la originea rupturii relaţiilor dintre copil şi tatăl său. Rezultă că, în cazul de faţă, nu putem spune că dreptul la respectarea vieţii de familie al reclamantului a fost protejat într‑un mod efectiv, în ciuda aspiraţiilor legitime ale acestuia de a‑şi vedea familia reunită, astfel cum prevede art. 8 CEDO. Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi” (M. Of. nr. 720 din 26 octombrie 2009).

CEDO‑40238/02 (hot. Bucur şi Toma c. România): „162. (…) întrucât convorbirile telefonice sunt cuprinse în noţiunile de «viaţă privată» şi «corespondenţă», în sensul art. 8§1, citat anterior, interceptarea acestora, memorarea lor într‑un registru secret şi comunicarea datelor referitoare la «viaţa privată» a unei persoane se interpretează ca fiind o «ingerinţă a unei autorităţi publice» în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (…). Pentru a nu încălca art. 8, o asemenea ingerinţă trebuie să fi fost «prevăzută de lege», să urmărească un scop legitim în sensul par. 2 şi, în plus, să fie necesară într‑o societate democratică pentru îndeplinirea acestui scop. (…) 164. Curtea constată că, în absenţa din legislaţia naţională a unor garanţii că informaţiile obţinute ca urmare a unei supravegheri secrete sunt distruse imediat ce nu mai sunt necesare pentru atingerea scopului urmărit (…), riscul ca înregistrările convorbirilor telefonice ale reclamanţilor să se afle încă în posesia SRI fără ca reclamanţii să aibă acces la acestea este foarte plauzibil. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului potrivit căruia înregistrările convorbirilor reclamanţilor ar fi fost distruse după 10 zile, Curtea observă că, presupunând că regulamentul intern al SRI îndeplineşte condiţiile unei «legi» accesibile şi previzibile, nu se schimbă faptul că distrugerea datelor este subordonată condiţiei să nu fi existat nicio cerere de transcriere şi de transmitere din partea unităţii care a solicitat interceptarea. Or, în prezenta cauză, Guvernul nu a furnizat Curţii niciun înscris care să ateste existenţa sau absenţa unei astfel de cereri. 165. Ţinând seama de concluziile formulate în cauzele citate anterior şi de circumstanţele prezentei cauze, Curtea consideră că reclamanţii nu au beneficiat de un grad suficient de protecţie împotriva arbitrariului impus de art. 8 CEDO, în ceea ce priveşte păstrarea de către SRI a datelor culese în activitatea sa de interceptare a convorbirilor telefonice. Prin urmare, Curtea consideră că, în prezenta cauză, acest articol a fost încălcat” (M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013).

• CDFUE. Art. 7. Respectarea vieţii private şi de familie. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a secretului comunicaţiilor.

(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale.

(2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

• CDFUE. Art. 1. Demnitatea umană. Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată şi protejată.
• JURISPRUDENŢĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 3216/2014 (www.scj.ro): „Reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părţilor litigante şi care se impun a fi expuse, pentru a constitui baza hermeneuticii ce constituie analiza instanţei de recurs. Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, «mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice», iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (6) din aceeaşi Constituţie, «libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine». Dispoziţiile art. 30 alin. (8) din Constituţia României statuează că: «răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare (s.n.), al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii», respectiv, în condiţiile dreptului comun, corect reţinute în speţă ca fiind cele ale art. 1.349 şi urm. NCC. Art. 10 CEDO prevede, la par. 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La par. 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti. Rezultă că dreptul garantat de art. 10 CEDO nu este unul absolut. Dacă par. 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertate de exprimare, par. 2 al art. menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 par. 2 CEDO. Instanţa europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 par. 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor. Cf. celor ce rezultă din dispoziţiile normei convenţionale evocate, exerciţiul libertăţii de exprimare presupune «îndatoriri şi responsabilităţi» şi el poate fi supus unor «formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni», ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite «ingerinţe» în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale. Aceste ingerinţe trebuie să îndeplinească însă anumite condiţii, respectiv: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică. Pe cale pretoriană, acestor cerinţe, li s-a adăugat şi condiţia privind proporţionalitatea, ce are a fi apreciată ca un balans între interesele aflate în joc, între măsura dispusă şi legitimitatea scopului urmărit prin aplicarea acelei măsuri, aleasă de stat pentru restabilirea legalităţii sau repararea prejudiciilor produse. «Scopul legitim» în virtutea căruia poate fi aplicată o anumită ingerinţă este dat de interesele de ordin general şi de cele individuale prevăzute de par. 2 al art. 10 şi acesta va fi întotdeauna invocat de stat. În jurisprudenţa sa, CEDO a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană, în exercitarea libertăţii sale de expresie, îşi asumă «îndatoriri şi responsabilităţi», a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, CEDO a statuat, în jurisprudenţa sa, că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele, imaginea, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 CEDO fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine «vieţii private» (…). De asemenea, s-a statuat că «dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 CEDO» (…). Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (…). În acest sens, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş c. România, că, «îi revine Curţii sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 CEDO, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (…). Astfel, CEDO consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 CEDO trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 CEDO (…)». În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, CEDO a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma, stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (…), interesul public pentru tema dezbătută (…), buna-credinţă a jurnalistului (…), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (…). De asemenea, în cauza D.A. c. Estonia (hotărârea din 10 oct. 2013), analizată de prima instanţă într-o manieră amplă şi coerentă, CEDO a considerat ca aspecte relevante în evaluarea existenţei unei ingerinţe în dreptul la libera exprimare: contextul mesajelor postate pe internet, măsurile pe care societatea DA le-a luat pentru împiedicarea mesajelor defăimătoare, responsabilitatea individuală a autorilor acestor mesaje, dar şi dificultatea identificării acestora, în condiţiile în care o mare parte din mesaje erau anonime, iar postările erau realizate fără obligaţia autorilor de a-şi dezvălui identitatea, sancţiunea aplicată de instanţa naţională. În virtutea normelor legale enunţate şi a consideraţiilor expuse, este evident că recurentul pârât (…) în calitate de administrator al paginii de internet www.(…), este responsabil pentru că nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive de a cenzura sau a împiedica publicarea mesajelor cu un conţinut defăimător, ci, mai mult, a încurajat exprimarea opiniilor insultătoare la adresa persoanelor care exercită activităţi pe piaţa financiară, prin publicarea articolelor în care au fost expuse aceste opinii de către pretinşi cititori. În ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, ca element esenţial al răspunderii civile delictuale, contestată în cauză, instanţa de recurs reţine că elementele de fapt enumerate de către recurent ca nefiind de natură să determine un prejudiciu, exempli gratia, funcţia de director deţinută de intimatul reclamant la (…), al cărui asociat unic este, şi care nu a fost dobândită prin concurs, împrejurarea nedovedirii că reclamantul era cunoscut de cei apropiaţi ca un profesionist care îşi desfăşoară activitatea pe piaţa de capital, vârsta tânără a reclamantului, proaspăt absolvent al unei unităţi de învăţământ pot constitui, dimpotrivă, elemente relevante pentru determinarea existenţei unui prejudiciu de imagine, întrucât nu doar persoanele care au o anumită experienţă profesională sau o vârstă înaintată beneficiază de protecţie, ci orice persoană are dreptul la viaţă privată, cu distincţiile enunţate de CEDO de viaţă privată intimă şi viaţă privată socială, tinerii fiind incluşi, în mod evident, în această categorie şi beneficiind de protecţia legală împotriva excesului şi arbitrariului presupuse de depăşirea limitelor legale în exercitarea libertăţii de exprimare. În acelaşi sens, sub aspectul personalităţii, este important nu doar ceea ce cred ceilalţi despre tine, reflectarea imaginii tale, alteritatea, ci şi propria ta subiectivitate, care poate fi atinsă prin expresii insultătoare proferate de terţi în spaţiu public, virtual. Astfel, instanţa de recurs, conştientă fiind de importanţa libertăţii de exprimare într-o societate democratică, de faptul că subiectele de interes public este imperios necesar a fi dezbătute în spaţiu public, iar piaţa de capital şi oamenii care o administrează pot constitui un asemenea subiect, apreciază, însă, că spaţiul virtual nu se poate transforma într-o instanţă ad-hoc, în care persoanele neautorizate să exprime verdicte cu privire la existenţa unor fapte cu conotaţii penale în sarcina unor persoane, astfel cum s-a întâmplat în cauză, fără a se demonstra o bază factuală solidă în acest sens, şi nici nu poate deveni o tribună a insultelor la adresa unor persoane fizice, fără a exista buna-cuviinţă necesară, insulte care, în litigiu, au căpătat şi conotaţii rasiale, ceea ce este, de asemenea, inacceptabil. În acest context, este importantă distincţia realizată de reclamant, în cererea de chemare în judecată, ca şi de instanţa de fond, în considerentele expuse, între afirmaţii factuale – exprimarea unor acuzaţii de a fi comis fapte determinate şi judecăţi de valoare – exprimarea unei opinii despre calităţile profesionale, morale şi personale ale unei persoane, distincţie cu care CEDO operează în întreaga sa jurisprudenţă în materia libertăţii de exprimare, intimatului reclamant imputându-i-se atât fapte de natură ilegală – evaziune, spălare de bani şi înşelăciune, nedemonstrate cu un minim de argumente legale, dar fiind supus şi unor judecăţi de valoare excesive, de tipul «escroc», «juma de buletin», «şleahta de şarlatani» etc., pentru care proba bunei-credinţe nu a fost făcută şi care sunt de natură a-i afecta acestuia demnitatea, onoarea şi stima de sine, valori ce trebuie respectate şi ocrotite. În consecinţă, fiind întrunite în mod cumulativ condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a recurentului pârât, se poate aprecia că instanţele fondului au aplicat în mod corect atât normele interne ce reglementează răspunderea civilă delictuală, cât şi principiile constituţionale şi cele dezvoltate în jurisprudenţa CEDO privind dreptul la viaţă privată şi libertate de exprimare, criticile recurentului, în ansamblul lor, fiind nefondate”.

(1) Orice persoană are dreptul la propria imagine.

(2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispo­ziţiile art. 75 rămân aplicabile.

• DISPOZIŢII CONEXE. L. nr. 8/1996: „Art. 88. (1) Utilizarea unei opere care conţine un portret necesită consimţământul per­soanei reprezentate în acest portret, în condiţiile prevăzute de art. 73, 74 şi 79 NCC. De asemenea, autorul, proprietarul sau posesorul acesteia nu are dreptul să o reproducă ori să o utilizeze fără consimţământul succesorilor persoanei reprezentate, timp de 20 de ani după moartea acesteia, cu respectarea şi a dispoziţiilor art. 79 NCC. (2) În lipsa unei clauze contrare, consimţământul nu este necesar dacă persoana reprezentată în portret este de profesie model sau a primit o remuneraţie pentru a poza pentru acel portret. De asemenea, existenţa consimţământului se prezumă în condiţiile art. 76 NCC”.
• CNA. Dec. nr. 220/2011: „T. III. Protecţia demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine. Art. 30. Furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să respecte drepturile şi libertăţile fundamen­tale ale omului, viaţa privată, onoarea şi reputaţia, precum şi dreptul la propria imagine. Art. 31. În sensul prezentului cod, sunt considerate a fi de interes public justificat orice probleme, fapte sau evenimente care influenţează societatea sau o comunitate, în special cu privire la: a) prevenirea sau probarea săvârşirii unei fapte cu incidenţă penală; b) protejarea sănătăţii sau siguranţei publice; c) semnalarea unor afirmaţii înşelătoare sau a unor cazuri de incompetenţă care afectează publicul. Art. 32. (1) Niciun drept conferit prin lege nu poate fi exercitat într‑un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei‑credinţe, în scopul de a vătăma sau de a păgubi pe altul ori profitând de ignoranţa sau de buna‑credinţă a persoa­nelor. (2) Nu orice interes al publicului trebuie satisfăcut, iar simpla invocare a dreptului la informare nu poate justifica încălcarea dreptului la viaţă privată. (3) Dreptul la propria imagine nu trebuie să împiedice aflarea adevărului în probleme de interes public justificat. Art. 33. (1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domi­ciliului şi a corespondenţei. (2) Informaţiile privind adresa unei persoane sau a familiei sale şi numerele lor de telefon nu pot fi dezvăluite fără permisiunea acestora; utilizarea datelor cu caracter personal este permisă în condiţiile legii speciale. (3) Este interzisă difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje audiovizuale care constituie imixtiuni în viaţa privată şi de familie a persoanei, fără acordul acesteia. (4) Fac excepţie de la prevederile alin. (3) situaţiile în care sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) existenţa unui interes public justificat; b) existenţa unei legături semnificative şi clare între viaţa privată şi de familie a persoanei şi interesul public justificat. Art. 34. (1) Orice persoană are dreptul la propria imagine. (2) Este interzisă difuzarea imaginii sau vocii persoanei aflate într‑un spaţiu privat, fără acordul scris al acesteia. (3) Este interzisă difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul scris al celui care îl ocupă în mod legal. (4) Fac excepţie de la prevederile alin. (2) şi (3) situaţiile în care imaginile difuzate surprind fapte care prezintă un interes public justificat. Art. 35. Este interzisă difuzarea convorbirilor ori a imaginilor înregistrate cu microfoane şi camere de luat vederi ascunse, cu excepţia situaţiei în care înregistrările astfel obţinute nu puteau fi realizate în condiţii normale, iar conţinutul lor prezintă un interes public justificat. Art. 36. Înregistrările audio şi/sau video destinate programelor de diver­tisment, inclusiv cele cu camera ascunsă, nu pot fi difuzate decât cu respectarea cumulativă a următoarelor condiţii: a) persoanele care au făcut obiectul filmării/înregistrării să îşi dea acordul scris pentru difuzare; b) să nu provoace iritare sau suferinţă ori să nu pună persoana în situaţii înjositoare sau de risc. Art. 37. Imaginile înregistrate cu camere de luat vederi ascunse se difuzează însoţite permanent de un marcaj grafic ce simbolizează o cameră de luat vederi, conform modelului pre­zentat în anexa nr. 1, care face parte integrantă din prezentul cod. Art. 38. Difuzarea înregistrărilor convorbirilor telefonice sau a corespon­denţei provenite din surse confidenţiale ori a căror credibilitate nu este suficient verificată este permisă numai dacă acestea prezintă un interes public justificat şi sunt însoţite de punctul de vedere al persoanei vizate. Art. 39. În cazul situaţiilor prevăzute la art. 33 alin. (4), art. 34 alin. (4), art. 35, 38 şi ori de câte ori se invocă interesul public justificat pentru a difuza producţii audiovizuale care pot aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale unei persoane, difuzarea trebuie însoţită de punctul de vedere al persoanei în cauză; în situaţia în care persoana refuză să prezinte un punct de vedere, radiodifuzorii sunt obligaţi să precizeze acest fapt. Art. 40. (1) În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a‑şi exprima punctul de vedere; dacă acuzaţiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt. (2) Moderatorii programelor au obligaţia să solicite ferm interlocu­torilor să probeze afirmaţiile acuzatoare sau să indice, cel puţin, probele care le susţin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzaţiile. (3) Moderatorii, prezentatorii şi realizatorii programelor au obli­gaţia să nu folosească şi să nu permită invitaţilor să folosească un limbaj injurios sau să instige la violenţă. (4) Este interzisă utilizarea cu rea‑credinţă a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană în progra­mele audiovizuale. (5) Orice referire peiorativă la adresa persoanelor în vârstă sau cu dizabi­lităţi, precum şi punerea acestora în situaţii ridicole ori umilitoare sunt interzise în cadrul programelor audiovizuale. Art. 41. (1) Furnizorii de servicii media audiovizuale nu pot difuza: a) imagini ale persoanei aflate în situaţia de victimă, fără acordul acesteia; b) imagini ale persoanei fără discernământ sau decedate, fără acordul familiei; c) imagini care exploa­tează sau scot în evidenţă traumele ori traumatismele unei persoane. Fac excepţie cazurile umanitare, pentru difuzarea cărora este necesar acordul persoanei în cauză sau al familiei. (2) În cazul martorilor la comiterea unei infracţiuni, la solicitarea acestora, difuzarea imaginilor se va realiza cu asigurarea protecţiei depline a identităţii lor. Art. 42. (1) Este interzisă difuzarea de imagini sau de înregistrări cu persoane aflate în stare de reţinere sau arest, fără acordul acestora. (2) Este interzisă difuzarea de imagini sau de înregistrări cu persoane executând o pedeapsă privativă de libertate, cu excepţia situaţiilor în care acestea demonstrează încălcări ale unor drepturi sau există un interes public justificat. (3) Imaginile şi/sau înregistrările cu persoane aflate în stare de reţinere, arest sau care execută o pedeapsă privativă de libertate nu trebuie prezentate într‑un mod excesiv şi nerezonabil. (4) În cadrul programelor audiovizuale nu pot fi oferite, direct sau indirect, recom­pense şi nu pot fi făcute promisiuni de recompensare a persoanelor care ar putea depune mărturie în instanţe judecătoreşti. Art. 43. (1) Radiodifuzorii trebuie să evite să aducă atingere dreptului la un proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile unor cauze aflate pe rol în justiţie sau în curs de cercetare, prin comentariile şi luările de poziţie proprii sau ale invitaţilor, inclusiv ale avocaţilor părţilor. (2) Radiodifuzorii nu pot difuza emisiuni realizate sau moderate de către persoane învinuite sau inculpate în care se discută aspecte legate de cazul personal aflat în cercetare sau pe rolul instanţelor de judecată. (3) Radiodifuzorii nu pot difuza emisiuni realizate sau moderate de către membri activi ai barourilor de avocaţi, în care se dezbat cazuri aflate în cercetare ori pe rolul instanţelor de judecată. Art. 44. (1) Nu pot fi difuzate înre­gistrări realizate şi puse la dispoziţia furnizorilor de servicii media audio­vizuale de către autorităţile poliţieneşti sau judiciare, indiferent de suportul informatic utilizat, fără acordul persoanelor care sunt victime ale unor infracţiuni, fără acordul familiilor acestora sau, după caz, al repre­zentanţilor legali. (2) Nu poate fi dezvăluită în niciun mod iden­titatea persoanelor care sunt victime ale infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală; se exceptează situaţiile în care victimele şi‑au dat acordul scris, sub condiţia respectării limitelor de identificare stabilite prin acord. Art. 45. (1) Orice persoană are dreptul la respectarea intimităţii în momente dificile, cum ar fi o pierdere ireparabilă sau o nenorocire. (2) În cazul situaţiilor de suferinţă umană, al dezastrelor naturale, accidentelor sau al actelor de violenţă, furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia de a respecta imaginea şi demnitatea persoanelor aflate în astfel de situaţii. Art. 46. (1) Difuzarea informaţiilor şi/sau imaginilor persoa­nelor aflate sub tratament în unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate este permisă numai cu acordul persoanei sau, în cazul în care persoana este fără discernământ ori decedată, cu acordul familiei sau al aparţinătorilor. (2) Furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia de a respecta dem­nitatea şi anonimatul persoanelor cu tulburări psihice. (3) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2) situaţii de interes public justificat. Art. 47. (1) Este interzisă difuzarea în programele audiovizuale a oricăror forme de manifestări antisemite sau xenofobe. (2) Este interzisă în pro­gramele audiovizuale orice discriminare pe considerente de rasă, religie, naţio­nalitate, sex, orientare sexuală sau etnie. Art. 48. Sunt interzise în programele audiovizuale prezentarea apolo­getică a regimurilor totalitare, nazist şi comunist, a autorilor crimelor şi abuzurilor acestor regimuri, precum şi denigrarea victimelor acestora”.

Sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private:

1. a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuinţă sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal;
2. b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări;
3. c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într‑un spaţiu privat, fără acordul acesteia;
4. d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal;
5. e) ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege;
6. f) difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;
7. g) difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament în unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptăţite;
8. h) utilizarea, cu rea‑credinţă, a numelui, imaginii, vocii sau ase­mănării cu o altă persoană;
9. i) difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparţin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.

(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

(2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună‑credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

• CNA. A se vedea art. 31 din Dec. nr. 220/2011 (sub art. 73 NCC).
• JURISPRUDENŢĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SC I) nr. 3216/2014 (sub art. 72 NCC).

Când însuşi cel la care se referă o informaţie sau un material le pune la dispoziţia unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are cunoştinţă că îşi desfăşoară activitatea în domeniul informării publicului, consimţământul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris.

• LPA. Art. 14. Dispoziţiile art. 76 NCC nu se aplică în cazul în care punerea la dispoziţie a informaţiei sau a materialului s‑a făcut anterior datei intrării în vigoare a NCC, chiar dacă utilizarea informaţiei ori a materialului se realizează după această dată.

Orice prelucrare a datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, se poate face numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de legea specială.

• DISPOZIŢII CONEXE. L. nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date (M. Of. nr. 790 din 12 decembrie 2001; cu modif. ult.): „Cap. I. Dispoziţii generale. Art. 1. Scop. (1) Prezenta lege are ca scop garantarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal. (2) Exercitarea drepturilor prevăzute în prezenta lege nu poate fi restrânsă decât în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege. Art. 2. Domeniu de aplicare. (1) Prezenta lege se aplică prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate, în tot sau în parte, prin mijloace automate, precum şi prelucrării prin alte mijloace decât cele automate a datelor cu caracter personal care fac parte dintr‑un sistem de evidenţă sau care sunt desti­nate să fie incluse într‑un asemenea sistem. (2) Prezenta lege se aplică: a) prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activi­tăţilor desfăşurate de operatori stabiliţi în România; b) prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate de misiunile diplomatice sau de oficiile consulare ale României; c) prelu­crărilor de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate de operatori care nu sunt stabiliţi în România, prin utilizarea de mijloace de orice natură situate pe teritoriul României, cu excepţia cazului în care aceste mijloace nu sunt utilizate decât în scopul tranzitării pe teritoriul României a datelor cu caracter personal care fac obiectul prelucrărilor respective. (3) În cazul prevăzut la alin. (2) lit. c) operatorul îşi va desemna un reprezentant care trebuie să fie o persoană stabilită în România. Prevederile prezentei legi aplicabile operatorului sunt aplicabile şi reprezentantului acestuia, fără a aduce atingere posi­bi­lităţii de a introduce acţiune în justiţie direct împotriva operatorului. (4) Prezenta lege se aplică prelucrărilor de date cu caracter personal efectuate de persoane fizice sau juridice, române ori străine, de drept public sau de drept privat, indiferent dacă au loc în sectorul public sau în sectorul privat. (5) În limitele prevăzute de prezenta lege, aceasta se aplică şi prelucră­rilor şi transferului de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităţilor de prevenire, cercetare şi reprimare a infracţiunilor şi de menţinere a ordinii publice, precum şi al altor activităţi desfăşurate în domeniul dreptului penal, în limitele şi cu restricţiile stabilite de lege. (6) Prezenta lege nu se aplică prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate de persoane fizice exclusiv pentru uzul lor personal, dacă datele în cauză nu sunt destinate a fi dezvăluite. (7) Prezenta lege nu se aplică prelucrărilor şi transferului de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităţilor în domeniul apărării naţionale şi siguranţei naţionale, desfăşurate în limitele şi cu restricţiile stabilite de lege. (8) Prevederile prezentei legi nu aduc atingere obligaţiilor asumate de România prin instrumente juridice ratificate. Art. 3. Definiţii. În înţelesul prezentei legi, următorii termeni se definesc după cum urmează: a) date cu caracter personal – orice informaţii referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau la mai mulţi factori specifici iden­tităţii sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale; b) prelucrarea datelor cu caracter personal – orice operaţiune sau set de operaţiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea ori modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea către terţi prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ştergerea sau distru­gerea; c) stocarea – păstrarea pe orice fel de suport a datelor cu caracter personal culese; d) sistem de evidenţă a datelor cu caracter personal – orice structură organizată de date cu caracter personal, accesibilă potrivit unor criterii determinate, indiferent dacă această structură este organizată în mod centralizat ori descentralizat sau este repartizată după criterii funcţionale ori geografice; e) operator – orice persoană fizică sau juridică, de drept privat ori de drept public, inclusiv autorităţile publice, instituţiile şi structurile teritoriale ale acestora, care stabileşte scopul şi mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal; dacă scopul şi mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal sunt determinate printr‑un act normativ sau în baza unui act normativ, operator este persoana fizică sau juridică, de drept public ori de drept privat, care este desemnată ca operator prin acel act normativ sau în baza acelui act normativ; f) persoană împuternicită de către operator – o persoană fizică sau juridică, de drept privat ori de drept public, inclusiv autorităţile publice, instituţiile şi structurile teritoriale ale acestora, care prelucrează date cu caracter personal pe seama operatorului; g) terţ – orice persoană fizică sau juridică, de drept privat ori de drept public, inclusiv autorităţile publice, instituţiile şi structurile teritoriale ale acestora, alta decât persoana vizată, ope­ratorul ori persoana împuter­nicită sau persoanele care, sub autoritatea directă a operatorului sau a persoanei împuternicite, sunt autorizate să prelucreze date; h) destinatar – orice persoană fizică sau juridică, de drept privat ori de drept public, inclusiv autorităţile publice, instituţiile şi structurile teritoriale ale acestora, căreia îi sunt dezvăluite date, indiferent dacă este sau nu terţ; autorităţile publice cărora li se comunică date în cadrul unei competenţe speciale de anchetă nu vor fi considerate destinatari; i) date anonime – date care, datorită originii sau modalităţii specifice de prelucrare, nu pot fi asociate cu o persoană identificată sau identificabilă.

