Noul Cod de Procedură Civilă
(6 votes, average: 4,33 out of 5)You need to be a registered member to rate this post.
(1) Codul de procedură civilă, denumit în continuare codul, stabilește regulile de competență și de judecare a cauzelor civile, precum și cele de executare a hotărârilor instanțelor și a altor titluri executorii, în scopul înfăptuirii justiției în materie civilă.
(2) În înfăptuirea justiției, instanțele judecătorești îndeplinesc un serviciu de interes public, asigurând respectarea ordinii de drept, a libertăților fundamentale, a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și persoanelor juridice, aplicarea legii și garantarea supremației acesteia.
(1) Dispozițiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă.
(2) De asemenea, dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare.
• VECHIUL CPC (CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ 1865): art. 721.
(1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispozițiile privind drepturile și libertățile persoanelor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Constituția, Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și prezentul cod, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care prezentul cod conține dispoziții mai favorabile.
În materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părților.
(1) Judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii.
(2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.
(3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității.
(4) Este interzis judecătorului să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății.
(1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în faza executării silite.
•CEDO (Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale). Art. 6. Dreptul la un proces echitabil. 1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într‑un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședințe poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într‑o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.
CEDO‑34647/97 (hot. Ruianu c. România): „65. Curtea reamintește că dreptul la justiție garantat de art. 6 protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia din părți. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp (…). 66. Nu este sarcina Curții să stabilească dacă sistemul juridic intern este capabil să garanteze executarea hotărârilor pronunțate de către instanțe. Într-adevăr, este responsabilitatea fiecărui Stat contractant să creeze un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin. Sarcina Curții este numai aceea de a examina dacă, în speță, măsurile luate de autoritățile românești au fost adecvate și suficiente (…). 67. Curtea constată că procedura de executare este în curs din noi. 1994. Așa cum rezultă din dosarul depus la Curte, reclamantul a întreprins demersuri constante prin care a solicitat executarea. În ce privește scrisoarea din 24 feb. 1995, pe care Guvernul o interpretează ca fiind o renunțare la executare, Curtea observă că, prin această scrisoare, reclamantul a renunțat numai la cererea sa de a fi autorizat să demoleze el însuși construcția pe cheltuiala debitorilor. Cu toate acestea, prin aceeași scrisoare, el a cerut în mod expres ca demersurile obișnuite în vederea executării silite să fie continuate de către Judecătoria (…). 68. Curtea nu poate subscrie argumentului Guvernului potrivit căruia reclamantul ar fi trebuit să pună el însuși la dispoziția executorului judecătoresc mijloacele necesare pentru a proceda la executarea propriu-zisă și anume, la demolarea unei clădiri cu două nivele. Curtea constată și că, prin dec. sa din 5 noi. 1993, instanța nu l-a autorizat pe reclamant să demoleze el însuși construcția. În plus, conform dreptului intern, în afara plății taxelor judiciare, reclamantului nu îi revine, în calitatea sa de creditor al executării, nici o altă obligație de a pune la dispoziția autorităților publice vreun mijloc, oricare ar fi acesta. 69. În ceea ce privește obligația ce revine autorităților de a lua măsurile adecvate pentru executarea dec. din 5 noi. 1993, Curtea observă că hotărârea în cauză a fost învestită cu formulă executorie la 23 noi. 1994 și că primele încercări de executare au avut loc imediat după această dată și anume, la 28 dec. 1994 și 12 iun. 1995. În ambele cazuri, un executor judecătoresc i-a somat pe debitori să execute decizia. În urma demersurilor întreprinse de reclamant la 30 apr., 12 iul., 30 aug. și 15 sep. 1996, un executor judecătoresc s-a deplasat la fața locului cu scopul de a proceda la executare, dar fără rezultat, pe motiv că reclamantul nu era prezent. Or, Curtea remarcă faptul că nici o dispoziție din dreptul intern nu stipulează obligativitatea prezenței creditorului la fața locului, la momentul executării unei hotărâri judecătorești. 70. Curtea constată, apoi, că nici o încercare de executare nu s-a înregistrat în anul 1997. Noi somații au fost transmise (…) în datele de 27 feb. și 12 mar. 1998, după ce cea de-a doua hotărâre judecătorească prin care se dispunea demolarea aceluiași imobil, pronunțată la 19 ian. 1995, a fost învestită cu formulă executorie. Cele câteva încercări de executare înregistrate în 1998 au rămas fără rezultat, pe motivul lipsei mijloacelor necesare demolării clădirii respective. 71. Curtea observă că, abia la 28 iul. 2000, un executor judecătoresc s-a deplasat la fața locului însoțit de organe de poliție și de lucrători echipați cu utilajele necesare executării propriu-zise. Potrivit Guvernului, executarea nu s-a produs din cauza opoziției manifeste a debitorilor, care au amenințat să se sinucidă dându-și foc, ceea ce (…) a și făcut. După această dată, nu s-a mai înregistrat nici o încercare de executare, în ciuda faptului că reclamantul a continuat demersurile în vederea executării. Guvernul susține că autoritățile au încercat să evite în acest fel o tragedie similară celei din 28 iul. 2000 și că ele au încercat să convingă părțile să ajungă la un compromis. 72. Având în vedere obligațiile ce revin autorităților, în calitate de depozitare ale forței publice în materie de executare, Curtea arată că autoritățile românești nu au aplicat nici o sancțiune debitorilor pentru nerespectarea unor hotărâri judecătorești definitive. Mai mult, nu a fost oferită nici o explicație satisfăcătoare pentru faptul că prima încercare adecvată de executare s-a înregistrat abia la 28 iul. 2000, adică la 6 ani de la data la care hotărârea din 5 noi. 1993 a fost învestită cu formulă executorie, și anume, 28 noi. 1994. Reacția întârziată a autorităților este cu atât mai regretabilă cu cât acestea ar fi trebuit să intervină de urgență, în temeiul ordonanței președințiale emise la data de 6 aug. 1992, într-un moment când construcția în litigiu abia fusese începută (…). Or, executorul judecătoresc care s-a deplasat la fața locului la 10 aug. 1992 doar a constatat starea de fapt și refuzul debitorilor de a răspunde la cererea sa. 73. Prin faptul că timp de mai mult de 8 ani autoritățile române nu au luat măsurile necesare în scopul executării unei hotărâri judecătorești definitive și executorii, acestea au lăsat prevederile art. 6§1 CEDO fără efect în situația de față. Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 6§1 CEDO” (M. Of. nr. 1139 din 2 decembrie 2004).
CEDO‑67289/01 (hot. Șandor c. România): „23. Curtea amintește că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din «proces», în sensul art. 6§1 CEDO. Dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți (…). 24. În cauza de față, cu toate că reclamanta a obținut o hotărâre judecătorească definitivă prin care autoritățile administrative au fost obligate la o acțiune specifică, aceasta nu este nici acum executată din cauza refuzului debitorului de a respecta această hotărâre. Or, administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi (…). 25. În plus, Curtea nu subscrie la teza Guvernului conform căreia reclamanta ar fi trebuit să recurgă la executarea silită a Sentinței din 3 mar. 1999. Ea amintește că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție (…). 26. Curtea nu poate admite nici argumentele Guvernului referitoare la pretinsa lipsă de diligență a reclamantei. Timp de 8 luni, începând cu 1 feb. 2000, data deciziei Curții de Apel, și până la 6 oct. 2000, data la care debitorul i-a restituit reclamantei documentația, toate demersurile efectuate de reclamantă în vederea obținerii plății datorate au fost fără succes. În aceste condiții, nu este rezonabil a cere reclamantei continuarea diligențelor sale. 27. În fine, dacă este adevărat că, în conformitate cu dreptul intern, deși trecuse termenul până la care se putea cere executarea silită a sentinței, cu toate acestea, creanța reclamantei împotriva statului este încă validă și suma nu i-a fost plătită. În plus, Curtea amintește că Ministerul însuși, în scrisoarea din 9 mar. 2004, a recunoscut existența datoriei și și-a manifestat voința de a efectua plata sumei reactualizate. 28. Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că, prin refuzul de a executa Sentința din 3 mar. 1999, precum și refuzul plății cheltuielilor de judecată dispuse de către instanțele judecătorești, autoritățile naționale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa. 29. În consecință, art. 6§1 CEDO a fost încălcat” (M. Of. nr. 1048 din 25 noiembrie 2005).
CEDO‑62710/00 (hot. Lungoci c. România): „29. Reclamanta pretinde că i s-a încălcat dreptul de acces la justiție din cauza respingerii, de către instanțele interne, a celei de-a doua acțiuni în revendicare a sa, pe motiv că exista autoritate de lucru judecat. (…) 34. Curtea a statuat deja că art. 6§1 garantează tuturor persoanelor dreptul ca o instanță să analizeze orice contestație legată de drepturi și obligații cu caracter civil (…). În cauză se constată că reclamanta s-a putut folosi de căile de atac pe care i le oferea sistemul judiciar intern, și anume de o acțiune de constatare a valabilității unui drept cu caracter civil, urmată de o acțiune în revendicare ce a dus la Hotărârea rămasă definitivă din 17 dec. 1999. 35. În sine, aceasta nu respecta în mod necesar imperativele art. 6§1 CEDO: mai trebuie constatat faptul că nivelul de acces asigurat de legislația națională era suficient pentru a-i asigura persoanei «dreptul la o instanță», ținând cont de principiul de preeminență a dreptului într-o societate democratică (…). 36. Desigur, dreptul de acces la justiție nu este absolut; el poate permite restricții admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuși, restricțiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa. În plus, aceste restricții nu sunt conforme cu art. 6§1 CEDO, decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (…). 37. Curtea observa că instanțele naționale au respins cea de-a doua acțiune în revendicare a reclamantei, în temeiul art. 1.201 [vechiul] CC, pe motiv că exista autoritate de lucru judecat cu prima acțiune în revendicare pe care partea interesată o formulase. Ea consideră, împreună cu Guvernul, că excepția autorității de lucru judecat urmărea un scop legitim deoarece ea viza, fără nici o îndoială, să asigure securitatea raporturilor juridice în materie civilă. Dacă acest obiectiv pare legitim în sine, el merită, în speță, o analiză dintre cele mai atente, fără a uita contextul general al cauzei. În cauza de față, rolul Curții nu este nicidecum să controleze art. 1.201 [vechiul] CC ca atare, ci să verifice dacă modalitatea în care aceste instanțe naționale au respins acțiunea în revendicare introdusă de către reclamantă, prin aplicarea dispozițiilor legale în materie de autoritate de lucru judecat, a respectat dreptul acesteia de acces la justiție (…). 38. Prima acțiune în revendicare a fost respinsă de către instanțele naționale pe motiv că reclamanta nu și-a dovedit dreptul de proprietate asupra apartamentelor în cauză (…). Deși în urma acțiunii în constatare ea a obținut o sentință rămasă definitivă prin care se constată dreptul său de proprietate asupra apartamentelor respective, și anume Hot. din 28 mar. 1997, ea nu și l-a putut demonstra în cadrul celei de-a doua acțiuni în revendicare: aceasta a fost respinsă de către instanțele naționale pe motiv de autoritate de lucru judecat în raport cu Dec. rămasă definitivă din 3 dec. 1994, chiar dacă reclamanta a invocat un nou temei pentru acțiunea sa (…). 39. Deși din art. 1.201 [vechiul] CC rezultă foarte clar că, pentru a reține existența autorității de lucru judecat, este nevoie de o triplă identitate – de părți, de obiect și de cauză – a celor două acțiuni (…), Tribunalul (…) a respins cea de-a doua acțiune în revendicare, fără a da explicații asupra pretinsei identități de cauză a celor două acțiuni (…). 40. Curtea mai constată că, atunci când a statuat asupra recursului, CSJ a respins afirmațiile reclamantei referitoare la lipsa de identitate de cauză, pe motiv că nu prezentase nici actul de transfer de proprietate, nici procesul-verbal impus de convenția din 1947 pentru transferul dreptului de proprietate. Or, din Sentința rămasă definitivă din 28 mar. 1997, reiese că reclamanta nu avea cum să prezinte procesul-verbal, în măsura în care instanța constatase că semnatarii convenției din 1947 au omis să îl redacteze (…). 41. În plus, Curtea observă că nici o instanță nu a explicat motivele pentru care Sentința rămasă definitivă din 28 mar. 1997 nu a constituit un act care constată dreptul de proprietate, așa cum susținea reclamanta, și nici nu a indicat care act ar fi putut beneficia de o asemenea calificare. În această situație, nu este exagerat să considerăm că Sentința definitivă din 28 mar. 1997, care a dat câștig de cauză reclamantei, este lipsită de orice interes juridic, în măsura în care persoana interesată nu se mai bucură de posibilitatea clară și concretă de a-și dovedi în justiție dreptul pe care aceasta i l-a recunoscut. 42. În această privință, Curtea observă că Curtea de Apel (…) a indicat faptul că reclamanta s-ar fi putut prevala de această sentință printr-o cerere de revizuire a Dec. din 3 dec. 1994. Art. 322 CPC [art. 509 NCPC], așa cum este el interpretat de către instanțele interne (…), prevede, ca o condiție de admisibilitate a cererii, în special existența unei «probe decisive noi» în momentul pronunțării deciziei a cărei revizuiri se solicită. Or, Curtea relevă faptul că Sentința din 28 mar. 1997 era ulterioară hotărârii rămase definitivă atacate, și anume Dec. din 3 dec. 1994. Pe cale de consecință, această cale nu oferea reclamantei o posibilitate clară și concretă de a contesta un act ce constituie o ingerință în drepturile sale. 43. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că accesul la justiție, dar numai pentru a i se declara acțiunea inadmisibilă prin efectul legii, nu respectă imperativele art. 6§1 CEDO și că reclamanta a fost astfel lipsită de posibilitatea clară și concretă de a avea acces la o instanță care să statueze asupra contestației sale referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil. 44. În concluzie, a avut loc încălcarea art. 6§1 CEDO” (M. Of. nr. 588 din 7 iulie 2006).
CEDO‑78037/01 (hot. Caracas c. România): „29. Reclamanții invocă încălcarea dreptului lor de acces la o instanță, având în vedere respingerea celei de a doua acțiuni în revendicare. (…) 31. Curtea reamintește că art. 6§1 CEDO garantează fiecăruia dreptul ca o instanță să ia cunoștință de orice cerere relativă la drepturi și obligații cu caracter civil (…). 32. Cu certitudine, dreptul de acces la instanță nu este absolut. El poate permite limitări admise implicit, deoarece el cere prin însăși natura sa o reglementare de către stat. În elaborarea unei asemenea reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuși, limitările aduse nu trebuie să restrângă accesul la instanță acordat individului de o asemenea manieră încât dreptul să fie încălcat în însăși substanța sa. În plus, aceste limitări nu se conciliază cu art. 6§1 decât dacă urmăresc un scop legitim și există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (…). 33. În cauză, Curtea constată că reclamanții au parcurs căile de atac pe care le oferă sistemul juridic intern, anume o primă acțiune în revendicare, urmată de o acțiune în contestarea validității titlului de proprietate al statului care a fost declarată inadmisibilă pe motiv că a existat autoritate de lucru judecat a hot. din 14 oct. 1996, pronunțată în prima acțiune în revendicare. 34. Curtea apreciază în primul rând că excepția autorității de lucru judecat urmărește un scop legitim, deoarece vizează, fără îndoială, să garanteze securitatea raporturilor juridice în materie civilă. 35. Aceasta nu satisface neapărat, în sine, exigențele impuse de art. 6§1: mai trebuie examinat, în lumina ansamblului circumstanțelor cauzei, dacă modul în care jurisdicțiile naționale au respins a doua acțiune a reclamanților, aplicând dispozițiile legale privind autoritatea de lucru judecat, a respectat dreptul lor de acces la instanță, având în vedere principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică (…). 36. Curtea observă că părțile au puncte de vedere divergente în ceea ce privește aplicarea principiului autorității de lucru judecat: reclamanții susțin că respingerea celei de-a doua acțiuni a fost rezultatul unei erori de drept, în timp ce Guvernul arată că responsabilitatea respingerii acțiunii incumbă reclamanților, care nu au precizat circumstanțele celei de-a doua acțiuni. 37. Curtea nu consideră necesar să rezolve această controversă. Într-adevăr, după introducerea primei acțiuni în revendicare, la 29 noi. 1993, cererile formulate de reclamanți, atât în fața instanțelor, cât și în fața autorităților administrative, în vederea obținerii recunoașterii calității lor de proprietari ai imobilului în litigiu și a restituirii lui nu au făcut niciodată obiectul unei examinări pe fond. 38. Cu privire la acest aspect, Curtea subliniază faptul că prima acțiune în revendicare a fost declarată inadmisibilă prin hot. definitivă din data de 14 oct. 1996 a Curții de Apel (…), pe motiv că reclamanții nu au parcurs toate etapele procedurii administrative de restituire a imobilului prevăzute de L. nr. 112/1995. Or, cererea de restituire a imobilului pe cale administrativă a rămas, până în prezent, fără răspuns din partea comisiei municipale de aplicare a L. nr. 112/1995. 39. În plus, Curtea observă că cererea de restituire a imobilului întemeiată pe L. nr. 10/2001 este încă nesoluționată de autoritățile administrative. 40. În lumina celor menționate, Curtea apreciază că simplul fapt că reclamanții au avut acces la o instanță, dar numai pentru a-și vedea respinsă ca inadmisibilă a doua acțiune în revendicare, prin jocul dispozițiilor referitoare la autoritatea de lucru judecat, nu răspunde exigențelor art. 6§1 CEDO. Astfel, Curtea constată că reclamanții au fost lipsiți de orice posibilitate clară și concretă de acces la instanță care să dispună asupra cererii de restituire a imobilului în litigiu. 41. Prin urmare, art. 6§1 CEDO a fost încălcat” (M. Of. nr. 189 din 19 martie 2007).
CEDO‑26105/03 (hot. Mitrea c. România): „15. Reclamantul s-a plâns de anularea deciziilor definitive din 1 apr. 2002 și 17 iun. 2002, precum și de faptul că procedurile au fost inechitabile, în condițiile în care căile extraordinare de atac au fost admise, deși acestea nu îndeplineau criteriile de admisibilitate. (…) 23. Curtea reiterează că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6§1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (…). 24. Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata (…), care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (…). 25. Totuși, cerințele principiului securității juridice nu sunt absolute. Curtea însăși recomandă uneori redeschiderea unor proceduri drept cea mai potrivită măsură reparatorie atunci când procedurile interne nu au corespuns cerințelor art. 6 (…). În orice caz, puterea de a iniția și de a derula o procedură de revizuire ar trebui exercitată de către autorități în așa fel încât să asigure, în cel mai înalt grad posibil, un echilibru între interesele aflate în joc (…). 26. În cele din urmă, Curtea observă că, în cazul procedurilor de revizuire rusești, Comitetul Miniștrilor și-a exprimat îngrijorarea față de faptul că aceeași instanță a acționat succesiv ca instanță de casare și apoi ca instanță într-o cale extraordinară de atac în aceeași cauză și a subliniat că instanța ar trebui să fie capabilă să corecteze toate erorile din hotărârile instanțelor inferioare într-un singur set de proceduri, astfel încât recurgerea ulterioară la calea extraordinară de atac să fie într-adevăr excepțională, în cazul în care s-ar mai impune (…). 27. Revenind la faptele cauzei prezente, Curtea observă că decizia definitivă și irevocabilă din 17 iun. 2002 a fost favorabilă reclamantului și a considerat că argumentele invocate de debitor și acceptate de prima instanță pentru a justifica neîndeplinirea obligației erau irelevante. Totuși, aceeași instanță a admis contestația în anulare cu motivarea că ultima instanță nu analizase acele mijloace de probă. 28. În lumina întregului material avut la dispoziție și în măsura în care Curtea este competentă să examineze procedurile interne, ea consideră că acestea nu au dezvăluit nicio aparență de arbitrar cu privire la modul în care instanțele au examinat cauza, astfel încât să se justifice redeschiderea procedurii (…). În ciuda argumentelor Guvernului în sens contrar, Curtea consideră că acest caz este unul tipic în care există puncte de vedere diferite ale instanțelor cu privire la admisibilitatea și la relevanța mijloacelor de probă prezentate, ceea ce, în actuala cauză, nu justifică desființarea unei hotărâri definitive și obligatorii. 29. Mai mult, având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea nu consideră că prezintă o relevanță deosebită faptul că cererea de contestație în anulare a fost introdusă chiar de către una dintre părți, de vreme ce, în opinia sa, instanța internă a utilizat oportunitatea creată prin această cerere pentru a reexamina mijloacele de probă și pentru a desființa hotărâri definitive și obligatorii (…). Pentru aceleași motive, Curtea nu va mai analiza argumentul reclamantului potrivit căruia societatea nu avea locus standi pentru a introduce contestația în anulare. 30. Considerațiile anterioare sunt suficiente pentru a-i permite Curții să concluzioneze că, prin posibilitatea desființării deciziei definitive din data de 17 iun. 2002 (astfel cum a fost modificată la data de 12 sep. 2002), autoritățile nu au respectat un echilibru între interesele aflate în joc și, astfel, dreptul reclamantului la un proces echitabil a fost încălcat. În consecință, a existat o încălcare a art. 6§1 CEDO” (M. Of. nr. 855 din 21 decembrie 2010).
CEDO‑26036/02 (hot. Cenoiu ș.a. c. România): „14. Reclamanții susțin că durata procedurii civile în despăgubiri a încălcat principiul «termenului rezonabil» (…). 21. Perioada ce trebuie luată în considerare (…) a durat aproximativ 7 ani și 2 luni pentru 3 grade de jurisdicție. Or, Curtea a examinat în numeroase rânduri cauze ce ridicau probleme similare celor din cauza de față și a constatat o încălcare a «termenului rezonabil», ținând cont de criteriile desprinse din jurisprudența sa bine stabilită în materie (…). 22. În speță, Curții îi este suficient să constate că, în urma încălcării jurisprudenței Curții Constituționale, cauza nu a fost analizată pe fond timp de aproximativ 2 ani (…) și că a fost trimisă spre rejudecare de 2 ori în fața instanței de apel, din cauza erorii (…) și a omisiunii Curții de Apel de a efectua o expertiză și de a analiza sau de a-și motiva răspunsul la argumentele reclamantului. Mai mult, trimiterea cauzei spre rejudecare putea continua la infinit, având în vedere că nu exista nicio prevedere legală care să o limiteze (…). În plus, în opinia Curții, trebuie ținut cont și de obiectul litigiului, care urmărea obținerea unor despăgubiri din cauza detenției ilegale (…). În acest context, Curtea reiterează faptul că, chiar și în sistemele juridice care consfințesc principiul disponibilității, atitudinea părților nu îi scutește pe judecători să asigure celeritatea prevăzută de art. 6§1 (…). La fel și atunci când colaborarea unui expert se dovedește necesară în cursul procedurii (…). Prin urmare, admițând că speța prezenta o anumită complexitate, din cauza expertizelor ce trebuiau efectuate, precum și faptul că reclamantul a utilizat mai multe căi de atac, Curtea apreciază că atitudinea părților nu poate explica durata totală a procedurii. Mai precis, părții interesate nu i se poate reproșa că a folosit diferite căi de atac interne pentru a-și apăra drepturile, instanțele admițând de altfel mai multe dintre cererile sale de strămutare sau de recurs (…). 23. Curtea apreciază, așadar, că nici complexitatea cauzei și nici comportamentul reclamantului nu explică durata procedurii, privită în ansamblul său. 24. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenției, ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea apreciază că, în speță, durata procedurii litigioase nu corespunde cerinței «termenului rezonabil». Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6§1 CEDO în ceea ce îl privește pe primul reclamant” (M. Of. nr. 120 din 17 februarie 2011).
CEDO‑8727/03 (hot. Stanca Popescu c. România): „I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6§1 CEDO, din cauza neexecutării sentințelor din 28 oct. 1996 și 12 iun. 2001. (…) 69. Curtea reamintește jurisprudența sa conform căreia art. 6 CEDO îi garantează oricărei persoane dreptul de acces la justiție, care are drept consecință dreptul la executarea hotărârilor judecătorești definitive (…). Totuși, acest drept nu poate obliga un stat să asigure executarea fiecărei hotărâri cu caracter civil, oricare ar fi ea și oricare ar fi circumstanțele; în schimb, statul are obligația de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive ce îi revin (…). Curtea are ca sarcină exclusivă de a analiza dacă măsurile adoptate de autoritățile naționale au fost adecvate și suficiente (…). 70. În speță, în ceea ce privește executarea celor două sentințe împotriva unor particulari, statul era obligat să pună la dispoziția reclamantei un sistem care să îi permită să obțină executarea respectivă. 71. Curtea apreciază că trebuie făcută o distincție între executarea Sentinței din 28 oct. 1996 și cea a Sentinței din 12 iun. 2001. În ceea ce privește prima sentință, Curtea nu consideră necesar să se ocupe de acea parte a sa referitoare la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că reclamanta nu insistă asupra acestui lucru (…). a) Asupra executării Sentinței din 28 oct. 1996. 72. În ceea ce privește Sentința din 28 oct. 1996, Curtea observă că autoritățile au reacționat în mod corespunzător la cererea părții interesate din 3 sep. 1997. Astfel, s-a deschis un dosar de executare și executorul judecătoresc a dispus ca vecinii să îi restituie terenul reclamantei. În această privință, din probele aflate la dosar rezultă că reclamanta îi solicitase executorului să îi oblige pe vecinii săi să mute un gard amplasat pe terenul său. În aceste condiții, executorul a informat-o că sentința ce trebuia executată nu impunea o asemenea obligație în sarcina vecinilor și i-a sugerat să sesizeze în primul rând instanțele cu o astfel de cerere. Pe de altă parte, atât tribunalul, cât și curtea de apel au confirmat punctul de vedere al executorului judecătoresc (…). În orice caz, reclamanta a acceptat sugestia făcută de executor, formulând o acțiune în acest sens încă din data de 16 feb. 1998 (…). 73. Având în vedere că din dosar nu reiese că reclamanta ar fi formulat, în cadrul procedurii în revendicare soluționată prin Sentința din 28 oct. 1996, un capăt de cerere referitor la mutarea gardului, Curtea consideră că nu era excesiv să i se ceară să introducă o acțiune specifică.
74. Curtea apreciază, așadar, că autoritățile naționale au informat-o pe reclamantă cu privire la piedicile la executarea silită dorită de aceasta, precum și asupra demersurilor pe care trebuia să le îndeplinească. 75. Curtea nu poate, așadar, să considere că statul și-a încălcat obligația ce îi revenea de a o asista pe reclamantă în demersurile sale în vederea executării Sentinței din 28 oct. 1997. 76. Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat și trebuie respins (…). b) Asupra executării Sentinței din 12 iun. 2001. 77. În ceea ce privește Sentința din 12 iun. 2001, Curtea observă împreună cu Guvernul că reclamanta a solicitat la data de 31 mai 2007 ca această sentință să fie învestită cu formulă executorie. Cererea sa a fost respinsă de judecătorie la data de 1 iun. 2007 pe motivul că termenul de prescripție pentru dreptul de a solicita executarea silită expirase. Soluția judecătoriei a fost confirmată prin Dec. din 18 ian. 2008 a tribunalului (…). În măsura în care reclamanta susține că în speță era aplicabil un alt termen de prescripție, Curtea observă că partea interesată a avut posibilitatea să își expună punctul de vedere și că instanțele naționale și-au motivat hotărârile, care nu par să fie nici vădit eronate, nici lovite de arbitrar. Având în vedere că este în primul rând de datoria instanțelor naționale să aplice dreptul intern și să aprecieze probele (…), Curtea nu poate aprecia ea însăși elementele de fapt care au determinat o instanță națională să adopte o anume hotărâre mai degrabă decât o alta, căci altfel ar deveni o a patra instanță și și-ar încălca limitele misiunii (…). 78. În aceste condiții, Curtea apreciază că îi revenea reclamantei să se folosească de mijloacele puse la dispoziția sa de către legislația națională și să facă apel, dacă era cazul, la forța publică pentru a o asista în executare (…). Acest lucru presupune, în opinia Curții, respectarea de către partea interesată a procedurii și a termenelor prevăzute de dreptul intern, ceea ce nu a fost cazul în speță. În măsura în care reclamanta susține că a solicitat asistența Președintelui statului în vederea executării Sentinței din 12 iunie 2001, Curtea reține că nu era vorba de un demers prevăzut de lege pentru executarea unei hotărâri judecătorești. Mai mult, aceasta nu distinge niciun motiv pentru a subscrie la afirmația reclamantei conform căreia demersurile la executorul judecătoresc în vederea executării acestei sentințe erau sortite eșecului. 79. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că autoritățile naționale au asistat-o în mod corespunzător pe reclamantă în vederea executării Sentinței din 12 iun. 2001. 80. Prin urmare, și acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat și trebuie respins (…). II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6§1 CEDO din cauza duratei procedurilor. 81. Reclamanta se plânge de durata totală a procedurilor referitoare la revendicarea terenului și la obligarea vecinilor de a muta gardul, pe care o consideră excesivă. În formularul său de cerere trimis grefei la data de 19 sep. 2001, aceasta se plânge de faptul că introdusese o acțiune în revendicare în anul 1994 și că procedura de executare silită a sentinței aferente se afla încă pe rol. În plus, ea consideră că, din cauza neexecutării sentinței pronunțate în această procedură, ea a fost obligată să introducă o acțiune ce urmărea obligarea lui (…) la mutarea gardului său, acțiune care nu fusese nici ea soluționată la data respectivă. (…) 84. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri, amintește Curtea, se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru părțile interesate (…). 85. Deși reclamanta susține că durata totală a procedurilor a fost excesivă, Curtea apreciază că este vorba de două proceduri diferite care, într-o anumită măsură, s-au desfășurat în paralel și pe care se cuvine să le analizeze separat. În măsura în care reclamanta înțelege să se plângă și de durata excesivă a perioadei de executare a celor două sentințe, Curtea reamintește că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de la ce instanță ar emana ea, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din «proces», în sensul art. 6 CEDO (…). Cu toate acestea, în speță, având în vedere concluziile expuse (…) mai sus, ea consideră că trebuie ținut cont numai de durata celor două proceduri pe fond. a) Asupra duratei procedurii în revendicare. 86. Curtea observă că această procedură are două părți: prima a început la data de 6 sep. 1994 odată cu sesizarea Judecătoriei (…) și s-a încheiat la data de 26 mai 1997 cu decizia Tribunalului (…); a doua parte a început la data de 17 sep. 2001, odată cu cererea de revizuire a Sentinței din data de 28 oct. 1996 și s-a încheiat la data de 30 iun. 2003 cu Dec. din 30 iun. 2003 a Curții de Apel (…). 87. Așadar, procedura a durat în total aproximativ 4 ani și 6 luni și a cunoscut două grade de jurisdicție în prima parte a sa și 3 grade de jurisdicție în cea de-a doua. 88. Ținând cont de jurisprudența sa, Curtea apreciază că durata acestei proceduri nu a fost excesivă. 89. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat și trebuie respins (…). b) Asupra duratei procedurii pentru obligarea vecinilor la mutarea gardului și înlăturarea copacilor. 90. Curtea observă că această procedură cuprinde două părți: prima a început la data de 16 feb. 1998, odată cu sesizarea Judecătoriei (…), și s-a încheiat la data de 30 oct. 2002, prin decizia Curții de Apel (…); a doua parte a început la data de 28 iul. 2003, odată cu cererea de revizuire a Sentinței din 12 iun. 2001, și s-a încheiat la data de 28 apr. 2005, cu decizia curții de apel. 91. Așadar, procedura a durat în total aproximativ 6 ani și 5 luni și a cunoscut 3 grade de jurisdicție în fiecare parte a sa. 92. Ținând cont de jurisprudența sa, Curtea apreciază că nici durata acestei proceduri nu a fost excesivă. 93. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat și trebuie respins (…). III. Asupra pretinsei încălcări a art. 6§1 CEDO din cauza pretinsei încălcări a principiului securității raporturilor juridice. 94. Reclamanta se plânge de repunerea în discuție a Sentinței din 28 oct. 1996 pe calea revizuirii. (…) 99. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6§1 CEDO, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului CEDP, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată de către instanțe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată (…), deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorității de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești (…). 100. Curtea observă că, în temeiul art. 322 pct. 4 CPC [art. 509 alin. (1) pct. 3 NCPC], o hotărâre judecătorească definitivă poate face obiectul unei revizuiri în cazul în care expertul care a participat la procedura respectivă a comis o infracțiune în legătură cu cauza. (…) 102. Cu toate acestea, observă Curtea, consecința juridică a admiterii cererii de revizuire a fost respingerea acțiunii în revendicare a reclamantei, iar aceasta la 5 ani de la data la care sentința respectivă rămăsese definitivă. 103. Curtea observă că admiterea cererii respective a fost motivată prin faptul că expertul (…) ar fi comis infracțiunea de mărturie mincinoasă, în măsura în care acesta nu luase corect în calcul dimensiunile terenului (…). Or, trebuie observat faptul că vecinii reclamantei aveau posibilitatea să formuleze obiecțiuni la raportul de expertiză (…) și că dacă (…) a introdus, desigur, apel împotriva Sentinței din 28 oct. 1996, el nu a formulat ulterior un recurs (…). 104. Trebuie constatat că motivele avansate în cadrul procedurii de revizuire și acceptate de judecătorie se refereau la modalitatea în care expertul a realizat expertiza. Or, o eventuală eroare a acestuia în delimitarea terenurilor ar fi putut fi reparată prin intermediul căilor ordinare de atac, evitând astfel repunerea în discuție a unei hotărâri judecătorești definitive (…). Pe de altă parte, în opinia Curții, numai erorile de fapt ce nu devin vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității raporturilor juridice pe motivul că ele nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac (…). Or, în speță, Dec. din 26 mai 1997 a tribunalului, ce confirma Sentința din 28 oct. 1996 a judecătoriei, a rămas definitivă prin nerecurare de către vecinii reclamantei. 105. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că revizuirea nu a constituit, în circumstanțele speciale ale cauzei de față, decât o modalitate deghizată de a provoca redeschiderea unei proceduri soluționate în mod definitiv, și aceasta cu privire la aspecte pe care vecinii reclamantei avuseseră posibilitatea să le aducă în discuție în cadrul acestei proceduri. Curtea reamintește în acest sens că simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra aceluiași subiect nu reprezintă un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze (…). De altfel, judecătoria a reținut în Sentința sa din 21 sep. 2005, confirmată în urma recursului reclamantei, că faptul că există divergențe între mai multe rapoarte de expertiză nu este de natură, prin el însuși, să constate existența infracțiunii de mărturie mincinoasă din partea unuia dintre experții respectivi (…). 106. Prin urmare, Curtea nu distinge în speță nicio împrejurare substanțială și imperioasă de natură să justifice redeschiderea procedurii (…). 107. Prin urmare, aceasta apreciază că admiterea cererii de revizuire a încălcat principiul securității raporturilor juridice și, prin aceasta, dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6§1. 108. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6§1 CEDO în această privință” (M. Of. nr. 179 din 14 martie 2011).
CEDO‑5666/04 și 14464/05 (dec. Ovidiu Trăilescu c. România): „45. Reclamantul se plânge că la ședințele din fața instanțelor interne, el era plasat, cum este regula, în partea de jos a sălii de ședință, la un nivel inferior judecătorilor, iar reprezentantul Ministerului Public se afla pe o platformă ridicată lângă completul de judecată. Se vede aici o încălcare a principiului egalității armelor și a obligației de imparțialitate și independență a instanței. Denunță, de asemenea, refuzul instanțelor de a obliga Ministerul Public să atașeze la dosarul cauzei dosarul «personal», chiar dacă decizia contestată se baza pe documentele cuprinse în acest dosar. (…) 1. Cu privire la locul ocupat de procuror în sala de ședință. (…) 51. Curtea notează mai întâi că reclamantul era parte într-o procedură administrativă și nu făcea obiectul unei acuzații de natură penală. Reamintește că imparțialitatea în sensul art. 6§1 CEDO se definește de obicei printr-o atitudine lipsită de prejudecată sau părtinire. Existența sa se apreciază în funcție de un dublu demers: primul constă în încercarea de a determina ceea ce gândea judecătorul respectiv sau care era interesul său într-o anumită cauză; al doilea te face să te asiguri că oferea suficiente garanții pentru a exclude în această privință orice dubiu legitim (…). Or, a constatat deja că circumstanța denunțată nu este suficientă în sine să conteste egalitatea armelor sau lipsa de imparțialitate și independență, în măsura în care, dacă acordă Ministerului Public o poziție «fizică» privilegiată în sala de judecată, ea nu pune «acuzatul» într-o situație de dezavantaj concret pentru apărarea intereselor sale (…). 52. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins (…). 2. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe nerespectarea principiului contradictorialității. (…) 56. Curtea amintește mai întâi că admisibilitatea probelor reiese în primul rând din normele de drept intern și revine, în principiu, instanțelor naționale obligația să aprecieze probele administrate (…). Dreptul la o procedură în contradictoriu, în sensul art. 6§1 CEDO, «implică în principiu dreptul părților la un proces penal sau civil, de a lua cunoștință de orice probă sau observație prezentată judecătorului cu scopul de a-i influența decizia și a o discuta» (…). 57. În acest caz, dosarul «personal» nu a fost atașat la dosarul cauzei de către Ministerul Public, pentru a nu influența decizia judecătorilor. Cererea reclamantului de a obliga Ministerul Public să prezinte în fața instanței dosarul «personal» a fost respinsă în mod motivat de instanțele interne care au considerat că dispuneau de suficiente dovezi pentru a soluționa cauza în fond (…). Prin urmare, Curtea nu consideră că neatașarea de către Ministerul Public la dosarul cauzei a dosarului «personal» constituie o atingere a principiului contradictorialității. 58. Curtea mai notează că reclamantul a fost informat cu privire la elementele faptice pe care Ministerul Public și apoi instanțele interne și-au întemeiat decizia conform căreia persoana în cauză nu beneficia de o bună reputație. Într-adevăr, atât decizia administrativă din 20 iun. 2002, cât și hotărârile pronunțate de instanțele interne au făcut o prezentare a faptelor pe care au fost întemeiate. Prin urmare, reclamantul avea cunoștință de faptele imputate. În plus, reclamantul nu a contestat realitatea faptelor, ci numai modul în care instanțele interne le-au interpretat. Dacă admisibilitatea probelor și aprecierea lor aparține, în primul rând, dreptului intern și instanțelor naționale (…), Curtea nu găsește în cazul de față niciun indiciu de arbitrariu în aprecierea făcută de tribunale și reamintește că sarcina sa nu este să se substituie propriei lor aprecieri. În consecință, Curtea consideră că, în speță, reclamantul se limitează la a contesta aprecierea faptelor și probelor făcută de instanțe (…), și consideră, prin urmare, că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins (…)” (M. Of. nr. 625 din 31 august 2012).