Cap. II. Reguli generale privind prelucrarea datelor cu caracter personal. Art. 4. Caracteristicile datelor cu caracter personal în cadrul prelucrării. (1) Datele cu caracter personal destinate a face obiectul prelucrării trebuie să fie: a) prelucrate cu bună‑credinţă şi în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare; b) colectate în scopuri deter­minate, explicite şi legitime; prelucrarea ulterioară a datelor cu caracter personal în scopuri sta­tistice, de cercetare istorică sau ştiinţifică nu va fi considerată incompatibilă cu scopul colectării dacă se efectu­ează cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi, inclusiv a celor care privesc efectuarea notificării către autori­tatea de supraveghere, precum şi cu respectarea garanţiilor privind prelucrarea datelor cu caracter personal, prevăzute de normele care reglementează activitatea statistică ori cerce­tarea istorică sau ştiinţifică; c) adecvate, pertinente şi neexcesive prin raportare la scopul în care sunt colectate şi ulterior prelucrate; d) exacte şi, dacă este cazul, actualizate; în acest scop se vor lua măsurile necesare pentru ca datele inexacte sau incomplete din punct de vedere al scopului pentru care sunt colectate şi pentru care vor fi ulterior prelucrate, să fie şterse sau rectificate; e) stocate într‑o formă care să permită identificarea persoanelor vizate strict pe durata necesară realizării sco­purilor în care datele sunt colectate şi în care vor fi ulterior prelucrate; stocarea datelor pe o durată mai mare decât cea menţionată, în scopuri statistice, de cercetare istorică sau ştiinţifică, se va face cu respectarea garanţiilor privind prelucrarea datelor cu caracter personal, prevăzute în normele care reglementează aceste domenii, şi numai pentru perioada necesară realizării acestor scopuri. (2) Operatorii au obligaţia să respecte preve­derile alin. (1) şi să asigure îndeplinirea acestor prevederi de către per­soanele împuternicite. Art. 5. Condiţii de legitimitate privind prelucrarea datelor. (1) Orice prelucrare de date cu caracter personal, cu excepţia prelucrărilor care vizează date din categoriile menţionate la art. 7 alin. (1), art. 8 şi 10, poate fi efectuată numai dacă persoana vizată şi‑a dat consimţământul în mod expres şi neechivoc pentru acea prelucrare. (2) Consimţă­mântul persoanei vizate nu este cerut în următoarele cazuri: a) când prelucrarea este necesară în vederea executării unui contract sau antecontract la care persoana vizată este parte ori în vederea luării unor măsuri, la cererea acesteia, înaintea încheierii unui contract sau antecontract; b) când prelucrarea este necesară în vederea protejării vieţii, integrităţii fizice sau sănătăţii persoanei vizate ori a unei alte persoane ameninţate; c) când prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligaţii legale a operatorului; d) când prelucrarea este necesară în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri de interes public sau care vizează exercitarea prerogativelor de autoritate publică cu care este învestit operatorul sau terţul căruia îi sunt dezvăluite datele; e) când prelucrarea este necesară în vederea realizării unui interes legitim al operatorului sau al terţului căruia îi sunt dezvăluite datele, cu condiţia ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei vizate; f) când prelucrarea priveşte date obţinute din documente accesibile publicului, conform legii; g) când prelu­crarea este făcută exclusiv în scopuri statistice, de cercetare istorică sau ştiinţifică, iar datele rămân anonime pe toată durata prelucrării. (3) Preve­derile alin. (2) nu aduc atingere dispoziţiilor legale care regle­mentează obligaţia autorităţilor publice de a respecta şi de a ocroti viaţa intimă, familială şi privată. Art. 6. Încheierea operaţiunilor de prelucrare. (1) La încheierea operaţiunilor de prelucrare, dacă persoana vizată nu şi‑a dat în mod expres şi neechivoc consimţământul pentru o altă destinaţie sau pentru o prelucrare ulterioară, datele cu caracter personal vor fi: a) distruse; b) transferate unui alt operator, cu condiţia ca operatorul iniţial să garanteze faptul că prelucrările ulterioare au scopuri similare celor în care s‑a făcut prelucrarea iniţială; c) transformate în date anonime şi stocate exclusiv în scopuri statistice, de cercetare istorică sau ştiinţifică. (2) În cazul operaţiunilor de prelucrare efectuate în condiţiile prevăzute la art. 5 alin. (2) lit. c) sau d), în cadrul activităţilor descrise la art. 2 alin. (5), operatorul poate stoca datele cu caracter personal pe perioada necesară realizării scopurilor concrete urmărite, cu condiţia asigurării unor măsuri corespunzătoare de protejare a acestora, după care va proceda la distrugerea lor dacă nu sunt aplicabile prevederile legale privind păstrarea arhivelor.

Cap. III. Reguli speciale privind prelucrarea datelor cu caracter personal. Art. 7. Prelucrarea unor categorii speciale de date. (1) Prelucrarea datelor cu caracter personal legate de originea rasială sau etnică, de convingerile politice, religioase, filozofice sau de natură similară, de apartenenţa sindicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate sau viaţa sexuală este interzisă. (2) Prevederile alin. (1) nu se aplică în următoarele cazuri: a) când persoana vizată şi‑a dat în mod expres consimţământul pentru o astfel de prelucrare; b) când prelucrarea este necesară în scopul respectării obli­gaţiilor sau drepturilor specifice ale operatorului în domeniul dreptului muncii, cu respectarea garanţiilor prevăzute de lege; o eventuală dez­văluire către un terţ a datelor prelucrate poate fi efectuată numai dacă există o obligaţie legală a operatorului în acest sens sau dacă persoana vizată a consimţit expres la această dezvăluire; c) când prelucrarea este necesară pentru protecţia vieţii, integrităţii fizice sau a sănătăţii per­soanei vizate ori a altei persoane, în cazul în care persoana vizată se află în incapacitate fizică sau juridică de a‑şi da consimţământul; d) când prelucrarea este efectuată în cadrul activităţilor sale legitime de către o fundaţie, asociaţie sau de către orice altă organizaţie cu scop nelucrativ şi cu specific politic, filozofic, religios ori sindical, cu condiţia ca persoana vizată să fie membră a acestei organizaţii sau să întreţină cu aceasta, în mod regulat, relaţii care privesc specificul activităţii organizaţiei şi ca datele să nu fie dezvăluite unor terţi fără consimţământul persoanei vizate; e) când prelucrarea se referă la date făcute publice în mod manifest de către persoana vizată; f) când prelucrarea este necesară pentru constatarea, exercitarea sau apărarea unui drept în justiţie; g) când prelucrarea este necesară în scopuri de medicină preventivă, de stabilire a diagnosticelor medicale, de administrare a unor îngrijiri sau tratamente medicale pentru persoana vizată ori de gestionare a servi­ciilor de sănătate care acţionează în interesul persoanei vizate, cu condiţia ca prelucrarea datelor respective să fie efectuate de către ori sub supravegherea unui cadru medical supus secretului profesional sau de către ori sub supravegherea unei alte persoane supuse unei obligaţii echivalente în ceea ce priveşte secretul; h) când legea prevede în mod expres aceasta în scopul protejării unui interes public important, cu condiţia ca prelucrarea să se efectueze cu respectarea drepturilor persoanei vizate şi a celorlalte garanţii prevăzute de prezenta lege. (3) Prevederile alin. (2) nu aduc atingere dispoziţiilor legale care regle­mentează obligaţia autorităţilor publice de a respecta şi de a ocroti viaţa intimă, familială şi privată. (4) Autoritatea de supraveghere poate dispune, din motive întemeiate, interzicerea efectuării unei prelucrări de date din categoriile prevăzute la alin. (1), chiar dacă persoana vizată şi‑a dat în scris şi în mod neechivoc consim­ţământul, iar acest consimţământ nu a fost retras, cu condiţia ca interdicţia prevăzută la alin. (1) să nu fie înlăturată prin unul dintre cazurile la care se referă alin. (2) lit. b)‑g). Art. 8. Prelucrarea datelor cu caracter personal având funcţie de identificare. (1) Prelucrarea codului numeric personal sau a altor date cu caracter personal având o funcţie de identificare de aplicabilitate generală poate fi efectuată numai dacă: a) persoana vizată şi‑a dat în mod expres consimţământul; sau b) prelucrarea este prevăzută în mod expres de o dispoziţie legală. (2) Autoritatea de supraveghere poate stabili şi alte cazuri în care se poate efectua prelucrarea datelor prevăzute la alin. (1), numai cu condiţia instituirii unor garanţii adecvate pentru respectarea drepturilor persoa­nelor vizate. Art. 9. Prelucrarea datelor cu caracter personal privind starea de sănătate. (1) În afara cazurilor prevăzute la art. 7 alin. (2), prevederile art. 7 alin. (1) nu se aplică în privinţa prelucrării datelor privind starea de sănătate în următoarele cazuri: a) dacă prelucrarea este necesară pentru protecţia sănătăţii publice; b) dacă prelucrarea este necesară pentru prevenirea unui pericol iminent, pentru prevenirea săvârşirii unei fapte penale sau pentru împiedicarea producerii rezultatului unei asemenea fapte ori pentru înlă­turarea urmărilor prejudiciabile ale unei asemenea fapte. (2) Prelucrarea datelor privind starea de sănătate poate fi efectuată numai de către ori sub supravegherea unui cadru medical, cu condiţia respectării secretului profesional, cu excepţia situaţiei în care persoana vizată şi‑a dat în scris şi în mod neechivoc consimţământul atâta timp cât acest consimţământ nu a fost retras, precum şi cu excepţia situaţiei în care prelucrarea este necesară pentru prevenirea unui pericol iminent, pentru prevenirea săvârşirii unei fapte penale, pentru împiedicarea producerii rezultatului unei asemenea fapte sau pentru înlăturarea urmărilor sale prejudiciabile. (3) Cadrele medicale, instituţiile de sănătate şi personalul medical al acestora pot prelucra date cu caracter personal referitoare la starea de sănătate, fără autorizaţia autorităţii de supraveghere, numai dacă prelucrarea este necesară pentru protejarea vieţii, inte­grităţii fizice sau sănătăţii persoanei vizate. Când scopurile menţionate se referă la alte persoane sau la public în general şi persoana vizată nu şi‑a dat consim­ţământul în scris şi în mod neechivoc, trebuie cerută şi obţinută în prealabil autorizaţia autorităţii de supraveghere. Prelucrarea datelor cu caracter personal în afara limitelor prevăzute în autorizaţie este interzisă. (4) Cu excepţia motivelor de urgenţă, autorizaţia prevăzută la alin. (3) poate fi acordată numai după ce a fost consultat Colegiul Medicilor din România. (5) Datele cu caracter personal privind starea de sănătate pot fi colectate numai de la persoana vizată. Prin excepţie, aceste date pot fi colectate din alte surse numai în măsura în care este necesar pentru a nu compromite scopurile prelucrării, iar persoana vizată nu vrea ori nu le poate furniza. Art. 10. Prelucrarea datelor cu caracter personal referitoare la fapte penale sau contravenţii. (1) Prelucrarea datelor cu caracter personal referitoare la săvârşirea de infracţiuni de către persoana vizată ori la condamnări penale, măsuri de siguranţă sau sancţiuni administrative ori contravenţionale, aplicate persoanei vizate, poate fi efectuată numai de către sau sub controlul autorităţilor publice, în limitele puterilor ce le sunt conferite prin lege şi în condiţiile stabilite de legile speciale care regle­mentează aceste materii. (2) Autoritatea de supraveghere poate stabili şi alte cazuri în care se poate efectua prelucrarea datelor prevăzute la alin. (1), numai cu condiţia instituirii unor garanţii adecvate pentru respectarea drepturilor persoanelor vizate. (3) Un registru complet al condamnărilor penale poate fi ţinut numai sub controlul unei autorităţi publice, în limitele puterilor ce îi sunt conferite prin lege. Art. 11. Excepţii. Prevederile art. 5, 6, 7 şi 10 nu se aplică în situaţia în care prelucrarea datelor se face exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, dacă prelucrarea priveşte date cu caracter personal care au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau care sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de caracterul public al faptelor în care este implicată.

Cap. IV. Drepturile persoanei vizate în contextul prelucrării datelor cu caracter personal. Art. 12. Infor­marea persoanei vizate. (1) În cazul în care datele cu caracter personal sunt obţinute direct de la persoana vizată, operatorul este obligat să furnizeze persoanei vizate cel puţin următoarele informaţii, cu excepţia cazului în care această per­soană posedă deja informaţiile respective: a) identitatea operatorului şi a reprezentantului acestuia, dacă este cazul; b) scopul în care se face prelucrarea datelor; c) informaţii suplimentare, precum: destinatarii sau categoriile de destinatari ai datelor; dacă furnizarea tuturor datelor cerute este obligatorie şi consecinţele refuzului de a le furniza; existenţa drepturilor prevăzute de prezenta lege pentru persoana vizată, în special a dreptului de acces, de intervenţie asupra datelor şi de opoziţie, precum şi condiţiile în care pot fi exer­citate; d) orice alte informaţii a căror furnizare este impusă prin dispoziţie a autorităţii de supraveghere, ţinând seama de specificul prelucrării. (2) În cazul în care datele nu sunt obţinute direct de la persoana vizată, operatorul este obligat ca, în momentul colectării datelor sau, dacă se intenţionează dezvăluirea acestora către terţi, cel mai târziu până în momentul primei dezvăluiri, să furnizeze persoanei vizate cel puţin următoarele infor­maţii, cu excepţia cazului în care persoana vizată posedă deja informaţiile respective: a) identitatea operatorului şi a repre­zentantului acestuia, dacă este cazul; b) scopul în care se face prelucrarea datelor; c) informaţii supli­mentare, precum: categoriile de date vizate, destinatarii sau categoriile de destinatari ai datelor, existenţa drepturilor prevăzute de prezenta lege pentru persoana vizată, în special a dreptului de acces, de intervenţie asupra datelor şi de opoziţie, precum şi condiţiile în care pot fi exercitate; d) orice alte informaţii a căror furnizare este impusă prin dispoziţie a autorităţii de supraveghere, ţinând seama de specificul prelucrării. (3) Prevederile alin. (2) nu se aplică atunci când prelucrarea datelor se efectuează exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, dacă aplicarea acestora ar da indicii asupra surselor de informare. (4) Prevederile alin. (2) nu se aplică în cazul în care prelucrarea datelor se face în scopuri statistice, de cercetare istorică sau ştiinţifică, ori în orice alte situaţii în care furnizarea unor asemenea informaţii se dovedeşte imposibilă sau ar implica un efort disproporţionat faţă de interesul legitim care ar putea fi lezat, precum şi în situaţiile în care înregistrarea sau dezvăluirea datelor este expres prevăzută de lege. Art. 13. Dreptul de acces la date. (1) Orice persoană vizată are dreptul de a obţine de la operator, la cerere şi în mod gratuit pentru o solicitare pe an, confirmarea faptului că datele care o privesc sunt sau nu sunt prelucrate de acesta. Operatorul este obligat, în situaţia în care prelucrează date cu caracter personal care privesc soli­citantul, să comunice acestuia, împreună cu confirmarea, cel puţin următoarele: a) informaţii referitoare la scopurile prelucrării, categoriile de date avute în vedere şi destinatarii sau categoriile de destinatari cărora le sunt dezvăluite datele; b) comunicarea într‑o formă inteligibilă a datelor care fac obiectul prelucrării, precum şi a oricărei informaţii disponibile cu privire la originea datelor; c) informaţii asupra principiilor de funcţionare a mecanismului prin care se efectuează orice prelucrare automată a datelor care vizează persoana respectivă; d) informaţii privind existenţa dreptului de intervenţie asupra datelor şi a dreptului de opoziţie, precum şi condiţiile în care pot fi exercitate; e) informaţii asupra posibilităţii de a consulta registrul de evidenţă a prelucrărilor de date cu caracter personal, prevăzut la art. 24, de a înainta plângere către autoritatea de supra­veghere, precum şi de a se adresa instanţei pentru atacarea deciziilor operatorului, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi. (2) Persoana vizată poate solicita de la operator informaţiile prevăzute la alin. (1), printr‑o cerere întocmită în formă scrisă, datată şi semnată. În cerere solicitantul poate arăta dacă doreşte ca informaţiile să îi fie comunicate la o anumită adresă, care poate fi şi de poştă electronică, sau printr‑un serviciu de corespondenţă care să asigure că predarea i se va face numai personal. (3) Operatorul este obligat să comunice infor­maţiile solicitate, în termen de 15 zile de la data primirii cererii, cu respectarea eventualei opţiuni a solicitantului exprimate potrivit alin. (2). (4) În cazul datelor cu caracter personal legate de starea de sănătate, cererea prevăzută la alin. (2) poate fi introdusă de persoana vizată fie direct, fie prin intermediul unui cadru medical care va indica în cerere persoana în numele căreia este introdusă. La cererea operatorului sau a persoanei vizate comunicarea prevăzută la alin. (3) poate fi făcută prin intermediul unui cadru medical desemnat de persoana vizată. (5) În cazul în care datele cu caracter personal legate de starea de sănătate sunt prelucrate în scop de cercetare ştiinţifică, dacă nu există, cel puţin aparent, riscul de a se aduce atingere drepturilor persoanei vizate şi dacă datele nu sunt utilizate pentru a lua decizii sau măsuri faţă de o anumită persoană, comunicarea prevăzută la alin. (3) se poate face şi într‑un termen mai mare decât cel prevăzut la acel alineat, în măsura în care aceasta ar putea afecta bunul mers sau rezultatele cercetării, şi nu mai târziu de momentul în care cercetarea este încheiată. În acest caz persoana vizată trebuie să îşi fi dat în mod expres şi neechivoc consimţământul ca datele să fie prelucrate în scop de cercetare ştiinţifică, precum şi asupra posibilei amânări a comunicării prevăzute la alin. (3) din acest motiv.
(6) Prevederile alin. (2) nu se aplică atunci când prelucrarea datelor se efectuează exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, dacă aplicarea acestora ar da indicii asupra surselor de informare. Art. 14. Dreptul de intervenţie asupra datelor. (1) Orice persoană vizată are dreptul de a obţine de la operator, la cerere şi în mod gratuit: a) după caz, rectificarea, actualizarea, blocarea sau ştergerea datelor a căror prelucrare nu este conformă prezentei legi, în special a datelor incomplete sau inexacte; b) după caz, transformarea în date anonime a datelor a căror prelucrare nu este conformă prezentei legi; c) notificarea către terţii cărora le‑au fost dezvăluite datele a oricărei operaţiuni efectuate conform lit. a) sau b), dacă această notificare nu se dovedeşte imposibilă sau nu presupune un efort disproporţionat faţă de interesul legitim care ar putea fi lezat. (2) Pentru exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) persoana vizată va înainta operatorului o cerere întocmită în formă scrisă, datată şi semnată. În cerere solicitantul poate arăta dacă doreşte ca informaţiile să îi fie comunicate la o anumită adresă, care poate fi şi de poştă electronică, sau printr‑un serviciu de corespondenţă care să asigure că predarea i se va face numai personal. (3) Operatorul este obligat să comunice măsurile luate în temeiul alin. (1), precum şi, dacă este cazul, numele terţului căruia i‑au fost dezvăluite datele cu caracter personal referitoare la persoana vizată, în termen de 15 zile de la data primirii cererii, cu respectarea eventualei opţiuni a solicitantului exprimate potrivit alin. (2). Art. 15. Dreptul de opoziţie. (1) Persoana vizată are dreptul de a se opune în orice moment, din motive întemeiate şi legitime legate de situaţia sa particulară, ca date care o vizează să facă obiectul unei prelucrări, cu excepţia cazurilor în care există dispoziţii legale contrare. În caz de opoziţie justificată prelucrarea nu mai poate viza datele în cauză. (2) Persoana vizată are dreptul de a se opune în orice moment, în mod gratuit şi fără nici o justificare, ca datele care o vizează să fie prelucrate în scop de marketing direct, în numele operatorului sau al unui terţ, sau să fie dezvăluite unor terţi într‑un asemenea scop. (3) În vederea exercitării drepturilor prevăzute la alin. (1) şi (2) persoana vizată va înainta operatorului o cerere întocmită în formă scrisă, datată şi semnată. În cerere solicitantul poate arăta dacă doreşte ca informaţiile să îi fie comunicate la o anumită adresă, care poate fi şi de poştă electronică, sau printr‑un serviciu de corespondenţă care să asigure că predarea i se va face numai personal. (4) Operatorul este obligat să comunice persoanei vizate măsurile luate în temeiul alin. (1) sau (2), precum şi, dacă este cazul, numele terţului căruia i‑au fost dezvăluite datele cu caracter personal referitoare la persoana vizată, în termen de 15 zile de la data primirii cererii, cu respectarea eventualei opţiuni a solicitantului exprimate potrivit alin. (3). Art. 16. Excepţii. (1) Prevederile art. 12, 13, ale art. 14 alin. (3) şi ale art. 15 nu se aplică în cazul activităţilor prevăzute la art. 2 alin. (5), dacă prin aplicarea acestora este prejudiciată eficienţa acţiunii sau obiectivul urmărit în îndeplinirea atribuţiilor legale ale autorităţii publice. (2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile strict pentru perioada necesară atingerii obiectivului urmărit prin desfăşurarea activităţilor menţ­ionate la art. 2 alin. (5). (3) După încetarea situaţiei care justifică aplicarea alin. (1) şi (2) operatorii care desfă­şoară activităţile prevăzute la art. 2 alin. (5) vor lua măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor persoanelor vizate. (4) Autorităţile publice ţin evidenţa unor astfel de cazuri şi informează periodic autoritatea de supraveghere despre modul de soluţionare a lor. Art. 17. Dreptul de a nu fi supus unei decizii individuale. (1) Orice persoană are dreptul de a cere şi de a obţine: a) retragerea sau anularea oricărei decizii care produce efecte juridice în privinţa sa, adoptată exclusiv pe baza unei prelucrări de date cu caracter personal, efectuată prin mijloace automate, destinată să evalueze unele aspecte ale personalităţii sale, precum competenţa profesională, credibi­litatea, comportamentul său ori alte asemenea aspecte; b) reevaluarea oricărei alte decizii luate în privinţa sa, care o afectează în mod semni­ficativ, dacă decizia a fost adoptată exclusiv pe baza unei prelucrări de date care întruneşte condiţiile prevăzute la lit. a). (2) Respectându‑se celelalte garanţii prevăzute de prezenta lege, o per­soană poate fi supusă unei decizii de natura celei vizate la alin. (1), numai în următoarele situaţii: a) decizia este luată în cadrul încheierii sau executării unui contract, cu condiţia ca cererea de încheiere sau de executare a con­trac­tului, introdusă de persoana vizată, să fi fost satisfăcută sau ca unele măsuri adecvate, precum posibilitatea de a‑şi susţine punctul de vedere, să garanteze apărarea propriului interes legitim; b) decizia este autorizată de o lege care precizează măsurile ce garantează apărarea interesului legitim al persoanei vizate. Art. 18. Dreptul de a se adresa justiţiei. (1) Fără a se aduce atingere posibilităţii de a se adresa cu plângere autori­tăţii de supra­veghere, persoanele vizate au dreptul de a se adresa justiţiei pentru apărarea oricăror drepturi garantate de prezenta lege, care le‑au fost încălcate. (2) Orice persoană care a suferit un prejudiciu în urma unei prelucrări de date cu caracter personal, efectuată ilegal, se poate adresa instanţei competente pentru repararea acestuia.
(3) Instanţa competentă este cea în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul. Cererea de chemare în judecată este scutită de taxă de timbru.

Cap. V. Confidenţialitatea şi securitatea prelucrărilor. Art. 19. Confidenţialitatea prelucrărilor. Orice per­soană care acţionează sub autoritatea operatorului sau a persoanei împuternicite, inclusiv persoana împuterni­cită, care are acces la date cu caracter personal, nu poate să le prelucreze decât pe baza instrucţiunilor opera­torului, cu excepţia cazului în care acţionează în temeiul unei obligaţii legale. Art. 20. Securitatea prelucrărilor. (1) Operatorul este obligat să aplice măsurile tehnice şi organizatorice adecvate pentru protejarea datelor cu caracter personal împotriva distrugerii accidentale sau ilegale, pierderii, modificării, dezvă­luirii sau accesului neautorizat, în special dacă prelu­crarea respectivă comportă transmisii de date în cadrul unei reţele, precum şi împotriva oricărei alte forme de prelucrare ilegală. (2) Aceste măsuri trebuie să asigure, potrivit stadiului tehnicii utilizate în procesul de prelucrare şi de costuri, un nivel de securitate adecvat în ceea ce priveşte riscurile pe care le reprezintă prelucrarea, precum şi în ceea ce priveşte natura datelor care trebuie protejate. Cerinţele minime de securitate vor fi elaborate de autoritatea de supraveghere şi vor fi actualizate periodic, corespunzător progresului tehnic şi experienţei acumulate. (3) Operatorul, atunci când desemnează o persoană împuternicită, este obligat să aleagă o persoană care prezintă suficiente garanţii în ceea ce priveşte măsurile de securitate tehnică şi organi­zatorice cu privire la prelucrările ce vor fi efectuate, precum şi să vegheze la respectarea acestor măsuri de către persoana desemnată. (4) Autoritatea de supraveghere poate decide, în cazuri indi­viduale, asupra obligării operatorului la adoptarea unor măsuri supli­mentare de securitate, cu excepţia celor care privesc garantarea securităţii serviciilor de telecomunicaţii. (5) Efec­tuarea prelucrărilor prin persoane împuternicite trebuie să se desfăşoare în baza unui contract încheiat în formă scrisă, care va cuprinde în mod obligatoriu: a) obligaţia persoanei împuternicite de a acţiona doar în baza instrucţiunilor primite de la operator; b) faptul că îndeplinirea obli­gaţiilor prevăzute la alin. (1) revine şi persoanei împuternicite.

Cap. VI. Supravegherea şi controlul prelucrărilor de date cu caracter personal. Art. 21. Autoritatea de supraveghere. (1) Autoritatea de supraveghere, în sensul prezentei legi, este Autoritatea Naţională de Supra­veghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal. (2) Autoritatea de supraveghere îşi desfăşoară activitatea în condiţii de completă inde­pendenţă şi imparţialitate. (3) Autoritatea de supraveghere monitori­zează şi contro­lează sub aspectul legalităţii prelucrările de date cu caracter personal care cad sub incidenţa prezentei legi. În acest scop autoritatea de supraveghere exercită următoarele atribuţii: a) elaborează formularele tipizate ale notifi­cărilor şi ale registrelor proprii; b) primeşte şi analizează notificările privind prelucrarea datelor cu caracter personal, anunţând operatorului rezultatele controlului prealabil; c) autorizează prelucrările de date în situaţiile prevăzute de lege; d) poate dispune, în cazul în care constată încălcarea dispoziţiilor prezentei legi, suspendarea provizorie sau încetarea prelucrării datelor, ştergerea parţială ori inte­grală a datelor prelucrate şi poate să sesizeze organele de urmărire penală sau să intenteze acţiuni în justiţie; d¹) informează persoanele fizice sau/şi juridice care activează în aceste domenii, în mod direct sau prin intermediul structurilor asociative ale acestora, asupra necesităţii respectării obligaţiilor şi îndeplinirii procedurilor prevăzute de prezenta lege; e) păstrează şi pune la dispoziţie publicului registrul de evidenţă a prelucrărilor de date cu caracter personal; f) primeşte şi soluţionează plângeri, sesizări sau cereri de la persoanele fizice şi comunică soluţia dată ori, după caz, diligenţele depuse; g) efectuează investigaţii din oficiu sau la primirea unor plângeri ori sesizări; h) este consultată atunci când se elaborează proiecte de acte normative referitoare la protecţia drepturilor şi libertăţilor persoanelor, în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal; i) poate face propuneri privind iniţierea unor proiecte de acte normative sau modificarea actelor normative în vigoare în domenii legate de prelucrarea datelor cu caracter personal; j) cooperează cu autorităţile publice şi cu organele administraţiei publice, centralizează şi analizează rapoartele anuale de activitate ale acestora privind protecţia persoanelor în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal, formulează recomandări şi avize asupra oricărei chestiuni legate de protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal, la cererea oricărei persoane, inclusiv a autorităţilor publice şi a organelor administraţiei publice; aceste recomandări şi avize trebuie să facă menţiune despre temeiurile pe care se sprijină şi se comunică în copie şi Ministerului Justiţiei; atunci când recomandarea sau avizul este cerut de lege, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I; k) cooperează cu autorităţile similare de peste hotare în vederea asistenţei mutuale, precum şi cu persoanele cu domiciliul sau cu sediul în străinătate, în scopul apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ce pot fi afectate prin prelucrarea datelor cu caracter personal; l) îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege; m) modul de organizare şi funcţio­nare a Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal se stabileşte prin lege.
(4) Întregul personal al autorităţii de supraveghere are obligaţia de a păstra secretul profesional, cu excepţiile prevăzute de lege, pe termen nelimitat, asupra informaţiilor confidenţiale sau clasificate la care are sau a avut acces în exercitarea atribuţiilor de serviciu, inclusiv după încetarea raporturilor juridice cu autoritatea de supra­veghere. Art. 22. Notificarea către autoritatea de supraveghere. (1) Operatorul este obligat să notifice auto­rităţii de supraveghere, personal sau prin reprezentant, înainte de efectuarea oricărei prelucrări ori a oricărui ansamblu de prelucrări având acelaşi scop sau scopuri corelate. (2) Notificarea nu este necesară în cazul în care prelucrarea are ca unic scop ţinerea unui registru destinat prin lege informării publicului şi deschis spre consultare publicului în general sau oricărei persoane care probează un interes legitim, cu condiţia ca prelucrarea să se limiteze la datele strict necesare ţinerii registrului menţionat. (3) Notificarea va cuprinde cel puţin urmă­toarele informaţii: a) numele sau denumirea şi domiciliul ori sediul operatorului şi ale reprezentantului desemnat al acestuia, dacă este cazul; b) scopul sau scopurile prelucrării; c) o descriere a categoriei sau a categoriilor de persoane vizate şi a datelor ori a cate­goriilor de date ce vor fi prelucrate; d) destinatarii sau categoriile de destinatari cărora se intenţionează să li se dezvăluie datele; e) garanţiile care însoţesc dezvăluirea datelor către terţi; f) modul în care persoanele vizate sunt informate asupra drepturilor lor; data estimată pentru încheierea operaţiunilor de prelucrare, precum şi destinaţia ulterioară a datelor; g) transferuri de date care se intenţionează să fie făcute către alte state; h) o descriere generală care să permită aprecierea preliminară a măsurilor luate pentru asigurarea securităţii prelucrării; i) specificarea oricărui sistem de evidenţă a datelor cu caracter personal, care are legătură cu prelucrarea, precum şi a eventualelor legături cu alte prelucrări de date sau cu alte sisteme de evidenţă a datelor cu caracter personal, indiferent dacă se efectuează, respectiv dacă sunt sau nu sunt situate pe teritoriul României; j) motivele care justifică aplicarea prevederilor art. 11, art. 12 alin. (3) sau (4) ori ale art. 13 alin. (5) sau (6), în situaţia în care prelucrarea datelor se face exclusiv în scopuri jurna­listice, literare sau artistice ori în scopuri statistice, de cercetare istorică sau ştiinţifică. (4) Dacă notificarea este incompletă, autori­tatea de supraveghere va solicita completarea acesteia. (5) În limitele puterilor de investigare de care dispune, autoritatea de supraveghere poate solicita şi alte informaţii, în special privind originea datelor, tehnologia de prelu­crare automată utilizată şi detalii referitoare la măsurile de securitate. Dispoziţiile prezentului alineat nu se aplică în situaţia în care prelucrarea datelor se face exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice. (6) Dacă se intenţionează ca datele care sunt prelucrate să fie transferate în străinătate, notificarea va cuprinde şi urmă­toarele elemente: a) cate­goriile de date care vor face obiectul transferului; b) ţara de destinaţie pentru fiecare categorie de date. (7) Abrogat. (8) Autorităţile publice care efectuează prelucrări de date cu caracter personal în legătură cu acti­vităţile descrise la art. 2 alin. (5), în temeiul legii sau în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acorduri internaţionale ratificate, sunt scutite de taxa prevăzută la alin. (7). Notificarea se va transmite în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a actului normativ care instituie obligaţia respectivă şi va cuprinde numai urmă­toarele elemente: a) denumirea şi sediul operatorului; b) scopul şi temeiul legal al prelucrării; c) categoriile de date cu caracter personal supuse prelucrării. (9) Autoritatea de supra­veghere poate stabili şi alte situaţii în care notificarea nu este necesară, în afara celei prevăzute la alin. (2), sau situaţii în care notificarea se poate efectua într‑o formă simplificată, precum şi conţinutul acesteia, numai în unul dintre următoarele cazuri: a) atunci când, luând în considerare natura datelor destinate să fie prelucrate, prelucrarea nu poate afecta, cel puţin aparent, drepturile persoanelor vizate, cu condiţia să precizeze expres scopurile în care se poate face o asemenea prelucrare, datele sau categoriile de date care pot fi prelucrate, categoria sau categoriile de persoane vizate, destinatarii sau categoriile de destinatari cărora datele le pot fi dezvăluite şi perioada pentru care datele pot fi stocate; b) atunci când prelucrarea se efectuează în condiţiile art. 7 alin. (2) lit. d). Art. 23. Controlul prealabil. (1) Autoritatea de supraveghere va stabili categoriile de operaţiuni de prelucrare care sunt susceptibile de a pre­zenta riscuri speciale pentru drepturile şi libertăţile persoanelor. (2) Dacă pe baza notificării autoritatea de supraveghere constată că prelucrarea se încadrează în una dintre categoriile menţionate la alin. (1), va dispune obligatoriu efectuarea unui control prealabil începerii prelucrării res­pective, cu anunţarea operatorului. (3) Operatorii care nu au fost anunţaţi în termen de 5 zile de la data notificării despre efectuarea unui control prealabil pot începe prelucrarea. (4) În situaţia prevăzută la alin. (2) autoritatea de supraveghere este obligată ca, în termen de cel mult 30 de zile de la data notificării, să aducă la cunoştinţă operatorului rezultatul controlului efectuat, precum şi decizia emisă în urma acestuia. Art. 24. Registrul de evidenţă a prelucrărilor de date cu caracter personal. (1) Autoritatea de supraveghere păstrează un registru de evidenţă a prelucrărilor de date cu caracter personal, notificate în confor­mitate cu prevederile art. 22. Registrul va cuprinde toate informaţiile prevăzute la art. 22 alin. (3). (2) Fiecare operator primeşte un număr de înregistrare. Numărul de înregistrare trebuie menţionat pe orice act prin care datele sunt colectate, stocate sau dezvăluite. (3) Orice schimbare de natură să afecteze exactitatea informaţiilor înregistrate va fi comunicată autorităţii de supraveghere în termen de 5 zile. Autoritatea de supra­veghere va dispune de îndată efectuarea menţiunilor corespunzătoare în registru. (4) Activităţile de prelucrare a datelor cu caracter personal, începute anterior intrării în vigoare a prezentei legi, vor fi notificate în vederea înregistrării în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. (5) Registrul de evidenţă a prelucrărilor de date cu caracter personal este deschis spre consultare publicului. Modalitatea de consultare se stabileşte de autoritatea de supraveghere. Art. 25. Plângeri adresate autorităţii de supraveghere. (1) În vederea apărării drep­turilor prevăzute de prezenta lege persoanele ale căror date cu caracter personal fac obiectul unei prelucrări care cade sub incidenţa prezentei legi pot înainta plângere către autoritatea de supraveghere. Plângerea se poate face direct sau prin reprezentant. Persoana lezată poate împuter­nici o asociaţie sau o fundaţie să îi reprezinte interesele. (2) Plângerea către autoritatea de supraveghere nu poate fi înaintată dacă o cerere în justiţie, având acelaşi obiect şi aceleaşi părţi, a fost introdusă anterior. (3) În afara cazurilor în care o întârziere ar cauza un prejudiciu iminent şi ireparabil, plângerea către autoritatea de supraveghere nu poate fi înaintată mai devreme de 15 zile de la înaintarea unei plângeri cu acelaşi conţinut către operator. (4) În vederea soluţionării plângerii, dacă apre­ciază că este necesar, autoritatea de supraveghere poate audia persoana vizată, operatorul şi, dacă este cazul, persoana împuternicită sau asociaţia ori fundaţia care reprezintă interesele persoanei vizate. Aceste persoane au dreptul de a înainta cereri, documente şi memorii. Auto­ri­tatea de supraveghere poate dispune efectuarea de expertize. (5) Dacă plângerea este găsită întemeiată, autori­tatea de supraveghere poate decide oricare dintre măsurile prevăzute la art. 21 alin. (3) lit. d). Interdicţia temporară a prelucrării poate fi instituită numai până la încetarea motivelor care au determinat luarea acestei măsuri. (6) Decizia trebuie motivată şi se comunică părţilor interesate în termen de 30 de zile de la data primirii plângerii. (7) Autoritatea de supraveghere poate ordona, dacă apreciază necesar, suspendarea unora sau tuturor operaţiunilor de prelucrare până la soluţionarea plângerii în condiţiile alin. (5). (8) Autoritatea de supraveghere se poate adresa justiţiei pentru apărarea oricăror drepturi garantate de prezenta lege persoanelor vizate. Instanţa competentă este Tribunalul Mun. Buc. Cererea de chemare în judecată este scutită de taxa de timbru. (9) La cererea persoanelor vizate, pentru motive întemeiate, instanţa poate dispune suspendarea prelucrării până la soluţionarea plângerii de către autoritatea de supraveghere. (10) Prevederile alin. (4)‑(9) se aplică în mod corespunzător şi în situaţia în care autoritatea de supraveghere află pe orice altă cale despre săvâr­şirea unei încălcări a drepturilor recunoscute de prezenta lege persoanelor vizate. Art. 26. Contestarea deci­ziilor autorităţii de supraveghere. (1) Împotriva oricărei decizii emise de autoritatea de supraveghere în temeiul dispoziţiilor prezentei legi operatorul sau persoana vizată poate formula contestaţie în termen de 15 zile de la comunicare, sub sancţiunea decăderii, la instanţa de contencios administrativ compe­tentă. Cererea se judecă de urgenţă, cu citarea părţilor. Soluţia este definitivă şi irevocabilă. (2) Fac excepţie de la prevederile alin. (1), precum şi de la cele ale art. 23 şi 25 prelucrările de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităţilor prevăzute la art. 2 alin. (5). Art. 27. Exercitarea atribuţiilor de investigare. (1) Autoritatea de suprave­ghere poate investiga, din oficiu sau la primirea unei plângeri, orice încălcare a drep­turilor persoanelor vizate, respectiv a obligaţiilor care revin operatorilor şi, după caz, persoanelor împuternicite, în cadrul efectuării prelucrărilor de date cu caracter personal, în scopul apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor vizate. (2) Atribuţiile de investigare nu pot fi exercitate de către autoritatea de supraveghere în cazul în care o cerere în justiţie introdusă anterior are ca obiect săvârşirea aceleiaşi încălcări a drepturilor şi opune aceleaşi părţi. (3) În exercitarea atribuţiilor de inves­tigare autoritatea de supraveghere poate solicita operatorului orice informaţii legate de prelucrarea datelor cu caracter personal şi poate verifica orice document sau înregistrare referitoare la prelucrarea de date cu caracter personal. (4) Informaţia secretă de stat şi secretul profesional nu pot fi invocate pentru a împiedica exercitarea atribuţiilor acordate prin pre­zenta lege autorităţii de supraveghere. Atunci când este invocată protecţia informaţiei secrete de stat sau a secretului profesional, autoritatea de supraveghere are obligaţia de a păstra secretul. (5) Abrogat. Art. 28. Norme de conduită. (1) Asociaţiile profesionale au obligaţia de a elabora şi de a supune spre avizare autorităţii de supraveghere coduri de conduită care să conţină norme adecvate pentru protecţia drepturilor persoanelor ale căror date cu caracter personal pot fi prelucrate de către membrii acestora. (2) Normele de conduită trebuie să prevadă măsuri şi proceduri care să asigure un nivel satisfăcător de protecţie, ţinând seama de natura datelor ce pot fi prelucrate. Autoritatea de supraveghere poate dispune măsuri şi proceduri specifice pentru perioada în care normele de conduită la care s‑a făcut referire anterior nu sunt adoptate.

Cap. VII. Transferul în străinătate al datelor cu caracter personal. Art. 29. Condiţiile transferului în străinătate al datelor cu caracter personal. (1) Transferul către un alt stat de date cu caracter personal care fac obiectul unei prelucrări sau sunt destinate să fie prelucrate după transfer poate avea loc numai în condiţiile în care nu se încalcă legea română, iar statul către care se intenţionează transferul asigură un nivel de protecţie adecvat. (2) Nivelul de protecţie va fi apreciat de către autoritatea de supraveghere, ţinând seama de totalitatea împrejurărilor în care se realizează transferul de date, în special având în vedere natura datelor transmise, scopul prelucrării şi durata propusă pentru prelucrare, statul de origine şi statul de destinaţie finală, precum şi legislaţia statului solicitant, În cazul în care autoritatea de supraveghere constată că nivelul de protecţie oferit de statul de destinaţie este nesatisfăcător, poate dispune interzicerea transferului de date. (3) În toate situaţiile transferul de date cu caracter personal către un alt stat va face obiectul unei notificări prealabile a autorităţii de supraveghere. (4) Autoritatea de suprave­ghere poate autoriza transferul de date cu caracter personal către un stat a cărui legislaţie nu prevede un nivel de protecţie cel puţin egal cu cel oferit de legea română atunci când operatorul oferă garanţii suficiente cu privire la protecţia drepturilor fundamentale ale persoanelor. Aceste garanţii trebuie să fie stabilite prin contracte încheiate între operatori şi persoanele fizice sau juridice din dispoziţia cărora se efec­tuează transferul. (5) Prevederile alin. (2), (3) şi (4) nu se aplică dacă transferul datelor se face în baza preve­derilor unei legi speciale sau ale unui acord internaţional ratificat de România, în special dacă transferul se face în scopul prevenirii, cercetării sau reprimării unei infracţiuni. (6) Prevederile prezentului articol nu se aplică atunci când prelucrarea datelor se face exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, dacă datele au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de carac­terul public al faptelor în care este implicată. Art. 30. Situaţii în care transferul este întotdeauna permis. Transferul de date este întot­deauna permis în următoarele situaţii: a) când persoana vizată şi‑a dat în mod explicit consimţământul pentru efectuarea transferului; în cazul în care transferul de date se face în legătură cu oricare dintre datele prevăzute la art. 7, 8 şi 10, consimţământul trebuie dat în scris; b) când este necesar pentru executarea unui contract încheiat între persoana vizată şi operator sau pentru executarea unor măsuri precontractuale dispuse la cererea persoanei vizate; c) când este necesar pentru încheierea sau pentru executarea unui contract încheiat ori care se va încheia, în interesul persoanei vizate, între operator şi un terţ; d) când este necesar pentru satisfacerea unui interes public major, precum apărarea naţională, ordinea publică sau siguranţa naţională, pentru buna desfăşurare a procesului penal ori pentru constatarea, exercitarea sau apărarea unui drept în justiţie, cu condiţia ca datele să fie prelucrate în legătură cu acest scop şi nu mai mult timp decât este necesar; e) când este necesar pentru a proteja viaţa, integritatea fizică sau sănătatea persoanei vizate; f) când intervine ca urmare a unei cereri anterioare de acces la documente oficiale care sunt publice ori a unei cereri privind informaţii care pot fi obţinute din registre sau prin orice alte documente accesibile publicului.

Cap. VIII. Contravenţii şi sancţiuni. Art. 31. Omisiunea de a notifica şi notificarea cu rea‑credinţă. Omisiunea de a efectua notificarea în con­diţiile art. 22 sau ale art. 29 alin. (3) în situaţiile în care această noti­ficare este obligatorie, precum şi notificarea incompletă sau care conţine informaţii false constituie contravenţii, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât să constituie infracţiuni, şi se sancţionează cu amendă de la 500 lei la 10.000 lei. Art. 32. Prelucrarea nelegală a datelor cu caracter personal. Prelucrarea datelor cu caracter personal de către un operator sau de o persoană împuternicită de acesta, cu încălcarea prevederilor art. 4‑10 sau cu nesocotirea drepturilor prevăzute la art. 12‑15 sau la art. 17, constituie contravenţie, dacă nu este săvârşită în astfel de condiţii încât să constituie infracţiune, şi se sancţionează cu amendă de la 1.000 lei la 25.000 lei. Art. 33. Neîndeplinirea obligaţiilor privind confidenţialitatea şi aplicarea măsurilor de securitate. Neîndeplinirea obligaţiilor privind aplicarea măsurilor de securitate şi de păstrare a confidenţialităţii prelu­crărilor, prevăzute la art. 19 şi 20, constituie contravenţie, dacă nu este săvârşită în astfel de condiţii încât să constituie infracţiune, şi se sancţionează cu amendă de la 1.500 lei la 50.000 lei. Art. 34. Refuzul de a furniza informaţii. Refuzul de a furniza autorităţii de supraveghere informaţiile sau documentele cerute de aceasta în exercitarea atribuţiilor de investigare prevăzute la art. 27 constituie contravenţie, dacă nu este săvârşită în astfel de condiţii încât să constituie infracţiune, şi se sancţionează cu amendă de la 1.000 lei la 15.000 lei. Art. 35. Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor. (1) Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiu­nilor se efectuează de către autoritatea de supraveghere, care poate delega aceste atribuţii unor persoane recrutate din rândul personalului său, precum şi de reprezentanţi împuterniciţi ai organelor cu atribuţii de supra­veghere şi control, abilitate potrivit legii. (2) Dispoziţiile prezentei legi referitoare la contra­venţii se completează cu prevederile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, în măsura în care prezenta lege nu dispune altfel. (3) Împotriva proceselor‑verbale de constatare şi sancţionare se poate face plângere la secţiile de contencios administrativ ale tribunalelor.