CEDO‑23456/04 (hot. Bernd c. România): „28. Reclamantul denunță o atingere adusă principiului securității raporturilor juridice, pe motiv că, prin Hot. definitivă din 20 noi. 2003, care a calificat faptele în litigiu drept contravenție, Tribunalul (…) a pus la îndoială autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri definitive pe care el însuși a pronunțat-o la 8 iun. 2003 și l-a achitat pe (…) pentru săvârșirea acelorași fapte. De asemenea, se plânge de rezultatul procedurii și de lipsa de imparțialitate a instanțelor interne. (…) 32. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6§1 CEDO, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care urmărește, între altele, ca o soluție definitivă pronunțată de instanțe într-un litigiu să nu mai fie pusă în discuție (…). În temeiul acestui principiu, nicio parte sau autoritate a statului nu este îndreptățită să ceară revizuirea unei hotărâri definitive și executorii cu scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie la problema sa, decât atunci când motive substanțiale și imperative impun acest lucru (…). 33. Astfel, Curtea a constatat în mai multe rânduri încălcarea art. 6 ca urmare a anulării printr-o cale de atac extraordinară, fără motive substanțiale și imperative, a unor hotărâri definitive (…). De asemenea, în mai multe cauze a considerat că, fie și în absența anulării unei hotărâri, contestarea unei soluții adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de a apela la instanță și să încalce principiul securității juridice (…). 34. În prezenta cauză, Curtea notează că, într-o primă etapă, după ce au evaluat probele prezentate și discutate de părți, instanțele interne au concluzionat, în procedura contencioasă inițiată de (…), care s-a încheiat cu Hot. din 8 iun. 2003 a Tribunalului (…), că (…) nu a fost autorul contravenției menționate în procesul-verbal din 4 oct. 2002 și au anulat în consecință partea din procesul-verbal referitoare la amenda contravențională (…). Cu toate acestea, în a doua procedură inițiată de reclamant, Tribunalul, în același complet de judecată, a revenit asupra concluziei sale, considerând de această dată, în Hot. definitivă din 20 noi. 2003, că (…) a fost autorul contravenției (…). 35. Cu siguranță, potrivit jurisprudenței sale constante, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanțelor interne. În special, nu îi revine sarcina de a se pronunța cu privire la erorile de fapt sau de drept care se pretinde că au fost comise de o instanță internă sau de a substitui propria sa motivare celei formulate de instanțele interne, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților garantate de Convenție (…). 36. De asemenea, Curtea observă că, în toate sistemele juridice, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive implică limitări ad personam și ad rem (…). În consecință, în ceea ce privește prezenta cauză, Curtea acceptă argumentul Guvernului potrivit căruia nu a existat nicio identitate a părților, nici a obiectului celor două proceduri interne, contrar cerințelor impuse de art. 1.201 [vechiul] CC în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat în dreptul român (…). Astfel, Curtea nu poate ignora faptul că cele două proceduri se refereau la aceleași circumstanțe factuale, care erau determinante pentru problemele ridicate. 37. Cu toate acestea, în Hot. sa din 20 noi. 2003, în care a revenit asupra concluziei pe care o formulase în prima procedură în ceea ce privește săvârșirea contravenției în momentul trecerii frontierei, Tribunalul (…) s-a mulțumit să efectueze o nouă evaluare a acelorași elemente deja dezbătute în cadrul procedurii inițiale, în lipsa oricărei noi probe care să justifice o astfel de revenire (…). 38. Cu siguranță, nu este vorba despre anularea unei proceduri judiciare care a condus la o hotărâre judecătorească «irevocabilă» și care a obținut autoritatea de lucru judecat (…). Se poate presupune însă, în mod rezonabil, că noua apreciere a faptelor operată de Tribunal, care l-a determinat pe acesta să ia o hotărâre radical opusă față de hotărârea sa anterioară, este problematică în ceea ce privește securitatea juridică, în special în condițiile în care reclamantul avea încrederea legitimă că aceeași instanță va soluționa continuarea aceluiași litigiu tot în sensul unei decizii cu autoritate de lucru judecat (…). 39. Prin urmare, revenind la o chestiune în litigiu care a fost deja soluționată și care a făcut obiectul unei decizii definitive și în absența oricărui motiv valabil, Tribunalul a încălcat principiul securității raporturilor juridice. Dat fiind acest fapt, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6§1 CEDO. Prin urmare, această prevedere din Convenție a fost încălcată. 40. Având în vedere concluziile anterior menționate, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze separat capătul de cerere referitor la soluția pronunțată în cauză și imparțialitatea instanțelor, acest capăt de cerere neconstituind decât un aspect particular al dreptului la un proces echitabil consacrat prin art. 6§1 CEDO, care a fost deja examinat de Curte” (M. Of. nr. 471 din 30 iulie 2013).
CEDO‑37576/05 (hot. SC „Raisa M. Shipping” – SRL c. România): „29. Curtea amintește că a avut deja ocazia să examineze problema comunicării actelor de procedură. Astfel, aceasta a considerat că «dreptul la o instanță» cuprinde mai multe aspecte, printre care dreptul de acces și egalitatea armelor, care impune un echilibru just între părți. Aceste principii se aplică în aceeași măsură în domeniul specific al comunicării actelor juridice către părți (…). În plus, reglementările referitoare la formalitățile pentru a introduce o acțiune nu ar trebui să împiedice justițiabilii să folosească o cale de atac disponibilă (…). Deși este adevărat că autorităților naționale le revine, în primul rând, sarcina de a interpreta și de a aplica normele de natură procedurală, un formalism excesiv în aplicarea acestora se poate dovedi contrar art. 6§1 CEDO atunci când acesta se face în detrimentul uneia dintre părți (…). Efectivitatea dreptului de acces impune ca un individ să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta un act ce constituie o ingerință în drepturile sale (…). 30. Instanțele trebuie să facă tot ce se poate aștepta în mod rezonabil de la acestea pentru a cita reclamanții și să se asigure că aceștia din urmă au cunoștință de procedurile din care fac parte (…). În fine, dreptul la acțiune sau de recurs trebuie să se exercite din momentul în care părțile interesate pot cunoaște efectiv hotărârile judecătorești care le impun o obligație sau care ar putea aduce atingere drepturilor sau intereselor lor legitime; notificarea, în calitate de act de comunicare între organul jurisdicțional și părți, servește la luarea la cunoștință a deciziei instanței, precum și a notificării sale, după caz, pentru a permite părților de a o recura (…). 31. În speță, fiind vorba de un proces ce are consecințe directe asupra drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, societatea reclamantă avea dreptul la un acces efectiv la ansamblul de proceduri și trebuia să beneficieze de toate garanțiile ce decurg din principiul contradictorialității. 32. Curtea constată că art. 86 alin. (3) CPC [art. 154 alin. (4) NCPC] impune, în general, în ceea ce privește comunicarea actelor de procedură, ca instanța să se asigure de transmiterea actului și de primirea acestuia. Printre diferitele modalități de comunicare, art. 92 alin. (4) [art. 163 alin. (3) NCPC] din același cod reglementează citarea prin afișarea pe ușa locuinței sau a sediului social, după caz, permisă în cazul lipsei persoanei interesate în momentul venirii agentului însărcinat cu înmânarea actelor sub semnătură de primire. 33. Societatea reclamantă a fost notificată în ceea ce privește recursul introdus de către partea adversă și asupra termenului în fața ICCJ, prin afișare la sediul său social. Aceasta pretinde că nu a primit citația și, prin urmare, a fost imposibil să ia parte la procedura recursului, în urma căreia hotărârea pe fond care îi dădea câștig de cauză a fost modificată. ICCJ, sesizată cu o contestație în anulare pentru atingerea adusă dreptului la apărare în urma nelegalității citării, a respins această cale de atac cu motivarea că citarea prin afișare era o modalitate de citare prevăzută de lege. 34. Or, Curtea subliniază că Guvernul nu a furnizat niciun element care să indice că ICCJ a dat dovadă de suficientă diligență pentru a se asigura de transmiterea citației și primirea acesteia de către societatea reclamantă. De asemenea, Guvernul nu a demonstrat că ICCJ a îndeplinit demersuri în același scop cu ocazia examinării contestației în anulare pentru nelegalitatea citării, aceasta din urmă mulțumindu-se să constate că citarea prin afișare avea un temei legal în dreptul intern. 35. Curtea apreciază că, aplicând astfel dispozițiile legale relevante, instanțele naționale au dat dovadă de un formalism incompatibil cu litera și spiritul art. 6§1 CEDO și au adus atingere nejustificată dreptului societății reclamante de acces la o instanță pentru determinarea «drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil» (…). Prin urmare, a fost încălcat art. 6§1 CEDO” (M. Of. nr. 190 din 18 martie 2014).
CEDO‑12547/06 (hot. Ostace c. România): „53. Invocând art. 6 CEDO, reclamantul se plânge de durata procedurii inițiate în iul. 2003, vizând revizuirea Hot. din 6 mar. 1981, precum și de inechitatea acesteia, pe motiv că, atât apelul, cât și recursul acestuia au fost examinate de aceeași instanță (…). 54. Curtea reamintește jurisprudența sa constantă, conform căreia art. 6 CEDO nu garantează dreptul la redeschiderea unei proceduri și nu se aplică unei proceduri de examinare a unei cereri de revizuire a unui proces civil, dacă această cerere este declarată inadmisibilă (…). În lumina acestei jurisprudențe, Curtea apreciază că art. 6 nu se aplică procedurii privind cererea de revizuire în litigiu” (M. Of. nr. 601 din 12 august 2014).
CEDO‑19037/07 (hot. Rozalia Avram. c. România): „31. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6§1 CEDO, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care urmărește, între altele, ca o soluție definitivă pronunțată de instanțe într-un litigiu să nu mai fie repusă în discuție (…). În temeiul acestui principiu, nicio parte sau autoritate a statului nu este îndreptățită să ceară revizuirea unei hotărâri definitive și executorii cu scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie în privința sa decât atunci când motive substanțiale și imperative impun acest lucru (…). 32. Astfel, Curtea a constatat în mai multe rânduri încălcarea art. 6 ca urmare a anulării printr-o cale de atac extraordinară, fără motive substanțiale și imperative, a unor hotărâri definitive (…). De asemenea, în mai multe cauze, Curtea a considerat că, fie și în absența anulării unei hotărâri, repunerea în discuție a unei soluții adoptate într-un litigiu, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în cadrul unei alte proceduri judiciare, poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul la o instanță și să încalce principiul securității juridice (…). 35. Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, nu are competența de a se substitui instanțelor interne. În special, nu îi revine sarcina de a se pronunța cu privire la erorile de fapt sau de drept care se pretinde că au fost comise de o instanță internă ori de a substitui propria sa motivare celei formulate de instanțele interne, decât dacă și în măsura în care Curtea apreciază că aceste erori sunt susceptibile de a aduce atingere drepturilor și libertăților garantate de Convenție (…). 36. De asemenea, Curtea observă că, în toate sistemele juridice, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive implică limitări ad personam și ad rem (…). 37. În aceste condiții, deși în cauza prezentă nu exista o identitate a părților din cele două proceduri interne, Curtea constată că aceste procese priveau același imobil și aveau ca obiect aceeași problemă juridică, și anume caracterul legal sau nelegal al preluării și vânzării bunului de către stat, determinantă pentru soluționarea lor (…). 38. În plus, Curtea reține că instanțele interne au examinat această chestiune în raport cu aceleași dispoziții legislative, și anume art. 9 L. nr. 112/1995 și art. 6
L. nr. 213/1998, în privința cărora au adoptat o interpretare diametral opusă (…). 39. Potrivit Guvernului, modificarea normativă adusă de cele două O.U.G. și de L. nr. 10/2001 justifica reexaminarea legalității preluării imobilului de către stat și a vânzării apartamentelor. 40. În această privință, Curtea nu subestimează nici complexitatea procesului de adoptare a măsurilor reparatoare pentru privările de proprietate suferite înainte de 1989, nici impactul economic și social. Totuși, acest lucru nu ar putea exonera statul de obligațiile sale cu privire la drepturile garantate de Convenție. 41. În special, Curtea subliniază faptul că noile dispoziții ce au fost introduse pentru a îmbunătăți protecția drepturilor foștilor proprietari nu se poate face în detrimentul principiilor fundamentale care susțin Convenția, precum principiul securității raporturilor juridice (…). În acest context, lipsa de coerență în plan legislativ și repunerea în discuție a unor soluții definitive din litigii pronunțate de instanțe sunt de natură a determina o incertitudine permanentă și a diminua încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept (…). 42. Curtea acceptă că prezenta cauză nu se referă la anularea unei decizii judecătorești irevocabile și care a dobândit autoritate de lucru judecat (…). Cu toate acestea, noua apreciere a faptelor, realizată de curtea de apel și care a condus-o la pronunțarea unei decizii radical opuse unei decizii anterioare, poate fi considerată în mod rezonabil că a adus atingere principiului securității juridice, în special datorită faptului că reclamanta aștepta în mod legitim ca această instanță să tranșeze urmarea aceluiași litigiu în sensul respectării autorității de lucru judecat a deciziei sale anterioare (…). 43. Pe cale de consecință, Curtea consideră că respectiva curte de apel, revenind asupra problemei legalității transferului bunului în litigiu și a vânzării apartamentelor — care fusese deja tranșată și care făcuse obiectul unei decizii definitive — și în absența unor fapte noi, a încălcat principiul securității raporturilor juridice. 44. Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a respinge excepția privind lipsa calității de victimă și pentru a concluziona încălcarea art. 6§1 CEDO” (M. Of. nr. 252 din 15 aprilie 2015).
•CDFUE (Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, rep.). Art. 47. Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil. (…) Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. (…).
(1) Procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii.
(2) Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces.
•JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (C5) nr. 146/2014 (www.scj.ro): „Principiul legalității căilor de atac, consacrat expres de dispozițiile art. 7, coroborate cu cele ale art. 457 alin. (1) NCPC, presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac legal reglementate, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 126 alin. (2) și ale art. 129 din Constituția României precizând că mijloacele procedurale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească, ca și procedura de judecată sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea căilor de atac trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia”.
A se vedea și Dec. ICCJ (C5) nr. 147/2014 (sub art. 513 NCPC).
În procesul civil părților le este garantată exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal și fără discriminări.
•CEDO. Art. 14. Interzicerea discriminării. Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
A se vedea CEDO‑5666/04 și 14464/05, CEDO–37576/05 (sub art. 6 NCPC).
•PROTOCOLUL NR. 12 CEDO. Art. 1. Interzicerea generală a discriminării. 1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație. 2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate la par. 1.
•CDFUE. Art. 20. Egalitatea în fața legii. Toate persoanele sunt egale în fața legii.
Art. 21. Nediscriminarea. (1) Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală. (2) În domeniul de aplicare a tratatelor și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale ale acestora, se interzice orice discriminare pe motiv de cetățenie.
(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public.
(2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.
(3) În condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege.
(1) Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să‑și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.
(2) Dacă o parte deține un mijloc de probă, judecătorul poate, la cererea celeilalte părți sau din oficiu, să dispună înfățișarea acestuia, sub sancțiunea plății unei amenzi judiciare.
• VECHIUL CPC: art. 129 alin. (1).
Orice persoană este obligată, în condițiile legii, să sprijine realizarea justiției. Cel care, fără motiv legitim, se sustrage de la îndeplinirea acestei obligații poate fi constrâns să o execute sub sancțiunea plății unei amenzi judiciare și, dacă este cazul, a unor daune‑interese.
(1) Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună‑credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți.
(2) Partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, și la plata unei amenzi judiciare.
(3) De asemenea, partea care nu își îndeplinește cu bună-credință obligațiile procesuale răspunde potrivit alin. (2).
• VECHIUL CPC: art. 723.
(1) Dreptul la apărare este garantat.
(2) Părțile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condițiile legii. În recurs, cererile și concluziile părților nu pot fi formulate și susținute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepția situației în care partea sau mandatarul acesteia, soț ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licențiată în drept.
(3) Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.
(4) Instanța poate dispune înfățișarea în persoană a părților, chiar atunci când acestea sunt reprezentate.
•NECONSTITUȚIONALITATE. D.C.C. nr. 462/2014 (M .Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014): „(…) dispozițiile NCPC cuprinse în art. 13 alin. (2) tz. II, art. 83 alin. (3), precum și în art. 486 alin. (3) cu referire la mențiunile care decurg din obligativitatea formulării și susținerii cererii de recurs prin avocat sunt neconstituționale”.
D.C.C. nr. 485/2015: „dispozițiile art. 13 alin. (2) tz. II, ale art. 84 alin. (2), precum și ale art. 486 alin. (3) NCPC, cu referire la mențiunile care decurg din obligativitatea formulării și susținerii cererii de recurs de către persoanele juridice prin avocat sau consilier juridic, sunt neconstituționale”.
•DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a L. nr. 134/2010 privind CPC (M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013): „Art. XI. În aplicarea dispozițiilor art. 13 alin. (2) din
L. nr. 134/2010 privind CPC, rep., în cazul instanțelor judecătorești și parchetelor, în recurs, cererile și concluziile pot fi formulate și susținute de către președintele instanței sau de către conducătorul parchetului, de către consilierul juridic ori de către judecătorul sau procurorul desemnat, în acest scop, de președintele instanței ori de conducătorul parchetului”.
● CDFUE. Art. 47. Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil. (…) Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată (…).
(1) Instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea.
(3) Părțile au obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părțile au obligația de a expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză.
(4) Părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu.
(5) Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate.
(6) Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.
• VECHIUL CPC: art. 85.
•CEDO. A se vedea CEDO‑5666/04 și 14464/05, CEDO‑37576/05 (sub art. 6 NCPC).
Procesele se dezbat oral, cu excepția cazului în care legea dispune altfel sau când părțile solicită expres instanței ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar.
• VECHIUL CPC: art. 127.
Probele se administrează de către instanța care judecă procesul, cu excepția cazurilor în care legea stabilește altfel.
Ședințele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege.
• VECHIUL CPC: art. 121 alin. (1).
•CEDO și CDFUE. A se vedea art. 6 par. 1 CEDO și art. 47 par. 2 tz II CDFUE (sub art. 6 NCPC).
(1) Procesul civil se desfășoară în limba română.
(2) Cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba maternă în fața instanțelor de judecată, în condițiile legii.
(3) Cetățenii străini și apatrizii care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii, prin traducător autorizat, dacă legea nu prevede altfel.
(4) Cererile și actele procedurale se întocmesc numai în limba română.
Judecătorul învestit cu soluționarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condițiile legii.
Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege.
(1) Judecătorul va recomanda părților soluționarea amiabilă a litigiului prin mediere, potrivit legii speciale.
(2) În tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părților, dându‑le îndrumările necesare, potrivit legii.
• VECHIUL CPC: art. 131.
(1) Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.
(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.
(3) Judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii. Persoanele astfel introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunța la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretențiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacție.
(4) Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le‑au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.
(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.
(6) Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s‑a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.
(7) Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va ține seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna‑credință.
• VECHIUL CPC: art. 129 alin. (2), (4)-(6).
● JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC II) nr. 1728/2015 (www.scj.ro): „Art. 129 alin. (3)-(5) CPC [art. 22 NCPC] consacră rolul activ al judecătorului, în virtutea căruia instanța are obligația să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere, și să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Temeiul juridic al acțiunii poate fi pus în discuție de către instanța de judecată, care, în exercitarea rolului activ, este îndreptățită și chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părților, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Din această perspectivă calificarea acțiunii se face nu după natura termenilor folosiți de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii”.
(1) Cei prezenți la ședința de judecată sunt datori să manifeste respectul cuvenit față de instanță și să nu tulbure buna desfășurare a ședinței de judecată.
(2) Președintele veghează ca ordinea și solemnitatea ședinței să fie respectate, putând lua în acest scop orice măsură prevăzută de lege.
Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.
•LPA (L. nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a L. nr. 134/2010 privind CPC).
Art. 3. (1) Dispozițiile NCPC se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare. (2) Procesele începute prin cereri depuse, în condițiile legii, la poștă, unități militare sau locuri de deținere înainte de data intrării în vigoare a NCPC rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanță după această dată.
(1) Procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.
(2) Procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe, potrivit legii sub care au început. În caz de trimitere spre rejudecare, dispozițiile legale privitoare la competență, în vigoare la data când a început procesul, rămân aplicabile.
(3) În cazul în care instanța învestită este desființată, dosarele se vor trimite din oficiu instanței competente potrivit legii noi. Dispozițiile alin. (1) rămân aplicabile.
• VECHIUL CPC: art. 725 alin. (1)-(21), (4).
(1) Legea care guvernează condițiile de admisibilitate și puterea doveditoare a probelor preconstituite și a prezumțiilor legale este cea în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii faptelor juridice care fac obiectul probațiunii.
(2) Administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor.
Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.
• VECHIUL CPC: art. 725 alin. (3).
(1) Dispozițiile legii de procedură se aplică tuturor proceselor care se judecă de către instanțele române, sub rezerva unor dispoziții legale contrare.
(2) În cazul raporturilor procesuale cu element de extraneitate, determinarea legii de procedură aplicabile se face potrivit normelor cuprinse în cartea a VII‑a.
Acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților în proces.
(1) Oricine are o pretenție împotriva unei alte persoane ori urmărește soluționarea în justiție a unei situații juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanței competente.
(2) Cererile în justiție sunt principale, accesorii, adiționale și incidentale.
(3) Cererea principală este cererea introductivă de instanță. Ea poate cuprinde atât capete de cerere principale, cât și capete de cerere accesorii.
(4) Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluționare depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal.
(5) Constituie cerere adițională acea cerere prin care o parte modifică pretențiile sale anterioare.
(6) Cererile incidentale sunt cele formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfășurare.
•JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 552/2014 (www.scj.ro): „Ambele instanțe aflate în conflict au reținut că OMM nr. 3647/2012 a stat la baza emiterii celorlalte două acte juridice emise de către Președintele AFM, a căror anulare s-a solicitat în cauză, însă au considerat că reprezintă fie o cerere incidentală, fie o cerere de sine stătătoare. ICCJ, pornind de la premisa reținută de către instanțele în conflict, apreciază că cererea în anularea ordinului reprezintă un capăt principal de cerere, neavând caracterul unei cereri accesorii, al unei cereri incidentale sau al unui incident procedural. Astfel, nu este o cerere accesorie în sensul art. 30 alin. (4) NCPC, întrucât nu depinde de modul de soluționare a celorlalte capete de cerere, și nici o cerere incidentală în sensul art. 30 alin. (6), atât timp cât a fost formulată chiar prin cererea introductivă de instanță, și nu în cursul procesului (precum cererea reconvențională, cererile de intervenție, cererile conexe). În ceea ce privește incidentul procedural, acesta intervine în cursul unui proces deja început, invocat fiind pe calea unei cereri formulate de oricare dintre părți sau a unei excepții procesuale. În plus, incidentul procedural tinde la producerea unor efecte strict procedurale (precum temporizarea judecății prin suspendare, stingerea procesului prin perimarea cererii de chemare în judecată, anularea unor acte de procedură efectuate etc.), și nu la dezlegarea în fond a unei pretenții prin care se urmărește valorificarea unui drept subiectiv sau a unui interes, neputând a se confunda cu o cerere în justiție, în sensul art. 30 alin. (1) NCPC. Or, cererea în anularea ordinului ministrului reprezintă o veritabilă cerere în justiție, formulată printr-un capăt de cerere autonom, motiv pentru care nu constituie un incident procedural în cadrul judecării cererii în anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă”.
Apărările formulate în justiție pot fi de fond sau procedurale.
(1) Orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia:
a) are capacitate procesuală, în condițiile legii;
b) are calitate procesuală;
c) formulează o pretenție;
d) justifică un interes.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul apărărilor.
•RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 2/2016 (M. Of. nr. 263 din 7 aprilie 2016): „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 279 alin. (2) CM, rep., cu modif. și compl. ult., pentru acțiunile privind reconstituirea vechimii în muncă, anterioare intrării în vigoare a NCPC/același text de lege cu referire la art. 32 alin. (1) lit. b) și art. 36 NCPC, pentru acțiunile în reconstituirea vechimii în muncă, introduse de la momentul intrării în vigoare a NCPC și în continuare; art. 111 CPC 1865 pentru acțiunile privind constatarea încadrării activității desfășurate în grupele I și a II-a de muncă introduse sub imperiul acestei reglementări/art. 35 cu referire la art. 32 alin. (1) lit. b) și art. 36 NCPC, pentru același tip de acțiuni, formulate după intrarea în vigoare a codului actual, în toate ipotezele, atunci când angajatorul nu mai există din punct de vedere juridic (lichidat, radiat), justifică legitimare procesuală pasivă casele teritoriale de pensii, în situația în care nu există documente primare. (…) În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (1) CPC 1865/art. 32 alin. (1) lit. a) și art. 56 alin. (1) NCPC, respectiv a art. 136 L. nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modif. și compl.
ult./art. 180 L. nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, angajatorul desființat în urma procedurilor de insolvență, finalizate cu radierea din registrele specifice, nu poate sta în judecată, neavând capacitate procesuală de folosință, iar fostul lichidator, chemat în judecată în nume propriu, nu are calitate procesuală pasivă”.
Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.
(1) Cererea pentru predarea unui bun la împlinirea termenului contractual poate fi făcută chiar înainte de împlinirea acestui termen.
(2) Se poate, de asemenea, cere, înainte de termen, executarea la termen a obligației de întreținere sau a altei prestații periodice.
(3) Pot fi încuviințate, înainte de împlinirea termenului, și alte cereri pentru executarea la termen a unor obligații, ori de câte ori se va constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă însemnată pe care reclamantul ar încerca‑o dacă ar aștepta împlinirea termenului.
• VECHIUL CPC: art. 110.
Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.
• VECHIUL CPC: art. 111.
•RIL. A se vedea Dec. ICCJ nr. 2/2016 (sub art. 32 NCPC).
•HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/C) nr. 13/2016 (www.scj.ro): „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 35 NCPC, art. 111 CPC 1865, art. 2502 NCC, respectiv art. 268 alin. (2) CM, rep., acțiunile în constatarea dreptului la încadrarea în grupe de muncă conform dispozițiilor
O. nr. 50/1990 intră în categoria acțiunilor în constatare de drept comun și sunt imprescriptibile”.
•CEDO. A se vedea CEDO‑62710/00, CEDO‑78037/01 (sub art. 6 NCPC).
Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.
•RIL. A se vedea Dec. ICCJ nr. 2/2016 (sub art. 32 NCPC).
În cazurile și condițiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot formula apărări și de persoane, organizații, instituții sau autorități, care, fără a justifica un interes personal, acționează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situații speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.
Calitatea de parte se poate transmite legal sau convențional, ca urmare a transmisiunii, în condițiile legii, a drepturilor ori situațiilor juridice deduse judecății.
(1) Dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, judecata va continua între părțile inițiale. Dacă însă transferul este făcut, în condițiile legii, prin acte cu titlu particular pentru cauză de moarte, judecata va continua cu succesorul universal ori cu titlu universal al autorului, după caz.
(2) În toate cazurile, succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză, dacă are cunoștință de existența procesului, sau poate să fie introdus în cauză, la cerere ori din oficiu. În acest caz, instanța va decide, după împrejurări și ținând seama de poziția celorlalte părți, dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va rămâne sau, după caz, va fi scos din proces. Dacă înstrăinătorul sau, după caz, succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia este scos din proces, judecata va continua numai cu succesorul cu titlu particular care va lua procedura în starea în care se află la momentul la care acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză.
(3) Hotărârea pronunțată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte și contra succesorului cu titlu particular și va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepția cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună‑credință și nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular.
(1) Cererile făcute de o persoană care nu are capacitate procesuală sunt nule sau, după caz, anulabile. De asemenea, în cazul lipsei calității procesuale sau a interesului, instanța va respinge cererea ori apărarea formulată ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate ori ca lipsită de interes, după caz.
(2) Încălcarea dispozițiilor prezentului titlu poate, de asemenea, atrage aplicarea și a altor sancțiuni prevăzute de lege, iar cel care a suferit un prejudiciu are dreptul de a fi despăgubit, potrivit dreptului comun.
(1) Judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s‑a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare.
(2) De asemenea, nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat‑asistent sau mediator în aceeași cauză.
• VECHIUL CPC: art. 24.
(1) Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situații:
1. când și‑a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) și (5), nu îl face pe judecător incompatibil;
2. când există împrejurări care fac justificată temerea că el, soțul său, ascendenții ori descendenții lor sau afinii lor, după caz, au un interes în legătură cu pricina care se judecă;
3. când este soț, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu avocatul ori reprezentantul unei părți sau dacă este căsătorit cu fratele ori cu sora soțului uneia dintre aceste persoane;
4. când soțul sau fostul său soț este rudă ori afin până la gradul al patrulea inclusiv cu vreuna dintre părți;
5. dacă el, soțul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt părți într‑un proces care se judecă la instanța la care una dintre părți este judecător;
6. dacă între el, soțul său ori rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, și una dintre părți a existat un proces penal cu cel mult 5 ani înainte de a fi desemnat să judece pricina. În cazul plângerilor penale formulate de părți în cursul procesului, judecătorul devine incompatibil numai în situația punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva sa;
7. dacă este tutore sau curator al uneia dintre părți;
8. dacă el, soțul său, ascendenții ori descendenții lor au primit daruri sau promisiuni de daruri ori alte avantaje de la una dintre părți;
9. dacă el, soțul său ori una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, se află în relații de dușmănie cu una dintre părți, soțul ori rudele acesteia până la gradul al patrulea inclusiv;
10. dacă, atunci când este învestit cu soluționarea unei căi de atac, soțul sau o rudă a sa până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea aceleiași pricini înaintea altei instanțe;
11. dacă este soț sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv sau afin, după caz, cu un alt membru al completului de judecată;
12. dacă soțul, o rudă ori un afin al său până la gradul al patrulea inclusiv a reprezentat sau a asistat partea în aceeași pricină înaintea altei instanțe;
13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.
(2) Dispozițiile alin. (1) privitoare la soț se aplică și în cazul concubinilor.
• VECHIUL CPC: art. 27.
•DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției (M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003; cu modif. ult.): „Art. 101. Funcția de judecător și procuror este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior. Art. 102. Magistraților le este interzis: a) să desfășoare activități de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură; b) să aibă calitatea de asociat, membru în organele de conducere, administrare sau control la societăți civile, societăți comerciale, inclusiv bănci sau alte instituții de credit, societăți de asigurare sau financiare, companii naționale, societăți naționale ori regii autonome; c) să desfășoare activități comerciale, direct sau prin persoane interpuse; d) să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic. Art. 103. (1) Magistrații nu se subordonează scopurilor și doctrinelor politice. (2) Magistrații nu pot să facă parte din partide politice ori să desfășoare activități cu caracter politic. (3) Magistrații au obligația ca, în exercitarea atribuțiilor, să se abțină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice. Art. 104. Magistraților le este interzisă orice manifestare contrară demnității funcției pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparțialitatea sau prestigiul acesteia. Art. 105. (1) Magistraților le este interzis să participe la judecarea unei cauze, în calitate de judecător sau procuror: a) dacă sunt soți sau rude până la gradul IV inclusiv între ei; b) dacă ei, soții sau rudele lor până la gradul IV inclusiv au vreun interes în cauză. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și magistratului care participă, în calitate de judecător sau procuror, la judecarea unei cauze în căile de atac, atunci când soțul sau ruda până la gradul IV inclusiv a magistratului a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea în fond a acelei cauze. (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se completează cu prevederile Codului de procedură civilă și ale Codului de procedură penală referitoare la incompatibilități, abținere și recuzare. Art. 106. (1) Judecătorul care devine avocat nu poate pune concluzii la instanța unde a funcționat, timp de 2 ani de la încetarea calității de judecător. (2) Procurorul care devine avocat nu poate acorda asistență juridică la organele de urmărire penală din localitatea unde a funcționat, timp de 2 ani de la încetarea calității de procuror. Art. 107. Magistrații au obligația de a aduce de îndată la cunoștința președintelui instanței sau, după caz, a procurorului general în subordinea căruia funcționează orice ingerință în actul de justiție, de natură politică sau economică, din partea unei persoane fizice sau juridice ori a unui grup de persoane. Art. 108. (1) Încălcarea dispozițiilor art. 101‑105 și 107 constituie abateri disciplinare și se sancționează, în raport cu gravitatea abaterilor, cu: a) suspendarea din funcție pe timp de maximum 6 luni; b) îndepărtarea din magistratură. (2) Sancțiunile disciplinare se aplică de către Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit procedurii stabilite în Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (3) Judecătorul sau procurorul sancționat cu îndepărtarea din magistratură nu poate ocupa nici o funcție de specialitate juridică timp de 3 ani. Art. 109. (1) Magistrații pot participa la elaborarea de publicații sau studii de specialitate, a unor lucrări literare ori științifice sau la emisiuni audiovizuale, cu excepția celor cu caracter politic. (2) Magistrații pot fi membri ai unor comisii de examinare sau de elaborare a unor proiecte de acte normative, a unor documente interne sau internaționale. Art. 110. Dispozițiile art. 101-104, 107 și 109 se aplică în mod corespunzător și judecătorilor Curții Constituționale”.
• nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență (M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014; cu modif. și compl. ult.): „Art. 46. (…) (2) Dispozițiile art. 42 alin. (1) NCPC privind incompatibilitatea nu sunt aplicabile judecătorului‑sindic care pronunță succesiv hotărâri în același dosar, cu excepția situației rejudecării, după anularea hotărârii în apel”.
(1) Înainte de primul termen de judecată grefierul de ședință va verifica, pe baza dosarului cauzei, dacă judecătorul acesteia se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 41 și, când este cazul, va întocmi un referat corespunzător.
(2) Judecătorul care știe că există un motiv de incompatibilitate în privința sa este obligat să se abțină de la judecarea pricinii.
(3) Declarația de abținere se face în scris de îndată ce judecătorul a cunoscut existența cazului de incompatibilitate sau verbal în ședință, fiind consemnată în încheiere.
• VECHIUL CPC: art. 25-26.
(1) Judecătorul aflat într‑o situație de incompatibilitate poate fi recuzat de oricare dintre părți înainte de începerea oricărei dezbateri.
(2) Când motivele de incompatibilitate s‑au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să solicite recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute.
• VECHIUL CPC: art. 29 alin. (1), (2).
• DISPOZIȚII CONEXE. A se vedea art. 9 lit. a) O.U.G. nr. 80/2013.
În cazurile prevăzute la art. 41, judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s‑a abținut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii.
Pot fi recuzați numai judecătorii care fac parte din completul de judecată căruia pricina i‑a fost repartizată pentru soluționare.
(1) Cererea de recuzare se poate face verbal în ședință sau în scris pentru fiecare judecător în parte, arătându‑se cazul de incompatibilitate și probele de care partea înțelege să se folosească.
(2) Este inadmisibilă cererea în care se invocă alte motive decât cele prevăzute la
art. 41 și 42.
(3) Sunt, de asemenea, inadmisibile cererea de recuzare privitoare la alți judecători decât cei prevăzuți la art. 46, precum și cererea îndreptată împotriva aceluiași judecător pentru același motiv de incompatibilitate.
(4) Nerespectarea condițiilor prezentului articol atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare. În acest caz, inadmisibilitatea se constată chiar de completul în fața căruia s‑a formulat cererea de recuzare, cu participarea judecătorului recuzat.
• VECHIUL CPC: art. 28 alin. (2)-(3), 29 alin. (1), 30 alin. (4).
• DISPOZIȚII CONEXE. A se vedea art. 9 lit. a) O.U.G. nr. 80/2013.
(1) Judecătorul împotriva căruia este formulată o cerere de recuzare poate declara că se abține.
(2) Declarația de abținere se soluționează cu prioritate.
(3) În caz de admitere a declarației de abținere, cererea de recuzare, indiferent de motivul acesteia, va fi respinsă, prin aceeași încheiere, ca rămasă fără obiect.
(4) În cazul în care declarația de abținere se respinge, prin aceeași încheiere instanța se va pronunța și asupra cererii de recuzare.
• VECHIUL CPC: art. 29 alin. (3).
(1) Până la soluționarea declarației de abținere nu se va face niciun act de procedură în cauză.
(2) Formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecății. Cu toate acestea, pronunțarea soluției în cauză nu poate avea loc decât după soluționarea cererii de recuzare.
• VECHIUL CPC: art. 31 alin. (3).
(1) Abținerea sau recuzarea se soluționează de un alt complet al instanței respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abține. Dispozițiile art. 47 alin. (4) rămân aplicabile.
(2) Când, din pricina abținerii sau recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată, cererea se judecă de instanța ierarhic superioară.
• VECHIUL CPC: art. 30 alin. (1)-(2).
(1) Instanța hotărăște de îndată, în camera de consiliu, fără prezența părților și ascultându‑l pe judecătorul recuzat sau care a declarat că se abține, numai dacă apreciază că este necesar. În aceleași condiții, instanța va putea asculta și părțile.
(2) În cazul în care la același termen s‑au formulat cereri de recuzare și de abținere pentru motive diferite, acestea vor fi judecate împreună.
(3) Nu se admite interogatoriul ca mijloc de dovadă a motivelor de recuzare.
(4) În cazul admiterii abținerii sau recuzării întemeiate pe dispozițiile art. 42 alin. (1)
pct. 11, instanța va stabili care dintre judecători nu va lua parte la judecarea pricinii.
(5) Abținerea sau recuzarea se soluționează printr‑o încheiere care se pronunță în ședință publică.
(6) Dacă abținerea sau, după caz, recuzarea a fost admisă, judecătorul se va retrage de la judecarea pricinii. În acest caz, încheierea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecător urmează să fie păstrate.
• VECHIUL CPC: art. 31 alin. (1)-(2), 32.
(1) Instanța superioară învestită cu judecarea abținerii sau recuzării în situația prevăzută la art. 50 alin. (2) va dispune, în caz de admitere a cererii, trimiterea pricinii la o altă instanță de același grad din circumscripția sa.
(2) Dacă cererea este respinsă, pricina se înapoiază instanței inferioare.
• VECHIUL CPC: art. 33.
(1) Încheierea prin care s‑a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s‑a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.