Cap. IX. Dispoziţii finale. Art. 36. Intrarea în vigoare. Prezenta lege intră în vigoare la data publicării ei în M. Of. al României, P. I, şi se pune în aplicare în termen de 3 luni de la intrarea sa în vigoare”.

1. nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice (M. Of. nr. 1101 din 25 noiembrie 2004; cu modif. ult.): „Art. 1. Dispoziţii generale. (1) Prezenta lege stabileşte condiţiile specifice de garantare a dreptului la protecţia vieţii private în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal în sectorul comunicaţiilor elec­tronice. (2) Prevederile prezentei legi se aplică prelucrării de date cu caracter personal legate de furnizarea de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului prin intermediul reţelelor publice de comunicaţii electronice, inclusiv al reţelelor publice de comunicaţii electronice care presupun dispozitive de colectare a datelor şi de identificare. (3) Prevederile prezentei legi se completează cu prevederile L. nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date. (4) Prezenta lege nu se aplică prelucrărilor de date cu caracter personal efectuate: a) în cadrul activităţilor în domeniul apărării naţionale şi securităţii naţionale, desfă­şurate în limitele şi cu restricţiile stabilite de lege; b) în cadrul activităţilor de combatere a infracţiunilor şi de menţinere a ordinii publice, precum şi în cadrul altor activităţi în domeniul dreptului penal, desfăşurate în limitele şi cu restricţiile stabilite de lege. Art. 2. Definiţii. (1) În înţelesul prezentei legi, următorii termeni se definesc după cum urmează: a) utilizator – orice persoană fizică ce beneficiază de un serviciu de comunicaţii electronice destinat publicului, fără a avea în mod necesar calitatea de abonat al acestui serviciu; b) date de trafic – orice date prelucrate în scopul transmiterii unei comunicări printr‑o reţea de comu­nicaţii electronice sau în scopul facturării contravalorii acestei operaţiuni; b¹) date de identificare a echipamentului – date tehnice ale furnizorilor de servicii de comunicaţii destinate publicului şi ale furnizorului de reţele publice de comunicaţii electronice, care permit identificarea amplasamentului echipamentelor de comunicaţii ale acestora, prelucrate în scopul transmiterii unei comunicări printr-o reţea de comunicaţii electronice sau în scopul facturării contravalorii acestei operaţiuni; c) date de localizare – orice date prelucrate într‑o reţea de comunicaţii elec­tronice sau prin intermediul unui serviciu de comunicaţii electronice, care indică poziţia geografică a echipa­mentului terminal al utilizatorului unui serviciu de comunicaţii electronice destinat publicului; d) comunicare – orice informaţie schimbată sau transmisă între un număr deter­minat de participanţi prin intermediul unui serviciu de comunicaţii electronice destinat publicului; aceasta nu include informaţia transmisă publicului printr‑o reţea de comunicaţii electronice ca parte a unui serviciu de programe audiovizuale, în măsura în care nu poate fi stabilită o legătură între informaţia în cauză şi abonatul sau utilizatorul identificabil care o primeşte; e) abrogată; f) serviciu cu valoare adăugată – orice serviciu care necesită prelucrarea datelor de trafic sau a datelor de localizare, în alte scopuri decât transmiterea comunicării ori facturarea contravalorii acestei opera­ţiuni; g) poştă electronică – serviciul care constă în transmiterea printr‑o reţea publică de comunicaţii electronice a unor mesaje în format text, voce, sunet sau imagine, care pot fi stocate în reţea sau în echipamentul terminal al destinatarului până la recepţio­narea de către destinatar; h) încălcare a securităţii datelor cu caracter personal – încălcarea securităţii având ca rezultat distrugerea accidentală sau ilicită, pierderea, alterarea, divulgarea neautorizată ori accesul neautorizat la datele cu caracter personal transmise, stocate sau prelucrate în alt mod în legătură cu furnizarea de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului. (2) În cuprinsul prezentei legi sunt, de asemenea, aplicabile definiţiile prevăzute la art. 3 lit. a), b), c) şi i) L. nr. 677/2001, cu modif. şi compl. ult., la art. 1 pct. 1 şi 8 L. nr. 365/2002 privind comerţul electronic, rep., şi la art. 4 alin. (1) pct. 3, 6, 8, 9, 10 şi 36 O.U.G. nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice. Art. 3. Securitatea prelucrării datelor cu caracter personal. (1) Furnizorul unui serviciu de comunicaţii electronice destinat publicului are obligaţia de a lua măsuri tehnice şi organizatorice adecvate în vederea asigurării securităţii prelucrării datelor cu caracter personal. Dacă este necesar, furnizorul serviciului de comunicaţii electronice destinate publicului va lua aceste măsuri împreună cu furnizorul reţelei publice de comu­nicaţii electronice. (2) Măsurile adoptate potrivit alin. (1) trebuie să asigure un nivel de securitate proporţional cu riscul existent, având în vedere posibilităţile tehnice de ultimă oră şi costurile implementării acestor măsuri. (3) Fără a aduce atingere prevederilor L. nr. 677/2001, cu modif. şi compl. ult., măsurile adoptate potrivit alin. (1) trebuie să respecte cel puţin următoarele condiţii: a) să garanteze că datele cu caracter personal pot fi accesate numai de persoane autorizate, în scopurile autorizate de lege; b) să protejeze datele cu caracter personal stocate sau transmise împotriva distrugerii accidentale ori ilicite, împotriva pierderii sau deteriorării accidentale şi împotriva stocării, prelucrării, accesării ori divulgării ilicite; c) să asigure punerea în aplicare a politicii de securitate elaborate de furnizor în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal. (4) Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, denumită în continuare ANSPDCP, poate audita măsurile luate de furnizori în conformitate cu alin. (1) şi poate emite recomandări cu privire la cele mai bune practici privind nivelul de securitate care trebuie atins de aceste măsuri. (5) În cazul existenţei unui risc determinat de încălcarea securităţii datelor cu caracter personal, furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului au obligaţia de a informa abonaţii cu privire la existenţa acestui risc, precum şi la posibilele consecinţe ce decurg. În cazul în care acest risc depăşeşte domeniul de aplicare a măsurilor pe care le pot lua furnizorii, aceştia au obligaţia de a informa abonaţii despre remediile posibile, inclusiv prin indicarea costurilor implicate. (6) În cazul unei încălcări a securităţii datelor cu caracter personal, furnizorii de servicii de comunicaţii elec­tronice destinate publicului vor notifica ANSPDCP, fără întârziere, la respectiva încălcare. (7) Atunci când încălcarea securităţii datelor cu caracter personal ar putea aduce atingere datelor cu caracter personal sau vieţii private a unui abonat ori a unei alte persoane, furnizorul va notifica respectiva încălcare, fără întârziere, abonatului sau persoanei în cauză. (8) Notificarea prevăzută la alin. (7) nu este necesară dacă furnizorul a demonstrat ANSPDCP, într‑un mod pe care aceasta îl consi­deră satisfăcător, că a aplicat măsuri tehnologice de protecţie adecvate şi că respectivele măsuri au fost aplicate datelor afectate de încălcarea securităţii. Astfel de măsuri tehnologice de protecţie trebuie să asigure faptul că datele devin neinteligibile persoanelor care nu sunt autorizate să le acceseze. (9) Fără a aduce atingere obligaţiei furnizorului de a notifica abonaţilor şi persoanelor în cauză, în cazul în care furnizorul nu a notificat deja abonatului sau per­soanei în cauză încălcarea securităţii datelor cu caracter personal, ANSPDCP poate, după analizarea posibilelor efecte negative ale încălcării, să îi solicite să facă acest lucru. (10) Notificarea prevăzută la alin. (7) va cuprinde cel puţin o descriere a naturii încălcării securităţii datelor cu caracter personal şi punctele de contact ale furni­zorului unde pot fi obţinute mai multe informaţii şi va recomanda măsuri de atenuare a posibilelor efecte negative ale acestei încălcări. Notificarea prevăzută la alin. (6) va conţine şi o descriere a consecinţelor încălcării securităţii datelor cu caracter personal, precum şi a măsurilor propuse sau adoptate de furnizor în vederea remedierii acestora. (11) Sub rezerva oricăror măsuri tehnice de punere în aplicare adoptate de Comisia Europeană, ANSPDCP poate să stabilească circumstanţele în care furnizorii sunt obligaţi să notifice încălcări ale securităţii datelor cu caracter personal, formatul unei astfel de notificări şi modalităţile în care se va face notificarea. (12) Furnizorii au obligaţia de a păstra o evidenţă a tuturor încălcărilor securităţii datelor cu caracter personal, care trebuie să cuprindă o descriere a situaţiei în care a avut loc încălcarea, a efectelor acesteia şi a măsurilor de remediere întreprinse, astfel încât ANSPDCP să poată verifica dacă au fost respectate obligaţiile ce incumbă furnizorilor potrivit prezentului articol. Evidenţa va include numai informaţiile necesare în acest scop. Art. 3¹. Proceduri de accesare. Furnizorii au obligaţia de a stabili proceduri interne pentru a răspunde solici­tărilor de accesare a datelor cu caracter personal ale utilizatorilor. La cerere, aceştia oferă ANSPDCP informaţii despre procedurile respective, numărul de solicitări primite, justificarea legală invocată în solicitare şi răspunsul oferit solicitanţilor. Art. 4. Confidenţialitatea comunicărilor. (1) Confi­den­ţialitatea comunicărilor transmise prin intermediul reţelelor publice de comunicaţii electronice şi a serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului, precum şi confidenţialitatea datelor de trafic afe­rente sunt garantate. (2) Ascultarea, înregistrarea, stocarea şi orice altă formă de interceptare ori supraveghere a comunicărilor şi a datelor de trafic aferente sunt interzise, cu excepţia cazurilor următoare: a) se realizează de utilizatorii care participă la comunicarea res­pectivă; b) utilizatorii care participă la comunicarea respectivă şi‑au dat, în prealabil, consimţământul scris cu privire la efectuarea acestor operaţiuni; c) se realizează de autorităţile competente, în condiţiile legii. (3) Preve­derile alin. (1) şi (2) nu aduc atingere posibilităţii de a efectua stocarea tehnică necesară, în scopul transmiterii comunicării, în condiţiile respectării confidenţialităţii. (4) Prevederile alin. (1) şi (2) nu aduc atingere posibilităţii de a efectua înregistrări autorizate, în condiţiile legii, ale comunicărilor şi datelor de trafic aferente, atunci când acestea se realizează în cadrul unor practici profesionale licite, în scopul de a furniza proba unui act comercial sau a unei comunicări realizate în scopuri comerciale. (5) Stocarea de informaţii sau obţinerea accesului la informaţia stocată în echipamentul terminal al unui abonat ori utilizator este permisă numai cu îndeplinirea în mod cumu­lativ a următoarelor condiţii: a) abonatul sau utilizatorul în cauză şi‑a exprimat acordul; b) abonatului sau utilizatorului în cauză i s‑au furnizat, anterior exprimării acordului, în conformitate cu prevederile art. 12 L. nr. 677/2001, cu modif. şi compl. ult., informaţii clare şi complete care: (i) să fie expuse într‑un limbaj uşor de înţeles şi să fie uşor accesibile abonatului sau utilizatorului; (ii) să includă menţiuni cu privire la scopul procesării informaţiilor stocate de abonat sau utilizator ori informaţiilor la care acesta are acces. În cazul în care furnizorul permite unor terţi stocarea sau accesul la informaţii stocate în echipamentul terminal al abonatului ori utilizatorului, informarea în concordanţă cu pct. (i) şi (ii) va include scopul general al procesării acestor informaţii de către terţi şi modul în care abonatul sau utilizatorul poate folosi setările aplicaţiei de navigare pe internet ori alte tehnologii similare pentru a şterge informaţiile stocate sau pentru a refuza accesul terţilor la aceste informaţii. (5¹) Acordul prevăzut la alin. (5) lit. a) poate fi dat şi prin utilizarea setărilor apli­caţiei de navigare pe internet sau a altor tehnologii similare prin intermediul cărora se poate considera că abonatul ori utilizatorul şi‑a exprimat acordul. (6) Prevederile alin. (5) nu aduc atingere posibilităţii de a efectua stocarea sau accesul tehnic la informaţia stocată în următoarele cazuri: a) atunci când aceste operaţiuni sunt realizate exclusiv în scopul efectuării transmisiei unei comunicări printr‑o reţea de comunicaţii electronice; b) atunci când aceste operaţiuni sunt strict necesare în vederea furnizării unui serviciu al societăţii informaţionale, solicitat în mod expres de către abonat sau utilizator. Art. 5. Datele de trafic. (1) Datele de trafic referitoare la abonaţi şi la utilizatori, prelucrate şi stocate de către furnizorul unei reţele publice de comunicaţii electronice sau de către furnizorul unui serviciu de comunicaţii electronice destinat publicului, trebuie să fie şterse ori transformate în date anonime, atunci când nu mai sunt necesare la transmiterea unei comunicări, dar nu mai târziu de 3 ani de la data efectuării comunicării, cu excepţia situaţiilor prevăzute la alin. (2), (3) şi (5). (2) Prelucrarea datelor de trafic efectuată în scopul facturării abonaţilor sau al stabilirii obligaţiilor de plată pentru interconectare este permisă doar până la împlinirea unui termen de 3 ani de la data scadenţei obligaţiei de plată corespunzătoare. (2¹) Prelucrarea datelor de trafic efectuată în scopul stabilirii obligaţiilor contractuale ce privesc abonaţii serviciilor de comunicaţii cu plata în avans este permisă până la împlinirea unui termen de 3 ani de la data efectuării comunicării. (3) Furnizorul unui serviciu de comu­nicaţii electronice destinat publicului poate prelucra datele prevăzute la alin. (1), în vederea comercializării serviciilor sale sau a furnizării de servicii cu valoare adăugată, numai în măsura şi pe durata necesară comer­cializării, respectiv furnizării acestor servicii, şi numai cu consimţământul expres prealabil al abonatului sau utilizatorului la care se referă datele respective. Abonatul sau, după caz, utilizatorul îşi poate retrage oricând consimţământul exprimat cu privire la prelucrarea datelor de trafic. (4) În cazurile prevăzute la alin. (2) şi (3), furnizorul serviciului de comunicaţii electronice destinat publicului este obligat să informeze abonatul sau utilizatorul cu privire la categoriile de date de trafic care sunt prelucrate şi la durata prelucrării acestora. În cazul prevăzut la alin. (3), această informare trebuie să aibă loc anterior obţinerii consimţământului abonatului sau utilizatorului. (5) Prelucrarea datelor de trafic în condiţiile alin. (1)‑(4) poate fi efectuată numai de către per­soanele care acţionează sub autoritatea furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice sau de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, având ca atribuţii facturarea ori gestionarea traficului, relaţiile cu clienţii, detectarea fraudelor, comercializarea serviciilor de comunicaţii electronice sau furnizarea serviciilor cu valoare adăugată, şi este permisă numai în măsura în care este necesară pentru îndeplinirea acestor atribuţii. (6) Prevederile alin. (1)‑(3) şi (5) nu aduc atingere posibilităţii organelor de urmărire penală, instanţelor de judecată şi organelor de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale de a avea acces la datele de trafic, în condiţiile legii. Art. 6. Facturarea detaliată. (1) Abonaţii primesc facturi nedetaliate. (2) Emiterea facturilor detaliate se face la cererea abonaţilor, cu respectarea dreptului la viaţă privată al utilizatorilor apelanţi şi al abonaţilor apelaţi. (3) Informaţiile minime prezentate în cadrul facturilor detaliate sunt stabilite de ANRC. Art. 7. Prezentarea şi restricţionarea identităţii liniei apelante şi a liniei conectate. (1) În cazul în care este oferită prezentarea identităţii liniei apelante, furnizorul serviciului de comunicaţii electronice destinat publicului are obligaţia de a pune la dispoziţie utilizatorului apelant pentru fiecare apel, precum şi abonatului apelant pentru fiecare linie, printr‑un mijloc simplu şi gratuit, posibilitatea de a ascunde identitatea liniei apelante, indiferent de ţara de destinaţie a apelului. (1¹) În cazul interconectării, furnizorul are obligaţia de a transmite la interfaţa dintre cele două reţele identitatea liniei apelante fără a o altera, modifica sau şterge. (2) În cazul în care este oferită prezentarea identităţii liniei apelante, furnizorul serviciului de comunicaţii electronice destinat publi­cului are obligaţia de a pune la dispoziţie abonatului apelat, printr‑un mijloc simplu şi, în limitele unei utilizări rezonabile, gratuit, posibilitatea de a ascunde identitatea liniei apelante pentru apelurile primite, indiferent de ţara de origine a acestora. (3) În cazul în care este oferită prezentarea identităţii liniei apelante, când prezentarea identităţii liniei apelante se face înainte de începerea convorbirii, furnizorul serviciului de comunicaţii electronice destinat publicului are obligaţia de a pune la dispoziţie abonatului apelat, printr‑un mijloc simplu, posibilitatea de a respinge apelurile primite pentru care identitatea liniei apelante a fost ascunsă de utilizatorul sau abonatul apelant, indiferent de ţara de origine a apelurilor. (4) În cazul în care este oferită prezentarea identităţii liniei conectate, furnizorul serviciului de comunicaţii electronice destinat publi­cului are obligaţia de a pune la dispoziţie abonatului apelat, printr‑un mijloc simplu şi gratuit, posibilitatea de a ascunde identitatea liniei conec­tate faţă de utilizatorul apelant, indiferent de ţara de origine a apelurilor. (5) În cazul în care este oferită prezentarea iden­tităţii liniei apelante sau a liniei conectate, furnizorii de servicii de comunicaţii electronice des­tinate publicului au obligaţia de a informa publicul în acest sens, inclusiv cu privire la disponibilitatea mijloacelor de ascundere a identităţii sau de respingere a apelurilor prevăzute la alin. (1)‑(4). (6) Abrogat. Art. 8. Datele de localizare, altele decât datele de trafic. (1) Prelu­crarea datelor de localizare, altele decât datele de trafic, referitoare la utili­zatorii sau abonaţii reţelelor publice de comunicaţii electronice sau ai serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului, atunci când este posibilă, este permisă numai în unul dintre următoarele cazuri: a) datele în cauză sunt transformate în date anonime; b) cu consimţământul expres prealabil al utilizatorului sau abonatului la care se referă datele res­pective, în măsura şi pentru durata necesare furnizării unui serviciu cu valoare adău­gată; c) atunci când serviciul cu valoare adăugată cu funcţie de localizare are ca scop transmiterea unidi­recţională şi nediferenţiată a unor informaţii către utilizatori. (2) Furnizorul serviciului de comunicaţii electronice destinat publicului are obligaţia de a pune la dispoziţie utilizatorului sau abonatului, anterior obţinerii consimţă­mântului aces­tuia, în con­formitate cu prevederile alin. (1) lit. b), informaţii referitoare la: a) tipul de date de localizare, altele decât datele de trafic, care vor fi prelucrate; b) scopurile şi durata prelucrării acestor date; c) eventuala transmitere a datelor către un terţ, în scopul furnizării serviciului cu valoare adăugată. (3) Utiliza­torii sau abonaţii care îşi dau consimţământul în vederea prelucrării datelor în conformitate cu prevederile alin. (1) lit. b) au dreptul de a‑şi retrage oricând consimţământul exprimat cu privire la prelucrarea datelor sau de a refuza temporar prelucrarea datelor în cauză pentru fiecare conectare la reţea sau pentru fiecare transmitere a unei comunicări. Furnizorul serviciului de comu­nicaţii electronice destinat publicului are obligaţia de a pune la dispoziţie utilizatorilor sau abonaţilor un procedeu simplu şi gratuit pentru exercitarea acestor drepturi. (4) Prelucrarea datelor de localizare, altele decât datele de trafic, în condiţiile alin. (1)‑(3), poate fi efectuată numai de către persoanele care acţionează sub autoritatea furnizorului reţelei publice de comunicaţii electronice sau al serviciului de comunicaţii electronice destinat publicului ori a terţului furnizor de servicii cu valoare adău­gată şi trebuie să se limiteze numai la ceea ce este necesar pentru furnizarea serviciului cu valoare adăugată. (5) Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere posibilităţii autorităţilor competente de a avea acces la datele păstrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice desti­nate publicului, în condiţiile legii. (6) Dispo­ziţiile prezentului articol nu aduc atingere posi­bilităţii organelor de urmărire penală, instanţelor de judecată şi orga­nelor de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale de a avea acces la datele generate sau prelucrate şi păstrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, în condiţiile legii. Art. 9. Excepţii. (1) Furni­zorul unei reţele publice de comunicaţii elec­tronice sau al unui serviciu de comunicaţii electronice destinat publi­cului poate deroga de la prevederile art. 7 referitoare la oferirea posibilităţii de ascundere a identităţii liniei apelante, astfel: a) temporar, în urma cererii unui abonat privind depistarea sursei unor apeluri abuzive; în acest caz datele care permit identificarea abonatului apelant vor fi păstrate şi puse la dispoziţie de către furnizorul reţelei publice de comunicaţii elec­tronice sau al serviciului de comunicaţii electronice destinat publicului, în con­diţiile legii; b) pentru fiecare linie, în vederea soluţionării de către serviciile specializate de intervenţie recunoscute în condiţiile legii, precum poliţie, pompieri sau ambulanţă, a situaţiilor ce le sunt semnalate prin apeluri de urgenţă. (2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), furnizorul unei reţele publice de comunicaţii electronice sau al unui serviciu de comunicaţii elec­tronice destinat publicului poate deroga şi de la prevederile art. 8, referitoare la obţinerea consimţământului abo­natului sau utilizatorului cu privire la prelucrarea datelor de localizare. (3) Derogările prevăzute la alin. (1) şi (2) sunt permise în condiţiile stabilite de Avocatul Poporului, cu consultarea ANRC. (4) Abrogat. Art. 10. Redi­recţio­­narea automată a apelului. (1) Furnizorul reţelei publice de comunicaţii electronice sau, după caz, al serviciului de comunicaţii electronice destinat publicului are obligaţia de a pune la dispoziţie fiecărui abonat un mijloc simplu şi gratuit de a bloca redirecţionarea automată de către un terţ a apelurilor către echipamentul terminal al abonatului respectiv. (2) Abrogat. Art. 11. Registrele abonaţilor. (1) Abonaţii serviciilor de comunicaţii elec­tronice destinate publicului au dreptul, cu respectarea prevederilor L. nr. 677/2001, cu modif. şi compl. ult., de a le fi incluse datele cu caracter personal în toate registrele publice ale abonaţilor, în formă scrisă sau electronică. (2) Persoanele care pun la dispoziţia publicului registre ale abonaţilor în formă scrisă sau electronică ori care furnizează servicii de informaţii privind abonaţii au obligaţia de a informa abonaţii cu privire la scopul întocmirii acestor registre în care pot fi incluse datele lor cu caracter personal, precum şi cu privire la orice posibilităţi ulte­rioare de utilizare a acestor date, bazate pe funcţii de căutare integrate registrelor în formă electronică. Infor­marea abonaţilor este gratuită şi se realizează înainte ca aceştia să fie incluşi în registrele respective. (3) Ulterior realizării informării prevăzute la alin. (2), furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului care atri­buie numere de telefon abonaţilor au obligaţia de a le acorda acestora un termen de 45 de zile lucrătoare în care se pot opune includerii datelor necesare iden­tificării lor în toate registrele prevăzute la alin. (1). La expirarea celor 45 de zile lucrătoare, în cazul în care abonaţii nu şi‑au exprimat voinţa în sens contrar, datele necesare identificării lor sunt incluse. (4) Abonaţii ale căror date cu caracter personal nu sunt dispo­nibile furnizorilor prevăzuţi la alin. (3) pot solicita, în mod gratuit, includerea în toate registrele prevăzute la alin. (1). (5) Fără a aduce atingere prevederilor alin. (3) şi (4), persoanele prevăzute la alin. (2), precum şi persoanele care furnizează registrele şi serviciile prevăzute la alin. (1) au obligaţia de a asigura abonaţilor, în mod gratuit şi fără întârziere, următoarele posibilităţi: a) de a decide dacă datele lor cu caracter personal, precum şi care dintre acestea vor fi sau nu incluse în aceste registre; b) de a verifica, rectifica sau elimina datele cu caracter personal incluse în aceste registre. (6) Registrele prevăzute la alin. (1) pot fi utilizate în alt scop, în afara simplei căutări a datelor de contact, pe baza numelui şi, dacă este necesar, a unui număr limitat de alţi parametri, numai cu consimţământul expres prealabil al fiecărui abonat care figurează în aceste registre. (7) Prevederile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi abonaţilor persoane juridice cu privire la datele care permit identi­ficarea acestora. (8) Fără a aduce atingere prevederilor alin. (1)‑(7), persoanele care furnizează registrele şi serviciile prevăzute la alin. (1) au obligaţia de a pune la dispoziţia publicului informaţii clare, uşor accesibile şi gratuite privind scopul întocmirii registrelor pe care le gestionează, posibilităţile de utilizare a datelor cu caracter personal pe care le deţin, bazate pe funcţii de căutare integrate registrelor în formă electronică, sau exercitarea de către abonaţi a drepturilor prevăzute la alin. (5). Art. 12. Comunicările nesolicitate. (1) Este interzisă efectuarea de comunicări comerciale prin utilizarea unor sisteme automate de apelare şi comunicare care nu necesită intervenţia unui operator uman, prin fax ori prin poştă electronică sau prin orice altă metodă care foloseşte serviciile de comunicaţii electronice destinate publicului, cu excepţia cazului în care abonatul sau utilizatorul vizat şi‑a exprimat în prealabil consimţământul expres pentru a primi asemenea comunicări. (2) Fără a aduce atingere prevederilor alin. (1), dacă o persoană fizică sau juridică obţine în mod direct adresa de poştă electronică a unui client, cu ocazia vânzării către acesta a unui produs sau serviciu, în conformitate cu prevederile L. nr. 677/2001, persoana fizică sau juridică în cauză poate utiliza adresa respectivă, în scopul efectuării de comunicări comer­ciale referitoare la produse sau servicii similare pe care acea persoană le comercializează, cu condiţia de a oferi în mod clar şi expres clienţilor posibilitatea de a se opune printr‑un mijloc simplu şi gratuit unei aseme­nea utilizări, atât la obţinerea adresei de poştă electronică, cât şi cu ocazia fiecărui mesaj, în cazul în care clientul nu s‑a opus iniţial. (3) În toate cazurile este­ interzisă efectuarea prin poşta electronică de comunicări comerciale în care identitatea reală a persoanei în numele şi pe seama căreia sunt făcute este ascunsă, cu încălcarea art. 5 L. nr. 365/2002, rep., sau în care nu se specifică o adresă valabilă la care destinatarul să poată transmite solicitarea sa referitoare la înce­tarea efectuării unor asemenea comunicări ori în care sunt încurajaţi destinatarii să viziteze pagini de internet care contravin art. 5 L. nr. 365/2002, rep. (4) Prevederile alin. (1) şi (3) se aplică în mod corespunzător şi abonaţilor persoane juridice. Art. 12¹. Accesul la date al autorităţilor. (1) La solicitarea instanţelor de judecată sau la solicitarea organelor de urmărire penală ori a organelor de stat cu atribuţii în domeniul apărării şi securităţii naţionale, cu autorizarea prealabilă a judecătorului stabilit potrivit legii, furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului şi furnizorii de reţele publice de comu­nicaţii electronice pun la dispoziţia acestora, de îndată, dar nu mai târziu de 48 de ore, datele de trafic, datele de identificare a echipamentului şi datele de localizare, în conformitate cu prevederile referitoare la protecţia datelor cu caracter personal. (2) Solicitările privind datele prevăzute la alin. (1), formulate de către organele de stat cu atribuţii în domeniul apărării şi securităţii naţionale, sunt supuse dispoziţiilor art. 14, 15 şi art. 17-23 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată. (3) Solicitările, respectiv răspunsurile, dacă sunt transmise în format electronic, se semnează cu semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat, eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat. Fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde, potrivit legii, pentru integritatea şi securitatea acestor date. (4) Solicitările prevăzute la alin. (1) se procesează în condiţii de confidenţialitate. (5) Datele de trafic, datele de identificare a echipamentului şi datele de localizare solicitate conform alin. (1) nu fac obiectul ştergerii sau anonimizării de către furnizori, atunci când solicitarea formulată în temeiul alin. (1) este însoţită ori urmată de o notificare cu privire la nece­sitatea menţinerii lor, în scopul identificării şi conservării probelor sau indiciilor temeinice, în cadrul investi­gaţiilor pentru combaterea infracţiunilor ori în domeniul apărării şi securităţii naţionale, atât timp cât subzistă motivele care au stat la baza solicitării, dar nu mai mult de 5 ani de la data solicitării sau, după caz, până la pronunţarea unei hotărâri definitive a instanţei de judecată. (6) Instanţele de judecată, organele de urmărire penală sau organele de stat cu atribuţii în domeniul apărării şi securităţii naţionale notifică furnizorilor încetarea motivelor care au stat la baza solicitării ori, după caz, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Art. 13. Regim sancţionator. (1) Constituie contravenţii următoarele fapte: a) neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 3 alin. (1), în condiţiile stabilite potrivit art. 3 alin. (2)‑(4); b) neîndeplinirea obligaţiei de informare prevăzute la art. 3 alin. (5); c) neîndeplinirea obligaţiei de informare prevăzute la art. 3 alin. (6); d) neîndeplinirea obligaţiei de informare prevăzute la art. 3 alin. (7); e) nerespectarea prevederilor art. 3 alin. (10); f) nerespectarea măsu­rilor stabilite de ANSPDCP potrivit prevederilor art. 3 alin. (11); g) nerespectarea prevederilor art. 3 alin. (12); h) nerespectarea prevederilor art. 4 alin. (2) referitoare la interdicţia interceptării şi supravegherii comunicărilor şi datelor de trafic aferente; i) nerespectarea condiţiilor prevăzute la art. 4 alin. (5); j) nerespectarea prevederilor art. 5 referitoare la prelucrarea datelor de trafic; k) nerespectarea condiţiilor de emitere a facturilor, stabilite potrivit art. 6; l) încălcarea obligaţiilor referitoare la disponibilitatea mijloacelor de ascundere a identităţii sau de respingere a apelurilor, precum şi la informarea publicului, prevăzute la art. 7; m) nerespectarea prevederilor art. 8 referitoare la prelucrarea datelor de localizare, altele decât datele de trafic; n) nerespectarea prevederilor art. 9 referitoare la condiţiile în care se poate deroga de la prevederile art. 7 sau 8; o) încălcarea obligaţiilor referitoare la posibilitatea de a bloca redirecţionarea auto­mată a apelurilor, prevăzute la art. 10; p) neîndeplinirea obliga­ţiilor referitoare la întocmirea registrelor abo­naţilor, prevăzute la art. 11; q) nerespectarea prevederilor art. 12 referi­toare la comunicările nesolicitate. (2) Contravenţiile prevăzute la alin. (1) lit. a)‑l), n), o) şi q) se sancţio­nează cu amendă de la 5.000 lei la 100.000 lei, iar pentru societăţile comerciale cu o cifră de afaceri de peste 5.000.000 lei, prin derogare de la dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modif. şi compl. prin L. nr. 180/2002, cu modif. şi compl. ult., cu amendă în cuantum de până la 2% din cifra de afaceri. (3) Contravenţia prevăzută la alin. (1) lit. p), precum şi contravenţia prevăzută la alin. (1) lit. m), săvârşite prin nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b), se sancţionează cu amendă de la 30.000 lei la 100.000 lei, iar pentru societăţile comerciale cu o cifră de afaceri de peste 5.000.000 lei, prin derogare de la dispoziţiile O.G. nr. 2/2001, aprobată cu modif. şi compl. prin L. nr. 180/2002, cu modif. ult., cu amendă în cuantum de până la 2% din cifra de afaceri. (4) Contravenţia prevăzută la alin. (1) lit. k) se constată de perso­nalul de control împuternicit în acest scop al Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comu­nicaţii, iar sancţiunea se aplică, prin rezoluţie scrisă, de către preşedintele acestei instituţii. (5) Constatarea contra­venţiilor prevăzute la alin. (1) lit. a)‑j) şi l)‑q) şi aplicarea sancţiunilor se fac de personalul împuternicit în acest scop al ANSPDCP. (6) În măsura în care prin prezenta lege nu se prevede altfel, contravenţiilor prevăzute la alin. (1) li se aplică prevederile O.G. nr. 2/2001, aprobată cu modif. şi compl. prin L. nr. 180/2002, cu modif. şi compl. ult. (7) ANSPDCP poate aplica amenzi cominatorii pe zi de întârziere, în cuantum de până la 5.000 lei, stabilind totodată şi data de la care acestea se calculează, pentru a determina furnizorii să se supună măsurilor luate potrivit preve­derilor art. 3 alin. (9). (8) Aplicarea amenzilor cominatorii pe zi de întârziere în condiţiile alin. (7) se face prin proces‑verbal încheiat de personalul împuternicit în acest scop al ANSPDCP. Procesul‑verbal va cuprinde menţiunea cu privire la obligativitatea achitării amenzii la instituţiile abilitate să o încaseze, potrivit legislaţiei în vigoare, precum şi termenul de plată şi constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate. Art. 14. Dispoziţii tranzitorii şi finale. (1) Prevederile art. 11 nu se aplică în cazul registrelor abonaţilor întocmite sau comercializate în formă scrisă ori în formă electronică accesibilă off‑line înaintea intrării în vigoare a prezentei legi. (…) Art. 15. Transpunerea unor acte normative comunitare. Prezenta lege transpune Directiva 2002/58/CE a Parlamen­tului European şi a Consiliului privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, publicată în JO L 201 din 31 iul. 2002”.