(2) Încheierea prin care s‑a încuviințat sau s‑a respins abținerea, cea prin care s‑a încuviințat recuzarea, precum și încheierea prin care s‑a respins recuzarea în cazul prevăzut la art. 48 alin. (3) nu sunt supuse niciunei căi de atac.
(3) În cazul prevăzut la alin. (1), dacă instanța de apel constată că recuzarea a fost în mod greșit respinsă, reface toate actele de procedură și, dacă apreciază că este necesar, dovezile administrate la prima instanță. Când instanța de recurs constată că recuzarea a fost greșit respinsă, ea va casa hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel sau, atunci când calea de atac a apelului este suprimată, la prima instanță.
• VECHIUL CPC: art. 34.
•JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 1471/2015 (www.scj.ro): „din coroborarea dispozițiilor art. 53 alin. (1) NCPC, cu prevederile alin. (3) tz. ll al aceluiași art. menționat, rezultă că împotriva încheierii prin care s-a respins recuzarea se poate face recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii definitive prin care s-a soluționat cauza, iar nu în termen de 5 zile de când a fost comunicată încheierea recurată. Pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 184 alin. (1) NCPC, punctul de plecare a termenului este stabilit, ca regulă, de momentul comunicării actului de procedură, în speță actul de procedură fiind reprezentat de hotărârea definitivă pronunțată în cauză. Din coroborarea dispozițiilor art. 53 cu prevederile art. 485 alin. (1) tz. ll raportate la art. 468 alin. (2) și (3) NCPC rezultă că mai sunt stabilite expres două modalități echivalente comunicării hotărârii, și anume atunci când comunicarea hotărârii a fost făcută părții odată cu încheierea de încuviințare a executării silite, precum și socotirea hotărârii ca fiind comunicată la data depunerii cererii de recurs, actul de procedură fiind îndeplinit de parte mai înainte de comunicarea acesteia. Acestor cazuri de echipolentă specifice apelului și recursului li se adaugă cele reglementate în partea generală a Codului, art. 184 alin. (2) NCPC (actul se consideră comunicat părții și în cazul în care aceasta a primit sub semnătură copie de pe act, precum și în cazul în care a cerut comunicarea actului unei alte părți), precum și cel prevăzut de art. 457 alin. (3) NCPC (hotărârea se consideră comunicată prin comunicarea deciziei de respingere ca inadmisibilă a unei căi de atac neprevăzute de lege, cale de atac exercitată de parte în considerarea mențiunii inexacte din cuprinsul hotărârii atacate). Cum cazurile de echipolentă au fost prevăzute expres de legiuitor, acestea sunt de strictă de interpretare și aplicare, neputând fi extinse prin analogie, iar recurentul nu se regăsește în niciunul din aceste cazuri, recursul declarat împotriva unei încheieri prin care s-a respins cererea de recuzare, înainte de soluționarea cauzei în fond, este prematur formulat”.
Dispozițiile prezentului capitol se aplică în mod corespunzător și procurorilor, magistraților‑asistenți, asistenților judiciari și grefierilor.
• VECHIUL CPC: art. 36.
•DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, rep. (M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005; cu modif. ult.): „Art. 111. (…) (2) Dispozițiile legale privind obligațiile, interdicțiile și incompatibilitățile judecătorilor și procurorilor se aplică și asistenților judiciari”.
Sunt părți reclamantul și pârâtul, precum și, în condițiile legii, terțele persoane care intervin voluntar sau forțat în proces.
(1) Poate fi parte în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile.
(2) Cu toate acestea, pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.
(3) Lipsa capacității procesuale de folosință poate fi invocată în orice stare a procesului. Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosință sunt lovite de nulitate absolută.
• VECHIUL CPC: art. 41.
•RIL. A se vedea Dec. ICCJ nr. 2/2016 (sub art. 32 NCPC).
(1) Cel care are calitatea de parte își poate exercita drepturile procedurale în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.
(2) Partea care nu are exercițiul drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condițiile prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare.
(3) Lipsa capacității de exercițiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în orice stare a procesului.
(4) Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exercițiul drepturilor procedurale sunt anulabile. Reprezentantul sau ocrotitorul legal al acestuia va putea însă confirma toate sau numai o parte din aceste acte.
(5) Când instanța constată că actul de procedură a fost îndeplinit de o parte lipsită de capacitate de exercițiu va acorda un termen pentru confirmarea lui. Dacă actul nu este confirmat, se va dispune anularea lui.
(6) Dispozițiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător și persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă.
• VECHIUL CPC: art. 42-43.
(1) În caz de urgență, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exercițiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanța, la cererea părții interesate, va numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanța va numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentantul legal și cel reprezentat sau când o persoană juridică ori o entitate dintre cele prevăzute la art. 56 alin. (2), chemată să stea în judecată, nu are reprezentant.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă.
(3) Numirea acestor curatori se va face de instanța care judecă procesul, dintre avocații anume desemnați în acest scop de barou pentru fiecare instanță judecătorească. Curatorul special are toate drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru reprezentantul legal.
(4) Remunerarea provizorie a curatorului astfel numit se fixează de instanță, prin încheiere, stabilindu‑se totodată și modalitatea de plată. La cererea curatorului, odată cu încetarea calității sale, ținându‑se seama de activitatea desfășurată, remunerația va putea fi majorată.
• VECHIUL CPC: art. 44.
Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.
• VECHIUL CPC: art. 47.
(1) Actele de procedură, apărările și concluziile unuia dintre reclamanți sau pârâți nu le pot profita celorlalți și nici nu îi pot prejudicia.
(2) Cu toate acestea, dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților ori pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviințate numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedură profită și celorlalți. Când actele de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalți, se va ține seama de actele cele mai favorabile.
(3) Reclamanții sau pârâții care nu s‑au înfățișat ori nu au îndeplinit un act de procedură în termen vor continua totuși să fie citați, dacă, potrivit legii, nu au termenul în cunoștință. Dispozițiile art. 202 sunt aplicabile.
• VECHIUL CPC: art. 48.
•JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC II) nr. 249/2016 (www.scj.ro): „O primă concluzie pe care o impune analiza dispozițiilor referitoare la formularea și soluționarea cererilor de intervenție accesorie cuprinse în art. 63-67 NCPC este aceea că terțul a cărui cerere de intervenție accesorie nu a fost admisă în principiu nu poate formula critici împotriva încheierii de respingere a cererii, decât referitoare la soluția dată cererii sale, sub aspectul interesului personal în promovarea intervenției accesorii, care în cazul recurenților decurge din calitatea lor de creditori, promitenți cumpărători ai debitoarei. Or, simpla calitate de creditori în cadrul procedurii de insolvență nu este suficientă pentru a se dovedi condiția interesului recurenților de a formula o cerere de intervenție accesorie. Atât în cadrul cererii adresate în cadrul judecării cauzei în fața curții de apel, cât și prin memoriul de recurs cu care au învestit instanța supremă, intervenienții nu au probat interesul în formularea cererii și necesitatea sprijinirii apărării lichidatorului judiciar propus spre înlocuire. Se reține, totodată, că potrivit art. 61 alin. (3) NCPC, intervenția accesorie trebuie să sprijine apărarea uneia dintre părți. Or, astfel cum rezultă din actele dosarului, lichidatorul judiciar nu este parte în litigiu, el fiind doar reprezentantul intimatei falite. În consecință, lichidatorul judiciar nefiind parte în dosar, nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 61 alin. (3) NCPC pentru a se putea analiza admisibilitatea cererilor de intervenție accesorie”.
(1) Oricine are interes poate interveni într‑un proces care se judecă între părțile originare.
(2) Intervenția este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta.
(3) Intervenția este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părți.
• VECHIUL CPC: art. 49.
(1) Cererea de intervenție principală va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată.
(2) Cererea poate fi făcută numai în fața primei instanțe, înainte de închiderea dezbaterilor în fond.
(3) Cu acordul expres al părților, intervenția principală se poate face și în instanța de apel.
• VECHIUL CPC: art. 50.
(1) Cererea de intervenție accesorie va fi făcută în scris și va cuprinde elementele prevăzute la art. 148 alin. (1), care se va aplica în mod corespunzător.
(2) Intervenția accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, în tot cursul judecății, chiar și în căile extraordinare de atac.
• VECHIUL CPC: art. 51.
(1) Instanța va comunica părților cererea de intervenție și copii de pe înscrisurile care o însoțesc.
(2) După ascultarea intervenientului și a părților, instanța se va pronunța asupra admisibilității în principiu a intervenției, printr‑o încheiere motivată.
(3) Încheierea de admitere în principiu nu se poate ataca decât odată cu fondul.
(4) Încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunțare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost dată în prima instanță, respectiv numai recursul la instanța ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunțată în apel. Dosarul se înaintează, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, instanței competente să soluționeze calea de atac în 24 de ore de la expirarea termenului. Întâmpinarea nu este obligatorie. Apelul sau, după caz, recursul se judecă în termen de cel mult 10 zile de la înregistrare. Judecarea cererii principale se suspendă până la soluționarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție.
• VECHIUL CPC: art. 52.
(1) Intervenientul devine parte în proces numai după admiterea în principiu a cererii sale.
(2) Intervenientul va prelua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenției, dar va putea solicita administrarea de probe prin cererea de intervenție sau cel mai târziu până la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii de intervenție. Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite și față de el.
(3) În cazul intervenției principale, după admiterea în principiu, instanța va stabili un termen în care trebuie depusă întâmpinarea.
• VECHIUL CPC: art. 53.
(1) Intervenția principală se judecă odată cu cererea principală.
(2) Când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de intervenție, instanța poate dispune disjungerea ei pentru a fi judecată separat, în afară de cazul în care intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însuși dreptul dedus judecății. În caz de disjungere, instanța rămâne în toate cazurile competentă să soluționeze cererea de intervenție.
(3) Nu se va dispune disjungerea nici atunci când judecarea cererii de intervenție ar fi întârziată de cererea principală.
(4) Intervenția principală va fi judecată chiar dacă judecarea cererii principale s‑a stins prin unul dintre modurile prevăzute de lege.
• VECHIUL CPC: art. 55.
(1) Judecarea cererii de intervenție accesorie nu poate fi disjunsă de judecarea cererii principale, iar instanța este obligată să se pronunțe asupra acesteia prin aceeași hotărâre, odată cu fondul.
(2) Intervenientul accesoriu poate să săvârșească numai actele de procedură care nu contravin interesului părții în favoarea căreia a intervenit.
(3) După admiterea în principiu, intervenientul accesoriu poate să renunțe la judecarea cererii de intervenție doar cu acordul părții pentru care a intervenit.
(4) Calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socotește neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunțat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond.
• VECHIUL CPC: art. 54, 56.
(1) Oricare dintre părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleași drepturi ca și reclamantul.
(2) Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va depune cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanțe.
(3) Cererea făcută de pârât se va depune în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării înaintea primei instanțe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată.
• VECHIUL CPC: art. 57.
(1) Cererea va fi motivată și, împreună cu înscrisurile care o însoțesc, se va comunica atât celui chemat în judecată, cât și părții potrivnice.
(2) La exemplarul cererii destinat terțului se vor alătura copii de pe cererea de chemare în judecată, întâmpinare și de pe înscrisurile de la dosar.
(3) Dispozițiile art. 64 și 65 se aplică în mod corespunzător.
Cel chemat în judecată dobândește poziția procesuală de reclamant, iar hotărârea își produce efectele și în privința sa.
• VECHIUL CPC: art. 58.
(1) În cazul prevăzut la art. 70, când pârâtul, chemat în judecată pentru o datorie bănească, recunoaște datoria și declară că vrea să o execute față de cel căruia îi va fi stabilit dreptul pe cale judecătorească, el va fi scos din proces, dacă a consemnat la dispoziția instanței suma datorată.
(2) Tot astfel, pârâtul, chemat în judecată pentru predarea unui bun sau a folosinței acestuia, va fi scos din proces dacă declară că va preda bunul celui al cărui drept va fi stabilit prin hotărâre judecătorească. Bunul în litigiu va fi pus sub sechestru judiciar de către instanța învestită cu judecarea cauzei, dispozițiile art. 972 și următoarele fiind aplicabile.
(3) În aceste cazuri, judecata va continua numai între reclamant și terțul chemat în judecată. Hotărârea se va comunica și pârâtului, căruia îi este opozabilă.
• VECHIUL CPC: art. 59.
(1) Partea interesată poate să cheme în garanție o terță persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanție sau în despăgubiri.
(2) În aceleași condiții, cel chemat în garanție poate să cheme în garanție o altă persoană.
• VECHIUL CPC: art. 60.
(1) Cererea va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată.
(2) Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va depune cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanțe.
(3) Cererea făcută de pârât se va depune în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării înaintea primei instanțe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată.
• VECHIUL CPC: art. 61.
(1) Instanța va comunica celui chemat în garanție cererea și copii de pe înscrisurile ce o însoțesc, precum și copii de pe cererea de chemare în judecată, întâmpinare și de pe înscrisurile de la dosar.
(2) Dispozițiile art. 64 și art. 65 alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător.
(3) În termenul stabilit potrivit art. 65 alin. (3), cel chemat în garanție trebuie să depună întâmpinare și poate să formuleze cererea prevăzută la art. 72 alin. (2).
(4) Cererea de chemare în garanție se judecă odată cu cererea principală. Cu toate acestea, dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de chemare în garanție, instanța poate dispune disjungerea ei pentru a o judeca separat. În acest din urmă caz, judecarea cererii de chemare în garanție va fi suspendată până la soluționarea cererii principale.
• VECHIUL CPC: art. 62-63.
Pârâtul care deține un bun pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deține lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului.
• VECHIUL CPC: art. 64.
Cererea va fi motivată și se va depune înaintea primei instanțe în termenul prevăzut de lege pentru depunerea întâmpinării. Dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cererea se poate face cel mai târziu la primul termen de judecată.
• VECHIUL CPC: art. 65 alin. (1).
(1) Cererea, împreună cu înscrisurile care o însoțesc și o copie de pe cererea de chemare în judecată, de pe întâmpinare și de pe înscrisurile de la dosar, va fi comunicată celui arătat ca titular al dreptului.
(2) Dispozițiile art. 64 și 65 se aplică în mod corespunzător.
(3) Dacă acela arătat ca titular al dreptului recunoaște susținerile pârâtului și reclamantul consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din proces.
(4) Dacă reclamantul nu este de acord cu înlocuirea sau când cel arătat ca titular nu se înfățișează sau contestă cele susținute de pârât, terțul dobândește calitatea de intervenient principal, dispozițiile art. 62 și art. 64‑66 aplicându‑se în mod corespunzător.
• VECHIUL CPC: art. 65 alin. (2), 66.
(1) În cazurile expres prevăzute de lege, precum și în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc.
(2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond.
(3) Introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanțe.
(4) Când necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu ocazia deliberării, instanța va repune cauza pe rol, dispunând citarea părților.
(5) Hotărârea prin care cererea a fost respinsă în condițiile alin. (2) este supusă numai apelului.
(1) Cel introdus în proces va fi citat, odată cu citația comunicându‑i‑se, în copie, și încheierea prevăzută la art. 78 alin. (3), cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, precum și înscrisurile anexate acestora. Prin citație i se va comunica și termenul până la care va putea să arate excepțiile, dovezile și celelalte mijloace de apărare de care înțelege să se folosească; termenul nu va putea fi mai lung decât termenul de judecată acordat în cauză.
(2) El va lua procedura în starea în care se află în momentul introducerii în proces. Instanța, la cererea celui introdus în proces, va putea dispune readministrarea probelor sau administrarea de noi probe. Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite și față de acesta.
(1) Părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant. Reprezentarea poate fi legală, convențională sau judiciară.
(2) Persoanele fizice lipsite de capacitate de exercițiu vor sta în judecată prin reprezentant legal.
(3) Părțile pot să stea în judecată printr‑un reprezentant ales, în condițiile legii, cu excepția cazului în care legea impune prezența lor personală în fața instanței.
(4) Când legea prevede sau când circumstanțele cauzei o impun pentru a se asigura dreptul la un proces echitabil, judecătorul poate numi pentru oricare parte din proces un reprezentant în condițiile art. 58 alin. (3), arătând în încheiere limitele și durata reprezentării.
(5) Când dreptul de reprezentare izvorăște din lege sau dintr‑o hotărâre judecătorească, asistarea reprezentantului de către un avocat nu este obligatorie. Dispozițiile
art. 83 alin. (3) și art. 84 alin. (2) sunt aplicabile.
• VECHIUL CPC: art. 67 alin. (1), 70.
(1) Renunțarea la judecată sau la dreptul dedus judecății, achiesarea la hotărârea pronunțată, încheierea unei tranzacții, precum și orice alte acte procedurale de dispoziție nu se pot face de reprezentant decât în baza unui mandat special ori cu încuviințarea prealabilă a instanței sau a autorității administrative competente.
(2) Actele procedurale de dispoziție prevăzute la alin. (1), făcute în orice proces de reprezentanții minorilor, ai persoanelor puse sub interdicție și ai dispăruților, nu vor împiedica judecarea cauzei, dacă instanța apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane.
• VECHIUL CPC: art. 451, 69 alin. (1).
(1) Când instanța constată lipsa dovezii calității de reprezentant a celui care a acționat în numele părții, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată.
(2) Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant înaintea primei instanțe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac.
• VECHIUL CPC: art. 161.
(1) În fața primei instanțe, precum și în apel, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar. Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepțiilor procesuale și asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât și în etapa dezbaterilor.
(2) În cazul în care mandatarul persoanei fizice este soț sau o rudă până la gradul al doilea inclusiv, acesta poate pune concluzii în fața oricărei instanțe, fără să fie asistat de avocat, dacă este licențiat în drept.
(3) La redactarea cererii și a motivelor de recurs, precum și în exercitarea și susținerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate și, după caz, reprezentate, sub sancțiunea nulității, numai de către un avocat, în condițiile legii, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 13 alin. (2).
(4) În cazul contestației în anulare și al revizuirii, dispozițiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător.
• VECHIUL CPC: art. 68 alin. (4)-(6).
•NECONSTITUȚIONALITATE. A se vedea D.C.C. nr. 462/2014 (sub art. 13 NCPC).
(1) Persoanele juridice pot fi reprezentate convențional în fața instanțelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condițiile legii.
(2) La redactarea cererii și a motivelor de recurs, precum și în exercitarea și susținerea recursului, persoanele juridice vor fi asistate și, după caz, reprezentate, sub sancțiunea nulității, numai de către un avocat sau consilier juridic, în condițiile legii.
(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și entităților arătate la
art. 56 alin. (2).
•NECONSTITUȚIONALITATE. A se vedea D.C.C. nr. 485/2015 (sub art. 13 NCPC).
•HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/C) nr. 9/2016 (M. Of. nr. 400 din 26 mai 2016): „(…) în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 84 alin. (1) NCPC, cererea de chemare în judecată și reprezentarea convențională a persoanei juridice în fața instanțelor de judecată nu se pot face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă”.
(1) Împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică dată mandatarului care nu are calitatea de avocat se dovedește prin înscris autentic.
(2) În cazurile prevăzute la alin. (1), dreptul de reprezentare mai poate fi dat și prin declarație verbală, făcută în instanță și consemnată în încheierea de ședință, cu arătarea limitelor și a duratei reprezentării.
(3) Împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică sau persoană juridică dată unui avocat ori consilier juridic se dovedește prin înscris, potrivit legilor de organizare și exercitare a profesiei.
• VECHIUL CPC: art. 68 alin. (1)-(2).
Mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i‑a fost dat anume. Dacă cel care a dat procură generală nu are domiciliu și nici reședință în țară sau dacă procura este dată unui prepus, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat.
• VECHIUL CPC: art. 67 alin. (2)-(3).
(1) Mandatul este presupus dat pentru toate actele procesuale îndeplinite în fața aceleiași instanțe; el poate fi însă restrâns, în mod expres, la anumite acte.
(2) Avocatul care a reprezentat sau asistat partea la judecarea procesului poate face, chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s‑ar pierde prin neexercitarea lor la timp și poate, de asemenea, să introducă orice cale de atac împotriva hotărârii pronunțate. În aceste cazuri, toate actele de procedură se vor îndeplini numai față de parte. Susținerea căii de atac se poate face numai în temeiul unei noi împuterniciri.
• VECHIUL CPC: art. 68 alin. (3), 69 alin. (2).
Mandatul nu încetează prin moartea celui care l‑a dat și nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul dăinuiește până la retragerea lui de către moștenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului.
• VECHIUL CPC: art. 71.
(1) Renunțarea la mandat sau revocarea acestuia nu poate fi opusă celeilalte părți decât de la comunicare, afară numai dacă a fost făcută în ședința de judecată și în prezența ei.
(2) Mandatarul care renunță la împuternicire este ținut să înștiințeze atât pe cel care i‑a dat mandatul, cât și instanța, cu cel puțin 15 zile înainte de termenul imediat următor renunțării. Mandatarul nu poate renunța la mandat în cursul termenului de exercitare a căilor de atac.
• VECHIUL CPC: art. 72.
(1) Cel care nu este în stare să facă față cheltuielilor pe care le presupune declanșarea și susținerea unui proces civil, fără a primejdui propria sa întreținere sau a familiei sale, poate beneficia de asistență judiciară, în condițiile legii speciale privind ajutorul public judiciar.
(2) Asistența judiciară cuprinde:
a) acordarea de scutiri, reduceri, eșalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare prevăzute de lege;
b) apărarea și asistența gratuită printr‑un avocat desemnat de barou;
c) orice alte modalități prevăzute de lege.
(3) Asistența judiciară poate fi acordată oricând în cursul procesului, în tot sau numai în parte.
(4) Persoanele juridice pot beneficia de facilități sub formă de reduceri, eșalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate pentru acțiuni și cereri introduse la instanțele judecătorești, în condițiile legii speciale.
Dispozițiile cuprinse în legi speciale privind scutirea de taxe, tarife, comisioane sau cauțiuni pentru cererile, acțiunile și orice alte măsuri luate în vederea administrării creanțelor fiscale rămân aplicabile.
(1) Procurorul poate porni orice acțiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.
(2) Procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor.
(3) În cazurile anume prevăzute de lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii, sub sancțiunea nulității absolute a hotărârii.
(4) Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă, precum și atunci când a participat la judecată, în condițiile legii.
(5) Procurorul poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii emise în favoarea persoanelor prevăzute la alin. (1).
(6) În toate cazurile, Ministerul Public nu datorează taxe de timbru și nici cauțiune.
• VECHIUL CPC: art. 45 alin. (1), (3)-(5).
•DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 304/2004: „Art. 67. (1) Procurorul participă la ședințele de judecată, în condițiile legii, și are rol activ în aflarea adevărului. (2) Procurorul este liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ținând seama de probele administrate în cauză. Procurorul poate contesta la CSM intervenția procurorului ierarhic superior, pentru influențarea în orice formă a concluziilor”.
În cazurile prevăzute la art. 92 alin. (1), titularul dreptului va fi introdus în proces și se va putea prevala de dispozițiile art. 406, 408, 409 și art. 438‑440, iar dacă procurorul își va retrage cererea, va putea cere continuarea judecății sau a executării silite.
• VECHIUL CPC: art. 45 alin. (2).
Judecătoriile judecă:
1. în primă instanță, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:
a) cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel;
b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii;
c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spații aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum și cele privind raporturile juridice stabilite de asociațiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz;
d) cererile de evacuare;
e) cererile referitoare la zidurile și șanțurile comune, distanța construcțiilor și plantațiilor, dreptul de trecere, precum și la orice servituți sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părți ori instituite pe cale judecătorească;
f) cererile privitoare la strămutarea de hotare și cererile în grănițuire;
g) cererile posesorii;
h) cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe;
i) cererile de declarare judecătorească a morții unei persoane;
j) cererile de împărțeală judiciară, indiferent de valoare;
k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști;
2. căile de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;
3. orice alte cereri date prin lege în competența lor.
• VECHIUL CPC: art. 1.
•RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) L. nr. 13/2015 (M. Of. nr. 690 din 11 septembrie 2015): „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 10 L. nr. 554/2004, cu modif. și compl. ult., respectiv art. 94 și art. 95 NCPC, litigiile având ca obiect acțiuni prin care se solicită de către o direcție generală de asistență socială și protecția copilului obligarea unui consiliu județean sau local ori a unei alte direcții generale de asistență socială și protecția copilului la suportarea cheltuielilor de întreținere pentru persoane care beneficiază de măsuri de protecție prevăzute de L. nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, rep., cu modif. și compl. ult. și L. nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, rep., cu modif. și compl. ult., sunt de competența instanțelor de contencios administrativ”.
•DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin (M. Of. nr. 100 din 1 mai 1934; cu modif. ult.): „Art. 61. (…) (2) Competentă pentru a învesti cambia cu formulă executorie este judecătoria”.
• nr. 59/1934 asupra cecului (M. Of. nr. 100 din 1 mai 1934; cu modif. ult.): „Art. 53. (…) (2) Competentă pentru a învesti cecul cu formulă executorie este judecătoria”.
• fondului funciar nr. 18/1991, rep. (M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998; cu modif. ult.):
„Art. 53. (1) Hotărârile comisiei județene asupra contestațiilor persoanelor care au cerut reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenului, conform dispozițiilor cuprinse în cap. II, și cele asupra măsurilor stabilite de comisiile locale se comunică celor interesați prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. (2) Împotriva hotărârii comisiei județene se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare”.
• nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, rep. (M. Of. nr. 96 din 7 februarie 2014): „Art. 7. (1) Plângerea împotriva procesului‑verbal de constatare a contravenției se soluționează de judecătorie”.
• cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, rep. (M. Of. nr. 720 din 24 septembrie 2015; cu modif. ult.): „Art. 31. (1) Încheierea se comunică celui care a cerut înscrierea sau radierea unui act sau fapt juridic, precum și celorlalte persoane interesate potrivit mențiunilor din cartea funciară, cu privire la imobilul în cauză, în termen de 15 zile de la pronunțarea încheierii, dar nu mai târziu de 30 de zile de la data înregistrării cererii. (2) Persoanele interesate sau notarul public pot formula cerere de reexaminare a încheierii de admitere sau de respingere, în termen de 15 zile de la comunicare, care se soluționează în termen de 20 de zile prin încheiere de către registratorul-șef din cadrul oficiului teritorial în raza căruia este situat imobilul. În vederea soluționării cererii de reexaminare, persoana interesată va putea completa dosarul cu documentele necesare, la solicitarea registratorului-șef. (3) Împotriva încheierii registratorului-șef emise potrivit alin. (2) cei interesați sau notarul public pot formula plângere, în termen de 15 zile de la comunicare. Cererea de reexaminare și plângerea împotriva încheierii se depun la biroul teritorial și se înscriu din oficiu în cartea funciară. Oficiul teritorial este obligat să înainteze plângerea judecătoriei în a cărei rază de competență teritorială se află imobilul, însoțită de dosarul încheierii și copia cărții funciare. (4) Plângerea împotriva încheierii se poate depune de cei interesați sau notarul public și direct la judecătoria în a cărei rază de competență teritorială se află imobilul, situație în care instanța va solicita din oficiu biroului teritorial comunicarea dosarului încheierii și copia cărții funciare, precum și notarea plângerii în cartea funciară.”.
• nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, rep. (M. Of. nr. 339 din 18 mai 2012; cu modif. ult.): „Art. 9. În cazul în care ofițerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o mențiune ce intră în atribuțiile sale, persoana nemulțumită poate sesiza judecătoria în raza căreia domiciliază. (…) Art. 57. (1) Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. (2) În cazul anulării, completării și modificării actelor de stare civilă, sesizarea instanței judecătorești se face de către persoana interesată, de structurile de stare civilă din cadrul serviciilor publice comunitare locale sau județene de evidență a persoanelor ori de către parchet. Cererea se soluționează de judecătoria în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul acestora, pe baza verificărilor efectuate de serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor și a concluziilor procurorului.
(3) Soluționarea cererilor de anulare, completare și modificare a actelor de stare civilă formulate de cetățenii români cu domiciliul în străinătate și de străini este de competența Judecătoriei Sectorului 1 al Municipiului București”.
O.U.G. nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe (M. Of. nr. 148 din 8 aprilie 1999; cu modif. ult.): „Art. 42. Orice litigiu între chiriaș și proprietar cu privire la nivelul și la plata chiriei se soluționează de către judecătoria în a cărei rază teritorială este situată locuința”.
• nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997 (M. Of. nr. 8 din 12 ianuarie 2000; cu modif. ult.): „Art. 12. (1) Comisiile comunale, orășenești sau municipale din unitățile administrativ‑teritoriale pe care se află terenurile, împreună cu oficiile de cadastru și publicitate imobiliară vor delimita terenurile solicitate pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane, sau în sole situate în vecinătatea localităților, acceptate de foștii proprietari, cu asigurarea accesului la lucrările de hidroameliorații, acolo unde ele există. (…) (4) Procesul‑verbal de delimitare împreună cu hotărârea comisiei locale vor fi supuse spre validare comisiei județene, care este obligată să se pronunțe în termen de 30 de zile de la primirea acestuia. (…)
(6) Împotriva hotărârii comisiei județene se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare”.
O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații (M. Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000; cu modif. ult.): „Art. 23. (…) (2) Hotărârile adunării generale, contrare legii, actului constitutiv sau dispozițiilor cuprinse în statut, pot fi atacate în justiție de către oricare dintre membrii asociați care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat împotrivă și au cerut să se insereze aceasta în procesul‑verbal de ședință, în termen de 15 zile de la data când au luat cunoștință despre hotărâre sau de la data când a avut loc ședința, după caz. (3) Cererea de anulare se soluționează în camera de consiliu de către judecătoria în circumscripția căreia asociația își are sediul. Hotărârea instanței este supusă numai apelului”.
O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, rep. (M. Of. nr. 670 din 3 august 2006; cu modif. ult.): „Art. 118. (1) Împotriva procesului‑verbal de constatare a contravențiilor se poate depune plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază de competență a fost constatată fapta”.
• nr. 122/2006 privind azilul în România (M. Of. nr. 428 din 18 mai 2006; cu modif. ult.):
„Art. 64. Soluționarea plângerii. (1) Plângerea se soluționează de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află structura specializată pe probleme de azil a Oficiului Român pentru Imigrări care a emis hotărârea”.
A se vedea și art. 157 L. nr. 36/1995, art. 32 O.G. nr. 2/2001.
Tribunalele judecă:
1. în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe;
2. ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță;
3. ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;
4. orice alte cereri date prin lege în competența lor.
• VECHIUL CPC: art. 2.
•RIL. A se vedea Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 13/2015 (sub art. 94 NCPC).
• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 21/1991 a cetățeniei române, rep. (M. Of. nr. 576 din 13 august 2010; cu modif. ult.): „Art. 19. (…) (4) Ordinul de respingere a cererii de acordare sau redobândire a cetățeniei române poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la SCAF a Trib. Buc.”.
•L. nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada
6 martie 1945‑22 decembrie 1989, rep. (M. Of. nr. 798 din 2 septembrie 2005; cu modif. ult.): „Art. 26. (…) (3) Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare”.
•L. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public (M. Of. nr. 663 din 23 octombrie 2001; cu modif. ult.): „Art. 22. (1) În cazul în care o persoană se consideră vătămată în drepturile sale, prevăzute în prezenta lege, aceasta poate face plângere la secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază teritorială domiciliază sau în a cărei rază teritorială se află sediul autorității ori al instituției publice.”
•L. nr. 14/2003 a partidelor politice, rep. (M. Of. nr. 408 din 10 iunie 2015): „Art. 10. Statutul partidului politic cuprinde în mod obligatoriu: a) denumirea integrală și denumirea prescurtată; b) descrierea semnului permanent; c) semnul permanent sub formă grafică alb-negru și color, în anexă; d) sediul central; e) mențiunea expresă că urmărește numai obiective politice; f) drepturile și îndatoririle membrilor; g) sancțiunile disciplinare și procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor; h) procedura de alegere a organelor executive și competențele acestora; i) competența adunării generale a membrilor sau a delegaților acestora; j) organele împuternicite să prezinte candidaturi în alegerile locale, parlamentare, europarlamentare și prezidențiale; k) organul competent să propună reorganizarea partidului sau să decidă asocierea într-o alianță politică ori în alte forme de asociere; l) condițiile în care își încetează activitatea; m) modul de administrare a patrimoniului și sursele de finanțare, stabilite în condițiile legii; n) organul care reprezintă partidul în relațiile cu autoritățile publice și terți; o) alte mențiuni prevăzute ca obligatorii în prezenta lege. (…) Art. 18. (1) Pentru înregistrarea unui partid politic se depun la Tribunalul București următoarele documente: a) cererea de înregistrare, semnată de conducătorul organului executiv al partidului politic și de cel puțin 2 membri fondatori; b) statutul partidului, întocmit conform prevederilor art. 10; c) programul partidului; d) actul de constituire, semnat de cel puțin 3 membri fondatori; e) o declarație privitoare la sediu și la patrimoniul partidului; f) dovada deschiderii contului bancar. (2) Cererea de înregistrare se afișează la sediul Tribunalului București timp de 15 zile. (3) În termen de 3 zile de la data depunerii cererii de înregistrare, anunțul cu privire la aceasta se publică de către solicitant într-un ziar central de mare tiraj. (…) Art. 20. (1) Tribunalul București examinează cererea de înregistrare a partidului politic în ședință publică, cu participarea reprezentantului Ministerului Public. (2) Persoanele fizice sau juridice interesate pot interveni în proces, dacă depun o cerere de intervenție în interes propriu, potrivit Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată. Cererea de intervenție se comunică din oficiu persoanelor care au semnat cererea de înregistrare. Art. 21. (1) Tribunalul București se pronunță asupra cererii de înregistrare a partidului politic în cel mult 15 zile de la expirarea termenului prevăzut la art. 18 alin. (2). (2) Împotriva deciziei Tribunalului București pot face apel la Curtea de Apel București, în termen de 5 zile de la comunicare, persoanele prevăzute la art. 18 alin. (1) lit. a), Ministerul Public sau persoanele prevăzute la art. 20 alin. (2). (3) Curtea de Apel București va examina apelul în ședință publică, în termen de cel mult 15 zile de la înregistrarea acestuia. (4) Decizia Curții de Apel București este definitivă. Art. 22. Partidul politic dobândește personalitate juridică de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței privind admiterea cererii de înregistrare. (…) Art. 26. (…) (2) În termen de 15 zile de la înregistrarea cererii Ministerului Public, Tribunalul București se va pronunța asupra acesteia. (3) Împotriva hotărârii Tribunalului București partea interesată poate face apel la Curtea de Apel București, în termen de 5 zile de la data comunicării hotărârii. (4) Curtea de Apel București se pronunță prin hotărâre definitivă în termen de 15 zile de la înregistrarea apelului. (5) Hotărârea definitivă de admitere a modificării statutului se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. (…) Art. 28. Pentru înregistrarea alianțelor politice se depun la Tribunalul București următoarele documente: a) cererea de înregistrare a alianței politice, semnată de conducerile executive ale partidelor politice componente; b) protocolul de asociere; c) denumirea integrală și denumirea prescurtată ale alianței politice; d) descrierea semnului permanent; e) semnul permanent sub formă grafică alb-negru și color, în anexă la protocol. (2) Procedura prevăzută la art. 18 alin. (2) și (3) se aplică în mod corespunzător. (…) Art. 39. (1) În urma fuziunii prin contopire a unor partide politice rezultă un partid politic nou, care se subrogă în drepturile și obligațiile partidelor politice care au fuzionat și care, în termen de 10 zile, trebuie să se conformeze prevederilor art. 18. (2) Denumirea integrală, denumirea prescurtată, semnul permanent, semnul electoral și programul politic ale noului partid pot fi noi sau pot proveni de la unul sau mai multe dintre partidele care participă la fuziune. (3) Tribunalul București va examina documentele depuse de partidul politic nou-format din fuziunea prin contopire, potrivit prevederilor art. 20-22. (4) Ca urmare a hotărârii definitive a instanței de înregistrare a noului partid rezultat din fuziunea prin contopire, acesta va fi înscris în Registrul partidelor politice, iar partidele care au procedat la comasare vor fi radiate. (…) Art. 45. (…) (2) Cererea de dizolvare se adresează Tribunalului București de către Ministerul Public și se soluționează potrivit normelor de procedură stabilite la art. 26 alin. (2)-(5)”.
•L. nr. 297/2004 privind piața de capital (M. Of. nr. 571 din 29 iunie 2004; cu modif. ult.): „Art. 269. (…) (2) Instanța competentă să soluționeze cererea Autorității de Supraveghere Financiară de inițiere a procedurii reorganizării judiciare și a falimentului entităților autorizate este tribunalul în circumscripția căruia se află sediul respectivei entități”.
•L. nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate (M. Of. nr. 682 din 29 iulie 2005; cu modif. ult.): „Art. 38. Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai în condițiile și cu privire la următoarele categorii de persoane: (…) b) cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat. Art. 39. (…) (2) În situația prevăzută la art. 38 lit. b), măsura se dispune, la solicitarea instituției cu competențe în domeniul apărării, ordinii publice sau siguranței naționale care deține date ori informații cu privire la activitatea pe care persoana o desfășoară sau urmează să o desfășoare în străinătate, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul București”.
O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică (M. Of. nr. 569 din 30 iunie 2006; cu modif. ult.): „Art. 66. (1) Soluționarea litigiilor apărute în legătură cu atribuirea, încheierea, executarea, modificarea și încetarea contractului de concesiune, precum și a celor privind acordarea de despăgubiri se realizează potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare. (2) Acțiunea în justiție se introduce la secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărui jurisdicție se află sediul concedentului”.
L. nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945‑22 decembrie 1989 (M. Of. nr. 396 din 11 iunie 2009; cu modif. ult.): „Art. 1. (…) (2) Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în: a) art. 185‑187, 190, 191, 1931, 194, 1941‑1944, 1961, 197, 207‑209, 2091‑2094, 210‑218, 2181, 219‑222, 224, 225, 227, 2271, 228, 2281, 229, 230, 2311, 258‑261, 267, 2687, 2688, 26812, 26814, 26829, 26830, art. 284 ultim. alin., art. 323‑329, 349, 350 și 5786 din Codul penal din 1936, rep. în M. Of., Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modif. și compl. ult.; (…) Art. 4. (1) Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945‑22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată”.
dialogului social nr. 62/2011, rep. (M. Of. nr. 625 din 31 august 2012; cu modif. ult.): „Art. 208. Conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal. (…) Art. 210. Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.