• CDFUE. Art. 8. Protecţia datelor cu caracter personal. (1) Orice persoană are dreptul la protecţia datelor cu caracter personal care o privesc. (2) Asemenea date trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate şi pe baza consimţământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are dreptul de acces la datele colectate care o privesc, precum şi dreptul de a obţine rectificarea acestora. (3) Respec­tarea acestor norme se supune controlului unei autorităţi independente.

Persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum şi cu privire la corpul său.

Memoria persoanei decedate este protejată în aceleaşi condiţii ca şi imaginea şi reputaţia persoanei aflate în viaţă.

(1) Orice persoană poate determina felul propriilor funeralii şi poate dispune cu privire la corpul său după moarte. În cazul celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau al celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă este necesar şi consimţământul scris al părinţilor sau, după caz, al tutorelui.

(2) În lipsa unei opţiuni exprese a persoanei decedate, va fi respectată, în ordine, voinţa soţului, părinţilor, descendenţilor, rudelor în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, legatarilor universali sau cu titlu universal ori dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială a avut loc decesul. În toate cazurile se va ţine seama de apartenenţa confesională a persoanei decedate.

Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule umane, în scop terapeutic sau ştiinţific, de la persoanele decedate se efectuează numai în condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris, exprimat în timpul vieţii, al persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul scris, liber, prealabil şi expres dat, în ordine, de soţul supravieţuitor, de părinţi, de descendenţi ori, în sfârşit, de rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.

• DISPOZIŢII CONEXE. L. nr. 95/2006: „Art. 147. Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de la donatorul decedat se face în următoarele condiţii: 1. se defineşte ca donator decedat fără activitate cardiacă persoana la care s-a constatat oprirea cardiorespiratorie iresuscitabilă şi ireversibilă, confirmată în spital de 2 medici primari. Confirmarea donatorului decedat fără activitate cardiacă se face conform protocolului de resuscitare, conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătăţii, excepţie făcând situaţiile fără echivoc; 2. se defineşte ca donator decedat cu activitate cardiacă persoana la care s-a constatat încetarea ireversibilă a tuturor funcţiilor creierului, conform protocolului de declarare a morţii cerebrale conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătăţii; 3. declararea morţii cerebrale se face de către medici care nu fac parte din echipele de coordonare, prelevare, transplant de organe, ţesuturi şi celule de origine umană; 4. prelevarea de organe, ţesuturi şi/sau celule de la persoanele decedate se face numai cu consimţământul scris al cel puţin unuia dintre membrii majori ai familiei sau al rudelor, în următoarea ordine; soţ supravieţuitor, părinţi, descendenţi, frate/soră, altă rudă în linie colaterală până la gradul al IV-lea inclusiv, conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătăţii 5. prelevarea se poate face fără consimţământul membrilor familiei dacă, în timpul vieţii, persoana decedată şi-a exprimat deja opţiunea în favoarea donării, printr-un act notarial de consimţământ pentru prelevare şi înscrierea în Registrul naţional al donatorilor de organe, ţesuturi şi celule, conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătăţii; 6. prelevarea nu se poate face sub nicio formă dacă, în timpul vieţii, persoana decedată şi-a exprimat deja opţiunea împotriva donării, prin act de refuz al donării. Actul de refuz al donării va fi prezentat de către aparţinători coordonatorului de transplant”.

Orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 12 alin. (1) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Numele cuprinde numele de familie şi prenumele.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 12 alin. (2) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

(1) Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi poate fi modificat prin efectul schimbării stării civile, în condiţiile prevăzute de lege.

(2) Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere. Este interzisă înregistrarea de către ofiţerul de stare civilă a prenumelor indecente, ridicole şi a altora asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi bunele moravuri ori interesele copilului, după caz.

(3) Numele de familie şi prenumele copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, precum şi cele ale copilului care este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s‑a constatat părăsirea lui, în condiţiile legii speciale.

Cetăţenii români pot obţine, în condiţiile legii, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 12 alin. (3) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).
• DISPOZIŢII CONEXE. O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice (M. Of. nr. 68 din 2 februarie 2003; cu modif. ult.): „Cap. II. Schimbarea numelui pe cale administrativă. Art. 4. (1) Cetăţenii români pot obţine, pentru motive temeinice, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea, în condiţiile prezentei ordonanţe. (2) Sunt considerate ca întemeiate cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri: a) când numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod; b) când persoana în cauză a folosit, în exer­citarea profesiei, numele pe care doreşte să îl obţină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum şi asupra faptului că este cunoscută în societate sub acest nume; c) când, din neatenţia ofiţe­rilor de stare civilă ori ca urmare a necunoaşterii reglementărilor legale în materie, au fost efectuate menţiuni greşite în registrele de stare civilă ori au fost eliberate certificate de stare civilă cu nume eronate, în baza cărora au fost eliberate alte acte; d) când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din mai multe cuvinte, de regulă reunite, şi doreşte schimbarea acestuia; e) când persoana în cauză poartă un nume de familie de provenienţă străină şi solicită să poarte un nume românesc; f) când persoana şi‑a schimbat numele de origine străină într‑un nume românesc, pe cale administrativă, şi doreşte să revină la numele dobândit la naştere; g) când părinţii şi‑au schimbat numele pe cale administrativă, iar copiii solicită să poarte un nume de familie comun cu al părinţilor lor; h) când persoana în cauză solicită să poarte un nume de familie comun cu al celorlalţi membri ai familiei, nume care a fost dobândit ca urmare a adopţiei, a menţinerii numelui la căsătorie, a stabilirii filiaţiei ori a unor schimbări de nume aprobate anterior pe cale administrativă; i) când soţii au convenit cu ocazia încheierii căsătoriei să poarte numele de familie reunite şi ambii solicită schimbarea acestuia pe cale administrativă, optând pentru numele de familie dobândit la naştere de către unul dintre ei ori să revină fiecare la numele avut anterior căsătoriei; j) când persoana în cauză face dovada că a fost recunoscută de către părinte ulterior înregistrării naşterii, însă, întrucât nu a sesizat instanţa pentru încuviinţarea purtării numelui de familie al acestuia în timpul vieţii, nu există altă posibilitate de dobândire a numelui părintelui decât pe cale administrativă; k) când prenu­mele purtat este specific sexului opus; l) când persoanei i s‑a încuviinţat schimbarea sexului prin hotărâre judecă­torească rămasă definitivă şi irevocabilă şi solicită să poarte un prenume corespunzător, prezentând un act medico‑legal din care să rezulte sexul acesteia; m) alte asemenea cazuri temeinic justificate. (3) Sunt de asemenea considerate justificate şi cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri: a) când persoana în cauză a adoptat minori şi doreşte ca aceştia să poarte un alt prenume; b) când căsătoria a încetat prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi, iar soţul supravieţuitor solicită să revină la numele de familie purtat anterior căsătoriei ori la numele de familie dobândit la naştere; c) când în urma divorţului un fost soţ revine la numele de familie purtat anterior şi care provine dintr‑o altă căsătorie, de asemenea desfăcută prin divorţ, şi doreşte să poarte numele dobândit la naştere; d) când în urma încetării căsătoriei prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi celălalt soţ se recăsătoreşte şi, ca urmare a desfacerii acestei căsătorii, acesta doreşte să poarte numele de familie dobândit la naştere; e) când fostul soţ doreşte să poarte numele de familie pe care l‑a avut în căsătorie, pentru a avea un nume comun cu copiii încredinţaţi spre creştere şi educare, cu consimţământul fostului soţ, dat în formă autentică; f) când părinţii au divorţat, iar copiii încredinţaţi spre creştere şi educare unuia dintre părinţi, care a revenit la numele de familie avut anterior căsătoriei, solicită să poarte numele de familie al acestuia; g) când s‑a desfăcut adopţia unei persoane căsătorite care are copii minori şi în urma desfacerii adopţiei persoana în cauză revine la numele de familie avut înainte de adopţie; h) când unul dintre soţi, la încheierea căsătoriei, a luat numele de familie al celuilalt soţ, nume pe care acesta l‑a dobândit prin adopţie, iar ulterior încheierii căsătoriei are loc desfacerea adopţiei. Art. 5. Cererile de schimbare a numelui pe cale administrativă privind persoanele fără cetăţenie domiciliate în România se soluţionează în aceleaşi condiţii ca şi cele ale cetăţenilor români. Art. 6. (1) Persoana care solicită schim­barea numelui pe cale administrativă depune o cerere la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor, denumit în continuare serviciu public, aflat în subordinea consiliului local al comunei, oraşului, muni­cipiului sau al sectorului muni­cipiului Bucureşti, în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul. Cererea se depune personal sau prin împuternicit cu procură specială sau împuternicire avocaţială. (2) Cererea de schimbare a numelui trebuie să fie motivată prin unul dintre cazurile prevăzute la art. 4 alin. (2) şi (3) şi să fie însoţită de următoarele acte: a) copii legalizate de pe certificatele de stare civilă ale persoanei care solicită schimbarea numelui; b) un exemplar al Monitorului Oficial al României, P. a III‑a, în care a fost publicat, potrivit art. 10, extrasul din cererea de schimbare a numelui, exemplar de la publicarea căruia să nu fi trecut mai mult de un an; c) consimţământul, dat în formă autentică, al celuilalt soţ, în cazul schimbării numelui de familie comun purtat în timpul căsătoriei; d) copie de pe decizia de aprobare a autorităţii tutelare, în cazurile prevăzute de art. 7; d¹) cazierul judiciar şi cazierul fiscal ale solici­tan­tului; e) orice alte acte pe care solicitantul le consideră necesare pentru motivarea cererii sale. Art. 7. (1) Pentru minor, cererea de schimbare a numelui se face, după caz, de părinţi sau, cu încuviinţarea autorităţii tutelare, de tutore. Dacă părinţii nu se înţeleg cu privire la schimbarea numelui copilului, va hotărî autoritatea tutelară. (2) Când cererea de schimbare a numelui minorului este făcută de către unul dintre părinţi, este necesar acordul celuilalt părinte, dat în formă autentică. Acordul nu este necesar în cazul în care celălalt părinte este pus sub interdicţie ori este declarat judecătoreşte dispărut sau decăzut din drepturile părinteşti. (3) În cazul în care minorul a împlinit vârsta de 14 ani, cererea va fi semnată şi de acesta. (4) Pentru persoana pusă sub interdicţie, cererea de schimbare a numelui se face de către tutore, cu încuviinţarea autorităţii tutelare. (5) În cazul în care părinţii copilului sunt decedaţi, necunoscuţi, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi ori dispăruţi sau decăzuţi din drepturile părinteşti şi nu a fost instituită tutela, în cazul în care copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, precum şi în cazul în care instanţa judecătorească nu a hotărât încredinţarea copilului unei familii sau unei persoane, în condiţiile legii, cererea de schimbare a numelui minorului se face de către serviciul public specializat pentru protecţia copilului din subordinea consiliului judeţean ori, după caz, a consiliului local, al sectorului municipiului Bucureşti. Art. 8. (1) Schimbarea numelui de familie al minorului se poate cere o dată cu schimbarea numelui de familie al părinţilor sau separat, pentru motive temeinice. (2) Schimbarea prenumelui minorului se poate cere oricând. Art. 9. (1) În cazul în care soţii s‑au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume de familie comun, pentru schimbarea acestuia este necesar consimţământul celuilalt soţ. (2) Schimbarea numelui de familie al unuia dintre soţi nu are efect asupra numelui de familie al celuilalt soţ. Art. 10. (1) Cererea de schimbare a numelui se publică, în extras, în Monitorul Oficial al României, P. a III‑a, prin grija şi pe cheltuiala solicitantului. (2) Cu aprobarea conducătorilor serviciilor publice judeţene, respectiv a conducătorului serviciului public al municipiului Bucureşti, cererea de schimbare a numelui format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod poate fi exceptată de la publicare. Art. 11. (1) Orice persoană interesată poate face opoziţie la cererea de schimbare a numelui, cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 10 alin. (2), în termen de 30 de zile de la publicarea extrasului din cererea de schimbare a numelui în Monitorul Oficial al României, P. a III‑a. (2) Opoziţia se face în scris, motivat şi se depune la serviciul public în a cărui rază de competenţă teritorială îşi are domiciliul persoana care solicită schimbarea numelui pe cale administrativă. Art. 12. Cererea de schimbare a numelui, împreună cu toate actele prevăzute la art. 6, şi, dacă este cazul, cu opoziţiile, se trimite spre soluţionare de către serviciul public local către serviciul public judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti. Art. 13. Serviciul public judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, verifică dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de prezenta ordonanţă şi, după analizarea temeiniciei cererii, precum şi a opoziţiilor făcute, propune, motivat, preşedintelui consiliului judeţean, respectiv primarului general al municipiului Bucureşti, emiterea dispoziţiei de admitere sau de respingere a cererii de schimbare a numelui, în termen de 60 de zile de la primirea cererii, potrivit art. 12. Art. 14. (1) Dispoziţia prin care s‑a admis schimbarea numelui se trimite, în copie, serviciului public la care a fost înregistrată cererea. Serviciul public va încunoştinţa de îndată solicitantul, iar după depunerea de către acesta a dovezii de plată a taxei extraju­diciare de timbru prevăzute de lege, îi va elibera o copie de pe dispoziţia de admitere a schimbării numelui. Dacă în termen de 90 de zile de la data luării la cunoştinţă cel în cauză nu a depus dovada de plată a taxei extrajudiciare de timbru, serviciul public va restitui organului emitent copia de pe dispoziţia de admitere a schimbării numelui. (2) Este scutită de plata taxei extrajudiciare de timbru cererea prin care se solicită schim­barea numelui pentru motivele prevăzute la art. 10 alin. (2). Scutirea de plata taxei extrajudiciare de timbru se menţionează în dispoziţia de schimbare a numelui. Art. 15. (1) Schimbarea numelui se înscrie, prin menţiune, pe marginea actului de naştere, precum şi a celui de căsătorie, atunci când este cazul. (2) În acest scop serviciul public la care s‑a înregistrat cererea va trimite, din oficiu, serviciilor publice care au în evidenţă actele de stare civilă câte o copie de pe dispoziţia de schimbare a numelui. Art. 16. (1) Dispoziţia de schimbare a numelui produce efecte juridice de la data înscrierii menţiunii corespunzătoare pe marginea actului de naştere. De la această dată solicitantul va purta numai numele dobândit prin dispoziţia de schimbare a numelui. (2) După înscrierea men­ţiunii corespunzătoare în actul de naştere, serviciul public transmite o comunicare cu privire la schimbarea numelui Direcţiei Generale de Paşapoarte din cadrul MAI, Direcţiei cazier judiciar, statistică şi evidenţe operative din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române şi direcţiei generale a finanţelor publice jude­ţene sau, după caz, Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti din cadrul ANAF, de la locul de domiciliu al solicitantului. Art. 17. Dovada schimbării numelui se face cu dispoziţia de admitere a schimbării numelui sau cu certificatul eliberat de serviciul public, pe baza dispoziţiei de admitere a schimbării numelui. Art. 18. (1) Dispoziţia de respingere a cererii de schimbare a numelui se comunică solicitantului de către serviciul public judeţean sau, după caz, al municipiului Bucureşti, în termen de 10 zile de la emitere. (2) Dispoziţia de respingere a cererii de schimbare a numelui poate fi contestată în condiţiile L. contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modif. ult. (3) Abrogat. Art. 19. Persoana căreia i s‑a respins cererea de schimbare a numelui poate face o nouă cerere, dacă în susţinerea acesteia au intervenit motive noi. Dacă cererea de schimbare a numelui a fost respinsă ca urmare a admiterii unei opoziţii, se poate face o nouă cerere, în cazul în care se solicită acelaşi nume, numai după încetarea cauzelor care au determinat admiterea opoziţiei. Art. 20. (1) Persoana al cărei nume sau prenume a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi poate cere înscrierea, prin menţiune pe aceste acte, a numelui de familie ori a prenumelui, retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la rubricile care îl privesc pe titular, cât şi la cele privind părinţii. (2) Cererea se depune la serviciul public care are în păstrare registrul de stare civilă şi se aprobă de către primar. (3) Pe baza acestei aprobări se înscriu menţiunile corespunzătoare pe marginea actelor de stare civilă respective. (4) Cererea se poate depune de petiţionar şi la primăria din localitatea de domiciliu, care o va trimite spre soluţionare serviciului public competent şi va comunica petiţionarului modul de soluţionare. (5) Efectele aprobării date în condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) se extind asupra copiilor minori ai persoanelor în cauză, iar când soţii au nume de familie comun, efectele se extind şi asupra celuilalt soţ, în ambele situaţii, dacă acesta din urmă îşi dă consimţământul. Când soţii nu se înţeleg în ceea ce priveşte extinderea efectelor aprobării asupra copiilor minori, decide autoritatea tutelară. (6) Înscrierile făcute în temeiul acestui articol se comunică serviciilor publice locale în raza cărora domiciliază persoanele în cauză. (7) Dispoziţiile art. 18 se aplică în mod corespunzător. Art. 21. În cazul admiterii unei cereri de schimbare a numelui pe cale administrativă, persoana căreia i‑a fost vătămat un drept sau un interes legitim recunoscut de lege poate solicita, pe cale judecă­torească, în condiţiile L. nr. 29/1990, cu modif. ult., anularea dispoziţiei de schimbare a numelui. Acţiunea în justiţie poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data la care a luat cunoştinţă de schimbarea numelui şi numai dacă persoana care o depune face dovada că, din motive obiective, neimputabile ei, nu a putut formula opoziţia prevăzută la art. 11”.