O.U.G. 46/2013 privind criza financiară și insolvența unităților administrativ‑teritoriale
(M. Of. nr. 299 din 24 mai 2013): „Art. 15. Toate procedurile prevăzute de prezenta ordonanță de urgență, cu excepția recursului prevăzut la art. 18, sunt de competența tribunalului în a cărui rază teritorială se află unitatea administrativ‑teritorială respectivă și sunt exercitate de un judecător‑sindic. (…) Art. 18. Recursul se judecă de completele specializate, în termen de 30 de zile de la data înregistrării dosarului la curtea de apel”.
•L. nr. 85/2014: „Art. 276. Atribuțiile stabilite de prezentul capitol din acest titlu referitoare la recunoașterea procedurilor străine și cooperarea cu instanțele străine sunt de competența tribunalului, prin judecătorul‑sindic, precum și a reprezentantului român, după cum urmează: A. tribunalul în circumscripția căruia se află sediul debitorului. În sensul prezentei legi, se consideră că persoana juridică străină are sediul în România și în cazul în care are pe teritoriul țării o sucursală, agenție, reprezentanță sau orice altă entitate fără personalitate juridică. În cazul în care debitorul are mai multe sedii în România, competența revine oricăruia dintre tribunalele în circumscripția cărora se află sediile respective; B. În cazul în care debitorul nu are niciun sediu în România, competent este: a) tribunalul sau oricare dintre tribunalele în circumscripția cărora se află bunuri imobile aparținând debitorului, atunci când în obiectul cererii se regăsesc bunuri imobile în mod exclusiv sau alături de alte bunuri; b) tribunalul în circumscripția căruia se păstrează registrul în care este înscrisă nava sau aeronava care face obiectul cererii; c) tribunalul în circumscripția căruia se află sediul societății române la care debitorul deține valorile mobiliare care fac obiectul cererii; d) Tribunalul București, în cazul în care obiectul cererii îl constituie drepturi de proprietate intelectuală protejate în România, titluri de stat, bonuri de tezaur, obligațiuni de stat și municipale aparținând debitorului; e) în cazul în care obiectul cererii îl constituie drepturi de creanță ale debitorului asupra unei persoane sau autorități publice, tribunalul în circumscripția căruia se află domiciliul sau reședința, respectiv sediul persoanei sau al autorității publice respective”.
L. nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor (M. Of. nr. 393 din 23 mai 2016): „Cap. VI. Sistemul de remedii judiciar. Secț. 1. Contestația formulată pe cale judiciară. Art. 49. (…) (2) Competența de soluționare a cauzelor aparține tribunalului în a cărui arie de competență teritorială se află sediul autorității contractante, secția de contencios administrativ și fiscal, prin complete specializate în achiziții publice. Contestația este soluționată de urgență și cu precădere, într-un termen ce nu va depăși 45 de zile de la data sesizării legale a instanței, de către complete specializate în achiziții publice. (…) Secț. a 2-a. Soluționarea litigiilor în instanța de judecată. Art. 53. (1) Procesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, anularea, nulitatea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către SCAF a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante, prin complete specializate în achiziții publice. (…) Secț. a 3-a. Nulitatea contractelor. Art. 58. (1) Orice persoană interesată poate solicita instanței de judecată constatarea nulității absolute a contractului/actului adițional la acesta încheiat cu încălcarea condițiilor cerute, după caz, de legislația privind achizițiile publice, legislația privind achizițiile sectoriale sau legislația privind concesiunile de lucrări și concesiunile de servicii pentru încheierea sa valabilă, precum și repunerea părților în situația anterioară. (…) Art. 61. (1) Litigiile la care se face referire la art. 58 alin. (1) se soluționează de urgență și cu precădere de către SCAF a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul reclamantului sau pârâtului”.
Curțile de apel judecă:
1. în primă instanță, cererile în materie de contencios administrativ și fiscal, potrivit legii speciale;
2. ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță;
3. ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;
4. orice alte cereri date prin lege în competența lor.
• VECHIUL CPC: art. 3.
•DISPOZIȚII CONEXE. L. concurenței nr. 21/1996, rep. (M. Of. nr. 153 din 29 februarie 2016): „Art. 8. (…) (2) În cazul în care autoritățile sau instituțiile administrației publice centrale ori locale sau entitățile către care acestea și-au delegat atribuțiile nu se conformează, în termenul stabilit, măsurilor dispuse prin decizie de către Consiliul Concurenței în scopul restabilirii mediului concurențial, acesta poate introduce acțiune în contencios administrativ, la Curtea de Apel București, solicitând instanței, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului care a condus la restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței, obligarea autorității sau instituției în cauză să emită un act administrativ ori să efectueze o anumită operațiune administrativă. (…) Art. 27. (…) (2) Reglementările Consiliului Concurenței pot fi atacate în contencios administrativ la CA Buc., în condițiile L. contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modif. și compl. ult. (…) Art. 38. (…) (5) Consiliul Concurenței desfășoară inspecții la solicitarea Comisiei Europene sau a unei alte autorități de concurență a unui stat membru, potrivit prevederilor art. 22 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1/2003 și ale art. 12 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 139/2004, în baza ordinului de inspecție emis de președintele Consiliului Concurenței. Consiliul Concurenței poate permite persoanelor autorizate de autoritățile de concurență din statele membre să asiste, să coopereze sau să participe alături de inspectorii Consiliului Concurenței desemnați prin ordin conform alin. (4) la inspecțiile desfășurate de Consiliul Concurenței potrivit prevederilor art. 22 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1/2003. (6) Ordinul de inspecție va indica obiectul și scopul inspecției, stabilește data la care începe și arată sancțiunile prevăzute la art. 53 și 59, precum și dreptul de a ataca ordinul la Curtea de Apel București, Secția contencios administrativ și fiscal, în termen de 15 zile de la comunicare, prin derogare de la L. nr. 554/2004, cu modif. și compl. ult. Hotărârea curții de apel este supusă recursului, care se declară în termen de 5 zile de la comunicare. Instanțele vor soluționa cauza de urgență și cu precădere. (…) (11) Decizia președintelui Consiliului Concurenței cu privire la caracterul protejat al comunicării poate fi atacată în contencios administrativ la CA București, în termen de 15 zile de la comunicare, prin derogare de la L. nr. 554/2004, cu modif. și compl. ult. Hotărârea curții de apel este supusă recursului, care se declară în termen de 5 zile de la comunicare. Instanțele vor soluționa cauza de urgență și cu precădere”.
•L. nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, rep. (M. Of. nr. 259 din 9 aprilie 2014): „Art. 65. (1) Acțiunea în restituirea bunului cultural care a părăsit ilegal teritoriul unui stat membru al UE este introdusă de statul interesat la CA Buc. împotriva posesorului sau detentorului bunului”.
• nr. 297/2004: „Art. 2. (…) (3) Orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale recunoscute de lege printr‑un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al Autorității de Supraveghere Financiară de a‑i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa în contencios administrativ la CA Buc.”.
Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:
1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;
2. recursurile în interesul legii;
3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;
4. orice alte cereri date prin lege în competența sa.
• VECHIUL CPC: art. 4.
•DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 304/2004: „Art. 21. Secț. I civ., Secț. II civ. și Secț. cont. adm. fisc. ale ICCJ judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel. (…) Art. 23. (1) Secțiile ICCJ, în raport cu competența fiecăreia, soluționează: a) cererile de strămutare, pentru motivele prevăzute în codurile de procedură; b) conflictele de competență, în cazurile prevăzute de lege; c) orice alte cereri prevăzute de lege. (…) Art. 25. ICCJ se constituie în Secț. Unite pentru: a) abrogată;
b) soluționarea, în condițiile prezentei legi, a sesizărilor privind schimbarea jurisprudenței ICCJ; c) sesizarea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității legilor înainte de promulgare. Art. 26. Dacă o secție a ICCJ consideră că este necesar să revină asupra propriei jurisprudențe, întrerupe judecata și sesizează Secț. Unite ale ICCJ, care judecă cu citarea părților din dosarul a cărui judecată a fost întreruptă. După ce Secț. Unite s‑au pronunțat asupra sesizării privind schimbarea jurisprudenței, judecata continuă. Art. 27. (1) La sfârșitul fiecărui an, ICCJ, în Secț. Unite, stabilește cazurile în care este necesară îmbunătățirea legislației și le comunică ministrului justiției. (2) Președintele ICCJ poate încuviința ca judecătorii să se informeze la sediul instanțelor asupra aspectelor privind aplicarea corectă și unitară a legii, făcând cunoscută jurisprudența ICCJ, și să constate situații care justifică propuneri de îmbunătățire a legislației”.
• nr. 317/2004 privind CSM, rep. (M. Of. nr. 628 din 1 septembrie 2012; cu modif. ult.):
„Art. 51. (1) Hotărârile secțiilor CSM prin care s‑a soluționat acțiunea disciplinară se redactează, obligatoriu, în termen de cel mult 20 de zile de la pronunțare și se comunică, de îndată, în scris, judecătorului sau procurorului vizat, precum și Inspecției Judiciare ori, după caz, titularului acțiunii disciplinare care a exercitat‑o. (…) (3) Împotriva hotărârilor prevăzute la alin. (1) se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare de către judecătorul sau procurorul sancționat ori, după caz, de Inspecția Judiciară sau de către ceilalți titulari ai acțiunii disciplinare care au exercitat‑o. Competența soluționării recursului aparține Completului de 5 judecători al ICCJ. Din Completul de 5 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai CSM sau judecătorul sancționat disciplinar”.
• nr. 208/2015 privind alegerea Senatului și a Camerei Deputaților, precum și pentru organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente (M. Of. nr. 553 din 24 iulie 2015; cu modif. ult.): „Art. 12. (…) (3) Cererea de anulare a alegerilor dintr-o secție de votare sau circumscripție electorală pentru fraudă electorală se poate face numai de către competitorii electorali care au participat la alegeri în circumscripția electorală respectivă. Cererea se depune la BEC în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii votării, sub sancțiunea decăderii. Cererea trebuie temeinic motivată și însoțită de dovezile pe care se întemeiază. Lipsa probelor atrage respingerea cererii. Cererea poate fi admisă numai dacă cel care a sesizat nu este implicat în producerea fraudei și numai dacă se stabilește că aceasta a fost de natură să modifice atribuirea mandatelor. Soluționarea cererii de anulare a alegerilor de către BEC se face în cel mult 3 zile de la data înregistrării acesteia. Decizia BEC poate fi atacată în termen de 24 de ore de la data aducerii la cunoștință publică la ICCJ, care soluționează în termen de cel mult 3 zile de la data sesizării. În termen de cel mult 10 zile de la data rămânerii definitive a admiterii cererii de anulare a alegerilor prin hotărâre judecătorească definitivă se organizează un nou scrutin, în secțiile de votare sau în circumscripția electorală unde s-a constatat frauda electorală. Biroul de circumscripție electorală împreună cu autoritățile administrației publice locale vor asigura buna desfășurare a noului scrutin, cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor prezentei legi. Până la obținerea noilor rezultate se suspendă operațiunile electorale privind numărarea voturilor și constatarea rezultatelor.
(…) Art. 19. (1) Partidele politice, alianțele politice, alianțele electorale, organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale care participă la alegeri conform prezentei legi, precum și candidații independenți pot contesta modul de formare și componența birourilor electorale, în cel mult 48 de ore de la expirarea termenului de constituire sau, după caz, de completare a acestor birouri. (2) Contestațiile se depun la și se soluționează de către organismul electoral constituit la nivelul imediat superior celui la care funcționează biroul la care se referă contestația sau de către ICCJ, în cazul în care contestația se referă la BEC, în termen de cel mult două zile de la înregistrare. Decizia organismului electoral sau, după caz, hotărârea dată de ICCJ este definitivă. (…) Art. 57. (…) (4) Decizia BEC de admitere a protocolului de constituire a alianței electorale poate fi contestată de orice persoană fizică sau juridică interesată la ICCJ, în termen de 24 de ore de la data pronunțării. (5) Decizia BEC de respingere a protocolului de constituire a alianței electorale poate fi contestată de semnatarii protocolului la ICCJ, în termen de 24 de ore de la data pronunțării. (6) ICCJ se pronunță asupra contestaților prevăzute la alin. (4) și (5), în termen de 24 de ore de la data înregistrării contestației, prin hotărâre definitivă”.
•JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SC I) nr. 420/2014 (sub art. 484 NCPC).
(1) Competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere.
(2) Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenției principale, precum dobânzile, penalitățile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenței, și nici prestațiile periodice ajunse la scadență în cursul judecății.
(3) În caz de contestație, valoarea se stabilește după înscrisurile prezentate și explicațiile date de părți.
(1) Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competența altei instanțe, instanța sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența.
(2) În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr‑o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându‑se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.
(1) Dacă mai mulți reclamanți, prin aceeași cerere de chemare în judecată, formulează pretenții proprii împotriva aceluiași pârât, invocând raporturi juridice distincte și neaflate într‑o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanței competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fiecărei pretenții în parte.
(2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile și atunci când unul sau mai mulți reclamanți formulează, prin aceeași cerere de chemare în judecată, pretenții împotriva mai multor pârâți, invocând raporturi juridice distincte și fără legătură între ele.
(1) În cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenței instanței se va ține seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părții din obiectul dedus judecății.
(2) Aceeași valoare va fi avută în vedere și în cererile privind constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicită și repunerea părților în situația anterioară, precum și în cererile privind constatarea existenței sau inexistenței unui drept.
(3) În cererile de aceeași natură, privitoare la contracte de locațiune ori de leasing, precum și în acelea privitoare la predarea sau restituirea bunului închiriat ori arendat, valoarea cererii se socotește după chiria sau arenda anuală.
Când prin acțiune se cere plata unei părți dintr‑o creanță, valoarea cererii se socotește după partea pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă.
În cererile care au ca obiect un drept la prestații succesive, dacă durata existenței dreptului este nedeterminată, valoarea lor se socotește după valoarea prestației anuale datorate.
(1) În cererile având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil, valoarea lor se determină în funcție de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislației fiscale.
(2) În cazul în care valoarea impozabilă nu este stabilită sunt aplicabile dispozițiile
art. 98.
În materie de moștenire, competența după valoare se determină fără scăderea sarcinilor sau datoriilor moștenirii.
(1) Instanța legal învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competență după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.
(2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile și la judecarea căilor de atac.
• VECHIUL CPC: art. 181.
(1) Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Instanța rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul își schimbă domiciliul sau sediul.
• VECHIUL CPC: art. 5 tz. I.
Dacă domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului este necunoscut, cererea se introduce la instanța în a cărei circumscripție se află reședința sau reprezentanța acestuia, iar dacă nu are nici reședința ori reprezentanța cunoscută, la instanța în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, sediul, reședința ori reprezentanța, după caz.
• VECHIUL CPC: art. 5 tz. II.
Cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face și la instanța locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta.
• VECHIUL CPC: art. 7 alin. (2).
Cererea de chemare în judecată împotriva unei asociații, societăți sau altei entități fără personalitate juridică, constituită potrivit legii, se poate introduce la instanța competentă pentru persoana căreia, potrivit înțelegerii dintre membri, i s‑a încredințat conducerea sau administrarea acesteia. În cazul lipsei unei asemenea persoane, cererea se va putea introduce la instanța competentă pentru oricare dintre membrii entității respective.
• VECHIUL CPC: art. 7 alin. (3).
Cererile îndreptate împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanța de la sediul pârâtului.
• VECHIUL CPC: art. 8.
(1) Cererea de chemare în judecată a mai multor pârâți poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre aceștia; în cazul în care printre pârâți sunt și obligați accesoriu, cererea se introduce la instanța competentă pentru oricare dintre debitorii principali.
(2) Dacă un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanței competente pentru el, oricare dintre pârâți poate invoca necompetența la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.
• VECHIUL CPC: art. 9.
(1) În afară de instanțele prevăzute la art. 107‑112, mai sunt competente:
1. instanța domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea filiației;
2. instanța în a cărei circumscripție domiciliază creditorul reclamant, în cererile referitoare la obligația de întreținere, inclusiv cele privind alocațiile de stat pentru copii;
3. instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract;
4. instanța locului unde se află imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr‑un raport de locațiune a imobilului;
5. instanța locului unde se află imobilul, pentru cererile în prestație tabulară, în justificare tabulară sau în rectificare tabulară;
6. instanța locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr‑un contract de transport;
7. instanța locului de plată, în cererile privitoare la obligațiile ce izvorăsc dintr‑o cambie, cec, bilet la ordin sau dintr‑un alt titlu de valoare;
8. instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor;
9. instanța în a cărei circumscripție s‑a săvârșit fapta ilicită sau s‑a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr‑o asemenea faptă.
(2) Când pârâtul exercită în mod statornic, în afara domiciliului său, o activitate profesională ori o activitate agricolă, comercială, industrială sau altele asemenea, cererea de chemare în judecată se poate introduce și la instanța în circumscripția căreia se află locul activității respective, pentru obligațiile patrimoniale născute sau care urmează să se execute în acel loc.
• VECHIUL CPC: art. 6, 10.
(1) Dacă legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie se soluționează de instanța în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul sau reședința persoana ocrotită.
(2) În cazul cererilor privind autorizarea de către instanța de tutelă și de familie a încheierii unor acte juridice, când actul juridic a cărui autorizare se solicită privește un imobil, este, de asemenea, competentă și instanța în a cărei circumscripție teritorială este situat imobilul. În acest caz, instanța de tutelă și de familie care a pronunțat hotărârea va comunica de îndată o copie a acesteia instanței de tutelă și de familie în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul sau reședința cel ocrotit.
•LPA. Art. 76. Până la organizarea instanțelor de tutelă și familie, judecătoriile sau, după caz, tribunalele ori tribunalele specializate pentru minori și familie vor îndeplini rolul de instanțe de tutelă și familie, având competența stabilită potrivit NCC, NCPC, prezentei legi, precum și reglementărilor speciale în vigoare.
(1) În materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face și la instanța în circumscripția căreia se află:
1. domiciliul sau sediul asiguratului;
2. bunurile asigurate;
3. locul unde s‑a produs riscul asigurat.
(2) Alegerea competenței prin convenție este considerată ca nescrisă dacă a fost făcută înainte de nașterea dreptului la despăgubire.
(3) În materia asigurării obligatorii de răspundere civilă, terțul prejudiciat poate introduce acțiune directă și la instanța domiciliului sau, după caz, a sediului său.
(4) Dispozițiile alin. (1) și (2) nu se aplică însă în materie de asigurări maritime, fluviale și aeriene.
• VECHIUL CPC: art. 11.
Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.
• VECHIUL CPC: art. 12.
•JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SC I) nr. 534/2015 (sub art. 641 NCPC).
(1) Cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc numai la instanța în a cărei circumscripție este situat imobilul.
(2) Când imobilul este situat în circumscripțiile mai multor instanțe, cererea se va face la instanța domiciliului sau reședinței pârâtului, dacă aceasta se află în vreuna dintre aceste circumscripții, iar în caz contrar, la oricare dintre instanțele în circumscripțiile cărora se află imobilul.
(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică, prin asemănare, și în cazul acțiunilor posesorii, acțiunilor în grănițuire, acțiunilor privitoare la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară, precum și în cazul celor de împărțeală judiciară a unui imobil, când indiviziunea nu rezultă din succesiune.
• VECHIUL CPC: art. 13.
•JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 1195/2014 (www.scj.ro): „menționarea cererilor de împărțeală judiciară a unui imobil în cuprinsul art. 117 alin. (3) NCPC ca atrăgând competența exclusivă a instanței în a cărei circumscripție se află imobilul, are ca finalitate delimitarea sferei de aplicare a art. 117 și art. 118 NCPC. Actuala reglementare menționează competența instanței de la locul imobilului pentru cererile de împărțeală judiciară a unui imobil, cu excepția cazurilor când indiviziunea rezultă din succesiune. Ca atare, în materie succesorală, până la ieșirea din indiviziune, competența aparține în mod exclusiv instanței de la ultimul domiciliu al defunctului. Dacă s-au formulat astfel de cereri de chemare în judecată, care privesc mai multe moșteniri deschise succesiv, competența va aparține instanței de la ultimul domiciliu al oricăruia dintre defuncți. Deși în această ipoteză este evident faptul că ne aflăm în prezența unei competențe alternative, este de observat că, pentru a sublinia ideea că doar una dintre aceste instanțe poate judeca litigiul respectiv, legiuitorul a folosit sintagma «competența exclusivă a instanței ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncți»”.
A se vedea și Dec. ICCJ (SC I) nr. 842/2014 (sub art. 107 NCPC).
(1) În materie de moștenire, până la ieșirea din indiviziune, sunt de competența exclusivă a instanței celui din urmă domiciliu al defunctului:
1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispozițiilor testamentare;
2. cererile privitoare la moștenire și la sarcinile acesteia, precum și cele privitoare la pretențiile pe care moștenitorii le‑ar avea unul împotriva altuia;
3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moștenitori sau împotriva executorului testamentar.
(2) Cererile formulate potrivit alin. (1) care privesc mai multe moșteniri deschise succesiv sunt de competența exclusivă a instanței ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncți.
• VECHIUL CPC: art. 14.
• JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 1968/2014 (www.scj.ro): „Este adevărat că dispozițiile art. 118 NCPC reglementează o competență teritorială exclusivă în materia cererilor privitoare la moștenire, însă potrivit art. 13 L. nr. 76/2012 dispozițiile NCPC se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare”.
Dec. ICCJ (SC I) nr. 237/2016 (www.scj.ro): „Potrivit dispozițiilor art. 118 NCPC, în materie de moștenire, până la ieșirea din indiviziune, sunt de competența exclusivă a instanței celui din urmă domiciliu al defunctului: cererile privitoare la validitatea sau executarea dispozițiilor testamentare, cererile privitoare la moștenire și la sarcinile acesteia, cele privitoare la pretențiile pe care moștenitorii le-ar avea unul împotriva altuia, precum și cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moștenitori sau împotriva executorului testamentar. Astfel, în sfera de aplicare a normei legale menționate intră și cererile de sistare a indiviziunii succesorale și orice alte cereri prin care moștenitorii valorifică pretențiile pe care le-ar avea unul împotriva altuia, însă numai în legătură cu moștenirea. În condițiile în care art. 117 NCPC a exclus explicit din sfera sa de aplicare cererile de împărțeală judiciară a unui imobil, când indiviziunea rezultă din succesiune, fără a distinge dacă s-a dezbătut sau nu succesiunea, este evident că este atrasă competența relativă la ultimul domiciliu al defunctului, și nu cea de la locul imobilului. În acest context este lipsită de relevanță împrejurarea că titlul de proprietate în baza L. nr. 18/1991 a fost emis direct pe numele moștenitorilor, câtă vreme imobilele au aparținut autorului comun și se solicită partajarea acestora”.
A se vedea și Dec. ICCJ (SC I) nr. 1195/2014 (sub art. 117 NCPC).
Cererile în materie de societate, până la sfârșitul lichidării sau, după caz, până la radierea societății, sunt de competența exclusivă a instanței în circumscripția căreia societatea își are sediul principal.
• VECHIUL CPC: art. 15.
•DISPOZIȚII CONEXE. L. societăților nr. 31/1990, rep. (M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004; cu modif. ult.): „Art. 63. Cererile și căile de atac prevăzute de prezenta lege, de competența instanțelor judecătorești, se soluționează de tribunalul în a cărui circumscripție își are societatea sediul principal”.
Cererile în materia insolvenței sau concordatului preventiv sunt de competența exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul debitorul.
• VECHIUL CPC: art. 16.
•DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 85/2014: „Art. 41. (1) Toate procedurile prevăzute de prezentul capitol, cu excepția apelului, sunt de competența tribunalului sau, dacă este cazul, a tribunalului specializat în a cărui circumscripție debitorul și‑a avut sediul social/profesional cel puțin 6 luni anterior datei sesizării instanței. Dacă în cadrul tribunalului a fost creată o secție specială de insolvență, acesteia îi aparține competența pentru derularea procedurilor prevăzute de prezenta lege. (…) (3) Tribunalul, legal învestit cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenței potrivit alin. (1), rămâne competent să soluționeze cauza, indiferent de schimbările ulterioare de sediu al debitorului. (…) Art. 254. Procedura falimentului prevăzută în prezentul capitol, cu excepția apelului prevăzut la art. 256 alin. (2), este de competența exclusivă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul principal al societății de asigurare/reasigurare debitoare, care figurează în evidențele oficiului registrului comerțului, și este exercitată de un judecător‑sindic desemnat în condițiile legii. (…) Art. 276. Atribuțiile stabilite de prezentul capitol din acest titlu referitoare la recunoașterea procedurilor străine și cooperarea cu instanțele străine sunt de competența tribunalului, prin judecătorul‑sindic, precum și a reprezentantului român, după cum urmează: A. tribunalul în circumscripția căruia se află sediul debitorului. În sensul prezentei legi, se consideră că persoana juridică străină are sediul în România și în cazul în care are pe teritoriul țării o sucursală, agenție, reprezentanță sau orice altă entitate fără personalitate juridică. În cazul în care debitorul are mai multe sedii în România, competența revine oricăruia dintre tribunalele în circumscripția cărora se află sediile respective; B. În cazul în care debitorul nu are niciun sediu în România, competent este: a) tribunalul sau oricare dintre tribunalele în circumscripția cărora se află bunuri imobile aparținând debitorului, atunci când în obiectul cererii se regăsesc bunuri imobile în mod exclusiv sau alături de alte bunuri; b) tribunalul în circumscripția căruia se păstrează registrul în care este înscrisă nava sau aeronava care face obiectul cererii; c) tribunalul în circumscripția căruia se află sediul societății române la care debitorul deține valorile mobiliare care fac obiectul cererii; d) Trib. Buc., în cazul în care obiectul cererii îl constituie drepturi de proprietate intelectuală protejate în România, titluri de stat, bonuri de tezaur, obligațiuni de stat și municipale aparținând debitorului; e) în cazul în care obiectul cererii îl constituie drepturi de creanță ale debitorului asupra unei persoane sau autorități publice, tribunalul în circumscripția căruia se află domiciliul sau reședința, respectiv sediul persoanei sau al autorității publice respective”.
Cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului. Dispozițiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile.
Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod.
(1) Cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și atunci când competența de soluționare a cererii principale este stabilită de lege în favoarea unei secții specializate sau a unui complet specializat.
(3) Când instanța este exclusiv competentă pentru una dintre părți, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părțile.
• VECHIUL CPC: art. 17.
(1) Instanța competentă să judece cererea principală se va pronunța și asupra apărărilor și excepțiilor, în afara celor care constituie chestiuni prejudiciale și care, potrivit legii, sunt de competența exclusivă a altei instanțe.
(2) Incidentele procedurale sunt soluționate de instanța în fața căreia se invocă, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.
•JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SC I) nr. 552/2014 (sub art. 30 NCPC).
În cererile pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept, competența instanței se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarea dreptului.
• VECHIUL CPC: art. 18.
(1) Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă.
(2) În litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă.
• VECHIUL CPC: art. 19.
(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într‑o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.
(2) În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.
(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.
•RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 7/2016 (M. Of. nr. 461 din 22 iunie 2016): „I. Sintagma «instanța la care își desfășoară activitatea» din cuprinsul art. 127 alin. (1) NCPC trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situația în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanță. II. Art. 127 alin. (1) și (3) NCPC trebuie interpretat, sub aspectul noțiunii de «grefier», în sensul că este aplicabil și în cazul reclamanților care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanțele judecătorești”.
• JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 2091/2014 (www.scj.ro): „Dispozițiile art. 127 alin. (1) NCPC au o dublă semnificație: pe de o parte, instituie un caz de necompetență teritorială absolută a instanței la care își desfășoară activitatea judecătorul care are calitate de reclamant al unei pricini și, pe de altă parte, prevede o prorogare legală de competență teritorială în favoarea uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea judecătorul reclamant, calitate pe care acesta trebuie să o întrunească la momentul sesizării instanței. Reclamantul având alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, rezultă că norma analizată instituie și o competență teritorială alternativă (facultativă), ceea ce corespunde denumirii marginale a textului; această alegere însă a uneia dintre instanțele competente dintre cele prevăzute de art. 127 alin. (1) NCPC trebuie exercitată de reclamant la data sesizării instanței. Dubla semnificație a normei determină și calificarea distinctă a excepțiilor procesuale de procedură prin care nerespectarea acesteia poate fi sancționată. Astfel, dacă reclamantul judecător se adresează instanței la care își desfășoară activitatea, necompetența teritorială de ordine publică instituită de art. 127 alin. (1) NCPC, excepție absolută fiind, trebuie invocată de părți sau de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, astfel cum prevede art. 130 alin. (2) NCPC. Dacă însă judecătorul, reclamant într-o cerere de chemare în judecată, se adresează unei alte instanțe decât cea aflată în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea, așadar, unei instanțe care se află în circumscripția unei curți de apel care nu este învecinată cu curtea de apel în cadrul căreia se află instanța unde acesta activează, atare situație se circumscrie unei excepții de necompetență de ordine privată. Drept urmare, sancționarea nerespectării competenței facultative stabilite prin art. 127 alin. (1) NCPC poate avea loc în condițiile invocării excepției de necompetență teritorială potrivit art. 130 alin. (3) NCPC, anume de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe; în mod evident, și în acest caz, situația premisă presupune că, potrivit normelor de competență (teritorială, dar și materială) de drept comun sau prevăzute de norme speciale, indică drept instanță competentă instanța la care judecătorul reclamant își desfășoară activitatea și, pentru evitarea instanței necompetente absolut, judecătorul se adresează unei alte instanțe decât cele permise alternativ de același text. Se cere a se mai preciza că în valența sa de normă de necompetență absolută, art. 127 alin. (1) NCPC are ca rațiune exigențele unei proceduri echitabile, astfel ca în judecarea unei pricini în care un judecător are calitatea de reclamant să nu existe niciun element de natură a putea altera garanțiile de imparțialitate ce trebuie să însoțească orice procedură judiciară ori de a crea vreo aparență de soluționare părtinitoare a cauzei”.
Dec. ICCJ (SC I) nr. 6/2016 (www.scj.ro): „Dispozițiile art. 127 NCPC reglementează situația particulară a litigiilor în care este implicat un judecător în calitate de reclamant sau de pârât, rațiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluționare părtinitoare a cauzei, din pricina calității părții. Textul de lege se aplică întocmai și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor și vizează două situații, respectiv, când una din aceste persoane are legitimare procesuală activă (este reclamant) – cazul în speță și când are legitimare procesuală pasivă (este pârât). În cea dintâi situație, incidență în prezenta cauză, potrivit legii, reclamantul «va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea». Pentru a opera prorogarea legală de competență teritorială specială în favoarea altei instanțe, de același grad, din circumscripția unei curți de apel învecinate, este necesar ca reclamantul să aibă calitatea de judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier la instanța competentă, potrivit legii, să judece litigiul sau de procuror la parchetul care funcționează pe lângă această instanță. ICCJ constată însă că, în cauză, nu este îndeplinită această condiție, având în vedere că, din relațiile aflate la dosar, rezultă că reclamanții nu funcționează ca judecători în raza teritorială a instanței de la care a operat declinarea de competență în considerarea acestui aspect (…)”.
Competența ce revine instanțelor judecătorești în legătură cu incidentele privind arbitrajul reglementat de prezentul cod aparține în toate cazurile tribunalului în circumscripția căruia are loc arbitrajul.
● VECHIUL CPC: art. 41.
(1) Necompetența este de ordine publică sau privată.
(2) Necompetența este de ordine publică:
1. în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești;
2. în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad;
3. în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.
(3) În toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată.
• VECHIUL CPC: art. 159.
Art. 130. Invocarea excepției. (1) Necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii.
(2) Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.
(3) Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.
(4) Dacă necompetența nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanță necompetentă nu va putea cere declararea necompetenței.
• VECHIUL CPC: art. 158 alin. (5), 1591 alin. (1)-(3).
•JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC II) nr. 1699/2015 (www.scj.ro): „Cf. art. 130 alin. (3) NCPC, în cazul încălcării normelor de competență teritorială, în afară de cea exclusivă, excepția de necompetență de ordine privată (relativă) poate fi invocată numai de către pârât și numai prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. Prin urmare, instanța nu poate să invoce din oficiu excepția necompetenței teritoriale, întrucât potrivit art. 129 alin. (3) NCPC, necompetența în această situație este de ordine privată și nici reclamantul, deoarece art. 130 alin. (4) NCPC prevede că dacă necompetența nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanță necompetentă nu va putea cere declararea necompetenței. Verificarea depunerii în termen a întâmpinării se face din oficiu, fiind incidente dispozițiile art. 208 NCPC, în sensul că întâmpinarea este obligatorie, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel. Consecința nedepunerii întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel. În speță, formularea și depunerea întâmpinării nu este facultativă, ci legea instituie ca regulă în sarcina pârâtului această obligație, iar nedepunerea întâmpinării în termenul legal (nici pe timpul procedurilor prevăzute la art. 201 NCPC și nici la primul termen de judecată …), ci ulterior (…), trebuia să atragă decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepția necompetenței teritoriale, în condițiile dispozițiilor art. 130 coroborate cu cele ale art. 208 alin. (2) NCPC. Mai mult, prin dispoziția de citare a pârâtei, pentru primul termen de judecată, s-a pus în vedere acesteia să-și formuleze un punct de vedere pe excepția necompetenței teritoriale, raportat la cele două convenții depuse la dosarul cauzei, ceea ce duce la concluzia că Jud. (…) a invocat, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale, încălcând astfel dispozițiile art. 130 NCPC. Prin urmare, Jud. (…) a respins în mod greșit solicitarea reclamantei de decădere a pârâtei din dreptul de a invoca excepția necompetenței teritoriale, în condițiile în care întâmpinarea nu a fost formulată în termenul legal, și a invocat din oficiu, iar ulterior a admis această excepție, deși în aceste condiții era obligată să se declare competentă absolut să soluționeze pricina la primul termen de judecată”.
(1) La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.
(2) În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop.
• VECHIUL CPC: art. 1591 alin. (4)-(5).
(1) Când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, din oficiu sau la cererea părților, ea este obligată să stabilească instanța judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent.
(2) Dacă instanța se declară competentă, va trece la judecarea pricinii. Încheierea poate fi atacată numai odată cu hotărârea pronunțată în cauză.
(3) Dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței judecătorești competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent.
(4) Dacă instanța se declară necompetentă și respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională sau ca nefiind de competența instanțelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanța ierarhic superioară.
• VECHIUL CPC: art. 158 alin. (1)-(3).
Există conflict de competență:
1. când două sau mai multe instanțe se declară deopotrivă competente să judece același proces;
2. când două sau mai multe instanțe și‑au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s‑au declarat necompetente.
• VECHIUL CPC: art. 20.
•JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SC II) nr. 3179/2013 (sub art. 135 NCPC).
Instanța înaintea căreia s‑a ivit conflictul de competență va suspenda din oficiu judecata cauzei și va înainta dosarul instanței competente să soluționeze conflictul.
• VECHIUL CPC: art. 21.
(1) Conflictul de competență ivit între două instanțe judecătorești se soluționează de instanța imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict.
(2) Nu se poate crea conflict de competență cu Înalta Curte de Casație și Justiție. Hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.
(3) Conflictul de competență ivit între o instanță judecătorească și un alt organ cu activitate jurisdicțională se rezolvă de instanța judecătorească ierarhic superioară instanței în conflict.
(4) Instanța competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără citarea părților, printr‑o hotărâre definitivă.
• VECHIUL CPC: art. 22.
•JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC II) nr. 3179/2013 (www.scj.ro): „În speță se constată că se solicită soluționarea unui conflict pozitiv de competență ivit între un lichidator și un executor judecătoresc, nefiind îndeplinite condițiile art. 133, 135 alin. (3) și 136 NCPC. Astfel fiind, ICCJ (…), în baza dispozițiilor art. 133 și 135 alin. (3) NCPC, va respinge cererea ca inadmisibilă”.
(1) Dispozițiile prezentei secțiuni privitoare la excepția de necompetență și la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești, care se pronunță prin încheiere.
(2) Conflictul se va soluționa de secția instanței stabilite potrivit art. 135 corespunzătoare secției înaintea căreia s‑a ivit conflictul.
(3) Conflictul dintre două secții ale Înaltei Curți de Casație și Justiție se soluționează de Completul de 5 judecători.
(4) Dispozițiile alin. (1)‑(3) se aplică în mod corespunzător și în cazul completelor specializate.
În cazul declarării necompetenței, dovezile administrate în fața instanței necompetente rămân câștigate judecății și instanța competentă învestită cu soluționarea cauzei nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice.
• VECHIUL CPC: art. 160.
(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași parte, înaintea mai multor instanțe competente sau chiar înaintea aceleiași instanțe, prin cereri distincte.
(2) Excepția litispendenței poate fi invocată de părți sau de instanță din oficiu în orice stare a procesului în fața instanțelor de fond.
(3) Când instanțele sunt de același grad, excepția se invocă înaintea instanței sesizate ulterior. Dacă excepția se admite, dosarul va fi trimis de îndată primei instanțe învestite.
(4) Când instanțele sunt de grad diferit, excepția se invocă înaintea instanței de grad inferior. Dacă excepția se admite, dosarul va fi trimis de îndată instanței de fond mai înalte în grad.
(5) Încheierea prin care s‑a soluționat excepția poate fi atacată numai odată cu fondul.
(6) Când unul dintre procese se judecă în recurs, iar celălalt înaintea instanțelor de fond, acestea din urmă sunt obligate să suspende judecata până la soluționarea recursului.
(7) Dispozițiile alin. (2), (3) și (5) se aplică în mod corespunzător și atunci când procesele identice se află pe rolul aceleiași instanțe.
• VECHIUL CPC: art. 163.
(1) Pentru asigurarea unei bune judecăți, în primă instanță este posibilă conexarea mai multor procese în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți și al căror obiect și cauză au între ele o strânsă legătură.
(2) Excepția conexității poate fi invocată de părți sau din oficiu cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanței ulterior sesizate, care, prin încheiere, se va pronunța asupra excepției. Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul.
(3) Dosarul va fi trimis instanței mai întâi învestite, în afară de cazul în care reclamantul și pârâtul cer trimiterea lui la una dintre celelalte instanțe. Dacă instanțele sunt de grad diferit, conexarea dosarelor se va face la instanța superioară în grad.
(4) Când una dintre cereri este de competența exclusivă a unei instanțe, conexarea se face la acea instanță. Dispozițiile art. 99 alin. (2) sunt aplicabile.
(5) În orice stare a judecății procesele conexate pot fi disjunse și judecate separat, dacă numai unul dintre ele este în stare de judecată.
• VECHIUL CPC: art. 164-165.
(1) Strămutarea procesului poate fi cerută pentru motive de bănuială legitimă sau de siguranță publică.
(2) Bănuiala se consideră legitimă în cazurile în care există îndoială cu privire la imparțialitatea judecătorilor din cauza circumstanțelor procesului, calității părților ori unor relații conflictuale locale.
(3) Constituie motiv de siguranță publică împrejurările excepționale care presupun că judecata procesului la instanța competentă ar putea conduce la tulburarea ordinii publice.
• VECHIUL CPC: art. 37.
(1) Strămutarea pentru motiv de bănuială legitimă sau de siguranță publică se poate cere în orice fază a procesului.
(2) Strămutarea pentru motiv de bănuială legitimă poate fi cerută de către partea interesată, iar cea întemeiată pe motiv de siguranță publică, numai de către procurorul general de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
• VECHIUL CPC: art. 38.
• DISPOZIȚII CONEXE. A se vedea art. 9 lit. b) O.U.G. nr. 80/2013.
(1) Cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă este de competența curții de apel, dacă instanța de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripția acesteia. Dacă strămutarea se cere de la curtea de apel, competența de soluționare revine Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cererea de strămutare se depune la instanța competentă să o soluționeze, care va înștiința de îndată instanța de la care s‑a cerut strămutarea despre formularea cererii de strămutare.
(2) Cererea de strămutare întemeiată pe motive de siguranță publică este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care va înștiința, de îndată, despre depunerea cererii instanța de la care se cere strămutarea.
(3) La primirea cererii de strămutare, instanța competentă să o soluționeze va putea să solicite dosarul cauzei.
• VECHIUL CPC: art. 39.
•NECONSTITUȚIONALITATE. D.C.C. nr. 558/2014 (M .Of. nr. 897 din 10 decembrie 2014): „(…) dispozițiile art. 142 alin. (1) tz. I și ale art. 145 alin. (1) tz. I NCPC sunt constituționale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de judecător la curtea de apel a uneia dintre părți”.
D.C.C. nr. 169/2016: „(…) dispozițiile art. 142 alin. (1) tz. I și ale art. 145 alin. (1) tz. I NCPC sunt constituționale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de parte a curții de apel în raza căreia funcționează instanța învestită cu judecarea litigiului”.
(1) La solicitarea celui interesat, completul de judecată poate dispune, dacă este cazul, suspendarea judecării procesului, cu darea unei cauțiuni în cuantum de 1.000 lei. Pentru motive temeinice, suspendarea poate fi dispusă în aceleași condiții, fără citarea părților, chiar înainte de primul termen de judecată.
(2) Încheierea asupra suspendării nu se motivează și nu este supusă niciunei căi de atac.
(3) Măsura suspendării judecării procesului va fi comunicată de urgență instanței de la care s‑a cerut strămutarea.
• VECHIUL CPC: art. 40 alin. (2).
(1) Cererea de strămutare se judecă de urgență, în camera de consiliu, cu citarea părților din proces.
(2) Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare și este definitivă.
(3) Instanța de la care s‑a cerut strămutarea va fi încunoștințată, de îndată, despre admiterea sau respingerea cererii de strămutare.
• VECHIUL CPC: art. 40 alin. (1), (4) și (5) tz. I.
(1) În caz de admitere a cererii de strămutare, curtea de apel trimite procesul spre judecată unei alte instanțe de același grad din circumscripția sa. Înalta Curte de Casație și Justiție va strămuta judecarea cauzei la una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța de la care se cere strămutarea.
(2) Hotărârea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanță înainte de strămutare urmează să fie păstrate. În cazul în care instanța de la care s‑a dispus strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunțată este desființată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare.
(3) Apelul sau, după caz, recursul împotriva hotărârii date de instanța la care s‑a strămutat procesul sunt de competența instanțelor ierarhic superioare acesteia. În caz de admitere a apelului sau recursului, trimiterea spre rejudecare, atunci când legea o prevede, se va face la o instanță din circumscripția celei care a soluționat calea de atac.
• VECHIUL CPC: art. 40 alin. (3), (5) tz. II.
•NECONSTITUȚIONALITATE. A se vedea D.C.C. nr. 558/2014 și D.C.C. nr. 169/2016 (sub art. 142 NCPC).
(1) Strămutarea procesului nu poate fi cerută din nou, în afară de cazul în care noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute la data soluționării cererii anterioare sau ivite după soluționarea acesteia.
(2) Cererea de strămutare a cauzei introdusă cu nerespectarea prevederilor alin. (1) este inadmisibilă dacă pricina se află pe rolul aceleiași instanțe.
• VECHIUL CPC: art. 402.
Când, din cauza unor împrejurări excepționale, instanța competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcționeze, Înalta Curte de Casație și Justiție, la cererea părții interesate, va desemna o altă instanță de același grad care să judece procesul.
• VECHIUL CPC: art. 23.
(1) Orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie formulată în scris și să cuprindă indicarea instanței căreia îi este adresată, numele, prenumele, domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea și sediul lor, numele și prenumele, domiciliul sau reședința reprezentanților lor, dacă este cazul, obiectul, valoarea pretenției, dacă este cazul, motivele cererii, precum și semnătura. De asemenea, cererea va cuprinde, dacă este cazul, și adresa electronică sau coordonatele care au fost indicate în acest scop de părți, precum numărul de telefon, numărul de fax ori altele asemenea.
(2) Cererile adresate, personal sau prin reprezentant, instanțelor judecătorești pot fi formulate și prin înscris în formă electronică, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.
(3) Dispozițiile alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător și în cazul în care prezentul cod prevede condiția formei scrise a susținerilor, apărărilor sau a concluziilor părților ori a altor acte de procedură adresate instanțelor judecătorești.
(4) În cazurile anume prevăzute de lege, cererile făcute în ședință, la orice instanță, se pot formula și oral, făcându‑se mențiune despre aceasta în încheiere.
(5) Dacă din orice motive, cererea nu poate fi semnată la termenul când a fost depusă sau, după caz, la primul termen ce urmează, judecătorul va stabili identitatea părții prin unul dintre mijloacele prevăzute de lege, îi va citi conținutul cererii și îi va lua consimțământul cu privire la aceasta. Despre toate acestea se va face mențiune în încheiere.
(6) Cererile adresate instanțelor judecătorești se timbrează, dacă legea nu prevede altfel.
• VECHIUL CPC: art. 82.
(1) Când cererea urmează a fi comunicată, ea se va face în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare, în afară de cazurile în care părțile au un reprezentant comun sau partea figurează în mai multe calități juridice, când se va face într‑un singur exemplar. În toate cazurile este necesar și un exemplar pentru instanță.
(2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător și în cazul prevăzut la art. 148 alin. (4), grefierul de ședință fiind ținut să întocmească din oficiu copiile de pe încheiere necesare pentru comunicare.
(3) Dacă obligația prevăzută la alin. (1) nu este îndeplinită, instanța va putea îndeplini din oficiu sau va putea pune în sarcina oricăreia dintre părți îndeplinirea acestei obligații, pe cheltuiala părții care avea această obligație.
(4) În cazul în care cererea a fost comunicată, potrivit legii, prin fax sau prin poștă electronică, grefierul de ședință este ținut să întocmească din oficiu copii de pe cerere, pe cheltuiala părții care avea această obligație. Dispozițiile art. 154 alin. (6) rămân aplicabile.
• VECHIUL CPC: art. 113, 116.
(1) La fiecare exemplar al cererii se vor alătura copii de pe înscrisurile de care partea înțelege a se folosi în proces.
(2) Copiile vor fi certificate de parte pentru conformitate cu originalul.
(3) Se vor putea depune în copie numai părțile din înscris referitoare la proces, urmând ca instanța să ordone, dacă va fi nevoie, înfățișarea înscrisului în întregime.
(4) Când înscrisurile sunt redactate într‑o limbă străină, ele se depun în copie certificată, însoțite de traducerea legalizată efectuată de un traducător autorizat. În cazul în care nu există un traducător autorizat pentru limba în care sunt redactate înscrisurile în cauză, se pot folosi traducerile realizate de persoane de încredere cunoscătoare ale respectivei limbi, în condițiile legii speciale.
(5) Dispozițiile art. 149 se aplică în mod corespunzător.
• VECHIUL CPC: art. 112 pct. 5 tz. (1)-(4).
(1) Când cererea este făcută prin mandatar, se va alătura procura în original sau în copie legalizată.
(2) Avocatul și consilierul juridic vor depune împuternicirea lor, potrivit legii.
(3) Reprezentantul legal va alătura o copie legalizată de pe înscrisul doveditor al calității sale.
(4) Reprezentanții persoanelor juridice de drept privat vor depune, în copie, un extras din registrul public în care este menționată împuternicirea lor.
(5) Organul de conducere sau, după caz, reprezentantul desemnat al unei asociații, societăți ori alte entități fără personalitate juridică, înființată potrivit legii, va anexa, în copie legalizată, extrasul din actul care atestă dreptul său de reprezentare în justiție.
• VECHIUL CPC: art. 83.
Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită.
• VECHIUL CPC: art. 84.
(1) Instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s‑au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel.
(2) Instanța va amâna judecarea și va dispune să se facă citarea ori de câte ori constată că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege, sub sancțiunea nulității.
• VECHIUL CPC: art. 85, 107.
•JURISPRUDENȚĂ DISCIPLINARĂ (JUDECĂTORI). HCSM nr. 13J/2014 (http://www.csm1909.ro): „pârâtul [judecător], după ce (…) a invocat excepția de nelegalitate a art. 1 alin. (4) din Hotărârea (…) Colegiului de conducere al Judecătoriei (…), în toate cele 21 de dosare pe care le avea pe rol, s-a pronunțat asupra acestei excepții, deși era obligat să
se abțină de la soluționarea ei. (…) a încălcat cu rea-credință dispozițiile art. 4 alin. (2) L. nr. 554/2004 a contenciosului administrativ având în vedere că excepția invocată de domnul judecător, privind nelegala compunere a completului de judecată, este o excepție de procedură care nu are nicio legătură cu fondul cauzei, precum și dispozițiile art. 8 alin. (2) O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații în care se prevede în mod neechivoc faptul că legalitatea înscrierii unei asociații în Registrul asociațiilor și fundațiilor se dispune prin încheiere, de către judecătorul desemnat de președintele instanței. (…) a încălcat din gravă neglijență dispozițiile art. 153 NCPC, având în vedere că a soluționat excepția de nelegalitate a art. 1 alin. (4) din Hotărârea (…) Colegiului de conducere al Judecătoriei (…), fără ca emitentul actului să fie citat în mod legal” [art. 99 lit. i) („nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa, precum și formularea de cereri repetate și nejustificate de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea judecății”) și t) („exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență”), raportat la art. 991 L. nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, rep., cu modif. ult. (M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005); sancțiune: avertisment].
L. nr. 303/2004: „Art. 991. (1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual”.
(1) Comunicarea citațiilor și a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenții procedurali ai instanței sau prin orice alt salariat al acesteia, precum și prin agenți ori salariați ai altor instanțe, în ale căror circumscripții se află cel căruia i se comunică actul.
(2) Comunicarea se face în plic închis, la care se alătură dovada de înmânare/procesul-verbal și înștiințarea prevăzute la art. 163. Plicul va purta mențiunea „PENTRU JUSTIȚIE. A SE ÎNMÂNA CU PRIORITATE”.
(3) Instanța solicitată, când i se cere să îndeplinească procedura de comunicare pentru altă instanță, este obligată să ia de îndată măsurile necesare, potrivit legii, și să trimită instanței solicitante dovezile de îndeplinire a procedurii.
(4) În cazul în care comunicarea potrivit alin. (1) nu este posibilă, aceasta se va face prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu conținut declarat și confirmare de primire, în plic închis, la care se atașează dovada de primire/procesul‑verbal și înștiințarea prevăzute la art. 163.
(5) La cererea părții interesate și pe cheltuiala sa, comunicarea actelor de procedură se va putea face în mod nemijlocit prin executori judecătorești, care vor fi ținuți să îndeplinească formalitățile procedurale prevăzute în prezentul capitol, sau prin servicii de curierat rapid, în acest din urmă caz dispozițiile alin. (4) fiind aplicabile în mod corespunzător.
(6) Comunicarea citațiilor și a altor acte de procedură se poate face de grefa instanței și prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia, dacă partea a indicat instanței datele corespunzătoare în acest scop. În vederea confirmării, instanța, odată cu actul de procedură, va comunica un formular care va conține: denumirea instanței, data comunicării, numele grefierului care asigură comunicarea și indicarea actelor comunicate; formularul va fi completat de către destinatar cu data primirii, numele în clar și semnătura persoanei însărcinate cu primirea corespondenței și va fi expediat instanței prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace.
(7) Instanța va verifica efectuarea procedurilor de citare și comunicare dispuse pentru fiecare termen și, când este cazul, va lua măsuri de refacere a acestor proceduri, precum și pentru folosirea altor mijloace ce pot asigura înștiințarea părților pentru înfățișarea la termen.
(8) În scopul obținerii datelor și informațiilor necesare realizării procedurii de comunicare a citațiilor, a altor acte de procedură, precum și îndeplinirii oricărei atribuții proprii activității de judecată, instanțele au drept de acces direct la bazele de date electronice sau la alte sisteme de informare deținute de autorități și instituții publice. Acestea au obligația de a lua măsurile necesare în vederea asigurării accesului direct al instanțelor la bazele de date electronice și sistemele de informare deținute.
• VECHIUL CPC: art. 86, 862.
•CEDO. A se vedea CEDO‑37576/05 (sub art. 6 NCPC).
● JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 1589/2015 (www.scj.ro): „Împrejurarea că instanțele au acces direct la bazele de date electronice sau la alte sisteme de informare deținute de autorități și instituții publice, conform art. 862 CPC [art. 154 NCPC] nu exonerează însă pe reclamant de a face el însuși demersurile cerute de art. 95 alin. (1) CPC [art. 167 NCPC], cele din urmă dispoziții fiind aplicabile prioritar, dată fiind și interpretarea sistematică a textelor”.
(1) Vor fi citați:
1. statul, prin Ministerul Finanțelor Publice sau alte organe anume desemnate în acest scop de lege, la sediul acestora;
2. unitățile administrativ‑teritoriale și celelalte persoane juridice de drept public, prin cei însărcinați să le reprezinte în justiție, la sediul acestora;
3. persoanele juridice de drept privat, prin reprezentanții lor, la sediul principal sau, atunci când este cazul, la sediul dezmembrământului lor;
4. asociațiile, societățile și alte entități fără personalitate juridică constituite potrivit legii, prin reprezentantul desemnat, la sediul sau domiciliul acestuia;
5. cei supuși procedurii insolvenței, precum și creditorii acestora, la domiciliul sau, după caz, la sediul acestora; după deschiderea procedurii, citarea va fi efectuată potrivit legii speciale;
6. persoanele fizice, la domiciliul lor; în cazul în care nu locuiesc la domiciliu, citarea se va face la reședința cunoscută ori la locul ales de ele; în lipsa acestora, citarea poate fi făcută la locul cunoscut unde își desfășoară permanent activitatea curentă;
7. incapabilii sau cei cu capacitate de exercițiu restrânsă, prin reprezentanții sau ocrotitorii lor legali, la domiciliul ori sediul acestora, după caz; în caz de numire a unui curator special, potrivit art. 58, citarea se va face prin acest curator, la sediul său profesional;
8. bolnavii internați în unități sanitare, la administrația acestora;
9. militarii încazarmați, la unitatea din care fac parte, prin comandamentul acesteia;
10. cei care fac parte din echipajul unei nave maritime sau fluviale, alta decât militară, dacă nu au domiciliul cunoscut, la căpitănia portului unde este înregistrată nava;
11. deținuții, la administrația locului de deținere;
12. personalul misiunilor diplomatice, al oficiilor consulare și cetățenii români trimiși să lucreze în cadrul personalului organizațiilor internaționale, precum și membrii de familie care locuiesc cu ei, cât timp se află în străinătate, prin Ministerul Afacerilor Externe; alți cetățeni români, aflați în străinătate în interes de serviciu, inclusiv membrii familiilor care îi însoțesc, prin organele centrale care i‑au trimis sau în subordinea cărora se află unitatea care i‑a trimis în străinătate;
13. persoanele care se află în străinătate, altele decât cele prevăzute la pct. 12, dacă au domiciliul sau reședința cunoscută, printr‑o citație scrisă trimisă cu scrisoare recomandată cu conținut declarat și confirmare de primire, recipisa de predare a scrisorii la poșta română, în cuprinsul căreia vor fi menționate actele ce se expediază, ținând loc de dovadă a îndeplinirii procedurii, dacă prin tratate sau convenții internaționale la care este parte România ori prin acte normative speciale nu se prevede altfel. Dacă domiciliul sau reședința celor aflați în străinătate nu este cunoscut/cunoscută, citarea se face potrivit art. 167. În toate cazurile, dacă cei aflați în străinătate au mandatar cunoscut în țară, va fi citat numai acesta din urmă;
14. cei cu domiciliul sau reședința necunoscută, potrivit art. 167;
15. moștenitorii, până la intervenirea lor în proces, printr‑un curator special numit de instanță, la domiciliul acestuia.
(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) pct. 1 și 2, statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, unitățile administrativ‑teritoriale, precum și celelalte persoane juridice de drept public își pot alege un sediu procesual la care vor fi comunicate toate actele de procedură.
• VECHIUL CPC: art. 87.
Persoanele care se află în străinătate, citate potrivit art. 155 alin. (1) pct. 12 și 13, pentru primul termen de judecată, vor fi înștiințate prin citație că au obligația de a‑și alege un domiciliu în România unde urmează să li se facă toate comunicările privind procesul. În cazul în care acestea nu se conformează, comunicările li se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poșta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menționate actele ce se expediază, ținând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.
• VECHIUL CPC: art. 1141.
(1) Citația va cuprinde:
a) denumirea instanței, sediul ei și, când este cazul, alt loc decât sediul instanței unde urmează să se desfășoare judecarea procesului;
b) data emiterii citației;
c) numărul dosarului;
d) anul, luna, ziua și ora înfățișării;
e) numele și prenumele sau denumirea, după caz, ale/a celui citat, precum și locul unde se citează;
f) calitatea celui citat;
g) numele și prenumele sau denumirea, după caz, ale/a părții potrivnice și obiectul cererii;
h) indicarea, dacă este cazul, a taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar datorate de cel citat;
i) mențiunea că, prin înmânarea citației, sub semnătură de primire, personal ori prin reprezentant legal sau convențional ori prin funcționarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenței pentru un termen de judecată, cel citat este considerat că are în cunoștință și termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citația i‑a fost înmânată;
j) alte mențiuni prevăzute de lege sau stabilite de instanță;
k) ștampila instanței și semnătura grefierului.
(2) În citație se menționează, când este cazul, orice date necesare pentru stabilirea adresei celui citat, precum și dacă citarea se face cu chemarea la interogatoriu sau dacă cel citat este obligat să prezinte anumite înscrisuri ori dacă i se comunică odată cu citația alte acte de procedură. În cazurile în care întâmpinarea nu este obligatorie, în citație se va menționa obligația pârâtului de a‑și pregăti apărarea pentru primul termen de judecată, propunând probele de care înțelege să se folosească, sub sancțiunea prevăzută de lege, care va fi indicată expres.
(3) Cerințele de la alin. (1) lit. a), c), d), e) și k) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.
• VECHIUL CPC: art. 88.
(1) În caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea mențiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 155 sau 156.
(2) Partea poate alege ca toate actele de procedură să îi fie comunicate la căsuța poștală.
• VECHIUL CPC: art. 93.
Citația și celelalte acte de procedură, sub sancțiunea nulității, vor fi înmânate părții cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată. În cazuri urgente sau atunci când legea prevede în mod expres, judecătorul poate dispune scurtarea termenului de înmânare a citației ori actului de procedură, despre aceasta făcându‑se mențiune în citație sau în actul de procedură.
• VECHIUL CPC: art. 89 alin. (1).
(1) Dacă partea prezentă în instanță, personal sau prin reprezentant, nu a primit citația sau a primit‑o într‑un termen mai scurt decât cel prevăzut la art. 159 ori există o altă cauză de nulitate privind citația sau procedura de înmânare a acesteia, procesul se amână, la cererea părții interesate.
(2) Orice neregularitate cu privire la citare nu va mai fi luată în considerare în cazul în care, potrivit alin. (1), nu s‑a cerut amânarea procesului, precum și în cazul în care partea lipsă la termenul la care s‑a produs neregularitatea nu a invocat‑o la termenul următor producerii ei, dacă la acest termen ea a fost prezentă sau legal citată.
(3) În lipsa părții nelegal citate, neregularitatea privind procedura de citare a acesteia poate fi invocată și de celelalte părți ori din oficiu, însă numai la termenul la care ea s‑a produs.
• VECHIUL CPC: art. 89 alin. (2).
(1) Înmânarea citației și a tuturor actelor de procedură se face personal celui citat, la locul citării stabilit potrivit art. 155
alin. (1) pct. 6.
(2) Înmânarea se poate face oriunde se află cel citat.
(3) Pentru cei care locuiesc în hotel sau cămin, citația se predă, în lipsa lor, administratorului hotelului ori așezământului, iar, în lipsa acestuia, portarului ori celui care în mod obișnuit îl înlocuiește.
(4) Pentru cei care se găsesc sub arme, citația se înmânează la unitatea din care fac parte.
(5) Celor care alcătuiesc echipajul unei nave maritime sau fluviale, în lipsa unui domiciliu cunoscut, înmânarea se face la căpitănia portului unde se găsește înregistrată nava.
(6) Pentru deținuți, înmânarea se face la administrația închisorii.
(7) Pentru bolnavii aflați în spitale, sanatorii sau alte asemenea așezăminte de asistență medicală ori socială, înmânarea se face la administrația acestora.
• VECHIUL CPC: art. 90.
(1) Înmânarea citațiilor și a tuturor actelor de procedură în cazurile prevăzute la art. 155 alin. (1) pct. 1‑5 și pct. 12 sau atunci când actul urmează să fie înmânat unui avocat, notar public ori executor judecătoresc se poate face funcționarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenței, care va semna dovada. În lipsa acestora, înmânarea citației sau a actelor de procedură se va face administratorului clădirii, iar, în lipsă, paznicului sau agentului de pază, care va semna procesul‑verbal întocmit în acest scop de către agent, după ce acesta din urmă a certificat în prealabil identitatea și calitatea sa.
(2) În cazurile prevăzute la art. 161 alin. (4)‑(7), unitatea unde se află cel citat îi va înmâna de îndată acestuia citația ori, după caz, actul de procedură comunicat sub luare de dovadă, certificându‑i semnătura sau arătând motivul pentru care nu s‑a putut obține semnătura lui. În acest din urmă caz se va proceda potrivit alin. (1). Dovada se va preda agentului ori va fi trimisă direct instanței, dacă înmânarea citației nu s‑a putut face de îndată.
• VECHIUL CPC: art. 91.
(1) Comunicarea citației se va face persoanei în drept să o primească, care va semna dovada de înmânare certificată de agentul însărcinat cu înmânarea.
(2) Dacă destinatarul primește citația, dar refuză să semneze dovada de înmânare ori, din motive întemeiate, nu o poate semna, agentul va întocmi un proces‑verbal în care va arăta aceste împrejurări.
(3) Dacă destinatarul refuză să primească citația, agentul o va depune în cutia poștală. În lipsa cutiei poștale, va afișa pe ușa locuinței destinatarului o înștiințare care trebuie să cuprindă:
a) anul, luna, ziua și ora când depunerea sau, după caz, afișarea a fost făcută;
b) numele și prenumele celui care a făcut depunerea sau, după caz, afișarea și funcția acestuia;
c) numele, prenumele și domiciliul sau, după caz, reședința, respectiv sediul celui înștiințat;
d) numărul dosarului în legătură cu care se face înștiințarea și denumirea instanței pe rolul căreia se află dosarul, cu indicarea sediului acesteia;
e) arătarea actelor de procedură despre a căror comunicare este vorba;
f) mențiunea că după o zi, dar nu mai târziu de 7 zile de la afișarea înștiințării ori, când există urgență, nu mai târziu de 3 zile, destinatarul este în drept să se prezinte la sediul instanței de judecată pentru a i se comunica citația. Când domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul acestuia nu se află în localitatea unde instanța de judecată își are sediul, înștiințarea va cuprinde mențiunea că pentru a i se comunica citația destinatarul este în drept să se prezinte la sediul primăriei în a cărei rază teritorială locuiește sau își are sediul;
g) mențiunea că, în cazul în care, fără motive temeinice, destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citației în interiorul termenului de 7 zile sau, după caz, al termenului de 3 zile prevăzut la lit. f), citația se consideră comunicată la împlinirea acestui termen;
h) semnătura celui care a depus sau afișat înștiințarea.
(4) Mențiunile de la alin. (3) lit. c)‑g) se completează de către grefa instanței. Termenele prevăzute la alin. (3) lit. f) și g) se calculează zi cu zi.
(5) Despre împrejurările arătate la alin. (3) agentul va întocmi un proces‑verbal, care va cuprinde mențiunile arătate la art. 164, acesta făcând dovada până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l‑a încheiat.
(6) Dacă destinatarul nu este găsit la domiciliu ori reședință sau, după caz, sediu, agentul îi va înmâna citația unei persoane majore din familie sau, în lipsă, oricărei alte persoane majore care locuiește cu destinatarul ori care, în mod obișnuit, îi primește corespondența.
(7) Când destinatarul locuiește într‑un hotel sau într‑o clădire compusă din mai multe apartamente și nu este găsit la această locuință a sa, agentul îi va comunica citația administratorului, portarului sau celui care, în mod obișnuit, îl înlocuiește. În aceste cazuri, persoana care primește citația va semna dovada de primire, agentul certificându‑i identitatea și semnătura și încheind un proces‑verbal cu privire la aceste împrejurări. Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(8) În cazul în care lipsesc persoanele prevăzute la alin. (6) și (7), precum și atunci când acestea, deși prezente, refuză să primească actul, sunt aplicabile dispozițiile alin. (3)‑(5).
(9) În cazurile prevăzute la alin. (3) și (8), agentul are obligația ca, în termen de cel mult 24 de ore de la depunerea sau afișarea înștiințării, să depună citația, precum și procesul‑verbal prevăzut la alin. (5), la sediul instanței de judecată care a emis citația ori, după caz, la cel al primăriei în raza căreia destinatarul locuiește sau își are sediul, urmând ca acestea să comunice citația.
(10) Când părții sau reprezentantului ei i s‑a înmânat citația de către funcționarul anume desemnat în cadrul primăriei, acesta are obligația ca, în termen de cel mult 24 de ore de la înmânare, să înainteze instanței de judecată dovada de înmânare prevăzută la alin. (1), precum și procesul‑verbal prevăzut la alin. (5).
(11) Când termenul prevăzut la alin. (3) lit. f) s‑a împlinit fără ca partea sau un reprezentant al ei să se prezinte la primărie pentru a i se înmâna citația, funcționarul anume însărcinat din cadrul primăriei va înainta instanței de judecată, de îndată, citația ce trebuia comunicată, precum și procesul‑verbal prevăzut la alin. (5).
(12) Dispozițiile prezentului articol se aplică și la comunicarea sau notificarea oricărui alt act de procedură.
• VECHIUL CPC: art. 92.
•CEDO. A se vedea CEDO‑37576/05 (sub art. 6 NCPC).
(1) Dovada de înmânare a citației sau a altui act de procedură ori, după caz, procesul‑verbal va cuprinde:
a) anul, luna, ziua și ora când dovada a fost luată sau procesul‑verbal a fost întocmit;
b) numele, prenumele și funcția agentului, precum și, dacă este cazul, ale funcționarului de la primărie;
c) numele și prenumele sau denumirea, după caz, și domiciliul ori sediul destinatarului, cu arătarea numărului etajului, apartamentului sau camerei, dacă cel citat locuiește într‑o clădire cu mai multe etaje ori apartamente sau în hotel, precum și dacă actul de procedură a fost înmânat la locuința sa, depus în cutia poștală ori afișat pe ușa locuinței. Dacă actul de procedură a fost înmânat în alt loc, se va face mențiune despre aceasta;
d) numele, prenumele și calitatea celui căruia i s‑a făcut înmânarea, în cazul în care actul de procedură a fost înmânat altei persoane decât destinatarului;
e) denumirea instanței de la care emană citația ori alt act de procedură și numărul dosarului;
f) semnătura celui care a primit citația sau alt act de procedură, precum și semnătura agentului sau, după caz, funcționarului de la primărie care o certifică, iar în cazul în care se întocmește proces‑verbal, semnătura agentului, respectiv a funcționarului primăriei.
(2) Procesul‑verbal va cuprinde, de asemenea, și arătarea motivelor pentru care a fost întocmit.
(3) Cerințele de la alin. (1) lit. a), c), d), e) și f) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.
(4) Mențiunile din procesul‑verbal privitoare la faptele constatate personal de cel care l‑a întocmit nu pot fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals.
• VECHIUL CPC: art. 100.
1. la data semnării dovezii de înmânare ori, după caz, a încheierii procesului‑verbal prevăzut la art. 164, indiferent dacă partea a primit sau nu citația ori alt act de procedură personal;
2. în cazul citării ori comunicării altui act de procedură efectuate prin poștă sau curierat rapid, potrivit art. 154 alin. (4) și (5), procedura se socotește îndeplinită la data semnării de către parte a confirmării de primire ori a consemnării, potrivit art. 163, de către funcționarul poștal sau de către curier a refuzului acesteia de a primi corespondența;
3. în cazul citării sau comunicării altui act de procedură efectuate potrivit art. 154 alin. (6), procedura se socotește îndeplinită la data arătată pe copia imprimată a confirmării expedierii, certificată de grefierul care a făcut transmisiunea.
Când comunicarea actelor de procedură nu se poate face deoarece imobilul a fost demolat, a devenit nelocuibil sau de neîntrebuințat ori destinatarul actului nu mai locuiește în imobilul respectiv sau atunci când comunicarea nu poate fi făcută din alte motive asemănătoare, agentul va raporta cazul grefei instanței spre a înștiința din timp partea care a cerut comunicarea despre această împrejurare și a‑i pune în vedere să facă demersuri pentru a obține noua adresă unde urmează a se face comunicarea.
• VECHIUL CPC: art. 94.
(1) Când reclamantul învederează, motivat, că, deși a făcut tot ce i‑a stat în putință, nu a reușit să afle domiciliul pârâtului sau un alt loc unde ar putea fi citat potrivit legii, instanța va putea încuviința citarea acestuia prin publicitate.
(2) Citarea prin publicitate se face afișându‑se citația la ușa instanței, pe portalul instanței de judecată competente și la ultimul domiciliu cunoscut al celui citat. În cazurile în care apreciază că este necesar, instanța va dispune și publicarea citației în Monitorul Oficial al României sau într‑un ziar central de largă răspândire.
(3) Odată cu încuviințarea citării prin publicitate, instanța va numi un curator dintre avocații baroului, potrivit art. 58, care va fi citat la dezbateri pentru reprezentarea intereselor pârâtului.
(4) Procedura se socotește îndeplinită în a 15‑a zi de la publicarea citației, potrivit dispozițiilor alin. (2).
(5) Dacă cel citat se înfățișează și dovedește că a fost citat prin publicitate cu rea‑credință, toate actele de procedură ce au urmat încuviințării acestei citări vor fi anulate, iar reclamantul care a cerut citarea prin publicitate va fi sancționat potrivit dispozițiilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. c).
• VECHIUL CPC: art. 95.
•JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 1589/2015 (www.scj.ro): „nu este suficient ca reclamantul doar să afirme, ci el trebuie să dovedească că a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a afla domiciliul pârâților, astfel cum rezultă din corelarea art. 95 alin. (1) CPC [art. 167 alin. (1) NCPC] cu art. 1.169 CC [art. 249 NCPC], potrivit căruia cel care face o propunere înaintea justiției trebuie să o dovedească”.
Când legea sau instanța dispune ca citarea părților sau comunicarea anumitor acte de procedură să se facă prin afișare, această afișare se va face la instanță de către grefier, iar în afara instanței, de agenții însărcinați cu comunicarea actelor de procedură, încheindu‑se un proces‑verbal, potrivit art. 164, ce se va depune la dosar.
După sesizarea instanței, dacă părțile au avocat sau consilier juridic, cererile, întâmpinările ori alte acte se pot comunica direct între aceștia. În acest caz, cel care primește cererea va atesta primirea pe însuși exemplarul care urmează a fi depus la instanță sau, după caz, prin orice alte mijloace care asigură îndeplinirea acestei proceduri.
• VECHIUL CPC: art. 861.
(1) Partea prezentă în instanță personal, prin avocat sau prin alt reprezentant este obligată să primească actele de procedură și orice înscris folosit în proces, care i se comunică în ședință. Dacă se refuză primirea, actele și înscrisurile se consideră comunicate prin depunerea lor la dosar, de unde, la cerere, partea le poate primi sub semnătură.
(2) Partea are dreptul să ridice și între termene, sub semnătură, actele de procedură și înscrisurile prevăzute la alin. (1).
• VECHIUL CPC: art. 96.
Când comunicarea actelor de procedură se face prin agenți procedurali, ei nu vor putea instrumenta decât în zilele lucrătoare între orele 7,00‑20,00, iar în cazuri urgente, și în zilele nelucrătoare sau de sărbători legale, dar numai cu încuviințarea președintelui instanței.
• VECHIUL CPC: art. 97.
Dacă în cursul procesului una dintre părți și‑a schimbat locul unde a fost citată, ea este obligată să încunoștințeze instanța, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare, precum și partea adversă prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu cererea prin care se înștiințează instanța despre schimbarea locului citării. În cazul în care partea nu face această încunoștințare, procedura de citare pentru aceeași instanță este valabil îndeplinită la vechiul loc de citare.
• VECHIUL CPC: art. 98.
Citarea martorilor, experților, traducătorilor, interpreților ori a altor participanți în proces, precum și, când este cazul, comunicarea actelor de procedură adresate acestora sunt supuse dispozițiilor prezentului capitol, care se aplică în mod corespunzător.
(1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă.
(2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr‑o normă care ocrotește un interes public.
(3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr‑o normă care ocrotește un interes privat.
(1) Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s‑a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia.
(2) În cazul nulităților expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară.
• VECHIUL CPC: art. 105 alin. (2).
•JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 681/2015 (www.scj.ro): „În litigiul de față (…), părțile nu s-au exprimat deloc asupra excepțiilor procesuale, nepuse în dezbaterea lor contradictorie. Prin urmare, instanța de apel a apreciat în mod corect faptul că au fost nesocotite principii procesuale fundamentale, respectiv principiul contradictorialității și al dreptului la apărare. Or, încălcarea unor principii fundamentale este de natură să producă părții ocrotite prin instituirea lor, o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură săvârșit în aceste condiții”.
CEDO. A se vedea CEDO–5666/04 și 14464/05, CEDO–37576/05 (sub art. 6 NCPC).
Nulitatea nu este condiționată de existența unei vătămări în cazul încălcării dispozițiilor legale referitoare la:
1. capacitatea procesuală;
2. reprezentarea procesuală;
3. competența instanței;
4. compunerea sau constituirea instanței;
5. publicitatea ședinței de judecată;
6. alte cerințe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel.
• VECHIUL CPC: art. 105 alin. (1).
(1) Ori de câte ori este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului, judecătorul va dispune îndreptarea neregularităților actului de procedură.
(2) Cu toate acestea, nulitatea nu poate fi acoperită dacă a intervenit decăderea ori o altă sancțiune procedurală sau dacă se produce ori subzistă o vătămare.
(3) Actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunțării asupra excepției de nulitate a dispărut cauza acesteia.
• VECHIUL CPC: art. 106 alin. (2).
(1) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte din proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în orice stare a judecății cauzei, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă.
(3) Dacă legea nu prevede altfel, nulitatea relativă trebuie invocată:
a) pentru neregularitățile săvârșite până la începerea judecății, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată;
b) pentru neregularitățile săvârșite în cursul judecății, la termenul la care s‑a săvârșit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor și înainte de a pune concluzii pe fond.
(4) Partea interesată poate renunța, expres sau tacit, la dreptul de a invoca nulitatea relativă.
(5) Toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate deodată, sub sancțiunea decăderii părții din dreptul de a le mai invoca.
• VECHIUL CPC: art. 108.
(1) Actul de procedură nul sau anulabil este desființat, în tot sau în parte, de la data îndeplinirii lui.
(2) Dacă este cazul, instanța dispune refacerea actului de procedură, cu respectarea tuturor condițiilor de validitate.
(3) Desființarea unui act de procedură atrage și desființarea actelor de procedură următoare, dacă acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare.
(4) Nulitatea unui act de procedură nu împiedică faptul ca acesta să producă alte efecte juridice decât cele care decurg din natura lui proprie.
• VECHIUL CPC: art. 106.
•JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 943/2015 (www.scj.ro): „Nulitatea încheierii pronunțate asupra cererii de recuzare atrage și nulitatea deciziei pronunțate asupra apelului, raportat la dispozițiile art. 106 alin. (1) CPC [art. 179 alin. (3) NCPC], în conformitate cu care anularea unui act de procedură atrage și nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare”.
•LPA. Art. 6. Termenele procedurale prevăzute de legile speciale, aflate în curs la data intrării în vigoare a NCPC, rămân supuse legii în vigoare la data la care au început să curgă.
(1) Termenele procedurale sunt stabilite de lege ori de instanță și reprezintă intervalul de timp în care poate fi îndeplinit un act de procedură sau în care este interzis să se îndeplinească un act de procedură.
(2) În cazurile prevăzute de lege, termenul este reprezentat de data la care se îndeplinește un anumit act de procedură.
(3) În cazurile în care legea nu stabilește ea însăși termenele pentru îndeplinirea unor acte de procedură, fixarea lor se face de instanță. La fixarea termenului, aceasta va ține seama și de natura urgentă a procesului.
(1) Termenele, în afară de cazul în care legea dispune altfel, se calculează după cum urmează:
1. când termenul se socotește pe ore, acesta începe să curgă de la ora zero a zilei următoare;
2. când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește;
3. când termenul se socotește pe săptămâni, luni sau ani, el se împlinește în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an. Dacă ultima lună nu are zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlinește în ultima zi a acestei luni.