(1) Cetăţenii români au dreptul să îşi stabilească ori să îşi schimbe, în mod liber, domiciliul sau reşedinţa, în ţară sau în străinătate, cu excepţia cazurilor anume prevă­zute de lege.

(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură reşedinţă, chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe.

Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 13 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară.

(1) Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispoziţiilor legii speciale.

(2) Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într‑un anumit loc a făcut‑o cu intenţia de a avea acolo locuinţa principală.

(3) Dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declaraţii, din orice alte împrejurări de fapt.

(1) Reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut.

(2) În lipsă de reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul unde acea persoană se găseşte.

(1) Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate.

(2) În lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane.

(3) Dispoziţiile alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reşedinţa a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.

(1) Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu în condiţiile prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte în mod statornic.

(2) În cazul în care părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanţa de tutelă, ascultându‑i pe părinţi, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, minorul este prezumat că are domiciliul la părintele la care locuieşte în mod statornic.

(3) Prin excepţie, în situaţiile prevăzute de lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu consimţământul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi şi la o instituţie de ocrotire.

(4) Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, precum şi domiciliul persoanei puse sub interdicţie judecătorească este la reprezentantul legal.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 14 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi şi supus unor măsuri de protecţie specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la instituţia, la familia sau la persoanele cărora le‑a fost dat în plasament.

În cazul în care s‑a instituit o curatelă asupra bunurilor celui care a dispărut, acesta are domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit să îl reprezinte.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 15 alin. (1) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Dacă a fost numit un curator special pentru administrarea bunurilor succe­sorale, cei chemaţi la moştenire au domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit să îi reprezinte.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 15 alin. (2) D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Cel care exploatează o între­prindere are domiciliul şi la locul acelei între­prinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s‑au născut sau urmează a se executa în acel loc.

(1) Părţile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a executării obli­gaţiilor născute din acel act.

(2) Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris.

Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate, prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă.

(1) Starea civilă se dovedeşte prin actele de naştere, căsătorie şi deces întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.

(2) Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice şi fac dovada, până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofiţerului de stare civilă şi, până la proba contrară, pentru celelalte menţiuni.

(3) Hotărârea judecătorească dată cu privire la starea civilă a unei persoane este opozabilă oricărei alte persoane cât timp printr‑o nouă hotărâre nu s‑a stabilit contrariul.

(4) Dacă printr‑o hotărâre judecătorească s‑a stabilit o anumită stare civilă a unei persoane, iar printr‑o hotărâre judecătorească ulterioară este admisă o acţiune prin care s‑a contestat starea civilă astfel stabilită, prima hotărâre îşi pierde efectele la data rămânerii definitive a celei de a doua hotărâri.

• VECHEA REGLEMENTARE:

– art. 22 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954);

– art. 14 L. nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, rep. (M. Of. nr. 743 din 2 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

(1) Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive.

(2) Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora se poate face, din oficiu sau la cerere, numai în temeiul dispoziţiei primarului de la primăria care are în păstrare actul de stare civilă.

(3) Starea civilă poate fi modificată în baza unei hotărâri de anulare, completare sau modificare a unui act de stare civilă numai dacă a fost formulată şi o acţiune de modificare a stării civile, admisă printr‑o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.

(4) Hotărârea judecătorească prin care se dispune anularea, completarea sau modificarea unui act de stare civilă, precum şi înregistrarea făcută în temeiul unei asemenea hotărâri sunt opozabile oricărei alte persoane cât timp printr‑o nouă hotărâre nu s‑a stabilit contrariul. Actul administrativ prin care s‑a dispus rectificarea unui act de stare civilă, precum şi înregistrarea făcută în baza lui sunt opozabile oricărei persoane până la proba contrară.

• VECHEA REGLEMENTARE:

– art. 23 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954);

– art. 15 L. nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, rep. (M. Of. nr. 743 din 2 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

Anularea, completarea, modificarea şi recti­ficarea unui act de stare civilă sau a unei menţiuni înscrise pe acesta, dispuse prin hotărâre jude­cătorească rămasă definitivă ori, după caz, prin dispoziţie a primarului, se înscriu numai prin menţiune pe actul de stare civilă corespunzător. În acest scop, hotărârea judecătorească rămasă definitivă se comunică de îndată, din oficiu, de către instanţa care s‑a pronunţat ultima asupra fondului.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 9 L. nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, rep. (M. Of. nr. 743 din 2 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 7 L. nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, rep. (M. Of. nr. 743 din 2 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

Starea civilă se poate dovedi, înaintea instanţei jude­cătoreşti, prin orice mijloace de probă, dacă:

1. a) nu au existat registre de stare civilă;
2. b) registrele de stare civilă s‑au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte;
3. c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă;
4. d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 24 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Tutela minorului se instituie atunci când ambii părinţi sunt, după caz, decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s‑a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească, dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi, precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa hotărăşte că este în interesul minorului instituirea unei tutele.

• VECHEA REGLEMENTARE:

– art. 113 C. fam.;

– art. 40 alin. (1) L. nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (M. Of. nr. 557 din
23 iunie 2004; cu modif. ult.).

• JURISPRUDENŢĂ. D.C.C. (excepţie de neconstituţionalitate respinsă) nr. 432/2014 (M. Of. nr. 607 din 14 august 2014): „14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autoarea acesteia tinde la relevarea pretinsei neconstituţionalităţi a textului de lege criticat [art. 110 NCC] prin raportare nu la conţinutul normativ intrinsec, ci prin raportare la o anumită soluţie legislativă, pe care acesta nu o cuprinde. Astfel, se susţine că textul de lege criticat ar trebui completat, în sensul indicat de către autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel încât să cuprindă şi sintagma referitoare la «alte situaţii, în care se impune instituirea tutelei, în interesul minorului». Or, analiza unor astfel de critici de neconstituţionalitate nu intră în competenţa de soluţionare a CC, care, potrivit art. 2 alin. (3) L. nr. 47/1992, «se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată» şi, prin urmare, nu are competenţa de a cenzura o eventuală omisiune legislativă. În acest sens, CC a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa (spre exemplu, D.C.C. nr. 159/1998 – M. Of. nr. 51 din 4 februarie 1999) că nu îşi poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv şi nici nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite. Prin urmare, în temeiul art. 2 alin. (3) L. nr. 47/1992, potrivit căruia CC se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. 15. În subsidiar, Curtea reţine că instituţia juridică a tutelei minorului reprezintă o măsură de ocrotire legală a minorului ai cărui părinţi se află în imposibilitatea de a exercita ocrotirea părintească. Ca regulă generală, astfel cum rezultă din prevederile art. 503 alin. (1) NCC şi ale art. 36 L. nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, rep. (M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014), autoritatea părintească trebuie exercitată de ambii părinţi, cu excepţia situaţiei în care filiaţia este stabilită faţă de un singur părinte. Astfel, în ceea ce priveşte copilul din afara căsătoriei, care are filiaţia stabilită faţă de ambii părinţi, autoritatea părintească se exercită în comun şi în mod egal de către aceştia atunci când convieţuiesc [art. 505 alin. (1) NCC]. În speţă, minorul faţă de care, pe fondul cauzei deduse judecăţii instanţei, se solicită instituirea unei măsuri speciale de ocrotire are filiaţia stabilită faţă de un singur părinte, care se află în imposibilitate de a asigura creşterea şi îngrijirea acestuia, fiind în stare de detenţie în alt stat. În acest caz, instanţa de judecată a fost învestită cu o cerere privind instituirea tutelei, formulată de o rudă a minorului care nu face parte din familia extinsă, în sensul prevederilor art. 4 lit. c) L. nr. 272/2004, care defineşte familia extinsă ca fiind alcătuită din rudele copilului, până la gradul IV inclusiv. 16. În legătură cu această situaţie, Curtea reţine că, potrivit art. 6 L. nr. 272/2004, între principiile prin care se realizează respectarea şi garantarea drepturilor copilului se află promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului şi interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile acestuia în corelaţie cu ansamblul reglementărilor în materie. Astfel, instanţa de tutelă are, potrivit dispoziţiilor art. 107 NCC coroborate cu cele ale art. 45 L. nr. 272/2004, rep., deplina competenţă ca, în funcţie de situaţia de fapt, să facă interpretarea şi aplicarea normelor legale incidente, în vederea instituirii unei măsuri de ocrotire adecvate”.

Au obligaţia ca, de îndată ce află de exis­tenţa unui minor lipsit de îngrijire părintească în cazurile prevăzute la art. 110, să înştiinţeze instanţa de tutelă:

1. a) persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul;
2. b) serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;
3. c) instanţele judecătoreşti, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti;
4. d) organele administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 115 C. fam.

(1) Poate fi tutore o persoană fizică sau soţul şi soţia, împreună, dacă nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de prezentul cod.

(2) În cazul în care în situaţia prevăzută la art. 110 se află mai mulţi minori care sunt fraţi sau surori, se numeşte, de regulă, un singur tutore.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 41 alin. (1) L. nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004; cu modif. ult.).

(1) Nu poate fi tutore:

1. a) minorul, persoana pusă sub interdicţie judecătorească sau cel pus sub curatelă;
2. b) cel decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore;
3. c) cel căruia i s‑a restrâns exerciţiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecă­torească, precum şi cel cu rele purtări reţinute ca atare de către o instanţă judecătorească;
4. d) cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condiţiile art. 158;
5. e) cel aflat în stare de insolvabilitate;
6. f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei;
7. g) cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în mo­mentul morţii, autoritatea părintească.

(2) Dacă una dintre împrejurările prevăzute la alin. (1) survine sau este descoperită în timpul tutelei, tutorele va fi îndepărtat, respectându‑se aceeaşi procedură ca şi la numirea lui.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 117 C. fam.

(1) Părintele poate desemna, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, ori, după caz, prin testament, persoana care urmează a fi numită tutore al copiilor săi.

(2) Desemnarea făcută de părintele care în momentul morţii era decăzut din drepturile părinteşti sau pus sub interdicţie judecăto­rească este lipsită de efecte.

(3) Desemnarea făcută în condiţiile prezentului articol poate fi revocată oricând de către părinte, chiar şi printr‑un înscris sub sem­nătură privată.

(4) Înscrisul prin care se revocă persoana desemnată pentru a fi numită tutore se va înscrie în registrul prevăzut la art. 1.046 sau la art. 2.033, după caz.

(5) Notarul public sau instanţa de tutelă, după caz, are obligaţia să verifice la registrele prevăzute la
alin. (4) dacă persoana desemnată pentru a fi tutore nu a fost revocată.

În cazul în care au fost desemnate mai multe persoane ca tutore, fără vreo preferinţă, ori există mai multe rude, afini sau prieteni ai familiei minorului în stare să înde­plinească sarcinile tutelei şi care îşi exprimă dorinţa de a fi tutore, instanţa de tutelă va hotărî ţinând seama de condiţiile lor materiale, precum şi de garanţiile morale necesare dezvoltării armonioase a minorului.

(1) Cel chemat la tutelă în conformitate cu dispoziţiile art. 114 nu poate fi înlăturat de către instanţă fără acordul său decât dacă se află în vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 113 sau dacă prin numirea sa interesele minorului ar fi periclitate.

(2) În cazul în care cel chemat la tutelă este numai temporar împiedicat în exercitarea atribuţiilor ce i‑au fost conferite, instanţa de tutelă, după încetarea împiedicării, îl numeşte tutore la cererea sa, dar nu mai târziu de 6 luni de la deschiderea tutelei. Până atunci, instanţa desemnează un tutore provizoriu.

(3) După trecerea celor 6 luni, dacă persoana desemnată nu a cerut numirea sa ca tutore, cel numit provizoriu tutore rămâne să îndeplinească în continuare sarcinile tutelei până la numirea unui tutore în condiţiile art. 118.

La numirea sau, după caz, în timpul tutelei, instanţa de tutelă poate hotărî, din oficiu sau la cererea consiliului de familie, ca tutorele să dea garanţii reale sau personale, dacă interesele minorului cer o astfel de măsură. În acest caz, ea stabileşte potrivit cu împrejurările felul şi întinderea garanţiilor.

În lipsa unui tutore desemnat, instanţa de tutelă numeşte cu prioritate ca tutore, dacă nu se opun motive întemeiate, o rudă sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare să îndeplinească această sar­cină, ţinând seama, după caz, de relaţiile per­sonale, de apropierea domiciliilor, de condiţiile materiale şi de garanţiile morale pe care le prezintă cel chemat la tutelă.

• VECHEA REGLEMENTARE:

– art. 116 C. fam;

– art. 42 L. nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004; cu modif. ult.).

(1) Numirea tutorelui se face, cu acordul acestuia, de către instanţa de tutelă în camera de consiliu, prin încheiere definitivă. Atunci când desemnarea tutorelui s‑a făcut prin contract de mandat, cel desemnat tutore nu poate refuza numirea decât pentru motivele prevăzute la
art. 120 alin. (2).

(2) Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie.

(3) În lipsa unui tutore desemnat, dacă instanţa de tutelă a constituit consiliul de familie, numirea tuto­relui se face, potrivit alin. (1), cu consultarea consiliului de familie.

(4) Încheierea de numire se comunică în scris tutorelui şi se afişează la sediul instanţei de tutelă şi la primăria de la domiciliul minorului.

(5) Drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la data comunicării încheierii de numire.

(6) Între timp, instanţa de tutelă poate lua măsuri provizorii cerute de interesele minorului, putând chiar să numească un curator special.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 119 C. fam.
• LPA. A se vedea art. 17¹ LPA (sub art. 186 NCC).

(1) Cel numit tutore este dator să continue îndeplinirea sarcinilor tutelei.

(2) Poate refuza continuarea tutelei:

1. a) cel care are vârsta de 60 de ani împliniţi;
2. b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;
3. c) cel care creşte şi educă 2 sau mai mulţi copii;
4. d) cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului activităţilor desfă­şurate, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 118 alin. (1) şi (2) C. fam.

Dacă vreuna dintre împrejurările prevăzute la art. 120 alin. (2) survine în timpul tutelei, tutorele poate cere să fie înlocuit. Cererea de înlocuire se adresează instanţei de tutelă, care va hotărî de urgenţă. Până la soluţionarea cererii sale de înlocuire, el este obligat să continue exercitarea atribuţiilor.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 118 alin. (3) C. fam.

(1) Tutela este o sarcină personală.

(2) Cu toate acestea, instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie, poate, ţinând seama de mărimea şi compunerea patrimoniului minorului, să decidă ca administrarea patri­moniului ori doar a unei părţi a acestuia să fie încredinţată, potrivit legii, unei persoane fizice sau persoane juridice specializate.

(1) Tutela este o sarcină gratuită.

(2) Cu toate acestea, tutorele poate fi îndreptăţit, pe perioada exercitării sarcinilor tutelei, la o remu­neraţie al cărei cuantum va fi stabilit de instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie, ţinând seama de munca depusă în administrarea averii şi de starea materială a minorului şi a tutorelui, dar nu mai mult de 10% din veniturile produse de bunurile minorului. Instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie, va putea modifica sau suprima această remuneraţie, potrivit împrejurărilor.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 121 C. fam.

(1) Consiliul de familie se poate constitui pentru a supraveghea modul în care tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului.

(2) În cazul ocrotirii minorului prin părinţi, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie specială prevăzute de lege nu se va institui consiliul de familie.

(1) Instanţa de tutelă poate constitui un consiliu de familie, compus din 3 rude sau afini, ţinând seama de gradul de rudenie şi de relaţiile personale cu familia minorului. În lipsă de rude sau afini pot fi numite şi alte persoane care au avut legături de prietenie cu părinţii minorului sau care manifestă interes pentru situaţia acestuia.

(2) Soţul şi soţia nu pot fi, împreună, membri ai aceluiaşi consiliu de familie.

(3) În aceleaşi condiţii, instanţa de tutelă numeşte şi 2 supleanţi.

(4) Tutorele nu poate fi membru în consiliul de familie.

Dispoziţiile art. 113, art. 120 alin. (1) şi
alin. (2) lit. d), art. 121 şi 147 se aplică în mod corespunzător şi membrilor consiliului de familie.

În afară de cazul prevăzut la art. 131, alcătuirea consiliului de familie nu se poate modifica în timpul tutelei, afară numai dacă interesele minorului ar cere o asemenea schimbare sau dacă, prin moartea ori dispariţia unuia dintre membri, ar fi necesară completarea.

(1) În vederea constituirii consiliului de familie, per­soanele care îndeplinesc condiţiile pentru a fi membri sunt convocate la domiciliul minorului de către instanţa de tutelă, din oficiu sau la sesizarea minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui desemnat, a oricăror altor persoane care au cunoştinţă despre situaţia minorului.

(2) Numirea membrilor consiliului de familie se face cu acordul acestora.

(3) Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat în condiţiile art. 264.

(1) Consiliul de familie este convocat cu cel puţin 10 zile înainte de data întrunirii de către tutore, din propria iniţiativă sau la cererea oricăruia dintre membrii acestuia, a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani sau a instanţei de tutelă. Cu acordul tuturor membrilor consiliului de familie, convocarea se poate face şi mai devreme de împlinirea termenului de 10 zile dinainte de data întrunirii. În toate cazurile, prezenţa tuturor membrilor consiliului de familie acoperă neregularitatea convocării.

(2) Cei convocaţi sunt obligaţi să se prezinte personal la locul indicat în actul de convocare. În cazul în care aceştia nu se pot prezenta, ei pot fi reprezentaţi de persoane care sunt rude sau afini cu părinţii minorului, dacă aceste persoane nu sunt desemnate sau convocate în nume propriu ca membri ai consiliului de familie. Soţii se pot reprezenta reciproc.

(3) Şedinţele consiliului de familie se ţin la domiciliul minorului. În cazul în care convocarea a fost făcută la solicitarea instanţei de tutelă, şedinţa se ţine la sediul acesteia.

(1) Consiliul de familie dă avize consultative, la solicitarea tutorelui sau a instanţei de tutelă, şi ia decizii, în cazurile prevăzute de lege. Avizele consultative şi deciziile se iau în mod valabil cu votul majorităţii membrilor săi, consiliul fiind prezidat de persoana cea mai înaintată în vârstă.

(2) La luarea deciziilor, minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile în mod corespunzător.

(3) Deciziile consiliului de familie vor fi motivate şi consemnate într‑un registru special constituit, care se ţine de unul dintre membrii consiliului, desemnat în acest scop de instanţa de tutelă.

(4) Actele încheiate de tutore în lipsa avizului consultativ sunt anulabile. Încheierea actului cu neres­pectarea avizului atrage numai răspunderea tutorelui. Dispoziţiile art. 155 sunt aplicabile în mod cores­punzător.

Tutorele poate cere instituirea unui nou consiliu, dacă în plângerile formulate potrivit pre­zentului cod instanţa a hotărât de cel puţin două ori, în mod definitiv, împotriva deciziilor consiliului de familie.

Dacă în cazul prevăzut la art. 131 nu este posibilă constituirea unui nou consiliu, ca şi în cazul contrarietăţii de interese dintre minor şi toţi membrii consiliului de familie şi supleanţi, tutorele poate cere instanţei de tutelă autorizaţia de a exercita singur tutela.

(1) Instanţa de tutelă va efectua un control efectiv şi continuu asupra modului în care tutorele şi consiliul de familie îşi îndeplinesc atribuţiile cu privire la minor şi bunurile acestuia.

(2) În îndeplinirea activităţii de control, instanţa de tutelă va putea cere colaborarea autorităţilor admi­nistraţiei publice, a instituţiilor şi serviciilor publice specializate pentru protecţia copilului sau a instituţiilor de ocrotire, după caz.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 136 C. fam.

(1) Tutorele este dator să prezinte anual instanţei de tutelă o dare de seamă despre modul cum s‑a îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia.

(2) Darea de seamă se va prezenta instanţei de tutelă în termen de 30 de zile de la sfârşitul anului calendaristic.

(3) Dacă averea minorului este de mică însemnătate, instanţa de tutelă poate să autorizeze ca darea de seamă privind administrarea bunurilor minorului să se facă pe termene mai lungi, care nu vor depăşi însă 3 ani.

(4) În afară de darea de seamă anuală, tutorele este obligat, la cererea instanţei de tutelă, să dea oricând dări de seamă despre felul cum s‑a îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 134 C. fam.

Instanţa de tutelă va verifica socotelile privitoare la veniturile minorului şi la cheltuielile făcute cu întreţinerea acestuia şi cu administrarea bunurilor sale şi, dacă sunt corect întoc­mite şi corespund realităţii, va da descărcare tutorelui.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 135 C. fam.

Dispensa de a da socoteală acordată de părinţi sau de o persoană care ar fi făcut minorului o liberalitate este considerată ca nescrisă.

(1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, consiliul de familie, oricare membru al acestuia, precum şi toţi cei prevăzuţi la art. 111 pot face plângere la instanţa de tutelă cu privire la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor.

(2) Plângerea se soluţionează de urgenţă, prin încheiere executorie, de către instanţa de tutelă, cu citarea părţilor şi a membrilor consiliului de familie. Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat, dacă instanţa de tutelă consideră că este necesar.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 138 C. fam.

(1) Tutela încetează în cazul în care nu se mai menţine situaţia care a dus la instituirea tutelei, precum şi în cazul morţii minorului.

(2) Funcţia tutorelui încetează prin moartea acestuia, prin îndepărtarea de la sarcina tutelei sau prin înlocuirea tutorelui.

(1) În cazul morţii tutorelui, moştenitorii săi sau orice altă persoană dintre cele prevăzute la art. 111 au datoria de a înştiinţa, de îndată, instanţa de tutelă.

(2) Până la numirea unui nou tutore, moştenitorii vor prelua sarcinile tutelei. Dacă sunt mai mulţi moştenitori, aceştia pot desemna, prin procură specială, pe unul dintre ei să îndeplinească în mod provizoriu sarcinile tutelei.

(3) Dacă moştenitorii sunt minori, înştiinţarea instanţei de tutelă se poate face de orice persoană interesată, precum şi de cele prevăzute la art. 111. În acest caz, moştenitorii tutorelui nu vor prelua sarcinile tutelei, ci instanţa de tutelă va numi de urgenţă un curator special, care poate fi executorul testamentar.

În afară de alte cazuri prevăzute de lege, tutorele este îndepărtat dacă săvârşeşte un abuz, o neglijenţă gravă sau alte fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, precum şi dacă nu îşi îndeplineşte în mod corespunzător sarcina.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 117 alin. (2) şi art. 138 alin. (2) C. fam.

Până la preluarea funcţiei de către noul tutore, în cazurile prevă­zute la art. 157 şi 158, instanţa de tutelă poate numi un curator special.

(1) La încetarea din orice cauză a tutelei, tutorele sau, după caz, moştenitorii acestuia sunt datori ca, în termen de cel mult 30 de zile, să prezinte instanţei de tutelă o dare de seamă generală. Tutorele are aceeaşi îndatorire şi în caz de îndepărtare de la tutelă.

(2) Dacă funcţia tutorelui încetează prin moartea acestuia, darea de seamă generală va fi întocmită de moştenitorii săi majori sau, în caz de incapacitate a tuturor moştenitorilor, de reprezentantul lor legal, în termen de cel mult 30 de zile de la data acceptării moştenirii sau, după caz, de la data solicitării de către instanţa de tutelă. În cazul în care nu există moştenitori ori aceştia sunt în imposibilitate de a acţiona, darea de seamă generală va fi întocmită de către un curator special, numit de instanţa de tutelă, în termenul stabilit de aceasta.

(3) Darea de seamă generală va trebui să cuprindă situaţiile veniturilor şi cheltuielilor pe ultimii ani, să indice activul şi pasivul, precum şi stadiul în care se află procesele minorului.

(4) Instanţa de tutelă îl poate constrânge pe cel obligat să facă darea de seamă generală, potrivit dispo­ziţiilor art. 163.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 140 alin. (1) C. fam.
• LPA. A se vedea art. 17¹ LPA (sub art. 186 NCC).

Bunurile care au fost în adminis­trarea tutorelui vor fi predate, după caz, fostului minor, moştenitorilor acestuia sau noului tutore de către tutore, moştenitorii acestuia sau repre­zentantul lor legal ori, în lipsă, de curatorul special numit potrivit dispoziţiilor art. 160 alin. (2).

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 140 alin. (2) C. fam.

(1) După predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor, instanţa de tutelă va da tutorelui descărcare de gestiunea sa.

(2) Chiar dacă instanţa de tutelă a dat tutorelui descărcare de gestiune, acesta răspunde pentru prejudiciul cauzat din culpa sa.

(3) Tutorele care înlocuieşte un alt tutore are obligaţia să ceară acestuia, chiar şi după descărcarea de gestiune, repararea prejudiciilor pe care le‑a cauzat minorului din culpa sa, sub sancţiunea de a fi obligat el însuşi de a repara aceste prejudicii.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 141 C. fam.

(1) În cazul refuzului de a continua sarcina tutelei, în alte cazuri decât cele prevăzute la art. 120 alin. (2), tutorele poate fi sancţionat cu amendă civilă, în folosul statului, care nu poate depăşi valoarea unui salariu minim pe economie. Amenda poate fi repetată de cel mult 3 ori, la interval de câte 7 zile, după care se va numi un alt tutore.

(2) De asemenea, dacă tutorele, din culpa sa, îndeplineşte defectuos sarcina tutelei, va fi obligat la plata unei amenzi civile, în folosul statului, care nu poate depăşi 3 salarii medii pe economie.

(3) Amenda civilă se aplică de către instanţa de tutelă, prin încheiere executorie.

(1) Persoana juridică se înfiin­ţează:

1. a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul auto­rităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ‑teritoriale, precum şi al operatorilor economici care se constituie de către stat sau de către unităţile administrativ‑teritoriale. În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică sau instituţia publică este persoană juridică;
2. b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii;
3. c) în orice alt mod prevăzut de lege.

(2) Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 28 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Persoana juridică se înfiin­ţează pe durată nedeterminată, dacă prin lege, actul de constituire sau statut nu se prevede altfel.

(1) Nulitatea unei persoane juridice poate fi constatată sau, după caz, declarată de instanţa jude­cătorească numai atunci când:

1. a) lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat în forma autentică în situaţiile anume prevăzute de lege;
2. b) toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili, la data înfiinţării persoanei juridice;
3. c) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;
4. d) lipseşte autorizaţia administrativă necesară pentru înfiinţarea acesteia;
5. e) actul de înfiinţare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate;
6. f) actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaţilor ori capitalul social subscris şi vărsat;
7. g) s‑au încălcat dispoziţiile legale privind patrimoniul iniţial sau capitalul social minim, subscris şi vărsat;
8. h) nu s‑a respectat numărul minim de fondatori sau asociaţi prevăzut de lege;
9. i) au fost nesocotite alte dispoziţii legale imperative prevăzute sub sancţiunea nulităţii actului de înfiinţare a persoanei juridice.

(2) Nerespectarea dispoziţiilor alin. (1) lit. a), c)‑g) se sancţionează cu nulitatea absolută.

(1) Nulitatea relativă a persoanei juridice poate fi invocată în termen de un an de la data înregistrării sau înfiinţării acesteia, după caz.

(2) Nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată.

(1) De la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare.

(2) Prin hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii se numesc şi lichidatorii.

(3) Hotărârea judecătorească definitivă se comunică, din oficiu, spre a fi notată în toate registrele publice în care persoana juridică a fost înregistrată sau, după caz, menţionată.

(4) În toate cazurile, fondatorii sau asociaţii răspund, în condiţiile legii, pentru obligaţiile persoanei juri­dice care s‑au născut în sarcina acesteia de la data înfiinţării ei şi până la data notării în registrele publice a hotărârii judecătoreşti prevăzute la alin. (3).

(1) Constatarea sau, după caz, declararea nuli­tăţii nu aduce atingere actelor încheiate anterior în numele persoanei juridice de către organele de admi­nistrare, direct sau prin reprezentare, după caz.

(2) Nici persoana juridică şi nici fondatorii sau asociaţii nu pot opune terţilor nulitatea acesteia, în afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia cunoşteau cauza de nulitate la momentul încheierii actului.

(1) Persoanele juridice sunt supuse înregistrării, dacă legile care le sunt aplicabile prevăd această înregistrare.

(2) Prin înregistrare se înţelege înscrierea, înmatricularea sau, după caz, orice altă formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a per­soanelor juridice legal înfiinţate, după caz.

(3) Înregistrarea se face la cerere sau, în cazurile anume prevăzute de lege, din oficiu.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 32 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Persoana juridică este obligată să verifice identitatea dintre textul actului constitutiv sau al statutului şi textul depus la registrul public şi cel apărut într‑o publicaţie oficială. În caz de neconcordanţă, terţii pot opune persoanei juridice oricare dintre aceste texte, în afară de cazul în care se face dovada că ei cunoşteau textul depus la registru.

(1) Dacă înregistrarea persoanei juridice are caracter constitutiv, persoana juridică nu se consideră legal înfiinţată cât timp înregistrarea nu a fost efectuată.

(2) Dacă însă înregistrarea este cerută numai pentru opozabilitate faţă de terţi, actele sau faptele juridice făcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s‑a efectuat publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară de cazul în care se face dovada că aceştia cunoşteau că publicitatea nu a fost îndeplinită.

Fondatorii, reprezentanţii persoanei juridice supuse înregistrării, precum şi primii membri ai organelor de conducere, de administrare şi de control ale acesteia răspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea forma­li­tăţilor de înregistrare a persoanei juridice, dacă aceste formalităţi trebuiau să fie cerute de aceste persoane.

Dispoziţiile art. 200‑203 sunt apli­cabile şi în cazul înregistrării modificărilor aduse actului de înfiinţare a persoanei juridice, realizate cu res­pectarea condiţiilor prevăzute de lege sau de actul de înfiinţare a acesteia, după caz.

(1) Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor.

(2) Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz, potrivit art. 194, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.

(3) Cu toate acestea, persoanele juridice prevăzute la alin. (1) pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.

(4) Fondatorii, asociaţii, reprezentanţii şi orice alte persoane care au lucrat în numele unei persoane juridice în curs de constituire răspund nelimitat şi solidar faţă de terţi pentru actele juridice încheiate în contul acesteia cu încălcarea dispoziţiilor alin. (3), în afară de cazul în care persoana juridică nou‑creată, după ce a dobândit personalitate juridică, le‑a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice încă de la data încheierii lor şi produc efecte depline.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 33 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

(1) Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.

(2) Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.

(3) Actul juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) şi (2) este lovit de nulitate absolută.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 34 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

(1) În cazul activităţilor care trebuie autorizate de organele competente, dreptul de a desfăşura asemenea activităţi se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacă prin lege nu se prevede altfel.

(2) Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate absolută, iar persoanele care le‑au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege.

Prin excepţie de la prevederile art. 205 alin. (3) şi dacă prin lege nu se dispune altfel, orice persoană juridică poate primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal.

Persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea ori declararea nulităţii, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desfiinţare ori printr‑un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 40 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Persoanele juridice de drept privat se dizolvă:

1. a) dacă termenul pentru care au fost constituite s‑a împlinit;
2. b) dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;
3. c) dacă scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice ori dacă ele urmăresc un alt scop decât cel declarat;
4. d) prin hotărârea organelor competente ale acestora;
5. e) prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de constituire sau statut.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 45 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai în cazurile şi în condiţiile anume prevăzute de lege.

În cazul în care persoana juridică se dizolvă prin hotărârea organului competent, creditorii sau orice alte persoane interesate pot face opoziţie, dispoziţiile art. 243 aplicându‑se în mod corespunzător.

(1) Prin efectul dizolvării persoana juridică intră în lichidare în vederea valorificării activului şi a plăţii pasivului.

(2) Persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă pentru operaţiunile necesare lichidării până la finalizarea acesteia.

(3) Dacă încetarea persoanei juridice are loc prin fuziune, transformare sau prin divizare totală, nu se declanşează procedura lichidării.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 51 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

(1) Oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după lichidare vor primi destinaţia stabilită în actul de constituire sau statut ori destinaţia stabilită în hotărârea organului competent luată înainte de dizolvare.

(2) În lipsa unei asemenea prevederi în actul de constituire sau statut ori în lipsa unei hotărâri luate în condiţiile alin. (1), precum şi în cazul în care prevederea sau hotărârea este contrară legii sau ordinii publice, la propunerea lichidatorului, bunurile rămase după lichidare se atribuie de instanţa competentă, prin hotă­râre supusă numai apelului, unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel. Atunci când există mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul propune cel puţin 3 persoane juridice, caz în care bunurile se atribuie prin tragere la sorţi.

(3) În cazul în care persoana juridică a fost dizolvată pentru motivele prevăzute la art. 245 lit. d), precum şi în cazul în care nicio persoană juridică nu este de acord cu preluarea bunurilor rămase după lichidare în condiţiile alin. (2), acestea vor trece în proprietatea comunei, oraşului sau municipiului în a cărui rază teritorială se află bunurile.

(4) În toate cazurile, transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase după lichidare are loc la data preluării lor de către beneficiari, dacă prin lege nu se prevede altfel. Procesul‑verbal de predare‑primire şi hotărârea judecătorească rămasă definitivă, în cazurile prevăzute la alin. (2) ori (3), constituie titlu de proprietate sau, după caz, pot servi drept temei juridic pentru intabularea în cartea funciară. În cazul bunurilor imobile, dispoziţiile art. 1.244 şi cele în materie de carte funciară rămân aplicabile.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 52 şi art. 53 D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954).

(1) Persoanele juridice înfiinţate de către autorităţile publice centrale sau locale, nesupuse dizolvării, pot fi desfiinţate prin hotărârea organului care le‑a înfiinţat.

(2) În acest caz, dacă organul competent nu a dispus altfel, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice desfiinţate se transferă persoanei juridice dobânditoare, proporţional cu valoarea bunurilor transmise acesteia, ţinându‑se însă seama şi de natura obligaţiilor respective.

(1) Persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise.

(2) Celelalte persoane juridice încetează la data actului prin care s‑a dispus încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.

• LPA. Art. 18. Dispoziţiile NCC privitoare la regimul juridic general aplicabil persoanelor juridice se aplică şi persoanelor juridice în fiinţă la data intrării sale în vigoare, însă numai în măsura în care prin legile aplicabile fiecărei persoane juridice nu se prevede altfel.

Căsătoria se încheie între bărbat şi femeie prin consimţă­mântul personal şi liber al acestora.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1 alin. (3) C. fam.

(1) Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani.

(2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului.

(3) Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în impo­sibilitate de a‑şi manifesta voinţa, încu­viinţarea celuilalt părinte este suficientă.

(4) De asemenea, în condiţiile art. 398, este suficientă încuviinţarea părintelui care exercită autoritatea părintească.

(5) Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 4 C. fam.

Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 5 C. fam.

(1) Este interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.

(2) Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi autorizată de instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere încuviinţarea. Instanţa se va putea pronunţa pe baza unui aviz medical special dat în acest sens.

(3) În cazul adopţiei, dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile atât între cei care au devenit rude prin adopţie, cât şi între cei a căror rudenie firească a încetat prin efectul adopţiei.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 6 şi 7 C. fam.

Căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră care se află sub tutela sa.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 8 C. fam.

Este interzis să se căsă­torească alienatul mintal şi debilul mintal.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 9 C. fam.
• LPA. Art. 211. În sensul NCC, precum şi al legislaţiei civile în vigoare, prin expresiile alienaţie mintală sau debilitate mintală se înţelege o boală psihică ori un handicap psihic ce determină incompetenţa psihică a persoanei de a acţiona critic şi predictiv privind consecinţele social‑juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor şi obligaţiilor civile.

(1) Este interzisă căsătoria dintre persoane de acelaşi sex.

(2) Căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România.

(3) Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România.

(4) Dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rămân aplicabile.

Căsătoria nu se încheie dacă viitorii soţi nu declară că şi‑au comunicat reciproc starea sănătăţii lor. Dispoziţiile legale prin care este oprită căsătoria celor care suferă de anumite boli rămân aplicabile.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 10 C. fam.

(1) Căsătoria se cele­brează de către ofiţerul de stare civilă, la sediul primăriei.

(2) Prin excepţie, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un ofiţer de stare civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa viitorii soţi, cu obligativitatea înştiinţării primăriei de domiciliu sau de reşedinţă a viitorilor soţi, în vederea publicării.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 11 C. fam.

(1) Cei care vor să se căsă­torească vor face personal declaraţia de căsătorie, potrivit legii, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.

(2) În cazurile prevăzute de lege, declaraţia de căsătorie se poate face şi în afara sediului primăriei.

(3) Atunci când viitorul soţ este minor, părinţii sau, după caz, tutorele vor face personal o declaraţie prin care încuviinţează înche­ierea căsătoriei. Dispoziţiile art. 272 alin. (5) rămân aplicabile.

(4) Dacă unul dintre viitorii soţi, părinţii sau tutorele nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, ei pot face decla­raţia la primăria în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul sau reşedinţa, care o transmite, în termen de 48 de ore, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 12 C. fam.

(1) În declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arăta că nu există nici un impediment legal la căsătorie şi vor menţiona numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei, precum şi regimul matrimonial ales.

(2) Odată cu declaraţia de căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege pentru încheierea căsătoriei.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 27 alin. (1) C. fam.

Viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 27 alin. (2) C. fam.

(1) În aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă dispune publicarea acesteia, prin afişarea în extras, într‑un loc special amenajat la sediul primăriei şi pe pagina de internet a acesteia unde urmează să se încheie căsătoria şi, după caz, la sediul primăriei unde celălalt soţ îşi are domiciliul sau reşedinţa.

(2) Extrasul din declaraţia de căsătorie cuprinde, în mod obligatoriu: data afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi şi, după caz, încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi înştiinţarea că orice persoană poate face opoziţie la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afişării.

(3) Căsătoria se încheie după 10 zile de la afişarea declaraţiei de căsătorie, termen în care se cuprind atât data afişării, cât şi data încheierii căsătoriei.

(4) Primarul municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului sau al comunei unde urmează a se încheia căsătoria poate să încuviinţeze, pentru motive temeinice, încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului prevăzut la alin. (3).

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 13¹ C. fam.

În cazul în care căsătoria nu s‑a încheiat în termen de 30 de zile de la data afişării declaraţiei de căsătorie sau dacă viitorii soţi doresc să modifice declaraţia iniţială, trebuie să se facă o nouă declaraţie de căsătorie şi să se dispună publicarea acesteia.

(1) Orice persoană poate face opoziţie la căsătorie, dacă există un impediment legal sau dacă alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite.

(2) Opoziţia la căsătorie se face numai în scris, cu arătarea dovezilor pe care se întemeiază.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 14 C. fam.

Ofiţerul de stare civilă refuză să celebreze căsătoria dacă, pe baza verificărilor pe care este obligat să le efectueze, a opoziţiilor primite sau a informaţiilor pe care le deţine, în măsura în care acestea din urmă sunt notorii, constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.

(1) Viitorii soţi sunt obligaţi să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a‑şi da consimţământul la căsătorie în mod public, în prezenţa a 2 martori, în faţa ofiţerului de stare civilă.

(2) Cu toate acestea, în cazurile prevăzute de lege, ofiţerul de stare civilă poate celebra căsătoria şi în afara sediului serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor, cu respectarea celorlalte condiţii menţionate la alin. (1).

(3) Persoanele care aparţin minorităţilor naţionale pot solicita cele­brarea căsătoriei în limba lor maternă, cu condiţia ca ofiţerul de stare civilă sau cel care oficiază căsătoria să cunoască această limbă.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 16 C. fam.

(1) Martorii atestă faptul că soţii şi‑au exprimat consimţământul potrivit art. 287.

(2) Nu pot fi martori la încheierea căsătoriei incapabilii, precum şi cei care din cauza unei deficienţe psihice sau fizice nu sunt apţi să ateste faptele prevăzute la alin. (1).

(3) Martorii pot fi şi rude sau afini, indiferent de grad, cu oricare dintre viitorii soţi.

Căsătoria este încheiată în momentul în care, după ce ia consimţământul fiecăruia dintre viitorii soţi, ofiţerul de stare civilă îi declară căsătoriţi.

(1) Este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art. 271, 273, 274, 276 şi art. 287 alin. (1).

(2) În cazul în care soţul unei persoane declarate moarte s‑a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună‑credinţă. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 19 şi 22 C. fam.

(1) Căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovită de nulitate absolută.

(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a rămas însărcinată.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 20 C. fam.

(1) Căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie este lovită de nulitate absolută.

(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea defi­nitivă a hotărârii judecătoreşti, a intervenit convieţuirea soţilor, soţia a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei.

Orice persoană interesată poate introduce acţiunea în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei. Cu toate acestea, procurorul nu poate introduce acţiunea după încetarea sau desfacerea căsătoriei, cu excepţia cazului în care ar acţiona pentru apărarea drepturilor minorilor sau a persoanelor puse sub interdicţie.

(1) Este anulabilă căsătoria încheiată fără încuviinţările sau autorizarea prevăzute la art. 272 alin. (2), (4) şi (5).

(2)^[1]) Anulabilitatea poate fi invocată numai de cel a cărui încuviinţare era necesară. Dispoziţiile art. 46 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

^[1]) Teza a doua a alin. (2) al art. 297 este reprodusă astfel cum a fost rectificată în M. Of. nr. 246 din 29 aprilie 2013.

(1) Căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consim­ţământ a fost viciat prin eroare, prin dol sau prin violenţă.

(2) Eroarea constituie viciu de consimţământ numai atunci când priveşte identitatea fizică a viitorului soţ.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 21 alin. (1) C. fam.

Este anulabilă căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ.

Căsătoria încheiată între tutore şi persoana minoră aflată sub tutela sa este anulabilă.

• LPA. Art. 26. Existenţa tutelei constituie cauză de nulitate relativă a căsătoriei numai în cazul căsătoriilor încheiate după intrarea în vigoare a NCC.

(1) Anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni.

(2) În cazul prevăzut la art. 297, termenul curge de la data la care cei a căror încuviinţare sau autorizare era necesară pentru înche­ierea căsătoriei au luat cunoştinţă de aceasta.

(3) În cazul nulităţii pentru vicii de consimţământ ori pentru lipsa discernământului, termenul curge de la data încetării violenţei sau, după caz, de la data la care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa vremelnică a discernământului.

(4) În cazul prevăzut la art. 300, termenul curge de la data înche­ierii căsătoriei.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 21 alin. (2) C. fam.

Dreptul la acţiunea în anulare nu se transmite moştenitorilor. Cu toate acestea, dacă acţiunea a fost pornită de către unul dintre soţi, ea poate fi conti­nuată de către oricare dintre moştenitorii săi.

(1) În cazurile prevăzute la art. 272 alin. (2), (4) şi (5), anulabilitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, s‑au obţinut încuviinţările şi autorizarea cerute de lege.