(2) Când ultima zi a unui termen cade într‑o zi nelucrătoare, termenul se prelungește până în prima zi lucrătoare care urmează.
• VECHIUL CPC: art. 101.
(1) Termenul care se socotește pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlinește la ora 24,00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură.
(2) Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanță sau într‑un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispozițiile art. 183 fiind aplicabile.
(1) Actul de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen.
(2) Actul depus de partea interesată înăuntrul termenului prevăzut de lege la unitatea militară ori la administrația locului de deținere unde se află această parte este, de asemenea, considerat ca făcut în termen.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), recipisa oficiului poștal, precum și înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administrația locului de deținere, pe actul depus, servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată.
• VECHIUL CPC: art. 104.
(1) Termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel.
(2) Se consideră că actul a fost comunicat părții și în cazul în care aceasta a primit sub semnătură copie de pe act, precum și în cazul în care ea a cerut comunicarea actului unei alte părți.
(3) Termenul procedural nu începe să curgă, iar dacă a început să curgă mai înainte, se întrerupe față de cel lipsit de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, cât timp nu a fost desemnată o persoană care, după caz, să îl reprezinte sau să îl asiste.
(4) Termenul procedural se întrerupe și un nou termen începe să curgă de la data noii comunicări în următoarele cazuri:
1. când a intervenit moartea uneia dintre părți; în acest caz, se face din nou o singură comunicare la ultimul domiciliu al părții decedate, pe numele moștenirii, fără să se arate numele și calitatea fiecărui moștenitor;
2. când a intervenit moartea reprezentantului părții; în acest caz, se face din nou o singură comunicare părții.
• VECHIUL CPC: art. 102.
(1) Când un drept procesual trebuie exercitat într‑un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.
(2) În cazul în care legea oprește îndeplinirea unui act de procedură înăuntrul unui termen, actul făcut înaintea împlinirii termenului poate fi anulat la cererea celui interesat.
• VECHIUL CPC: art. 103 alin. (1).
(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.
(2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.
(3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen.
• VECHIUL CPC: art. 103 alin. (2).
• DISPOZIȚII CONEXE. A se vedea art. 9 lit. c) O.U.G. nr. 80/2013.
(1) Dacă legea nu prevede altfel, instanța, potrivit dispozițiilor prezentului articol, va putea sancționa următoarele fapte săvârșite în legătură cu procesul, astfel:
1. cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei:
a) introducerea, cu rea‑credință, a unor cereri principale, accesorii, adiționale sau incidentale, precum și pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice;
b) formularea, cu rea‑credință, a unei cereri de recuzare sau de strămutare;
c) obținerea, cu rea‑credință, a citării prin publicitate a oricărei părți;
d) obținerea, cu rea‑credință, de către reclamantul căruia i s‑a respins cererea a unor măsuri asigurătorii prin care pârâtul a fost păgubit;
e) contestarea, cu rea‑credință, de către autorul ei a scrierii sau semnăturii unui înscris ori a autenticității unei înregistrări audio sau video;
f) refuzul părții de a se prezenta la ședința de informare cu privire la avantajele medierii, în situațiile în care a acceptat, potrivit legii;
2. cu amendă judiciară de la 50 lei la 700 lei:
a) neprezentarea martorului legal citat sau refuzul acestuia de a depune mărturie când este prezent în instanță, în afară de cazul în care acesta este minor;
b) neaducerea, la termenul fixat de instanță, a martorului încuviințat, de către partea care, din motive imputabile, nu și‑a îndeplinit această obligație;
c) neprezentarea avocatului, care nu și‑a asigurat substituirea sa de către un alt avocat, a reprezentantului sau a celui care asistă partea ori nerespectarea de către aceștia a îndatoririlor stabilite de lege sau de către instanță, dacă în acest mod s‑a cauzat amânarea judecării procesului;
d) refuzul expertului de a primi lucrarea sau nedepunerea lucrării în mod nejustificat la termenul fixat ori refuzul de a da lămuririle cerute;
e) neluarea de către conducătorul unității în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, precum și împiedicarea de către orice persoană a efectuării expertizei în condițiile legii;
f) neprezentarea unui înscris sau a unui bun de către cel care îl deține, la termenul fixat în acest scop de instanță;
g) refuzul sau omisiunea unei autorități ori a altei persoane de a comunica, din motive imputabile ei, la cererea instanței și la termenul fixat în acest scop, datele care rezultă din actele și evidențele ei;
h) cauzarea amânării judecării sau executării silite de către cel însărcinat cu îndeplinirea actelor de procedură;
i) împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuțiilor ce revin judecătorilor, experților desemnați de instanță în condițiile legii, agenților procedurali, precum și altor salariați ai instanței.
(2) Amenda nu se va aplica persoanelor la care se referă alin. (1) pct. 2, dacă motive temeinice le‑au împiedicat să aducă la îndeplinire obligațiile ce le revin.
• VECHIUL CPC: art. 1081.
(1) Nerespectarea de către oricare dintre părți sau de către alte persoane a măsurilor luate de către instanță pentru asigurarea ordinii și solemnității ședinței de judecată se sancționează cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei.
(2) Nerespectarea de către orice persoană a dispozițiilor privind desfășurarea normală a executării silite se sancționează de către președintele instanței de executare, la cererea executorului, cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei.
• VECHIUL CPC: art. 1082.
Cel care, cu intenție sau din culpă, a pricinuit amânarea judecării sau a executării silite, prin una dintre faptele prevăzute la art. 187 sau 188, la cererea părții interesate, va putea fi obligat de către instanța de judecată ori, după caz, de către președintele instanței de executare la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral cauzat prin amânare.
• VECHIUL CPC: art. 1083.
Abaterea săvârșită, amenda și despăgubirea se stabilesc de către instanța în fața căreia s‑a săvârșit fapta sau, după caz, de către președintele instanței de executare, prin încheiere executorie, care se comunică celui obligat, dacă măsura a fost luată în lipsa acestuia. Atunci când fapta constă în formularea unei cereri cu rea‑credință, amenda și despăgubirea pot fi stabilite fie de instanța în fața căreia cererea a fost formulată, fie de către instanța care a soluționat‑o, atunci când acestea sunt diferite.
• VECHIUL CPC: art. 1084.
•DISPOZIȚII CONEXE. A se vedea art. 9 lit. e) O.U.G. nr. 80/2013.
(1) Împotriva încheierii prevăzute la art. 190, cel obligat la amendă sau despăgubire va putea face numai cerere de reexaminare, solicitând, motivat, să se revină asupra amenzii ori despăgubirii sau să se dispună reducerea acesteia.
(2) Cererea se face în termen de 15 zile, după caz, de la data la care a fost luată măsura sau de la data comunicării încheierii.
(3) În toate cazurile, cererea se soluționează, cu citarea părților, prin încheiere, dată în camera de consiliu, de către un alt complet decât cel care a stabilit amenda sau despăgubirea.
(4) Încheierea prevăzută la alin. (3) este definitivă.
• VECHIUL CPC: art. 1085.
• DISPOZIȚII CONEXE. A se vedea art. 9 lit. e) O.U.G. nr. 80/2013.
(1) Pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, orice persoană se poate adresa justiției prin sesizarea instanței competente cu o cerere de chemare în judecată. În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței poate fi făcută și de alte persoane sau organe.
(2) Procesul începe prin înregistrarea cererii la instanță, în condițiile legii.
(3) Cel care formulează cererea de chemare în judecată se numește reclamant, iar cel chemat în judecată se numește pârât.
• VECHIUL CPC: art. 109 alin. (1).
(1) Sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată.
(2) Neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii.
(3) La sesizarea instanței cu dezbaterea procedurii succesorale, reclamantul va depune o încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidențelor succesorale prevăzute de Codul civil. În acest caz, neîndeplinirea procedurii prealabile va fi invocată de către instanță, din oficiu, sau de către pârât.
• VECHIUL CPC: art. 109 alin. (2)-(4).
Cererea de chemare în judecată va cuprinde:
a) numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoane juridice, denumirea și sediul lor. De asemenea, cererea va cuprinde și codul numeric personal sau, după caz, codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar ale reclamantului, precum și ale pârâtului, dacă părțile posedă ori li s‑au atribuit aceste elemente de identificare potrivit legii, în măsura în care acestea sunt cunoscute de reclamant. Dispozițiile art. 148 alin. (1) teza a II‑a sunt aplicabile. Dacă reclamantul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;
b) numele, prenumele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia și sediul profesional. Dispozițiile
148 alin. (1) teza a II‑a sunt aplicabile în mod corespunzător. Dovada calității de reprezentant, în forma prevăzută la art. 151, se va alătura cererii;
c) obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani, precum și modul de calcul prin care s‑a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare. Pentru imobile se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 104. Pentru identificarea imobilelor se vor arăta localitatea și județul, strada și numărul, iar în lipsă, vecinătățile, etajul și apartamentul, precum și, când imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de carte funciară și numărul cadastral sau topografic, după caz. La cererea de chemare în judecată se va anexa extrasul de carte funciară, cu arătarea titularului înscris în cartea funciară, eliberat de biroul de cadastru și publicitate imobiliară în raza căruia este situat imobilul, iar în cazul în care imobilul nu este înscris în cartea funciară, se va anexa un certificat emis de același birou, care atestă acest fapt;
d) arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea;
e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispozițiile art. 150. Când reclamantul dorește să își dovedească cererea sau vreunul dintre capetele acesteia prin interogatoriul pârâtului, va cere înfățișarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este o persoană fizică. În cazurile în care legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta va fi atașat cererii de chemare în judecată. Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele și adresa martorilor, dispozițiile art. 148 alin. (1) teza a II‑a fiind apli-cabile în mod corespunzător;
f) semnătura.
• VECHIUL CPC: art. 112.
Cererea de chemare în judecată se va face în numărul de exemplare stabilit la art. 149 alin. (1).
• VECHIUL CPC: art. 113.
(1) Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele și prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părți, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părții sau a reprezentantului acesteia este nulă. Dispozițiile art. 200 sunt aplicabile.
(2) Cu toate acestea, lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecății în fața primei instanțe. Dacă se invocă lipsa de semnătură, reclamantul care lipsește la acel termen va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor, fiind înștiințat în acest sens prin citație. În cazul în care reclamantul este prezent în instanță, acesta va semna chiar în ședința în care a fost invocată nulitatea.
(3) Orice altă neregularitate în legătură cu semnarea cererii de chemare în judecată va fi îndreptată de reclamant în condițiile prevăzute la alin. (2).
• VECHIUL CPC: art. 133.
În cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se atașează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condițiile legii.
Prin aceeași cerere de chemare în judecată, reclamantul poate formula mai multe capete principale de cerere împotriva aceleiași persoane, în condițiile art. 99 alin. (2).
(1) Cererea de chemare în judecată, depusă personal sau prin reprezentant, sosită prin poștă, curier, fax sau scanată și transmisă prin poștă electronică ori prin înscris în formă electronică, se înregistrează și primește dată certă prin aplicarea ștampilei de intrare.
(2) După înregistrare, cererea și înscrisurile care o însoțesc, la care sunt atașate, când este cazul, dovezile privind modul în care acestea au fost transmise către instanță, se predau președintelui instanței sau persoanei desemnate de acesta, care va lua de îndată măsuri în vederea stabilirii în mod aleatoriu a completului de judecată, potrivit legii.
(1) Completul căruia i s‑a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată este de competența sa și dacă aceasta îndeplinește cerințele prevăzute la art. 194‑197.
(2) În cazul în care cauza nu este de competența sa, completul căruia i‑a fost repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părților, trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secției specializate competente din cadrul instanței sesizate. Dispozițiile privitoare la necompetență și conflictele de competență se aplică prin asemănare.
(3) Când cererea nu îndeplinește cerințele prevăzute la art. 194‑197, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu mențiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancțiunea anulării cererii. Se exceptează de la această sancțiune obligația de a se desemna un reprezentant comun, caz în care sunt aplicabile dispozițiile art. 202 alin. (3).
(4) Dacă obligațiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (3), prin încheiere, dată în camera de consiliu, se dispune anularea cererii.
(5) Împotriva încheierii de anulare, reclamantul va putea face numai cerere de reexaminare, solicitând motivat să se revină asupra măsurii anulării.
(6) Cererea de reexaminare se face în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii.
(7) Cererea se soluționează prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea reclamantului, de către un alt complet al instanței respective, desemnat prin repartizare aleatorie, care va putea reveni asupra măsurii anulării dacă aceasta a fost dispusă eronat sau dacă neregularitățile au fost înlăturate în termenul acordat potrivit alin. (3).
(8) În caz de admitere, cauza se retrimite completului inițial învestit.
• VECHIUL CPC: art. 114 alin. (1)-(4).
•LPA. Art. 121. Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile art. 200 NCPC privind verificarea cererii și regularizarea acesteia nu se aplică în cazul incidentelor procedurale și nici în procedurile speciale care nu sunt compatibile cu aceste dispoziții.
•DISPOZIȚII CONEXE. A se vedea art. 9 lit. f), art. 33 alin. (2) O.U.G. nr. 80/2013.
(1) Judecătorul, de îndată ce constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, dispune, prin rezoluție, comunicarea acesteia către pârât, punându‑i‑se în vedere că are obligația de a depune întâmpinare, sub sancțiunea prevăzută de lege, care va fi indicată expres, în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, în condițiile art. 165.
(2) Întâmpinarea se comunică de îndată reclamantului, care este obligat să depună răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare. Pârâtul va lua cunoștință de răspunsul la întâmpinare de la dosarul cauzei.
(3) În termen de 3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare, judecătorul fixează prin rezoluție primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluției, dispunând citarea părților.
(4) În cazul în care pârâtul nu a depus întâmpinare în termenul prevăzut la alin. (1) sau, după caz, reclamantul nu a comunicat răspuns la întâmpinare în termenul prevăzut la
alin. (2), la data expirării termenului corespunzător, judecătorul fixează prin rezoluție primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluției, dispunând citarea părților.
(5) În procesele urgente, termenele prevăzute la alin. (1)‑(4) pot fi reduse de judecător în funcție de circumstanțele cauzei.
(6) În cazul în care pârâtul domiciliază în străinătate, judecătorul va fixa un termen mai îndelungat, rezonabil, în raport cu împrejurările cauzei. Citarea se va face cu respectarea dispozițiilor art. 156.
• VECHIUL CPC: art. 1141 alin. (1)-(4).
(1) În procesele în care, în condițiile art. 59, sunt mai mulți reclamanți sau pârâți, judecătorul, ținând cont de numărul foarte mare al acestora, de necesitatea de a se asigura desfășurarea normală a activității de judecată, cu respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, va putea dispune, prin rezoluție, reprezentarea lor prin mandatar și îndeplinirea procedurii de comunicare a actelor de procedură numai pe numele mandatarului, la domiciliul sau sediul acestuia.
(2) Reprezentarea se va face, după caz, prin unul sau mai mulți mandatari, persoane fizice ori persoane juridice, cu respectarea dispozițiilor privind reprezentarea judiciară.
(3) Dovada mandatului va fi depusă de către reclamanți în termenul prevăzut la art. 200 alin. (3), iar de către pârâți, odată cu întâmpinarea. Dacă părțile nu își aleg un mandatar sau nu se înțeleg asupra persoanei mandatarului, judecătorul va numi, prin încheiere, un curator special, în condițiile art. 58 alin. (3), care va asigura reprezentarea reclamanților sau, după caz, a pârâților și căruia i se vor comunica actele de procedură. Măsura numirii curatorului se comunică părților, care vor suporta cheltuielile privind remunerarea acestuia.
• VECHIUL CPC: art. 114 alin. (5).
(1) Judecătorul, sub rezerva dezbaterii la primul termen de judecată, dacă s‑a solicitat prin cererea de chemare în judecată, va putea dispune citarea pârâtului la interogatoriu, alte măsuri pentru administrarea probelor, precum și orice alte măsuri necesare pentru desfășurarea procesului potrivit legii.
(2) În condițiile legii se vor putea încuviința, prin încheiere executorie, măsuri asigurătorii, precum și măsuri pentru asigurarea probelor.
• VECHIUL CPC: art. 1141 alin. (5)-(6).
(1) Reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancțiunea decăderii, va fi depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei.
(2) Cu toate acestea, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță când:
1. se îndreaptă greșelile materiale din cuprinsul cererii;
2. reclamantul mărește sau micșorează cuantumul obiectului cererii;
3. se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului;
4. se înlocuiește o cerere în constatare printr‑o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă.
(3) Modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților.
• VECHIUL CPC: art. 132.
•CEDO. A se vedea CEDO‑5666/04 și 14464/05 (sub art. 6 NCPC).
(1) Întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul se apără, în fapt și în drept, față de cererea de chemare în judecată.
(2) Întâmpinarea va cuprinde:
a) numele și prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reședința pârâtului ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul, precum și, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, dacă reclamantul nu le‑a menționat în cererea de chemare în judecată. Dispozițiile art. 148 alin. (1) teza a II‑a sunt aplicabile în mod corespunzător. Dacă pârâtul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;
b) excepțiile procesuale pe care pârâtul le invocă față de cererea reclamantului;
c) răspunsul la toate pretențiile și motivele de fapt și de drept ale cererii;
d) dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt din cerere, dispozițiile art. 194
e) fiind aplicabile în mod corespunzător;
e) semnătura.
• VECHIUL CPC: art. 115.
(1) Întâmpinarea se comunică reclamantului, dacă legea nu prevede altfel.
(2) La întâmpinare se va alătura același număr de copii certificate de pe înscrisurile pe care se sprijină, precum și un rând de copii pentru instanță. Dispozițiile art. 149 alin. (1), (3) și (4) și ale art. 150 sunt aplicabile.
• VECHIUL CPC: art. 116.
Când sunt mai mulți pârâți, aceștia pot răspunde împreună, toți sau numai o parte din ei, printr‑o singură întâmpinare.
• VECHIUL CPC: art. 117.
(1) Întâmpinarea este obligatorie, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.
(2) Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel.
• VECHIUL CPC: art. 118 alin. (1).
•LPA. Art. 122. Întâmpinarea nu este obligatorie în incidentele procedurale, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(1) Dacă pârâtul are, în legătură cu cererea reclamantului, pretenții derivând din același raport juridic sau strâns legate de aceasta, poate să formuleze cerere reconvențională.
(2) În cazul în care pretențiile formulate prin cerere reconvențională privesc și alte persoane decât reclamantul, acestea vor putea fi chemate în judecată ca pârâți.
(3) Cererea trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată.
(4) Cererea reconvențională se depune, sub sancțiunea decăderii, odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată.
(5) Cererea reconvențională se comunică reclamantului și, după caz, persoanelor prevăzute la alin. (2) pentru a formula întâmpinare. Dispozițiile art. 201 se aplică în mod corespunzător.
(6) Când reclamantul și‑a modificat cererea de chemare în judecată, cererea reconvențională se va depune cel mai târziu până la termenul ce se va încuviința pârâtului în acest scop, dispozițiile alin. (5) fiind aplicabile.
(7) Reclamantul nu poate formula cerere reconvențională la cererea reconvențională a pârâtului inițial.
• VECHIUL CPC: art. 119.
(1) Cererea reconvențională se judecă odată cu cererea principală.
(2) Dacă numai cererea principală este în stare de a fi judecată, instanța poate dispune judecarea separată a cererii reconvenționale. Cu toate acestea, disjungerea nu poate fi dispusă în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă judecarea ambelor cereri se impune pentru soluționarea unitară a procesului.
• VECHIUL CPC: art. 120.
Completul de judecată, constituit potrivit legii, efectuează activitatea de cercetare și dezbaterea fondului procesului, cu respectarea tuturor principiilor și garanțiilor procesuale, în vederea soluționării legale și temeinice a acestuia
Judecarea procesului are loc la sediul instanței, dacă prin lege nu se dispune altfel.
(1) În fața primei instanțe cercetarea procesului se desfășoară în camera de consiliu, dacă legea nu prevede altfel.
(2) De asemenea, în cazurile în care dezbaterea fondului în ședință publică ar aduce atingere moralității, ordinii publice, intereselor minorilor, vieții private a părților ori intereselor justiției, după caz, instanța, la cerere sau din oficiu, poate dispune ca aceasta să se desfășoare în întregime sau în parte fără prezența publicului.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), au acces în camera de consiliu ori în sala de ședință părțile, reprezentanții lor, cei care îi asistă pe minori, apărătorii părților, martorii, experții, traducătorii, interpreții, precum și alte persoane cărora instanța, pentru motive temeinice, le admite să asiste la proces.
• VECHIUL CPC: art. 121 alin. (2).
(1) Membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiași în tot cursul judecății.
(2) În cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la soluționarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condițiile legii.
(3) Dacă înlocuirea prevăzută la alin. (2) a avut loc după ce s‑a dat cuvântul în fond părților, cauza se repune pe rol.
(1) Pentru fiecare ședință de judecată se va întocmi o listă cu procesele ce se dezbat în acea zi, care va fi afișată pe portalul instanței și la ușa sălii de ședință cu cel puțin o oră înainte de începerea acesteia. Lista va cuprinde și intervalele orare orientative fixate pentru strigarea cauzelor. Dispozițiile art. 220 sunt aplicabile.
(2) Procesele declarate urgente, cele rămase în divergență și cele care au primit termen în continuare se vor dezbate înaintea celorlalte.
(3) Procesele în care partea sau părțile sunt reprezentate ori asistate de avocat, respectiv consilier juridic se vor dezbate cu prioritate.
(4) La cererea părții interesate, pentru motive temeinice, judecătorul poate schimba ordinea de pe listă.
• VECHIUL CPC: art. 125.
(1) Președintele completului conduce ședința de judecată. El deschide, suspendă și ridică ședința.
(2) Președintele dă cuvântul mai întâi reclamantului, apoi pârâtului, precum și celorlalte părți din proces, în funcție de poziția lor procesuală. Reprezentantul Ministerului Public va vorbi cel din urmă, în afară de cazul când a pornit acțiunea. Altor persoane sau organe care participă la proces li se va da cuvântul în limita drepturilor pe care le au în proces.
(3) În cazul în care este necesar, președintele poate da cuvântul părților și celorlalți participanți, în aceeași ordine, de mai multe ori.
(4) Președintele poate să limiteze în timp intervenția fiecărei părți. În acest caz, el trebuie să pună în vedere părții, înainte de a‑i da cuvântul, timpul pe care îl are la dispoziție.
(5) Judecătorii sau părțile pot pune întrebări celorlalți participanți la proces numai prin mijlocirea președintelui, care poate însă încuviința ca aceștia să pună întrebările direct. Ordinea în care se pun întrebările se stabilește de către președinte.
• VECHIUL CPC: art. 128, 130.
(1) Președintele completului de judecată exercită poliția ședinței, putând lua măsuri pentru păstrarea ordinii și a bunei‑cuviințe, precum și a solemnității ședinței de judecată.
(2) Dacă nu mai este loc în sala de ședință, președintele le poate cere celor care ar veni mai târziu sau care depășesc numărul locurilor existente să părăsească sala.
(3) Nimeni nu poate fi lăsat să intre cu arme în sala de ședință, cu excepția cazului în care le poartă în exercitarea serviciului pe care îl îndeplinește în fața instanței.
(4) Persoanele care iau parte la ședință sunt obligate să aibă o purtare și o ținută cuviincioase.
(5) Cei care se adresează instanței în ședință publică trebuie să stea în picioare, însă președintele poate încuviința, atunci când apreciază că este necesar, excepții de la această îndatorire.
(6) Președintele atrage atenția părții sau oricărei alte persoane care tulbură ședința ori nesocotește măsurile luate să respecte ordinea și buna‑cuviință, iar în caz de nevoie dispune îndepărtarea ei.
(7) Pot fi, de asemenea, îndepărtați din sală minorii, precum și persoanele care s‑ar înfățișa într‑o ținută necuviincioasă.
(8) Dacă înainte de închiderea dezbaterilor una dintre părți a fost îndepărtată din sală, aceasta va fi chemată în sală pentru a i se pune în vedere actele esențiale efectuate în lipsa ei. Aceste dispoziții nu se aplică în cazul în care partea îndepărtată este asistată de un apărător care a rămas în sală.
(9) Când cel care tulbură liniștea ședinței este însuși apărătorul părții, președintele îl va chema la ordine și, dacă, din cauza atitudinii lui, continuarea dezbaterilor nu mai este cu putință, procesul se va amâna, aplicându‑se amenda judiciară prevăzută la art. 187 alin. (1) pct. 2, iar cheltuielile ocazionate de amânare vor fi trecute în sarcina sa, prin încheiere executorie, dispozițiile art. 191 fiind aplicabile.
• VECHIUL CPC: art. 122 alin. (1)-(6), 123.
(1) Dacă în cursul ședinței se săvârșește o infracțiune, președintele o constată și îl identifică pe făptuitor. Procesul‑verbal întocmit se trimite procurorului.
(2) Instanța poate, în condițiile legii penale, să dispună și reținerea făptuitorului.
• VECHIUL CPC: art. 122 alin. (7).
(1) Instanța verifică identitatea părților, iar dacă ele sunt reprezentate ori asistate, verifică și împuternicirea sau calitatea celor care le reprezintă ori le asistă.
(2) În cazul în care părțile nu răspund la apel, instanța va verifica dacă procedura de citare a fost îndeplinită și, după caz, va proceda, în condițiile legii, la amânarea, suspendarea ori la judecarea procesului.
Părțile pot cere instanței, la începutul ședinței, amânarea cauzelor care nu sunt în stare de judecată, dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri. Când completul de judecată este alcătuit din mai mulți judecători, această amânare se poate face și de un singur judecător.
• VECHIUL CPC: art. 126.
(1) Amânarea judecății în temeiul învoielii părților nu se poate încuviința decât o singură dată în cursul procesului.
(2) După o asemenea amânare, dacă părțile nu stăruiesc în judecată, aceasta va fi suspendată și cauza va fi repusă pe rol numai după plata taxelor de timbru, potrivit legii.
(3) Instanța este obligată să cerceteze dacă amânarea cerută de părți pentru un motiv anumit nu tinde la o amânare prin învoiala părților; este socotită ca atare cererea de amânare la care cealaltă parte s‑ar putea împotrivi.
• VECHIUL CPC: art. 155.
(1) Amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei.
(2) Când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.
• VECHIUL CPC: art. 156.
(1) Lipsa părții legal citate nu poate împiedica judecarea cauzei, dacă legea nu dispune altfel.
(2) Dacă la orice termen fixat pentru judecată se înfățișează numai una dintre părți, instanța, după ce va cerceta toate lucrările din dosar și va asculta susținerile părții prezente, se va pronunța pe temeiul dovezilor administrate, examinând și excepțiile și apărările părții care lipsește.
(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul în care lipsesc ambele părți, deși au fost legal citate, dacă cel puțin una dintre ele a cerut în scris judecarea cauzei în lipsă.
• VECHIUL CPC: art. 152.
Instanța este obligată, în orice proces, să pună în discuția părților toate cererile, excepțiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu.
• VECHIUL CPC: art. 129 alin. (4)-(5).
(1) Când una dintre părți sau dintre persoanele care urmează să fie ascultate nu cunoaște limba română, instanța va folosi un traducător autorizat. Dacă părțile sunt de acord, judecătorul sau grefierul poate face oficiul de traducător. În situația în care nu poate fi asigurată prezența unui traducător autorizat, se vor aplica prevederile art. 150 alin. (4).
(2) În cazul în care una dintre persoanele prevăzute la alin. (1) este mută, surdă sau surdo‑mută ori, din orice altă cauză, nu se poate exprima, comunicarea cu ea se va face în scris, iar dacă nu poate citi sau scrie, se va folosi un interpret.
(3) Dispozițiile privitoare la experți se aplică în mod corespunzător și traducătorilor și interpreților.
• VECHIUL CPC: art. 142-143.
În cazul în care, potrivit legii, urmează să fie ascultat un minor, ascultarea se va face în camera de consiliu. Ținând seama de împrejurările procesului, instanța hotărăște dacă părinții, tutorele sau alte persoane vor fi de față la ascultarea minorului.
• VECHIUL CPC: art. 1441.
(1) În tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părților, dându‑le îndrumările necesare, potrivit legii. În acest scop, el va solicita înfățișarea personală a părților, chiar dacă acestea sunt reprezentate. Dispozițiile art. 241 alin. (3) sunt aplicabile.
(2) În litigiile care, potrivit legii, pot face obiectul procedurii de mediere, judecătorul poate invita părțile să participe la o ședință de informare cu privire la avantajele folosirii acestei proceduri. Când consideră necesar, ținând seama de circumstanțele cauzei, judecătorul va recomanda părților să recurgă la mediere, în vederea soluționării litigiului pe cale amiabilă, în orice fază a judecății. Medierea nu este obligatorie pentru părți.
(3) În cazul în care judecătorul recomandă medierea, părțile se vor prezenta la mediator, în vederea informării lor cu privire la avantajele medierii. După informare, părțile decid dacă acceptă sau nu soluționarea litigiului prin mediere. Până la termenul fixat de instanță, care nu poate fi mai scurt de 15 zile, părțile depun procesul‑verbal întocmit de mediator cu privire la rezultatul ședinței de informare.
(4) Prevederile alin. (3) nu sunt aplicabile în cazul în care părțile au încercat soluționarea litigiului prin mediere anterior introducerii acțiunii.
(5) Dacă, în condițiile alin. (1) sau (2), părțile se împacă, judecătorul va constata învoiala lor în cuprinsul hotărârii pe care o va da. Dispozițiile art. 440 sunt aplicabile.
• VECHIUL CPC: art. 131.
Când cel obligat să semneze un act de procedură nu poate sau refuză să semneze, se face mențiunea corespunzătoare în acel act, sub semnătura președintelui și a grefierului.
• VECHIUL CPC: art. 144.
(1) Partea care a depus cererea personal sau prin mandatar și a luat termenul în cunoștință, precum și partea care a fost prezentă la un termen de judecată, personal sau printr‑un reprezentant legal ori convențional, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaște termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanță, considerându‑se că ea cunoaște termenele de judecată ulterioare. Aceste dispoziții îi sunt aplicabile și părții căreia, personal ori prin reprezentant legal sau convențional ori prin funcționarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenței, i s‑a înmânat citația pentru un termen de judecată, considerându‑se că, în acest caz, ea cunoaște și termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citația i‑a fost înmânată.
(2) Dispozițiile alin. (1) nu se aplică:
1. în cazul reluării judecății, după ce a fost suspendată;
2. în cazul când procesul se repune pe rol;
3. când partea este chemată la interogatoriu, în afară de cazul în care a fost prezentă la încuviințarea lui, când s‑a stabilit și termenul pentru luarea acestuia;
4. când, pentru motive temeinice, instanța a dispus ca partea să fie citată la fiecare termen;
5. în cazul în care instanța de apel sau de recurs fixează termen pentru rejudecarea fondului procesului după anularea hotărârii primei instanțe sau după casarea cu reținere.
(3) Militarii încazarmați sunt citați la fiecare termen.
(4) Deținuții sunt citați, de asemenea, la fiecare termen.
• VECHIUL CPC: art. 153 alin. (1)-(2).
Termenul de judecată nu poate fi preschimbat decât pentru motive temeinice, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părți. Completul de judecată învestit cu judecarea cauzei hotărăște în camera de consiliu, fără citarea părților. Părțile vor fi citate de îndată pentru noul termen fixat. Dispozițiile art. 241 alin. (3) sunt aplicabile.
• VECHIUL CPC: art. 153 alin. (3).
•HOTĂRÂRI DE PRINCIPIU (CSM). HCSM nr. 714/2013 (www.csm1909.ro): „«Data recomandată» a dosarului, prevăzută de sistemul ECRIS, este un termen administrativ, iar nu unul procedural, deci nu poate fi «preschimbat» în temeiul art. 230 NCPC, însă, fiind un termen de recomandare, poate fi schimbat, prin rezoluție, din oficiu sau la cerere, de către judecătorul căruia i-a fost repartizat dosarul, care va ține seama de particularitățile cauzei. Colegiile de conducere urmează să stabilească, în funcție de specificul instanței, criterii de prioritate pentru verificarea cererilor de chemare în judecată înainte de data recomandată, care să țină seama de natura cauzelor care presupun prioritate și, în cadrul aceluiași tip de cauze, de ordinea înregistrării lor”.
(1) Grefierul care participă la ședință este obligat să ia note în legătură cu desfășurarea procesului, care vor fi vizate de către președinte. Părțile pot cere citirea notelor și, dacă este cazul, corectarea lor.
(2) După terminarea ședinței de judecată, participanții la proces primesc, la cerere, câte o copie de pe notele grefierului.
(3) Notele grefierului pot fi contestate cel mai târziu la termenul următor.
(4) Instanța va înregistra ședințele de judecată. În caz de contestare de către participanții la proces a notelor grefierului, acestea vor fi verificate și, eventual, completate ori rectificate pe baza înregistrărilor din ședința de judecată.
(5) La cerere, părțile, pe cheltuiala acestora, pot obține o copie electronică a înregistrării ședinței de judecată în ceea ce privește cauza lor.
(6) Înregistrările din ședința de judecată vor putea fi solicitate și de către instanțele de control judiciar.
• VECHIUL CPC: art. 149.
(1) Pe baza notelor de ședință, iar dacă este cazul și a înregistrărilor efectuate, grefierul redactează încheierea de ședință.
(2) Încheierea se redactează de grefier în cel mult 3 zile de la data ședinței de judecată.
• VECHIUL CPC: art. 147.
(1) Pentru fiecare ședință a instanței se întocmește o încheiere care va cuprinde următoarele:
a) denumirea instanței și numărul dosarului;
b) data ședinței de judecată;
c) numele, prenumele și calitatea membrilor completului de judecată, precum și numele și prenumele grefierului;
d) numele și prenumele sau, după caz, denumirea părților, numele și prenumele persoanelor care le reprezintă sau le asistă, ale apărătorilor și celorlalte persoane chemate la proces, cu arătarea calității lor, precum și dacă au fost prezente ori au lipsit;
e) numele, prenumele procurorului și parchetul de care aparține, dacă a participat la ședință;
f) dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită;
g) obiectul procesului;
h) probele care au fost administrate;
i) cererile, declarațiile și prezentarea pe scurt a susținerilor părților, precum și a concluziilor procurorului, dacă acesta a participat la ședință;
j) soluția dată și măsurile luate de instanță, cu arătarea motivelor, în fapt și în drept;
k) calea de atac și termenul de exercitare a acesteia, atunci când, potrivit legii, încheierea poate fi atacată separat;
l) dacă judecarea a avut loc în ședință publică, fără prezența publicului ori în camera de consiliu;
m) semnătura membrilor completului și a grefierului.
(2) Încheierea trebuie să arate cum s‑a desfășurat ședința, cuprinzând, dacă este cazul, mențiuni despre ceea ce s‑a consemnat în procese‑verbale separate.
(3) În cazul în care hotărârea se pronunță în ziua în care au avut loc dezbaterile, nu se întocmește încheierea de ședință, mențiunile prevăzute la alin. (1) și (2) făcându‑se în partea introductivă a hotărârii.
• VECHIUL CPC: art. 147.
(1) Dispozițiile privitoare la deliberare, opinie separată, precum și orice alte dispoziții referitoare la hotărârile prin care instanța se dezînvestește de judecarea fondului cererii se aplică în mod corespunzător și încheierilor.
(2) În cazul în care încheierile pronunțate de instanță pe parcursul judecății sunt supuse apelului sau, după caz, recursului separat de hotărârea de fond, dosarul se înaintează instanței superioare în copie certificată de grefa instanței a cărei încheiere se atacă.
(3) În cazul în care se declară apel sau, după caz, recurs împotriva unei încheieri cu privire la care există o chestiune litigioasă asupra admisibilității atacării pe cale separată a încheierii, cererea de exercitare a căii de atac se înaintează instanței superioare împreună cu o copie de pe încheierea atacată, certificată de grefa instanței. Dacă instanța de control judiciar constată admisibilitatea căii de atac, va cere instanței care a pronunțat încheierea atacată să înainteze dosarul cauzei, în condițiile alin. (2).
Instanța nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu, ci numai de cele interlocutorii. Sunt încheieri interlocutorii acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluționează excepții procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase.
• VECHIUL CPC: art. 268.
Dispozițiile prezentei secțiuni se aplică atât la cercetarea procesului, cât și la dezbaterea în fond a cauzei.
(1) În etapa de cercetare a procesului se îndeplinesc, în condițiile legii, acte de procedură la cererea părților ori din oficiu, pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul.
(2) În vederea realizării scopului prevăzut la alin. (1), instanța:
1. va rezolva excepțiile ce se invocă ori pe care le poate ridica din oficiu;
2. va examina cererile de intervenție formulate de părți sau de terțe persoane, în condițiile legii;
3. va examina fiecare pretenție și apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a explicațiilor părților, dacă este cazul;
4. va constata care dintre pretenții sunt recunoscute și care sunt contestate;
5. la cerere, va dispune, în condițiile legii, măsuri asigurătorii, măsuri pentru asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei situații de fapt, în cazul în care aceste măsuri nu au fost luate, în tot sau în parte, potrivit art. 203;
6. va lua act de renunțarea reclamantului, de achiesarea pârâtului sau de tranzacția părților;
7. va încuviința probele solicitate de părți, pe care le găsește concludente, precum și pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului și le va administra în condițiile legii;
8. va decide în legătură cu orice alte cereri care se pot formula la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate;
9. va dispune ca părțile să prezinte dovada efectuării verificărilor în registrele de evidență ori publicitate prevăzute de Codul civil sau de legi speciale;
10. va îndeplini orice alt act de procedură necesar soluționării cauzei, inclusiv verificări în registrele prevăzute de legi speciale.
(1) La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea părților, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ținând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie soluționat într‑un termen optim și previzibil. Durata astfel estimată va fi consemnată în încheiere.
(2) Pentru motive temeinice, ascultând părțile, judecătorul va putea reconsidera durata prevăzută la alin. (1).
•HOTĂRÂRI DE PRINCIPIU (CSM). HCSM nr. 714/2013 (www.csm1909.ro): „Estimarea «duratei necesare pentru cercetarea procesului» nu este identică cu «noțiunea durată rezonabilă a procesului». În conceptul de «durată necesară pentru cercetarea procesului», în înțelesul art. 238 NCPC, judecătorul va include numai faza procesuală pe care el însuși o judecă; în această durată nu este inclusă etapa premergătoare începerii cercetării procesului. La estimarea duratei cercetării dosarului, judecătorul va avea în vedere perioada vacanțelor judecătorești. Estimarea duratei cercetării procesului se va realiza pe unități de timp (săptămâni, luni, ani), iar nu pe termene de judecată. La estimarea duratei cercetării procesului vor fi avute în vedere atât criterii obiective, cât și subiective. Pentru criteriile obiective, se vor avea în vedere datele statistice la nivel național, care pot fi furnizate de către CSM, de natură a evidenția o medie națională pentru durata proceselor având diferite obiecte, precum și statistica de la nivelul instanței la care se judecă procesul, care să evidențieze duratele medii de soluționare a diferitelor tipuri de cauze. Criteriile subiective vizează aprecierile proprii ale judecătorului referitoare la particularitățile cauzei, la complexitatea cauzei determinată de multitudinea cererilor, coparticiparea procesuală activă și pasivă, atragerea altor participanți în procesul civil, numirea curatorilor speciali, multitudinea și complexitatea excepțiilor procesuale, natura și complexitatea probatoriului necesar soluționării fondului (martori, expertize), precum și necesitatea administrării unui probatoriu suplimentar celui care în mod obișnuit este necesar soluționării fondului dreptului”.
Judecătorul, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pune în vedere acestora, dacă sunt reprezentate sau asistate de avocat, că pot să convină ca probele să fie administrate de către avocații lor, în condițiile art. 366‑388. Dispozițiile art. 238 sunt aplicabile.
(1) Cercetarea procesului are loc în fața judecătorului, în camera de consiliu, cu citarea părților. Dispozițiile art. 154 sunt aplicabile.
(2) În căile de atac cercetarea procesului, dacă este necesară, se face în ședință publică.
• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 2/2013: „Art. XII. (1) Dispozițiile L. nr. 134/2010 privind NCPC, rep., privind cercetarea procesului și, după caz, dezbaterea fondului în camera de consiliu se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ian. 2017. (2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 dec. 2015, cercetarea procesului și, după caz, dezbaterea fondului se desfășoară în ședință publică, dacă legea nu prevede altfel”.
O.U.G. nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de L. nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a L. nr. 134/2010 privind CPC (M. Of. nr. 964 din 24 decembrie 2015): „Art. unic. (…) (2) Dispozițiile art. XII alin. (2) (…) din L. nr. 2/2013 (…) se aplică și proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016 și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv”.
(1) Pentru cercetarea procesului, judecătorul fixează termene scurte, chiar de la o zi la alta. Dispozițiile art. 229 sunt aplicabile.
(2) Dacă există motive temeinice, se pot acorda și termene mai îndelungate decât cele prevăzute la alin. (1).
(3) Judecătorii vor dispune verificarea efectuării procedurilor de citare și comunicare dispuse pentru fiecare termen. Când este cazul, instanța va ordona luarea măsurilor de refacere a acestor proceduri. În afară de aceste măsuri, instanța va putea dispune ca încunoștințarea părților să se facă și telefonic, telegrafic, prin fax, poștă electronică sau prin orice alt mijloc de comunicare ce asigură, după caz, transmiterea textului actului supus comunicării ori înștiințarea pentru prezentarea la termen, precum și confirmarea primirii actului, respectiv a înștiințării, dacă părțile au indicat instanței datele corespunzătoare în acest scop. Dacă încunoștințarea s‑a făcut telefonic, grefierul va întocmi un referat în care va arăta modalitatea de încunoștințare și obiectul acesteia.
(4) Judecătorul poate stabili pentru părți, precum și pentru alți participanți în proces îndatoriri în ceea ce privește prezentarea dovezilor cu înscrisuri, relații scrise, răspunsul scris la interogatoriul comunicat potrivit art. 355, asistarea și concursul la efectuarea în termen a expertizelor, precum și orice alte demersuri necesare soluționării cauzei.
(5) Când este necesar pentru îndeplinirea îndatoririlor prevăzute la alin. (4), părțile, experții, traducătorii, interpreții, martorii și orice alți participanți în proces pot fi încunoștințați potrivit alin. (3).
• VECHIUL CPC: art. 1321.
(1) Când constată că desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite în cursul judecății, potrivit legii, judecătorul poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligații nu au fost respectate. Dispozițiile art. 189 sunt aplicabile.
(2) La cererea părții, judecata va fi reluată dacă obligațiile la care se referă alin. (1) au fost îndeplinite și, potrivit legii, aceasta poate continua.
• VECHIUL CPC: art. 1551.
În cazul în care, în cursul cercetării procesului, reclamantul renunță la judecarea cererii de chemare în judecată ori la dreptul pretins, intervine învoiala părților sau sunt admise cereri ori excepții care pun capăt în întregime procesului, fără a mai fi necesară dezbaterea asupra fondului în camera de consiliu sau în ședință publică, judecătorul se va pronunța asupra cauzei prin hotărâre.
(1) Când judecătorul se socotește lămurit, prin încheiere, declară cercetarea procesului încheiată și fixează termen pentru dezbaterea fondului în ședință publică.
(2) Pentru dezbaterea fondului, judecătorul pune în vedere părților să redacteze note privind susținerile lor și să le depună la dosar cu cel puțin 5 zile înainte de termenul stabilit potrivit alin. (1), fără a aduce atingere dreptului acestora de a formula concluzii orale.
(3) Părțile pot fi de acord ca dezbaterea fondului să urmeze în camera de consiliu, în aceeași zi sau la un alt termen.
(4) Cererea de judecată în lipsă presupune că partea care a formulat‑o a fost de acord și ca dezbaterea fondului să aibă loc în camera de consiliu, în afară de cazul în care partea a solicitat expres ca aceasta să aibă loc în ședință publică.
• VECHIUL CPC: art. 150.
Excepția procesuală este mijlocul prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța invocă, fără să pună în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanței, competența instanței ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acțiune urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.
(1) Excepțiile absolute sunt cele prin care se invocă încălcarea unor norme de ordine publică.
(2) Excepțiile relative sunt cele prin care se invocă încălcarea unor norme care ocrotesc cu precădere interesele părților.
(1) Excepțiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanță în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Ele pot fi ridicate înaintea instanței de recurs numai dacă, pentru soluționare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi.
(2) Excepțiile relative pot fi invocate de partea care justifică un interes, cel mai târziu la primul termen de judecată după săvârșirea neregularității procedurale, în etapa cercetării procesului și înainte de a se pune concluzii în fond.
(3) Cu toate acestea, părțile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute. În caz contrar, ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite părții adverse, dispozițiile art. 189‑191 fiind aplicabile.
• VECHIUL CPC: art. 162.
(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
(2) În cazul în care s‑au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc.
(3) Dacă instanța nu se poate pronunța de îndată asupra excepției invocate, va amâna judecata și va stabili un termen scurt în vederea soluționării excepției.
(4) Excepțiile vor putea fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleași dovezi ca și pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluționarea fondului.
(5) Încheierea prin care s‑a respins excepția, precum și cea prin care, după admiterea excepției, instanța a rămas în continuare învestită pot fi atacate numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel.
• VECHIUL CPC: art. 137.
Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1.169 CC.
Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la fața locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege.
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1.170 CC.
Nimeni nu este ținut de a proba ceea ce instanța este ținută să ia cunoștință din oficiu.
(1) Instanța de judecată trebuie să ia cunoștință din oficiu de dreptul în vigoare în România.
(2) Textele care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într‑o altă modalitate anume prevăzută de lege, convențiile, tratatele și acordurile internaționale aplicabile în România, care nu sunt integrate într‑un text de lege, precum și dreptul internațional cutumiar trebuie dovedite de partea interesată.
(3) Dispozițiile normative cuprinse în documente clasificate pot fi dovedite și consultate numai în condițiile prevăzute de lege.
Instanța de judecată poate lua cunoștință din oficiu de dreptul unui stat străin, cu condiția ca acesta să fie invocat. Proba legii străine se face conform dispozițiilor Codului civil referitoare la conținutul legii străine.
(1) Probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse și oral, în cazurile anume prevăzute de lege.
(2) Dovezile care nu au fost propuse în condițiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute și încuviințate în cursul procesului, în afară de cazurile în care:
1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;
2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească și partea nu o putea prevedea;
3. partea învederează instanței că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute;
4. administrarea probei nu duce la amânarea judecății;
5. există acordul expres al tuturor părților.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (2), partea adversă are dreptul la proba contrară numai asupra aceluiași aspect pentru care s‑a încuviințat proba invocată.
(4) În cazul amânării, pentru motivele prevăzute la alin. (2), partea este obligată, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a administra proba încuviințată:
a) să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviințarea probei, când se cere proba cu martori;
b) să depună copii certificate de pe înscrisurile invocate cu cel puțin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată, dacă s‑a încuviințat proba cu înscrisuri;
c) să depună interogatoriul în termen de 5 zile de la încuviințarea acestei probe, în cazurile în care interogatoriul trebuie comunicat, potrivit legii;
d) să depună dovada plății cheltuielilor necesare efectuării expertizei, în termen de 5 zile de la numirea expertului sau în termenul stabilit de instanță potrivit dispozițiilor art. 331 alin. (2), dacă s‑a încuviințat proba expertizei.
(5) Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.
(6) Cu toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le‑au propus și administrat în condițiile legii.
• VECHIUL CPC: art. 129 alin. (5)-(51), 138.
(1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului.
(2) Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanța va putea decide, ținând seama de circumstanțele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui.
(3) Uzanțele, regulile deontologice și practicile statornicite între părți trebuie probate, în condițiile legii, de către cel care le invocă. Regulamentele și reglementările locale trebuie dovedite de către cel care le invocă numai la cererea instanței.
(4) La cererea instanței, autoritățile competente sunt obligate să îi comunice, în termenul stabilit, toate informațiile, înscrisurile ori reglementările solicitate.
• VECHIUL CPC: art. 167 alin. (1).
Convențiile asupra admisibilității, obiectului sau sarcinii probelor sunt valabile, cu excepția celor care privesc drepturi de care părțile nu pot dispune, a celor care fac imposibilă ori dificilă dovada actelor sau faptelor juridice ori, după caz, contravin ordinii publice sau bunelor moravuri.
(1) Când o parte renunță la probele propuse, cealaltă parte poate să și le însușească.
(2) Instanța poate dispune administrarea din oficiu a probei la care s‑a renunțat.
• VECHIUL CPC: art. 168 alin. (3).
(1) Probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.
(2) Încheierea prin care se încuviințează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviințate, precum și obligațiile ce revin părților în legătură cu administrarea acestora.
(3) Instanța va putea limita numărul martorilor propuși.
• VECHIUL CPC: art. 168 alin. (1), 187.
Instanța poate reveni asupra unor probe încuviințate dacă, după administrarea altor probe, apreciază că administrarea vreuneia nu mai este necesară. Instanța este însă obligată să pună această împrejurare în discuția părților.
(1) Administrarea probelor se va face în ordinea stabilită de instanță.
(2) Probele se vor administra, când este posibil, chiar în ședința în care au fost încuviințate. Pentru administrarea celorlalte probe se va fixa termen, luându‑se totodată măsurile ce se impun pentru prezentarea martorilor, efectuarea expertizelor, aducerea înscrisurilor și a oricăror alte mijloace de probă.
(3) Probele vor fi administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului, dacă legea nu prevede altfel.
(4) Dovada și dovada contrară vor fi administrate, atunci când este posibil, în aceeași ședință.
(5) Dacă s‑a dispus o cercetare la fața locului, aceasta se va efectua, când este cazul, mai înainte de administrarea celorlalte probe.
(6) Când proba cu martori a fost încuviințată în condițiile prevăzute la art. 254 alin. (2), dovada contrară va fi cerută, sub sancțiunea decăderii, în aceeași ședință, dacă amândouă părțile sunt de față.
(7) Partea care a lipsit la încuviințarea dovezii este obligată să ceară proba contrară la ședința următoare, iar în caz de împiedicare, la primul termen când se înfățișează.
• VECHIUL CPC: art. 167 alin. (2)-(5), 168 alin. (2).
(1) Administrarea probelor se face în fața instanței de judecată sesizate, în camera de consiliu, dacă legea nu dispune altfel.
(2) Dacă, din motive obiective, administrarea probelor nu se poate face decât în afara localității de reședință a instanței, aceasta se va putea efectua prin comisie rogatorie, de către o instanță de același grad sau chiar mai mică în grad, dacă în acea localitate nu există o instanță de același grad. În cazul în care felul dovezii îngăduie și părțile se învoiesc, instanța care administrează proba poate fi scutită de citarea părților.
(3) Când instanța care a primit comisia rogatorie constată că administrarea probei urmează a se face în circumscripția altei instanțe, va înainta, pe cale administrativă, cererea de comisie rogatorie instanței competente, comunicând aceasta instanței de la care a primit însărcinarea.
(4) Instanța însărcinată prin comisie rogatorie va proceda la administrarea probelor în prezența părților sau, chiar în lipsă, dacă au fost legal citate, având aceleași atribuții ca și instanța sesizată, în ceea ce privește procedura de urmat.
(5) După ce s‑a efectuat administrarea probelor prin comisie rogatorie, instanța sesizată, dacă este cazul, va fixa, din oficiu, termen pentru continuarea cercetării procesului sau, după caz, pentru dezbaterea fondului.
• VECHIUL CPC: art. 169 alin. (1), (4).
(1) Când administrarea probei încuviințate necesită cheltuieli, instanța va pune în vedere părții care a cerut‑o să depună la grefă, de îndată sau în termenul fixat de instanță, dovada achitării sumei stabilite pentru acoperirea lor.
(2) În cazurile în care proba a fost dispusă din oficiu sau la cererea procurorului în procesul pornit de acesta în condițiile prevăzute la art. 92 alin. (1), instanța va stabili, prin încheiere, cheltuielile de administrare a probei și partea care trebuie să le plătească, putându‑le pune și în sarcina ambelor părți.
(3) Nedepunerea sumei prevăzute la alin. (1) în termenul fixat atrage decăderea părții din dreptul de a administra dovada încuviințată în fața acelei instanțe.
(4) Depunerea sumei prevăzute la alin. (1) se va putea însă face și după împlinirea termenului, dacă prin aceasta nu se amână judecata.
(5) Dispozițiile alin. (1)‑(4) se aplică și în cazul în care administrarea probei se face prin comisie rogatorie.
• VECHIUL CPC: art. 170, 1711.
Partea decăzută din dreptul de a administra o probă va putea totuși să se apere, discutând în fapt și în drept temeinicia susținerilor și a dovezilor părții potrivnice.
• VECHIUL CPC: art. 171.
(1) Instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor.
(2) În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare.
Înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare și stocare.
Înscrisul pe suport informatic este admis ca probă în aceleași condiții ca înscrisul pe suport hârtie, dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege.
Înscrisurile făcute în formă electronică sunt supuse dispozițiilor legii speciale.
(1) Semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba contrară, despre existența consimțământului părții care l‑a semnat cu privire la conținutul acestuia. Dacă semnătura aparține unui funcționar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în condițiile legii.
(2) Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este reprodusă în condițiile prevăzute de lege.
(1) Înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului.
(2) Este, de asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică și căruia legea îi conferă acest caracter.
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1.171 CC.
(1) Înscrisul autentic face deplină dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condițiile legii.
(2) Declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă, până la proba contrară, atât între părți, cât și față de oricare alte persoane.
(3) Dispozițiile alin. (2) sunt aplicabile și în cazul mențiunilor din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părților, fără a constitui obiectul principal al actului. Celelalte mențiuni constituie, între părți, un început de dovadă scrisă.
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1.173 alin. (1), 1.174 CC.
(1) Înscrisul autentic întocmit fără respectarea formelor prevăzute pentru încheierea sa valabilă ori de o persoană incompatibilă, necompetentă sau cu depășirea competenței este lovit de nulitate absolută, dacă legea nu dispune altfel.
(2) Înscrisul prevăzut la alin. (1) face însă deplină dovadă ca înscris sub semnătură privată, dacă este semnat de părți, iar dacă nu este semnat, constituie, între acestea, doar un început de dovadă scrisă.
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1.172 CC.
Înscrisul sub semnătură privată este acela care poartă semnătura părților, indiferent de suportul său material. El nu este supus niciunei alte formalități, în afara excepțiilor anume prevăzute de lege.
(1) Înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi este opus sau, după caz, socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părți până la proba contrară.
(2) Mențiunile din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părților fac, de asemenea, dovadă până la proba contrară, iar celelalte mențiuni, străine de cuprinsul acestui raport, pot servi doar ca început de dovadă scrisă.
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1.176, 1.177 CC.
(1) Înscrisul sub semnătură privată, care constată un contract sinalagmatic, are putere doveditoare numai dacă a fost făcut în atâtea exemplare originale câte părți cu interese contrare sunt.
(2) Un singur exemplar original este suficient pentru toate persoanele având același interes.
(3) Fiecare exemplar original trebuie să facă mențiune despre numărul originalelor ce au fost făcute. Lipsa acestei mențiuni nu poate fi opusă însă de cel care a executat, în ceea ce îl privește, obligația constatată în acel înscris.
(4) Pluralitatea exemplarelor originale nu este cerută când părțile, de comun acord, au depus singurul original la un terț ales de ele.
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1.179 CC.
(1) Înscrisul sub semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să îi plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, trebuie să fie în întregime scris cu mâna celui care îl subscrie sau cel puțin ca, în afară de semnătură, să fie scris cu mâna sa „bun și aprobat pentru…”, cu arătarea în litere a sumei sau a cantității datorate.
(2) Când suma arătată în cuprinsul înscrisului este diferită de cea arătată în formula „bun și aprobat”, se prezumă că obligația nu există decât pentru suma cea mai mică, chiar dacă înscrisul și formula „bun și aprobat” sunt scrise în întregime cu mâna sa de cel obligat, afară numai dacă se dovedește în care parte este greșeală sau dacă prin lege se prevede altfel.
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1.180-1.181 CC.
Înscrisurile sub semnătură privată pentru care nu s‑au îndeplinit cerințele prevăzute la art. 274 și 275 vor putea fi socotite ca început de dovadă scrisă.
(1) Dispozițiile art. 274 și 275 nu se aplică în raporturile dintre profesioniști.
(2) Înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obișnuit în exercițiul activității unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepția cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăși dovedirea actului juridic.
(3) Înscrisul sub semnătură privată întocmit în exercițiul activității unei întreprinderi este prezumat a fi fost făcut la data consemnată în cuprinsul său. În acest caz, data înscrisului sub semnătură privată poate fi combătută cu orice mijloc de probă.
(4) Dacă înscrisul prevăzut la alin. (3) nu conține nicio dată, aceasta poate fi stabilită în raporturile dintre părți cu orice mijloc de probă.
(1) Data înscrisurilor sub semnătură privată este opozabilă altor persoane decât celor care le‑au întocmit, numai din ziua în care a devenit certă, prin una dintre modalitățile prevăzute de lege, respectiv:
1. din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către notarul public, executorul judecătoresc sau alt funcționar competent în această privință;
2. din ziua când au fost înfățișate la o autoritate sau instituție publică, făcându‑se despre aceasta mențiune pe înscrisuri;
3. din ziua când au fost înregistrate într‑un registru sau alt document public;
4. din ziua morții ori din ziua când a survenit neputința fizică de a scrie a celui care l‑a întocmit sau a unuia dintre cei care l‑au subscris, după caz;
5. din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar și pe scurt, în înscrisuri autentice întocmite în condițiile art. 269, precum încheieri, procese‑verbale pentru punerea de sigilii sau pentru facere de inventar;
6. din ziua în care s‑a petrecut un alt fapt de aceeași natură care dovedește în chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului.
(2) Sub rezerva unor dispoziții legale contrare, instanța, ținând seama de împrejurări, poate să înlăture aplicarea, în tot sau în parte, a dispozițiilor alin. (1) în privința chitanțelor liberatorii.
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1.182 CC.
Registrele și hârtiile domestice nu fac dovadă pentru cel care le‑a scris. Ele fac dovadă împotriva lui:
1. în toate cazurile în care atestă neîndoielnic o plată primită;
2. când cuprind mențiunea expresă că însemnarea a fost făcută în folosul celui arătat drept creditor, pentru a ține loc de titlu.
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1.185 CC.
(1) Registrele profesioniștilor, întocmite și ținute cu respectarea dispozițiilor legale, pot face între aceștia deplină dovadă în justiție, pentru faptele și chestiunile legate de activitatea lor profesională.
(2) Registrele prevăzute la alin. (1), chiar neținute cu respectarea dispozițiilor legale, fac dovadă contra celor care le‑au ținut. Cu toate acestea, partea care se prevalează de ele nu poate scinda conținutul lor.
(3) În toate cazurile, instanța este în drept a aprecia dacă se poate atribui conținutului registrelor unui profesionist o altă putere doveditoare, dacă trebuie să se renunțe la această probă în cazul în care registrele părților nu concordă sau dacă trebuie să atribuie o credibilitate mai mare registrelor uneia dintre părți.
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1.183-1184 CC; art. 50-52 C. com.
Orice mențiune făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu care a rămas neîntrerupt în posesia sa face dovada, cu toate că nu este nici semnată, nici datată de el, când tinde a stabili liberațiunea debitorului. Aceeași putere doveditoare o are mențiunea făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul duplicatului unui înscris sau al unei chitanțe, dacă duplicatul sau chitanța este în mâinile debitorului.
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1.186 CC.
(1) Când datele unui act juridic sunt redate pe un suport informatic, documentul care reproduce aceste date constituie instrumentul probator al actului, dacă este inteligibil și prezintă garanții suficient de serioase pentru a face deplină credință în privința conținutului acestuia și a identității persoanei de la care acesta emană.
(2) Pentru a aprecia calitatea documentului, instanța trebuie să țină seama de circumstanțele în care datele au fost înscrise și documentul care le‑a reprodus.
Înscrierea datelor unui act juridic pe suport informatic este prezumată a prezenta garanții suficient de serioase pentru a face deplină credință în cazul în care ea este făcută în mod sistematic și fără lacune și când datele înscrise sunt protejate contra alterărilor și contrafacerilor astfel încât integritatea documentului este deplin asigurată. O astfel de prezumție există și în favoarea terților din simplul fapt că înscrierea este efectuată de către un profesionist.
(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, documentul care reproduce datele unui act, înscrise pe un suport informatic, face deplină dovadă între părți, până la proba contrară.
(2) Dacă suportul sau tehnologia utilizată pentru redactare nu garantează integritatea documentului, acesta poate servi, după circumstanțe, ca mijloc material de probă sau ca început de dovadă scrisă.
Duplicatele de pe înscrisurile notariale sau alte înscrisuri autentice, eliberate în condițiile prevăzute de lege, înlocuiesc originalul și au aceeași putere doveditoare ca și acesta.
(1) Copia, chiar legalizată, de pe orice înscris autentic sau sub semnătură privată nu poate face dovadă decât despre ceea ce este cuprins în înscrisul original.
(2) Părțile pot să ceară confruntarea copiei cu originalul, prezentarea acestuia din urmă putând fi întotdeauna ordonată de instanță, în condițiile prevăzute la art. 292 alin. (2).
(3) Dacă este imposibil să fie prezentat originalul sau duplicatul înscrisului autentic ori originalul înscrisului sub semnătură privată, copia legalizată de pe acestea constituie un început de dovadă scrisă.
(4) Copiile de pe copii nu au nicio putere doveditoare.
(5) Extrasele sau copiile parțiale fac dovada ca și copiile integrale sau copiile asimilate acestora, însă numai pentru partea din înscrisul original pe care o reproduc; în cazul în care sunt contestate, iar originalul este imposibil să fie prezentat, instanța are dreptul să aprecieze, în limitele prevăzute la alin. (3) și (4), în ce măsură partea din original, reprodusă în extras, poate fi socotită ca având putere doveditoare, independent de părțile din original care nu au fost reproduse.
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1.188 CC.
• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 119/1996: „Art. 56. În cazul în care unul dintre exemplarele registrului de stare civilă este pierdut sau distrus, în totalitate ori în parte, acesta se înlocuiește printr‑o copie întocmită de pe registrul existent, care se certifică pentru conformitate de către ofițerul de stare civilă”.
A se vedea și art. 146 L. nr. 36/1995.
Datele din înscrisurile autentice sau sub semnătură privată redate pe microfilme și alte suporturi accesibile de prelucrare electronică a datelor, făcute cu respectarea dispozițiilor legale, au aceeași putere doveditoare ca și înscrisurile în baza cărora au fost redate.
Înscrisul de recunoaștere sau de reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă împotriva debitorului, moștenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceștia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoașterea este eronată sau inexactă.
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1.189 CC.
(1) Contractele încheiate pe formulare tipizate sau standardizate ori încorporând condiții generale tip, după caz, sunt considerate înscrisuri sub semnătură privată, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Dacă legea nu dispune altfel, biletele, tichetele și alte asemenea documente, utilizate cu ocazia încheierii unor acte juridice sau care încorporează dreptul la anumite prestații, au forța probantă a înscrisurilor sub semnătură privată, chiar dacă nu sunt semnate.
(3) Telexul, precum și telegrama ale căror originale, depuse la oficiul poștal, au fost semnate de expeditor fac aceeași dovadă ca și înscrisul sub semnătură privată.
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 47 C. com.
Planurile, schițele, hârtiile, fotografiile și orice alte documente anexate au aceeași putere doveditoare ca și înscrisurile la care sunt alăturate, dacă au legătură directă cu înscrisul și poartă semnătura, după caz, a părții sau a persoanei competente care a întocmit înscrisul.
Ștersăturile, radierile, corecturile și orice alte modificări, mențiuni sau adăugiri, făcute într‑un înscris, nu vor fi luate în considerare decât dacă au fost constatate sub semnătură de cel competent să îl întocmească sau de partea de la care emană înscrisul, după caz.
(1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, fiecare parte are dreptul să depună înscrisurile de care înțelege să se folosească, în copie certificată pentru conformitate.
(2) Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l‑a depus este obligată să aibă asupra sa originalul și, la cerere, să îl prezinte instanței, sub sancțiunea de a nu se ține seama de înscris.
(3) Dacă partea adversă nu poate să își dea seama de exactitatea copiei față cu originalul înfățișat în ședință, judecătorul va putea acorda un termen scurt, obligând partea să depună originalul în păstrarea grefei.
(4) Înscrisurile depuse în original nu vor putea fi retrase decât după ce se vor lăsa copii legalizate de grefierul instanței unde au fost depuse.
(5) Înscrisurile întocmite în altă limbă decât cea folosită în fața instanței trebuie însoțite de traduceri legalizate.
(6) Înscrisurile depuse în copie la dosar nu pot fi retrase de părți.
• VECHIUL CPC: art. 139-140.
(1) Când partea învederează că partea adversă deține un înscris probatoriu, referitor la proces, instanța poate ordona înfățișarea lui.
(2) Cererea de înfățișare va fi admisă, dacă înscrisul este comun părților din proces, dacă însăși partea adversă s‑a referit în proces la acest înscris sau dacă, după lege, ea este obligată să înfățișeze înscrisul.
• VECHIUL CPC: art. 172.
•CEDO. A se vedea CEDO‑5666/04 și 14464/05 (sub art. 6 NCPC).
(1) Judecătorul va respinge motivat cererea de depunere la dosar a înscrisului, în întregime sau în parte, când:
1. conținutul înscrisului se referă la chestiuni strict personale privind demnitatea sau viața privată a unei persoane;
2. depunerea înscrisului ar încălca îndatorirea legală de păstrare a secretului;
3. depunerea înscrisului ar atrage urmărirea penală a părții, a soțului sau a unei rude ori afin până la gradul al treilea inclusiv.
(2) Dacă legea nu dispune altfel, incidența vreunuia dintre cazurile de mai sus va fi verificată de judecător, prin cercetarea conținutului înscrisului. În încheierea de ședință se va face o mențiune corespunzătoare.
• VECHIUL CPC: art. 173.
Dacă partea refuză să răspundă la interogatoriul ce s‑a propus în dovedirea deținerii sau existenței înscrisului, dacă reiese din dovezile administrate că a ascuns înscrisul ori l‑a distrus sau dacă, după ce s‑a dovedit deținerea înscrisului, nu se conformează ordinului dat de instanță de a‑l înfățișa, instanța va putea socoti ca dovedite afirmațiile făcute cu privire la conținutul acelui înscris de partea care a cerut înfățișarea.
• VECHIUL CPC: art. 174.
(1) Când un înscris, necesar dezlegării procesului, se găsește la una dintre părți și nu poate fi prezentat fiindcă aducerea ar fi prea costisitoare sau când înscrisurile sunt prea voluminoase ori numeroase, se va putea delega un judecător în prezența căruia părțile vor cerceta înscrisurile la locul unde se găsesc.
(2) Prin excepție de la dispozițiile alin. (1), instanța, ținând seama de împrejurări, poate să ceară doar prezentarea unor extrase sau copii de pe înscrisurile solicitate, certificate de persoana care le deține. În asemenea cazuri, dacă este necesar, instanța poate dispune verificarea conformității extrasului sau copiei cu originalul.
• VECHIUL CPC: art. 176.
(1) Când se arată că un înscris necesar soluționării procesului se află în posesia unui terț, acesta va putea fi citat ca martor, punându‑i‑se în vedere să aducă înscrisul în instanță.
(2) Când deținătorul înscrisului este o persoană juridică, reprezentanții ei vor putea fi citați ca martori.
(3) Terțul poate refuza înfățișarea înscrisului în cazurile prevăzute la art. 294.
• VECHIUL CPC: art. 175.
(1) Dacă înscrisul se găsește în păstrarea unei autorități sau instituții publice, instanța va lua măsuri, la cererea uneia dintre părți sau din oficiu, pentru aducerea lui, în termenul fixat în acest scop, punând în vedere conducătorului autorității sau instituției publice deținătoare măsurile ce se pot dispune în caz de neconformare.
(2) Autoritatea sau instituția publică deținătoare este în drept să refuze trimiterea înscrisului când acesta se referă la apărarea națională, siguranța publică sau relațiile diplomatice. Extrase parțiale vor putea fi trimise dacă niciunul dintre aceste motive nu se opune. Dispozițiile art. 252 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
• VECHIUL CPC: art. 175.
(1) Instanța nu va putea cere trimiterea în original a cărților funciare și a planurilor, a registrelor autorităților sau instituțiilor publice, a testamentelor depuse la instanțe, notari publici sau avocați, precum și a altor înscrisuri originale ce se găsesc în arhivele acestora. Se vor putea însă cere copii certificate ale acestora.
(2) Cercetarea acestor înscrisuri, dacă este necesară, se va face, cu citarea părților, de un judecător delegat sau, dacă înscrisul se găsește în altă localitate, prin comisie rogatorie, de către instanța respectivă.
(3) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), când procedura verificărilor înscrisurilor o impune, instanța va putea ordona prezentarea testamentelor originale sau a altor înscrisuri originale, depuse la instanțe, notari publici sau avocați, pentru efectuarea expertizei grafoscopice în laboratoarele de specialitate dacă expertiza actului nu se poate efectua la sediul arhivei.
• VECHIUL CPC: art. 176.
(1) La cererea uneia dintre părți sau chiar din oficiu, instanța va putea ordona înfățișarea registrelor profesioniștilor sau comunicarea lor.
(2) Când înscrisurile sau registrele prevăzute la alin. (1) ce urmează a fi cercetate se află în altă circumscripție judecătorească, cercetarea lor se va face prin comisie rogatorie.
(1) Acela căruia i se opune un înscris sub semnătură privată este dator fie să recunoască, fie să conteste scrierea ori semnătura. Contestarea scrierii sau semnăturii poate fi făcută, la primul termen după depunerea înscrisului, sub sancțiunea decăderii.
(2) Moștenitorii sau succesorii în drepturi ai aceluia de la care se pretinde a fi înscrisul pot declara că nu cunosc scrisul sau semnătura autorului lor.
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 177 CPC, 1.177 CC.
(1) Când una dintre persoanele menționate la art. 301 contestă scrierea sau semnătura ori declară că nu le cunoaște, instanța va proceda la verificarea înscrisului prin:
1. compararea scrierii și semnăturii de pe înscris cu scrierea și semnătura din alte înscrisuri necontestate;
2. expertiză;
3. orice alte mijloace de probă admise de lege.
(2) În acest scop, președintele completului de judecată va obliga partea căreia i se atribuie scrierea sau semnătura să scrie și să semneze sub dictarea sa părți din înscris. Refuzul de a scrie ori de a semna va putea fi considerat ca o recunoaștere a scrierii sau semnăturii.
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 178 CPC, 1.178 CC.
(1) Judecătorul, după compararea înscrisului cu scrierea sau semnătura făcută în fața sa ori, dacă este cazul, și cu alte înscrisuri, se poate lămuri asupra înscrisului.
(2) Dacă însă, din compararea scrierilor, judecătorul nu este lămurit, va ordona ca verificarea să se facă prin expertiză, obligând părțile sau alte persoane să depună de îndată înscrisuri de comparație.
(3) Se primesc ca înscrisuri de comparație:
1. înscrisurile autentice;
2. înscrisurile sau alte scrieri private necontestate de părți;
3. partea din înscris care nu este contestată;
4. scrisul sau semnătura făcut/făcută înaintea instanței.
(4) Înscrisurile depuse pentru verificare vor fi semnate de președinte, grefier și părți.
(5) Părțile iau cunoștință de înscrisuri în ședință.
• VECHIUL CPC: art. 179.
(1) Dacă cel mai târziu la primul termen după prezentarea unui înscris folosit în proces una dintre părți declară că acesta este fals prin falsificarea scrierii sau semnăturii, ea este obligată să arate motivele pe care se sprijină.
(2) Dacă partea care folosește înscrisul nu este prezentă, instanța va ordona ca aceasta să se prezinte personal pentru a lua cunoștință de denunțarea înscrisului ca fals, să depună originalul și să dea explicațiile necesare.
(3) Judecătorul poate ordona prezentarea părților chiar și înainte de primul termen de judecată, dacă partea declară, prin întâmpinare, că scrierea sau semnătura sa este falsificată.
(4) În cazuri temeinic justificate, părțile pot fi reprezentate prin mandatari cu procură specială.
• VECHIUL CPC: art. 180.
(1) Judecătorul va constata de îndată, prin proces‑verbal, starea materială a înscrisului denunțat ca fals, dacă există pe el ștersături, adăugiri sau corecturi, apoi îl va semna, spre neschimbare, și îl va încredința grefei, după ce va fi contrasemnat de grefier și de părți.
(2) Dacă părțile nu vor sau nu pot să semneze, se va face mențiune despre toate acestea în procesul‑verbal.
• VECHIUL CPC: art. 181.
(1) La același termen în care înscrisul a fost denunțat ca fals sau, în cazul prevăzut la art. 304 alin. (2), la termenul următor, judecătorul întreabă partea care a produs înscrisul, dacă înțelege să se folosească de el.
(2) Dacă partea care a folosit înscrisul lipsește, refuză să răspundă sau declară că nu se mai servește de înscris, acesta va fi înlăturat, în tot sau în parte, după caz.
(3) Dacă partea care a denunțat înscrisul ca fals lipsește, refuză să răspundă sau își retrage declarația de denunțare, înscrisul va fi considerat ca recunoscut.
• VECHIUL CPC: art. 182.
Dacă partea care a prezentat înscrisul stăruie să se folosească de acesta, deși denunțarea ca fals a acestuia nu a fost retrasă, instanța, dacă este indicat autorul falsului sau complicele acestuia, poate suspenda judecata procesului, înaintând de îndată înscrisul denunțat ca fals parchetului competent, pentru cercetarea falsului, împreună cu procesul‑verbal ce se va încheia în acest scop.
• VECHIUL CPC: art. 183.
În cazul în care, potrivit legii, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare ori nu poate continua, cercetarea falsului se va face de către instanța civilă, prin orice mijloace de probă.
• VECHIUL CPC: art. 184.
(1) Proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel.
(2) Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exercițiul activității sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă.
(3) În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori.
(4) De asemenea, este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care:
1. partea s‑a aflat în imposibilitate materială sau morală de a‑și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic;
2. există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310;
3. partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forță majoră;
4. părțile convin, fie și tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună;
5. actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violență ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz;
6. se cere lămurirea clauzelor actului juridic.
(5) Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s‑ar pretinde că s‑ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (4).
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1.191, 1.198 CC.
(1) Se socotește început de dovadă scrisă orice scriere, chiar nesemnată și nedatată, care provine de la o persoană căreia acea scriere i se opune ori de la cel al cărui succesor în drepturi este acea persoană, dacă scrierea face credibil faptul pretins.
(2) Constituie început de dovadă scrisă și înscrisul, chiar nesemnat de persoana căreia acesta i se opune, dacă a fost întocmit în fața unui funcționar competent care atestă că declarațiile cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de acea persoană.
(3) Începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părți numai dacă este completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumții.
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1.197 CC.
(1) Când instanța a încuviințat dovada cu martori, ea va dispune citarea și ascultarea acestora.
(2) Înlocuirea martorilor nu se va încuviința decât în caz de moarte, dispariție sau motive bine întemeiate, caz în care lista se va depune sub sancțiunea decăderii, în termen de 5 zile de la încuviințare.
(3) Fiecare parte va putea să se împotrivească la ascultarea unui martor care nu este înscris în listă sau nu este identificat în mod lămurit.
(4) Decăderea din dreptul de a administra dovada cu martori pentru neîndeplinirea obligațiilor prevăzute la art. 262 se acoperă dacă aceștia se înfățișează la termenul fixat pentru ascultarea lor.
• VECHIUL CPC: art. 186.
(1) Martorii pot fi ascultați chiar la termenul la care proba a fost încuviințată.
(2) La termenul fixat pentru administrarea probei, partea va putea aduce martorii încuviințați chiar fără a fi citați.
(3) Dacă partea se obligă să prezinte martorul la termenul de judecată, fără a fi citat, însă din motive imputabile aceasta nu își îndeplinește obligația, instanța va dispune citarea martorului pentru un nou termen. Dispozițiile art. 313 sunt aplicabile.
(1) Împotriva martorului care lipsește la prima citare, instanța poate emite mandat de aducere.
(2) În pricinile urgente, se poate dispune aducerea martorilor cu mandat chiar la primul termen.
(3) Dacă, după emiterea mandatului de aducere, martorul nu poate fi găsit sau nu se înfățișează, instanța va putea proceda la judecată.
• VECHIUL CPC: art. 188 alin. (1)-(3).
Martorul care, din cauză de boală sau altă împiedicare gravă, nu poate veni în instanță va putea fi ascultat la locul unde se află, cu citarea părților.
• VECHIUL CPC: art. 188 alin. (4).
(1) Nu pot fi martori:
1. rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv;
2. soțul, fostul soț, logodnicul ori concubinul;
3. cei aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părți;
4. persoanele puse sub interdicție judecătorească;
5. cei condamnați pentru mărturie mincinoasă.