(2) Căsătoria nu poate fi anulată dacă soţii au convieţuit timp de 6 luni de la data încetării violenţei sau de la data descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a facultăţilor mintale.

(3) În toate cazurile, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, între timp, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a rămas însărcinată.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 20 C. fam.
• LPA. Art. 25. (1) Validitatea căsătoriei încheiate înainte de data intrării în vigoare a NCC se stabileşte potrivit dispoziţiilor legii în vigoare la data încheierii ei. (2) Cu toate acestea, în cazul în care, după intrarea în vigoare a NCC, a intervenit un fapt care, potrivit dispoziţiilor acestuia, acoperă nulitatea, căsă­toria nu mai poate fi consta­tată nulă sau nu mai poate fi anulată după intrarea în vigoare a NCC. (3) În cazul în care faptul prin care se acoperă nulitatea presupune curgerea unui termen, căsătoria nu mai poate fi constatată nulă sau nu mai poate fi anulată după trecerea acelui termen de la data intrării în vigoare a NCC.

(1) Soţul de bună‑credinţă la înche­ierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr‑o căsătorie valabilă.

(2) În situaţia prevăzută la alin. (1), raporturile patrimoniale dintre foştii soţi sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 23 alin. (1) C. fam.

(1) Nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privinţa copiilor, care păstrează situaţia de copii din căsătorie.

(2) În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile dintre părinţi şi copii se aplică, prin asemănare, dispoziţiile privitoare la divorţ.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 23 alin. (2) şi art. 24 alin. (2) C. fam.

(1) Hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii sau de anulare a căsătoriei este opozabilă terţelor persoane, în condiţiile legii. Dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(2) Nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă unei terţe persoane împotriva unui act încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soţi, în afară de cazul în care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege cu privire la acţiunea în constatarea nulităţii ori în anulare sau terţul a cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a căsătoriei. Dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod corespunzător şi publicităţii acţiunii în constatarea nulităţii sau în anularea căsătoriei.

Bunurile dobândite în timpul regi­mului comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 30 alin. (1) C. fam.

Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ:

1. a) bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
2. b) bunurile de uz personal;
3. c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comu­nitatea de bunuri;
4. d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra semnelor distinctive pe care le‑a înregistrat;
5. e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;
6. f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soţi;
7. g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora;
8. h) fructele bunurilor proprii.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 31 C. fam.
• LPA. Art. 33. Dispoziţiile art. 340 şi 341 NCC sunt aplicabile şi căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a NCC, ori de câte ori actul juridic sau faptul juridic în temeiul căruia a fost dobândit bunul intervine după această dată.

Veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale şi altele asemenea, precum şi veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanţa privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunităţii.

• LPA. A se vedea art. 33 LPA (sub art. 340 NCC).

Fiecare soţ poate folosi, administra şi dispune liber de bunurile sale proprii, în condiţiile legii.

(1) Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.

(2) Dovada că un bun este propriu se poate face între soţi prin orice mijloc de probă. În cazul prevăzut la art. 340 lit. a), dovada se face în condiţiile legii.

(3) Pentru bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei, înainte de încheierea acesteia se întocmeşte un inventar de către notarul public sau sub semnătură privată, dacă părţile convin astfel. În lipsa inventarului, se prezumă, până la proba contrară, că bunurile sunt comune.

• VECHEA REGLEMENTARE:

– art. 30 alin. (3) C. fam.;

– art. 5 D. nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului Familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 9 din 31 ianuarie 1954).

Oricare dintre soţi poate cere să se facă menţiune în cartea funciară ori, după caz, în alte registre de publicitate prevăzute de lege despre apartenenţa unui bun la comunitate.

(1) Fiecare soţ are dreptul de a folosi bunul comun fără consimţământul expres al celuilalt soţ. Cu toate acestea, schimbarea destinaţiei bunului comun nu se poate face decât prin acordul soţilor.

(2) De asemenea, fiecare soţ poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum şi acte de dobândire a bunurilor comune.

(3) Dispoziţiile art. 322 rămân aplicabile.

(4) În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr‑un act juridic, soţul care nu a parti­cipat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune‑interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună‑credinţă.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 35 alin. (1) C. fam.
• LPA. Art. 34. Dispoziţiile art. 345‑350 NCC sunt aplicabile şi căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a NCC, dacă actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit după această dată.

(1) Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi.

(2) Cu toate acestea, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate. Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.

(3) Sunt, de asemenea, exceptate de la prevederile alin. (1) darurile obişnuite.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 35 alin. (2) C. fam.
• LPA. A se vedea art. 34 LPA (sub art. 345 NCC).

(1) Actul încheiat fără consimţă­mântul expres al celuilalt soţ, atunci când el este necesar potrivit legii, este anulabil.

(2) Terţul dobânditor care a depus diligenţa necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulităţii. Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.

• LPA. A se vedea art. 34 LPA (sub art. 345 NCC).

Bunurile comune pot face obiectul unui aport la societăţi, asociaţii sau fundaţii, în condiţiile legii.

• LPA. A se vedea art. 34 LPA (sub art. 345 NCC).

(1) Sub sancţiunea prevăzută la art. 347, niciunul dintre soţi nu poate singur, fără consimţământul scris al celuilalt soţ, să dispună de bunurile comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea de părţi sociale ori, după caz, de acţiuni. În cazul societăţilor comerciale ale căror acţiuni sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată, soţul care nu şi‑a dat consimţământul scris la întrebuinţarea bunurilor comune nu poate pretinde decât daune‑interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţi.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), calitatea de asociat este recu­noscută soţului care a aportat bunul comun, dar părţile sociale sau acţiunile sunt bunuri comune. Soţul asociat exercită singur drepturile ce decurg din această calitate şi poate realiza singur transferul părţilor sociale ori, după caz, al acţiunilor deţinute.

(3) Calitatea de asociat poate fi recunoscută şi celuilalt soţ, dacă acesta şi‑a exprimat voinţa în acest sens. În acest caz, fiecare dintre soţi are calitatea de asociat pentru părţile sociale sau acţiunile atribuite în schimbul a jumătate din valoarea bunului, dacă, prin convenţie, soţii nu au stipulat alte cote‑părţi. Părţile sociale sau acţiunile ce revin fiecăruia dintre soţi sunt bunuri proprii.

• LPA. A se vedea art. 34 LPA (sub art. 345 NCC).

Fiecare soţ poate dispune prin legat de partea ce i s‑ar cuveni, la încetarea căsătoriei, din comunitatea de bunuri.

• LPA. A se vedea art. 34 LPA (sub art. 345 NCC).

Soţii răspund cu bunurile comune pentru:

1. a) obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;
2. b) obligaţiile pe care le‑au contractat împreună;
3. c) obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei;
4. d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de către unul dintre soţi, a bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 32 C. fam.
• LPA. Art. 35. Dispoziţiile art. 351‑354 NCC sunt aplicabile şi căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a NCC, dacă datoria s‑a născut după această dată.

(1) În măsura în care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soţii răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota‑parte ce i‑ar reveni din comunitate dacă lichidarea s‑ar face la data plăţii datoriei.

(2) Soţul care a plătit datoria comună în condiţiile alin. (1) are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 34 C. fam.
• LPA. A se vedea art. 35 LPA (sub art. 351 NCC).

(1) Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi.

(2) Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale.

(3) Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 33 C. fam.
• LPA. A se vedea art. 35 LPA (sub art. 351 NCC).

Veniturile din muncă ale unui soţ, precum şi cele asi­milate acestora nu pot fi urmărite pentru datoriile comune asumate de către celălalt soţ, cu excepţia celor prevăzute la art. 351 lit. c).

• LPA. A se vedea art. 35 LPA (sub art. 351 NCC).

(1) La încetarea comunităţii, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial.

(2) Până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privinţa bunurilor, cât şi în privinţa obli­gaţiilor.

(3) Când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soţi, lichidarea se face între soţul supra­vieţuitor şi moştenitorii soţului decedat. În acest caz, obligaţiile soţului decedat se divid între moştenitori proporţional cu cotele ce le revin din moştenire.

Dacă regimul comunităţii de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, foştii soţi rămân coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei‑părţi ce revine fiecăruia.

(1) În cadrul lichidării comunităţii, fiecare dintre soţi preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune şi la regularizarea datoriilor.

(2) În acest scop, se determină mai întâi cota‑parte ce revine fiecărui soţ, pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soţii au avut o contribuţie egală.

(3) Dispoziţiile art. 364 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

(1) În timpul regimului comunităţii, bunurile comune pot fi împărţite, în tot sau în parte, prin act încheiat în formă autentică notarială, în caz de bună învoială, ori pe cale judecătorească, în caz de neînţelegere.

(2) Prevederile art. 357 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

(3) Bunurile atribuite fiecărui soţ prin partaj devin bunuri proprii, iar bunurile neîmpărţite rămân bunuri comune.

(4) Regimul comunităţii nu încetează decât în condiţiile legii, chiar dacă toate bunurile comune au fost împărţite potrivit acestui articol.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 36 alin. (2) C. fam.
• LPA. Art. 36. (1) Dispoziţiile art. 358 NCC sunt aplicabile şi căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a NCC, dacă actul de împărţire a bunurilor comune se încheie după această dată. (2) În cazul cererilor de împărţire a bunurilor comune aflate în curs de judecată în primă instanţă la data intrării în vigoare a NCC, instanţa de judecată poate dispune împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, fără a mai fi necesară examinarea motivelor temeinice.

Orice convenţie contrară dispoziţiilor pre­zentei secţiuni este lovită de nulitate absolută, în măsura în care nu este compatibilă cu regimul comunităţii convenţionale.

(1) Fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor dobân­dite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor pe care le dobândeşte în nume propriu după această dată.

(2) Prin convenţie matrimonială, părţile pot stipula clauze privind lichidarea acestui regim în funcţie de masa de bunuri achiziţionate de fiecare dintre soţi în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanţa de participare. Dacă părţile nu au convenit altfel, creanţa de participare reprezintă jumătate din diferenţa valorică dintre cele două mase de achiziţii nete şi va fi datorată de către soţul a cărui masă de achiziţii nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură.

(1) La adoptarea acestui regim, notarul public întocmeşte un inventar al bunurilor mobile proprii, indiferent de modul lor de dobândire.

(2) Se poate întocmi un inventar şi pentru bunurile mobile dobândite în timpul separaţiei de bunuri.

(3) În toate cazurile, pentru opozabilitate faţă de terţi, inventarul se anexează la convenţia matrimonială, supunându‑se aceloraşi formalităţi de publicitate ca şi convenţia matrimonială.

(4) În lipsa inventarului se prezumă, până la proba contrară, că dreptul de proprietate exclusivă aparţine soţului posesor.

(5) Dacă bunul a fost dobândit printr‑un act juridic supus, potrivit legii, unei condiţii de formă pentru validitate ori unor cerinţe de publicitate, dreptul de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplineşte formele cerute de lege.

(1) Bunurile dobândite împreună de soţi aparţin acestora în proprietate comună pe cote‑părţi, în condiţiile legii.

(2) Dovada coproprietăţii se face în condiţiile art. 361, care se aplică în mod corespunzător.

(1) Soţul care se foloseşte de bunurile celuilalt soţ fără împotrivirea acestuia din urmă are obligaţiile unui uzufructuar, cu excepţia celor prevăzute la art. 723, 726 şi 727. El este dator să restituie numai fructele existente la data solicitării lor de către celălalt soţ sau, după caz, la data încetării ori schimbării regimului matrimonial.

(2) Dacă unul dintre soţi încheie singur un act prin care dobândeşte un bun, folosindu‑se, în tot sau în parte, de bunuri aparţinând celuilalt soţ, acesta din urmă poate alege, în proporţia bunurilor proprii folosite fără acordul său, între a reclama pentru sine proprietatea bunului achiziţionat şi a pretinde daune‑interese de la soţul dobânditor. Proprietatea nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soţul dobânditor să dispună de bunul dobândit, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut că bunul a fost achiziţionat de către soţul vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt soţ.

(1) Niciunul dintre soţi nu poate fi ţinut de obli­gaţiile născute din acte săvârşite de celălalt soţ.

(2) Cu toate acestea, soţii răspund solidar pentru obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor.

La încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul faţă de celălalt.

Regimul comunităţii convenţionale se aplică atunci când, în condiţiile şi limitele prevăzute în prezenta secţiune, se derogă, prin convenţie matrimonială, de la dispoziţiile privind regimul comunităţii legale.

În cazul în care se adoptă comunitatea convenţională, convenţia matrimonială se poate referi la unul sau mai multe dintre următoarele aspecte:

1. a) includerea în comunitate, în tot ori în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepţia bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) şi c);
2. b) restrângerea comunităţii la bunurile sau datoriile anume deter­minate în convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepţia obligaţiilor prevăzute la art. 351 lit. c);
3. c) obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a‑şi exprima voinţa sau se opune în mod abuziv, celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă;
4. d) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunităţii;
5. e) modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale.

În măsura în care prin convenţie matrimonială nu se prevede altfel, regimul juridic al comunităţii convenţionale se completează cu dispoziţiile legale privind regimul comunităţii legale.

• LPA. Art. 38. Dispoziţiile art. 370‑372 NCC privind separaţia judiciară de bunuri sunt aplicabile şi căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a NCC, dacă actele prin care se pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei sunt încheiate de unul dintre soţi după această dată.

• LPA. Art. 41. Dispoziţiile NCC privind divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin pro­cedură notarială sunt aplicabile şi căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a NCC.

• RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 4/2013 (M. Of. nr. 226 din 19 aprilie 2013): „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 223 raportat la art. 39 alin. (2) din L. nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (…) prevederile art. 396‑404 NCC, referitoare la efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, sunt aplicabile şi cererilor de divorţ formulate înainte de intrarea în vigoare a NCC şi aflate pe rolul instanţelor de judecată în căile de atac”.

• LPA. Art. 47. Stabilirea filiaţiei, tăgăduirea paternităţii sau orice altă acţiune privitoare la filiaţie este supusă dispoziţiilor NCC şi produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuţi după intrarea lui în vigoare.

(1) Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator nu determină nicio legătură de filiaţie între copil şi donator.

(2) În acest caz, nicio acţiune în răspundere nu poate fi pornită împotriva donatorului.

(3) Părinţi, în sensul dat de prezenta secţiune, nu pot fi decât un bărbat şi o femeie sau o femeie singură.

(1) Părinţii care, pentru a avea un copil, doresc să recurgă la reproducerea asistată medical cu terţ donator trebuie să îşi dea consimţământul în prealabil, în condiţii care să asigure deplina confidenţialitate, în faţa unui notar public care să le explice, în mod expres, consecinţele actului lor cu privire la filiaţie.

(2) Consimţământul rămâne fără efect în cazul decesului, al formulării unei cereri de divorţ sau al separaţiei în fapt, survenite anterior momentului concepţiunii realizate în cadrul reproducerii umane asistate medical. El poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în faţa medicului chemat să asigure asistenţa pentru reproducerea cu terţ donator.

(1) Nimeni nu poate contesta filiaţia copilului pentru motive ce ţin de reproducerea asistată medical şi nici copilul astfel născut nu poate contesta filiaţia sa.

(2) Cu toate acestea, soţul mamei poate tăgădui paternitatea copilului, în condiţiile legii, dacă nu a consimţit la reproducerea asistată medical realizată cu ajutorul unui terţ donator.

(3) În cazul în care copilul nu a fost conceput în acest mod, dispoziţiile privind tăgăduirea paternităţii rămân aplicabile.

Cel care, după ce a consimţit la reproducerea asistată medical cu terţ donator, nu recunoaşte copilul astfel născut în afara căsătoriei răspunde faţă de mamă şi faţă de copil. În acest caz, paternitatea copilului este stabilită pe cale judecătorească în condiţiile art. 411 şi 423.

(1) Orice informaţii privind reproducerea umană asistată medical sunt confidenţiale.

(2) Cu toate acestea, în cazul în care, în lipsa unor astfel de informaţii, există riscul unui prejudiciu grav pentru sănătatea unei persoane astfel concepute sau a descendenţilor acesteia, instanţa poate autoriza transmiterea lor, în mod confidenţial, medicului sau autorităţilor competente.

(3) De asemenea, oricare dintre descendenţii persoanei astfel concepute poate să se prevaleze de acest drept, dacă faptul de a fi privat de informaţiile pe care le cere poate să prejudicieze grav sănătatea sa ori pe cea a unei persoane care îi este apropiată.

Tatăl are aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copilul născut prin reproducere asistată medical cu terţ donator ca şi faţă de un copil născut prin concepţiune naturală.

Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator, regimul său juridic, asi­gurarea confidenţialităţii informaţiilor care ţin de aceasta, precum şi modul de transmitere a lor se stabilesc prin lege specială.

Copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită potrivit legii are, faţă de fiecare părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi aceea a unui copil din căsătorie.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 63 C. fam.

(1) Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor săi.

(2) Dacă părinţii nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. În acest caz numele copilului se stabileşte prin acordul părinţilor şi se declară, odată cu naşterea copilului, la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor.

(3) În lipsa acordului părinţilor, instanţa de tutelă hotărăşte şi comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor unde a fost înregistrată naşterea.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 62 C. fam.

(1) Copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită.

(2) În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinţilor, poate lua numele de familie al părintelui faţă de care şi‑a stabilit filiaţia ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de către părinţi, împreună, la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor la care a fost înregistrată naşterea. În lipsa acordului părinţilor se aplică dispoziţiile art. 449 alin. (3).

(3) În cazul în care copilul şi‑a stabilit filiaţia în acelaşi timp faţă de ambii părinţi, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 449 alin. (2) şi (3).

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 64 C. fam.

Adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

Adopţia este supusă cumulativ următoarelor principii:

1. a) interesul superior al copilului;
2. b) necesitatea de a asigura creşterea şi educarea copilului într‑un mediu familial;
3. c) continuitatea creşterii şi educării copilului, ţinându‑se seama de originea sa etnică, lingvistică, religioasă şi culturală;
4. d) celeritatea în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 5 alin. (1) L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

Condiţiile şi procedura adopţiei internaţionale, ca şi efectele acesteia asupra cetăţeniei copilului se stabilesc prin lege specială.

(1) Adopţia se încuviinţează de către instanţa de tutelă, dacă este în interesul superior al copilului şi sunt îndeplinite toate celelalte condiţii prevăzute de lege.

(2) Procedura adopţiei este reglementată prin lege specială.

Adopţia produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost încuviinţată.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 56 alin. (1) L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

(1) Prin adopţie se stabilesc filiaţia dintre adoptat şi cel care adoptă, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.

(2) Raporturile de rudenie încetează între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte.

(3) Când adoptator este soţul părintelui firesc sau adoptiv, legăturile de rudenie ale adoptatului înce­tează numai în raport cu părintele firesc şi rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 56 alin. (2) şi (3) L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

(1) Adoptatorul are faţă de copilul adoptat drepturile şi îndatoririle părintelui faţă de copilul său firesc.

(2) În cazul în care cel care adoptă este soţul părintelui firesc al adoptatului, drepturile şi îndatoririle părinteşti se exercită de către adoptator şi părintele firesc căsătorit cu acesta.

(3) Adoptatul are faţă de adoptator drepturile şi îndatoririle pe care le are orice persoană faţă de părinţii săi fireşti.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 57 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

Dacă adoptatorul este decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti, instanţa de tutelă, ţinând seama de interesul superior al copilului, poate să instituie tutela sau una dintre măsurile de protecţie prevăzute de lege. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.

(1) Copilul adoptat dobândeşte prin adopţie numele de familie al celui care adoptă.

(2) Dacă adopţia se face de către 2 soţi ori de către soţul care adoptă copilul celuilalt soţ, iar soţii au nume comun, copilul adoptat poartă acest nume. În cazul în care soţii nu au nume de familie comun, ei sunt obligaţi să declare instanţei care încuviinţează adopţia numele pe care acesta urmează să îl poarte. Dacă soţii nu se înţeleg, hotărăşte instanţa. Dispoziţiile art. 264 rămân aplicabile.

(3) Pentru motive temeinice, instanţa, încuviinţând adopţia, la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare şi cu consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea pre­numelui copilului adoptat.

(4) În cazul adopţiei unei persoane căsătorite, care poartă un nume comun cu celălalt soţ, soţul adoptat poate lua numele adoptatorului, cu consimţământul celuilalt soţ, dat în faţa instanţei care încuviinţează adopţia.

(5) Pe baza hotărârii definitive de încuviinţare a adopţiei, serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor competent întocmeşte, în condiţiile legii, un nou act de naştere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de naştere se păstrează, menţionându‑se pe marginea acestuia întocmirea noului act.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 59 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

Informaţiile cu privire la adopţie sunt confidenţiale. Modul în care adoptatul este informat cu privire la adopţie şi la familia sa de origine, precum şi regimul juridic general al informaţiilor privind adopţia se stabilesc prin lege specială.

Adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a anulării ori a constatării nulităţii sale.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 60 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

(1) Adopţia este desfăcută de drept în cazul prevăzut la art. 462 alin. (2) lit. a).

(2) De asemenea, adopţia poate fi desfăcută în cazul în care faţă de adoptat este necesară luarea unei măsuri de protecţie prevăzute de lege, dacă desfacerea adopţiei este în interesul superior al copilului. În acest caz, adopţia se consideră desfăcută la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune măsura de protecţie, în condiţiile legii.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 61 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

(1) Adopţia poate fi desfăcută la cererea adop­tatorului sau a familiei adoptatoare, dacă adoptatul a atentat la viaţa lor sau a ascendenţilor ori des­cendenţilor lor, precum şi atunci când adoptatul s‑a făcut vinovat faţă de adoptatori de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 2 ani.

(2) Dacă adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului, adopţia poate fi desfăcută la cererea celor care ar fi venit la moştenire împreună cu adoptatul sau în lipsa acestuia.

(3) Adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatorului numai după ce adoptatul a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, în condiţiile legii, chiar dacă faptele au fost săvârşite anterior acestei date.

Adopţia poate fi desfăcută la cererea adopta­tului dacă adoptatorul s‑a făcut vinovat faţă de adoptat de faptele prevăzute la art. 477.

(1) Adopţia poate fi anulată la cererea oricărei persoane chemate să consimtă la încheierea ei şi al cărei consimţământ a fost viciat prin eroare asupra identităţii adoptatului, dol sau violenţă.

(2) Acţiunea poate fi formulată în termen de 6 luni de la descoperirea erorii sau a dolului ori de la data încetării violenţei, dar nu mai târziu de 2 ani de la încheierea adopţiei.

(1) Sunt nule adopţia fictivă, precum şi cea încheiată cu încăl­carea condiţiilor de formă sau de fond, dacă, în acest din urmă caz, legea nu o sancţionează cu nulitatea relativă.

(2) Adopţia este fictivă dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului.

(3) Acţiunea în constatarea nulităţii adopţiei poate fi formulată de orice persoană interesată.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 62 alin. (1) şi art. 63 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

Instanţa poate respinge cererea privind nulitatea dacă menţinerea adopţiei este în interesul celui adoptat. Acesta este întotdeauna ascultat, dispoziţiile art. 264 aplicându‑se în mod corespunzător.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 62 alin. (2) L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

(1) La încetarea adopţiei, părinţii fireşti ai copilului redobândesc drepturile şi îndatoririle părinteşti, cu excepţia cazului când instanţa hotărăşte că este în interesul superior al copilului să instituie tutela sau o altă măsură de protecţie a copilului, în condiţiile legii.

(2) De asemenea, adoptatul redobândeşte numele de familie şi, după caz, prenumele avut înainte de încuviinţarea adopţiei. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, instanţa poate încuviinţa ca acesta să păstreze numele dobândit prin adopţie.

(3) Adoptatul este întotdeauna ascultat în condiţiile art. 264.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 65 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).