(2) Părțile pot conveni, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori și persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 1‑3.
• VECHIUL CPC: art. 189.
În procesele privitoare la filiație, divorț și alte raporturi de familie se vor putea asculta rudele și afinii prevăzuți la art. 315, în afară de descendenți.
• VECHIUL CPC: art. 190.
(1) Sunt scutiți de a fi martori:
1. slujitorii cultelor, medicii, farmaciștii, avocații, notarii publici, executorii judecătorești, mediatorii, moașele și asistenții medicali și orice alți profesioniști cărora legea le impune să păstreze secretul de serviciu sau secretul profesional cu privire la faptele de care au luat cunoștință în cadrul serviciului ori în exercitarea profesiei lor, chiar și după încetarea activității lor;
2. judecătorii, procurorii și funcționarii publici, chiar și după încetarea funcției lor, asupra împrejurărilor secrete de care au avut cunoștință în această calitate;
3. cei care prin răspunsurile lor s‑ar expune pe ei înșiși sau ar expune pe vreuna din persoanele arătate la art. 315 alin. (1) pct. 1 și 2 la o pedeapsă penală sau la disprețul public.
(2) Persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 1, cu excepția slujitorilor cultelor, vor putea totuși depune mărturie, dacă au fost dezlegate de secretul de serviciu ori profesional de partea interesată la păstrarea secretului, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
(3) Vor putea, de asemenea, depune mărturie și persoanele prevăzute la alin. (1)
pct. 2, dacă autoritatea sau instituția pe lângă care funcționează ori au funcționat, după caz, le dă încuviințarea.
• VECHIUL CPC: art. 191.
(1) Președintele, înainte de a lua declarația, va cere martorului să arate:
a) numele, prenumele, profesia, domiciliul și vârsta;
b) dacă este rudă sau afin cu una dintre părți și în ce grad;
c) dacă se află în serviciul uneia dintre părți.
(2) Președintele va pune apoi în vedere martorului îndatorirea de a jura și semnificația jurământului.
• VECHIUL CPC: art. 192.
(1) Înainte de a fi ascultat, martorul depune următorul jurământ: „Jur că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să‑mi ajute Dumnezeu!”.
(2) În timpul depunerii jurământului, martorul ține mâna pe cruce sau pe Biblie.
(3) Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinței religioase a martorului.
(4) Martorului de altă religie decât cea creștină nu îi sunt aplicabile prevederile alin. (2).
(5) Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ: „Jur pe onoare și conștiință că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu”.
(6) Martorii care din motive de conștiință sau confesiune nu depun jurământul vor rosti în fața instanței următoarea formulă: „Mă oblig că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu”.
(7) Persoanele mute și surdo‑mute știutoare de carte vor depune jurământul transcriind formula acestuia și semnând‑o; persoanele hipoacuzice vor rosti jurământul, iar cele care nu știu să scrie vor jura prin semne cu ajutorul unui interpret.
(8) Situațiile la care se referă alin. (3)‑(7) se rețin de către instanță pe baza afirmațiilor făcute de martor.
(9) După depunerea jurământului, președintele va pune în vedere martorului că, dacă nu va spune adevărul, săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă.
(10) Despre toate acestea se face mențiune în declarația scrisă.
• VECHIUL CPC: art. 193 alin. (1)-(9).
Copiii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și cei care sunt lipsiți de discernământ în momentul audierii, fără a fi puși sub interdicție, pot fi ascultați, fără jurământ, însă instanța le va atrage atenția să spună adevărul și va ține seama, la aprecierea depoziției lor, de situația lor specială.
• VECHIUL CPC: art. 193 alin. (10) și art. 195.
(1) Fiecare martor va fi ascultat separat, cei neascultați încă neputând fi de față.
(2) Ordinea ascultării martorilor va fi fixată de președinte, ținând seama și de cererea părților.
(3) Martorul va răspunde mai întâi la întrebările puse de președinte, iar apoi și la întrebările puse, cu încuviințarea acestuia, de către partea care l‑a propus, precum și de către partea adversă.
(4) După ascultare, martorul rămâne în sala de ședință până la sfârșitul cercetării, afară numai dacă instanța hotărăște altfel.
(5) Cu ocazia audierii, martorul va fi lăsat să‑și facă liber depoziția, fără să aibă voie să citească un răspuns scris de mai înainte; el se poate servi însă de însemnări, cu încuviințarea președintelui, dar numai pentru a preciza cifre sau denumiri.
• VECHIUL CPC: art. 196.
(1) Martorii pot fi din nou întrebați, dacă instanța găsește de cuviință.
(2) Martorii ale căror declarații nu se potrivesc pot fi confruntați.
(3) Dacă instanța găsește că întrebarea pusă de parte nu poate să ducă la dezlegarea procesului, este jignitoare sau tinde a proba un fapt a cărui dovedire e oprită de lege, nu o va încuviința. Instanța, la cererea părții, va trece în încheierea de ședință atât întrebarea formulată, cât și motivul pentru care nu a fost încuviințată.
• VECHIUL CPC: art. 197.
(1) Mărturia se va scrie de grefier, după dictarea președintelui sau a judecătorului delegat, și va fi semnată pe fiecare pagină și la sfârșitul ei de judecător, grefier și martor, după ce acesta a luat cunoștință de cuprins. Dacă martorul refuză sau nu poate să semneze, se va face mențiune despre aceasta în încheierea de ședință.
(2) Orice adăugiri, ștersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie încuviințate și semnate de judecător, de grefier și martor, sub sancțiunea de a nu fi luate în considerare.
(3) Locurile nescrise din declarație trebuie barate cu linii, astfel încât să nu se poată face adăugiri.
(4) Dispozițiile art. 231 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
● VECHIUL CPC: art. 198.
În aprecierea declarațiilor martorilor, instanța va ține seama de sinceritatea acestora și de împrejurările în care au luat cunoștință de faptele ce fac obiectul declarației respective.
Dacă, din cercetare, reies bănuieli de mărturie mincinoasă sau de mituire a martorului, instanța va încheia un proces‑verbal și va sesiza organul de urmărire penală competent.
• VECHIUL CPC: art. 199.
(1) Martorul are dreptul la rambursarea cheltuielilor de transport, cazare și masă dacă este din altă localitate, precum și dreptul la despăgubiri pentru acoperirea veniturilor pe care le‑ar fi obținut dacă și‑ar fi exercitat profesia pe durata lipsei de la locul de muncă, prilejuită de chemarea sa în vederea ascultării ca martor, stabilite în raport cu starea sau profesia pe care o exercită, precum și cu timpul efectiv pierdut.
(2) Drepturile bănești se asigură de partea care a propus martorul și se stabilesc, la cerere, de către instanță, prin încheiere executorie.
• VECHIUL CPC: art. 200.
Prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr‑un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1.199 CC.
(1) Prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază aceasta.
(2) Prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel.
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1.200, 1.202 CC.
În cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1.203 CC.
(1) Când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști, va numi, la cererea părților ori din oficiu, unul sau 3 experți. Termenul va fi stabilit astfel încât depunerea raportului de expertiză la instanță să aibă loc conform dispozițiilor art. 336.
(2) Când este necesar, instanța va solicita efectuarea expertizei unui laborator sau unui institut de specialitate.
(3) În domeniile strict specializate, în care nu există experți autorizați, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părți, judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalități ori specialiști din domeniul respectiv.
(4) Dispozițiile referitoare la expertiză, cu excepția celor privind aducerea cu mandat, sancționarea cu amendă judiciară și obligarea la plata de despăgubiri, sunt aplicabile în mod corespunzător în cazurile prevăzute la alin. (2) și (3).
(5) La efectuarea expertizei în condițiile prevăzute la alin. (1) și (2) pot participa experți aleși de părți și încuviințați de instanță, având calitatea de consilieri ai părților, dacă prin lege nu se dispune altfel. În acest caz, ei pot să dea relații, să formuleze întrebări și observații și, dacă este cazul, să întocmească un raport separat cu privire la obiectivele expertizei.
• VECHIUL CPC: art. 201.
(1) Dacă părțile nu se învoiesc asupra numirii experților, ei se vor numi de către instanță, prin tragere la sorți, de pe lista întocmită și comunicată de către biroul local de expertiză, cuprinzând persoanele înscrise în evidența sa și autorizate, potrivit legii, să efectueze expertize judiciare.
(2) Încheierea de numire a expertului va stabili obiectivele asupra cărora acesta urmează să se pronunțe, termenul în care trebuie să efectueze expertiza, onorariul provizoriu al expertului și, dacă este cazul, avansul pentru cheltuielile de deplasare. În acest scop, instanța poate fixa o audiere în camera de consiliu, în cadrul căreia va solicita expertului să estimeze costul lucrării ce urmează a fi efectuată, cât și termenul necesar efectuării expertizei. Tot astfel, instanța poate fixa un termen scurt pentru când va solicita expertului să estimeze în scris costul lucrării ce urmează a fi efectuată, cât și termenul necesar efectuării expertizei. Poziția părților va fi consemnată în încheiere. În funcție de poziția expertului și a părților, instanța va fixa termenul de depunere a raportului de expertiză și condițiile de plată a costurilor necesare efectuării expertizei.
(3) Dovada plății onorariului se depune la grefa instanței de partea care a fost obligată prin încheiere, în termen de 5 zile de la numire sau în termenul stabilit de instanță potrivit alin. (2). Onorariul poate fi majorat, în condițiile prevăzute la art. 339 alin. (2).
• VECHIUL CPC: art. 202.
(1) Experții pot fi recuzați pentru aceleași motive ca și judecătorii.
(2) Recuzarea trebuie să fie cerută în termen de 5 zile de la numirea expertului, dacă motivul ei există la această dată; în celelalte cazuri termenul va curge de la data când s‑a ivit motivul de recuzare.
(3) Recuzările se judecă cu citarea părților și a expertului.
• VECHIUL CPC: art. 204.
• DISPOZIȚII CONEXE. A se vedea art. 9 lit. a) O.U.G. nr. 80/2013.
(1) Dispozițiile privitoare la citare, aducerea cu mandat și sancționarea martorilor care lipsesc sunt deopotrivă aplicabile experților.
(2) Dacă expertul nu se înfățișează, instanța poate dispune înlocuirea lui.
• VECHIUL CPC: art. 205.
Dacă experții pot să‑și exprime de îndată opinia, aceștia vor fi ascultați chiar în ședință, iar părerea lor se va consemna într‑un proces‑verbal, dispozițiile art. 323 aplicându‑se în mod corespunzător.
• VECHIUL CPC: art. 207.
(1) Dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la fața locului sau sunt necesare explicațiile părților, ea nu poate fi făcută decât după citarea părților prin scrisoare recomandată cu conținut declarat și confirmare de primire, în care li se vor indica ziua, ora și locul unde se va face lucrarea. Citația, sub sancțiunea nulității, trebuie comunicată părții cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de efectuare a lucrării. Confirmarea de primire va fi alăturată raportului de expertiză.
(2) Părțile sunt obligate să dea expertului orice lămuriri în legătură cu obiectul lucrării.
(3) În cazul în care una dintre părți opune rezistență sau împiedică în orice alt mod efectuarea lucrării, instanța va putea socoti ca dovedite afirmațiile făcute de partea adversă cu privire la împrejurarea de fapt ce face obiectul lucrării, în contextul administrării tuturor celorlalte probe.
(4) Cheltuielile efectuate cu expertiza până la data refuzului vor fi suportate de partea care s‑a opus efectuării expertizei.
(5) În mod excepțional, când aflarea adevărului în cauză este indisolubil legată de efectuarea probei cu expertiză tehnică, instanța va autoriza folosirea forței publice în scopul efectuării expertizei, prin încheiere executorie pronunțată în camera de consiliu, după ascultarea părților.
• VECHIUL CPC: art. 208.
(1) Constatările și concluziile motivate ale expertului sau ale laboratorului ori ale institutului specializat căruia i s‑a cerut efectuarea expertizei vor fi consemnate într‑un raport scris, care va fi depus cu cel puțin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată. În cazuri urgente termenul pentru depunerea raportului de expertiză poate fi micșorat.
(2) Când sunt mai mulți experți cu păreri deosebite lucrarea trebuie să cuprindă părerea motivată a fiecăruia.
(3) În cazurile anume prevăzute de lege, depunerea raportului se va face numai după obținerea avizelor tehnice necesare ce se eliberează numai de organismele de specialitate competente.
• VECHIUL CPC: art. 209-210.
Dacă este nevoie de lămurirea sau completarea raportului de expertiză ori dacă există o contradicție între părerile experților, instanța, din oficiu sau la cererea părților, poate solicita experților, la primul termen după depunerea raportului, să îl lămurească sau să îl completeze.
• VECHIUL CPC: art. 211, 212 alin. (1) tz. I.
(1) Pentru motive temeinice, instanța poate dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei noi expertize de către alt expert.
(2) O nouă expertiză va trebui cerută motivat, sub sancțiunea decăderii, la primul termen după depunerea raportului, iar dacă s‑au formulat obiecțiuni, la termenul imediat următor depunerii răspunsului la obiecțiuni ori, după caz, a raportului suplimentar.
• VECHIUL CPC: art. 212 alin. (1) tz. II, (2).
(1) Fapta experților de a cere sau de a primi o sumă mai mare decât onorariul fixat de instanță se pedepsește potrivit legii penale.
(2) La cererea motivată a experților, ținându‑se seama de lucrarea efectuată, instanța va putea majora onorariul cuvenit acestora, prin încheiere executorie, dată cu citarea părților, însă numai după depunerea raportului, a răspunsului la eventualele obiecțiuni sau a raportului suplimentar, după caz.
(3) Expertul are aceleași drepturi ca și martorul în ceea ce privește cheltuielile de transport, cazare și masă.
• VECHIUL CPC: art. 213.
Dacă expertiza se face la o altă instanță, prin comisie rogatorie, numirea experților și stabilirea sumelor cuvenite vor fi lăsate în sarcina acestei din urmă instanțe.
• VECHIUL CPC: art. 214.
(1) Sunt mijloace materiale de probă lucrurile care prin însușirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la soluționarea procesului.
(2) Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă și fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum și alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obținute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri.
(1) Mijloacele materiale de probă puse la dispoziția instanței vor fi păstrate până la soluționarea definitivă a procesului.
(2) Dacă aducerea la instanță a mijloacelor materiale de probă prezintă greutăți datorită numărului, volumului sau altor însușiri ale lor ori locului unde se află, acestea vor fi lăsate în depozitul deținătorului sau al altei persoane.
(1) Mijloacele materiale de probă, aflate în păstrarea instanței, se aduc în ședința de judecată.
(2) Dacă mijloacele materiale de probă nu se află în păstrarea instanței, aceasta poate ordona, după caz, fie aducerea lor, fie verificarea la fața locului, dispozițiile art. 293‑300 fiind aplicabile în mod corespunzător.
(3) În încheierea sau în procesul‑verbal, după caz, conținând constatările instanței, se va face mențiune și despre starea și semnele caracteristice ale mijloacelor materiale de probă verificate.
În cazul în care instanța a dispus restituirea bunurilor care au servit ca mijloace materiale de probă și cei în drept a le primi nu le ridică în termen de 6 luni de la data când au fost încunoștințați în acest scop, instanța, în camera de consiliu, citând părțile interesate și organul financiar local competent, va da o încheiere prin care aceste lucruri vor fi considerate ca abandonate și trecute în proprietatea privată a unității administrativ‑teritoriale unde își are sediul instanța. Încheierea poate fi atacată numai cu apel la instanța ierarhic superioară.
(1) Cercetarea la fața locului se poate face, la cerere sau din oficiu, când instanța apreciază că ea este necesară pentru lămurirea procesului.
(2) Încheierea prin care se admite cercetarea va determina împrejurările de fapt ce urmează să fie lămurite la fața locului.
• VECHIUL CPC: art. 215.
(1) Cercetarea la fața locului se face, cu citarea părților, de către judecătorul delegat sau de către întregul complet de judecată. Prezența procurorului este obligatorie când participarea acestuia la judecată este cerută de lege.
(2) Instanța poate, de asemenea, încuviința ca ascultarea martorilor, experților și părților să se facă la fața locului.
• VECHIUL CPC: art. 216 alin. (1), 217.
(1) Despre cele constatate și măsurile luate la fața locului, instanța va întocmi un proces‑verbal, în care se vor consemna și susținerile ori obiecțiunile părților, care va fi semnat de către cei prezenți.
(2) Desenele, planurile, schițele sau fotografiile făcute la fața locului vor fi alăturate procesului‑verbal și vor fi semnate de către judecător și de părțile prezente la cercetare.
• VECHIUL CPC: art. 216 alin. (2).
(1) Constituie mărturisire recunoașterea de către una dintre părți, din proprie inițiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă își întemeiază pretenția sau, după caz, apărarea.
(2) Mărturisirea este judiciară sau extrajudiciară.
• VECHEA REGLEMETNARE: art. 1.204 CC.
(1) Mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, fie personal, fie prin mandatar cu procură specială.
(2) Mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului decât în cazurile când cuprinde fapte distincte și care nu au legătură între ele.
(3) De asemenea, mărturisirea judiciară nu poate fi nici revocată, afară numai dacă se face dovada că a fost urmarea unei erori de fapt scuzabile.
(4) Mărturisirea judiciară nu produce efecte dacă a fost făcută de o persoană lipsită de discernământ sau dacă duce la pierderea unui drept de care cel care face recunoașterea nu poate dispune.
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1.206 CC.
(1) Mărturisirea făcută în afara procesului este un fapt supus aprecierii judecătorului, potrivit regulilor generale de probațiune.
(2) Mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate fi invocată în cazurile în care proba cu martori nu este admisă.
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1.205 CC.
Instanța poate încuviința, la cerere sau din oficiu, chemarea la interogatoriu a oricăreia dintre părți, cu privire la fapte personale, care sunt de natură să ducă la soluționarea procesului.
• VECHIUL CPC: art. 218.
(1) Cel chemat în persoană va fi întrebat de către președinte asupra fiecărui fapt în parte.
(2) Cu încuviințarea președintelui, fiecare dintre judecători, procurorul, când participă la judecată, precum și partea adversă pot pune direct întrebări celui chemat la interogatoriu.
(3) Partea va răspunde fără să poată citi un proiect de răspuns scris în prealabil. Ea se poate folosi însă de însemnări, cu încuviințarea președintelui, dar numai cu privire la cifre sau denumiri.
(4) Dacă partea declară că pentru a răspunde trebuie să cerceteze înscrisuri, registre sau dosare, se va putea fixa un nou termen pentru interogatoriu.
(5) Când ambele părți sunt de față la luarea interogatoriului, ele pot fi confruntate.
• VECHIUL CPC: art. 219.
Reprezentantul legal al unei persoane lipsite de capacitate de exercițiu sau cel care asistă persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă poate fi chemat personal la interogatoriu numai în legătură cu actele încheiate și faptele săvârșite în această calitate.
• VECHIUL CPC: art. 220.
(1) Răspunsurile la interogatoriu vor fi trecute pe aceeași foaie cu întrebările. Interogatoriul va fi semnat pe fiecare pagină de președinte, grefier, de cel care l‑a propus, precum și de partea care a răspuns după ce a luat cunoștință de cuprins. Tot astfel vor fi semnate adăugirile, ștersăturile sau schimbările aduse, sub sancțiunea de a nu fi ținute în seamă.
(2) Dacă partea interogată sau cealaltă parte nu voiește ori nu poate să semneze, se va consemna în josul interogatoriului.
(3)1) În cazul în care interogatoriul a fost dispus din oficiu, precum și în cazul prevăzut la art. 352 alin. (2), vor fi consemnate în încheierea de ședință atât întrebările, cât și răspunsurile.
• VECHIUL CPC: art. 221.
1) Alin. (3) al art. 354 este reprodus astfel cum a fost rectif. în M. Of. nr. 234 din 30 martie 2016.
(1) Statul și celelalte persoane juridice de drept public, precum și persoanele juridice de drept privat vor răspunde în scris la interogatoriul ce li se va comunica în prealabil, în condițiile prevăzute la art. 194 lit. e).
(2) Se exceptează societățile de persoane, ai căror asociați cu drept de reprezentare vor fi citați personal la interogatoriu.
• VECHIUL CPC: art. 222.
(1) Dacă prin tratate sau convenții internaționale la care România este parte ori prin acte normative speciale nu se prevede altfel, partea care se află în străinătate și este reprezentată în proces printr‑un mandatar va putea fi interogată prin acesta.
(2) În acest caz, interogatoriul va fi comunicat în scris mandatarului, care va depune răspunsul părții dat în cuprinsul unei procuri speciale și autentice. Dacă mandatarul este avocat, procura specială certificată de acesta este suficientă.
• VECHIUL CPC: art. 223.
(1) Instanța poate încuviința luarea interogatoriului la locuința celui chemat la interogatoriu, printr‑un judecător delegat, dacă partea, din motive temeinice, este împiedicată de a veni în fața instanței. În acest caz, răspunsurile la întrebări se vor consemna în prezența părții adverse sau în lipsă, dacă aceasta a fost citată și nu s‑a prezentat.
(2) Partea care locuiește în circumscripția altei instanțe, în cazurile prevăzute la alin. (1), se va asculta prin comisie rogatorie.
• VECHIUL CPC: art. 224.
Dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfățișează, instanța poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină ori numai ca un început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul. În acest din urmă caz, atât dovada cu martori, cât și alte probe, inclusiv prezumțiile, pot fi admise pentru completarea probatoriului.
• VECHIUL CPC: art. 225.
(1) Oricine are interes să constate de urgență mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor bunuri, mobile sau imobile ori să obțină recunoașterea unui înscris, a unui fapt sau a unui drept, dacă este pericol ca proba să dispară ori să fie greu de administrat în viitor, va putea cere, atât înainte, cât și în timpul procesului, administrarea acestor probe.
(2) În cazul în care partea adversă își dă acordul, cererea poate fi făcută, chiar dacă nu există urgență.
• VECHIUL CPC: art. 235.
(1) Cererea se va îndrepta, înainte de judecată, la judecătoria în circumscripția căreia se află martorul sau obiectul constatării, iar în timpul judecății, la instanța care judecă procesul în prima instanță.
(2) Partea va arăta în cerere probele a căror administrare o pretinde, faptele pe care vrea să le dovedească, precum și motivele care fac necesară asigurarea acestora sau, după caz, acordul părții adverse.
(3) Instanța va dispune citarea părților și va comunica părții adverse copie de pe cerere. Aceasta nu este obligată să depună întâmpinare.
(4) Instanța va soluționa cererea în camera de consiliu, prin încheiere.
(5) În caz de pericol în întârziere, instanța, apreciind împrejurările, va putea încuviința cererea și fără citarea părților.
• VECHIUL CPC: art. 236.
(1) Încheierea de admitere a cererii de asigurare este executorie și nu este supusă niciunei căi de atac.
(2) Încheierea de respingere poate fi atacată separat numai cu apel în termen de 5 zile de la pronunțare, dacă s‑a dat cu citarea părților, și de la comunicare, dacă s‑a dat fără citarea lor.
• VECHIUL CPC: art. 238.
(1) Administrarea probei ce trebuie asigurată va putea fi făcută de îndată sau la termenul ce se va fixa în acest scop.
(2) Administrarea probelor asigurate se constată printr‑o încheiere, care nu este supusă niciunei căi de atac.
• VECHIUL CPC: art. 237.
(1) Probele asigurate în condițiile prevăzute la art. 362 vor fi cercetate de instanță, la judecarea procesului, sub raportul admisibilității și concludenței lor. În cazul în care găsește necesar, instanța va proceda, dacă este cu putință, la o nouă administrare a probelor asigurate.
(2) Probele asigurate pot să fie folosite și de partea care nu a cerut administrarea lor.
(3) Cheltuielile făcute cu administrarea probelor vor fi ținute în seamă de instanța care judecă pricina în fond.
• VECHIUL CPC: art. 241.
(1) La cererea oricărei persoane care are interesul să constate de urgență o anumită stare de fapt care ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea probelor, executorul judecătoresc în circumscripția căruia urmează să se facă constatarea va putea constata la fața locului această stare de fapt.
(2) În cazul în care efectuarea constatării prevăzute la alin. (1) necesită concursul părții adverse sau al unei alte persoane, constatarea nu poate fi făcută decât cu acordul acesteia.
(3) În lipsa acordului prevăzut la alin. (2), partea interesată va putea cere instanței să încuviințeze efectuarea constatării. Instanța poate încuviința efectuarea constatării fără citarea aceluia împotriva căruia se cere. Dispozițiile art. 360‑363 se aplică în mod corespunzător.
(4) Procesul‑verbal de constatare va fi comunicat în copie celui împotriva căruia s‑a făcut constatarea, dacă nu a fost de față, și are puterea doveditoare a înscrisului autentic.
• VECHIUL CPC: art. 239.
În caz de pericol în întârziere, asigurarea dovezii și constatarea unei stări de fapt se vor putea face și în zilele nelucrătoare și chiar în afara orelor legale, însă numai cu încuviințarea expresă a instanței.
• VECHIUL CPC: art. 240.
Dispozițiile prezentei secțiuni sunt aplicabile tuturor litigiilor, cu excepția celor ce privesc starea civilă și capacitatea persoanelor, relațiile de familie, precum și orice alte drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție.
• VECHIUL CPC: art. 2411.
La primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate și dacă acestea sunt prezente sau reprezentate, instanța le va întreba dacă sunt de acord ca probele să fie administrate potrivit dispozițiilor din prezenta subsecțiune.
(1) La termenul prevăzut la art. 367 părțile, prezente personal sau reprezentate, pot conveni ca avocații care le asistă și le reprezintă să administreze probele în cauză, potrivit dispozițiilor prezentei subsecțiuni.
(2) Consimțământul pentru administrarea probelor, prevăzut la alin. (1), se va da de către părți, personal sau prin mandatar cu împuternicire specială, în fața instanței, luându‑se act despre aceasta în încheiere, sau prin înscris întocmit în fața avocatului, care este obligat să certifice consimțământul și semnătura părții pe care o asistă ori o reprezintă. Dacă sunt mai multe părți asistate de același avocat, consimțământul se va da de fiecare dintre ele separat.
(3) Totodată, fiecare parte este obligată să declare că pentru procedura din prezenta subsecțiune își alege domiciliul la avocatul care o reprezintă.
(4) Consimțământul dat potrivit alin. (2) nu poate fi revocat de către una dintre părți.
• VECHIUL CPC: art. 2412.
Pe parcursul administrării probelor de către avocați, ședințele de judecată, atunci când acestea sunt necesare, se desfășoară potrivit art. 240, cu participarea obligatorie a avocaților.
• VECHIUL CPC: art. 2413.
(1) După constatarea valabilității consimțământului dat conform art. 368, instanța va lua măsurile prevăzute la art. 237 alin. (2). Dispozițiile art. 255, 256, art. 257 alin. (1), art. 258 și 260 sunt aplicabile.
(2) Când, potrivit legii, cererile prevăzute la alin. (1) pot fi formulate și ulterior primului termen de judecată la care părțile sunt legal citate, instanța poate acorda în acest scop un termen scurt, dat în cunoștință părților reprezentate prin avocat.
(3) Dispozițiile art. 227 și ale art. 254 alin. (2)‑(4) sunt aplicabile.
(4) Partea care lipsește nejustificat la termenul de încuviințare a probelor va fi decăzută din dreptul de a mai propune și administra orice probă, cu excepția celei cu înscrisuri, dar va putea participa la administrarea probelor de către cealaltă parte și va putea combate aceste probe.
• VECHIUL CPC: art. 2414.
(1) Pentru administrarea probelor de către avocați instanța va stabili un termen de până la 6 luni, ținând seama de volumul și complexitatea acestora.
(2) Termenul prevăzut la alin. (1) va putea fi prelungit dacă în cursul administrării probelor:
1. se invocă o excepție sau un incident procedural asupra căruia, potrivit legii, instanța trebuie să se pronunțe; în acest caz, termenul se prelungește cu timpul necesar soluționării excepției sau incidentului;
2. a încetat, din orice cauză, contractul de asistență juridică dintre una dintre părți și avocatul său; în acest caz, termenul se prelungește cu cel mult o lună pentru angajarea altui avocat;
3. una dintre părți a decedat; în acest caz, termenul se prelungește cu timpul în care procesul este suspendat potrivit art. 412 alin. (1) pct. 1 sau cu termenul acordat părții interesate pentru introducerea în proces a moștenitorilor;
4. în orice alte cazuri în care legea prevede suspendarea procesului, termenul se prelungește cu perioada suspendării, dispozițiile art. 411 alin. (1) pct. 2 nefiind însă aplicabile.
• VECHIUL CPC: art. 2415.
(1) În cel mult 5 zile de la încuviințarea probelor, avocații părților vor prezenta instanței programul de administrare a acestora, purtând semnătura avocaților, în care se vor arăta locul și data administrării fiecărei probe. Programul se încuviințează de instanță, în camera de consiliu, și este obligatoriu pentru părți și avocații lor.
(2) În procesele prevăzute la art. 92 alin. (2) și (3) programul încuviințat potrivit alin. (1) va fi comunicat de îndată procurorului, în condițiile art. 383.
(3) Probele pot fi administrate în cabinetul unuia dintre avocați sau în orice alt loc convenit, dacă natura probei impune aceasta. Părțile, prin avocați, sunt obligate să își comunice înscrisurile și orice alte acte, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau în mod direct, sub luare de semnătură.
(4) Data convenită pentru administrarea probelor potrivit alin. (1) poate fi modificată, cu acordul tuturor părților.
(5) În cazul în care administrarea probei nu este posibilă din motive obiective, va fi stabilit un nou termen, dispozițiile alin. (4) fiind aplicabile în mod corespunzător. Dacă părțile nu se înțeleg, va fi sesizată instanța, potrivit art. 373.
(6) Nerespectarea nejustificată a programului prevăzut la alin. (1) atrage decăderea părții din dreptul de a mai administra proba respectivă.
(7) Dispozițiile art. 262 sunt aplicabile.
• VECHIUL CPC: art. 2416.
Dacă în cursul administrării probelor una dintre părți formulează o cerere, invocă o excepție, inadmisibilitatea vreunei probe sau orice alt incident privind administrarea probelor, ea va sesiza instanța care, cu citarea celeilalte părți, prin încheiere dată în camera de consiliu, se va pronunța de îndată, iar când este necesar, în cel mult 15 zile de la data la care a fost sesizată. Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul procesului.
• VECHIUL CPC: art. 2417.
În cazul în care se dispune înfățișarea unui înscris deținut de o autoritate sau de o altă persoană, instanța, potrivit dispozițiilor art. 298, va dispune solicitarea înscrisului și, îndată ce acesta este depus la instanță, comunicarea lui în copie fiecărui avocat.
• VECHIUL CPC: art. 2418.
Dacă una dintre părți nu recunoaște scrisul sau semnătura dintr‑un înscris, avocatul părții interesate, potrivit art. 373, va solicita instanței să procedeze la verificarea înscrisurilor.
• VECHIUL CPC: art. 2419.
(1) Martorii vor fi ascultați, la locul și data prevăzute în programul încuviințat de instanță, de către avocații părților, în condițiile art. 318 alin. (1) și art. 321 alin. (1), (2), (4) și (5), care se aplică în mod corespunzător. Ascultarea martorilor se face fără prestare de jurământ, punându‑li‑se însă în vedere că dacă nu vor spune adevărul săvârșesc infracțiunea de mărturie mincinoasă. Despre toate acestea se face mențiune în declarația scrisă.
(2) Martorii prevăzuți la art. 320 vor fi ascultați numai de către instanță.
• VECHIUL CPC: art. 24110.
(1) Mărturia se va consemna întocmai de către o persoană convenită de părți și se va semna, pe fiecare pagină și la sfârșitul ei, de către avocații părților, de cel ce a consemnat‑o și de martor, după ce acesta a luat cunoștință de cuprinsul consemnării.
(2) Orice adăugiri, ștersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie încuviințate prin semnătura celor menționați la alin. (1), sub sancțiunea de a nu fi luate în seamă.
(3) Dacă mărturia a fost stenografiată, aceasta va fi transcrisă. Atât stenograma, cât și transcrierea ei vor fi semnate potrivit alin. (1) și depuse la dosar.
(4) Dacă mărturia a fost înregistrată cu mijloace audiovizuale, aceasta va putea fi ulterior transcrisă la cererea părții interesate, în condițiile legii. Transcrierea înregistrărilor va fi semnată potrivit alin. (1) și depusă la dosar.
• VECHIUL CPC: art. 24111.
Părțile pot conveni ca declarațiile martorilor să fie consemnate și autentificate de un notar public. Dispozițiile art. 376 sunt aplicabile.
• VECHIUL CPC: art. 24112.
(1) În cazul în care este încuviințată o expertiză, în programul administrării probelor părțile vor trece numele expertului pe care îl vor alege prin învoiala lor, precum și numele consilierilor fiecăreia dintre ele.
(2) Dacă părțile nu se învoiesc asupra alegerii expertului, ele vor cere instanței, la termenul când încuviințează probele potrivit art. 370, să procedeze la desemnarea acestuia, potrivit art. 331 alin. (1) și (2).
(3) Expertul este obligat să efectueze expertiza și să o predea avocaților părților, sub semnătură de primire, cu cel puțin 30 de zile înainte de termenul fixat de instanță potrivit art. 371. De asemenea, el are îndatorirea să dea explicații avocaților și părților, iar după fixarea termenului de judecată, să se conformeze dispozițiilor art. 337‑339.
• VECHIUL CPC: art. 24113.
Dacă s‑a dispus o cercetare la fața locului, aceasta se va face de către instanță potrivit dispozițiilor art. 345‑347. Procesul‑verbal prevăzut la art. 347 alin. (1) va fi întocmit în atâtea exemplare câte părți sunt și va fi înmânat avocaților acestora în cel mult 5 zile de la efectuarea cercetării.
• VECHIUL CPC: art. 24114.
Când s‑a încuviințat chemarea la interogatoriu, instanța va cita părțile, la termenul stabilit, în camera de consiliu. Copii de pe interogatoriul astfel luat, precum și de pe cel dispus și primit potrivit art. 355 alin. (1) vor fi înmânate de îndată avocaților părților.
• VECHIUL CPC: art. 24115.
(1) Instanța, în condițiile art. 373, va hotărî asupra cererii de înlocuire a martorilor, de ascultare din nou sau de confruntare a acestora.
(2) De asemenea, în condițiile arătate la alin. (1), instanța se va pronunța cu privire la cererea de a se admite noi martori sau alte probe ce se dovedesc necesare și care nu puteau fi prevăzute pentru a fi solicitate potrivit art. 237 alin. (2) pct. 7.
• VECHIUL CPC: art. 24116.
(1) După administrarea tuturor probelor încuviințate de instanță reclamantul, prin avocatul său, va redacta concluziile scrise privind susținerea pretențiilor sale, pe care le va trimite, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, sau le va înmâna în mod direct, sub luare de semnătură, celorlalte părți din proces și, când este cazul, Ministerului Public.
(2) După primirea concluziilor scrise ale reclamantului fiecare parte, prin avocatul său, va redacta propriile concluzii scrise, pe care le va comunica, potrivit alin. (1), reclamantului, celorlalte părți, precum și, când este cazul, Ministerului Public.
• VECHIUL CPC: art. 24117.
(1) Avocații părților vor alcătui pentru fiecare parte câte un dosar și unul pentru instanță, în care vor depune câte un exemplar al tuturor înscrisurilor prin care, potrivit legii, se constată administrarea fiecărei probe.
(2) Dosarele prevăzute la alin. (1) vor fi numerotate, șnuruite și vor purta semnătura avocaților părților pe fiecare pagină.
• VECHIUL CPC: art. 24118.
La expirarea termenului stabilit de instanță potrivit art. 371 avocații părților vor prezenta împreună instanței dosarul cauzei, întocmit potrivit art. 384.
• VECHIUL CPC: art. 24119 alin. (1).
(1) Primind dosarul, instanța va fixa termenul de judecată, dat în cunoștință părților, care nu va putea fi mai lung de 15 zile de la data primirii dosarului.
(2) La acest termen, instanța va putea hotărî, pentru motive temeinice și după ascultarea părților, să se administreze noi probe sau să se administreze nemijlocit în fața sa unele dintre probele administrate de avocați.
(3) În acest scop, instanța va stabili termene scurte, în continuare, date în cunoștință părților. Pentru prezentarea în fața instanței martorii vor fi citați, de asemenea, în termen scurt, cauzele fiind considerate urgente. Dispozițiile art. 159 și ale art. 313 alin. (2) sunt aplicabile.
(4) Dacă, la termenul prevăzut la alin. (1), instanța socotește că nu este necesară administrarea de noi probe sau a unora dintre cele administrate de avocați, va proceda la judecarea în fond a procesului, acordând părților cuvântul pentru a pune concluzii prin avocat.
• VECHIUL CPC: art. 24119 alin. (2), 24120.
(1) Dispozițiile subsecțiunii a 3‑a „Probele” a secțiunii a 2‑a a capitolului II sunt aplicabile, dacă în prezenta subsecțiune nu se prevede altfel.
(2) La cererea avocatului sau a părții interesate instanța poate lua măsura amenzii judiciare și obligării la plata de despăgubiri, în cazurile și condițiile prevăzute de dispozițiile art. 187-190.
• VECHIUL CPC: art. 24121.
Dispozițiile prezentei subsecțiuni sunt aplicabile în mod corespunzător și consilierilor juridici care, potrivit legii, reprezintă partea.
• VECHIUL CPC: art. 24122.
Dezbaterile procesului poartă asupra împrejurărilor de fapt și temeiurilor de drept, invocate de părți în cererile lor sau, după caz, ridicate de către instanță din oficiu.
Înainte de a se trece la dezbaterea fondului cauzei, instanța, din oficiu sau la solicitarea părților, pune în discuția acestora cererile, excepțiile procesuale și apărările care nu au fost soluționate în cursul cercetării procesului, precum și cele care, potrivit legii, pot fi invocate în orice stare a procesului.
Instanța poate proceda la completarea ori refacerea unor probe, în cazul în care, din dezbateri, rezultă necesitatea acestei măsuri.
Dacă părțile declară că nu mai au cereri de formulat și nu mai sunt alte incidente de soluționat, președintele deschide dezbaterile asupra fondului cauzei, dând cuvântul părților, în ordinea și condițiile prevăzute la art. 216, pentru ca fiecare să își susțină cererile și apărările formulate în proces.
Dezbaterile începute vor fi continuate la același termen până la închiderea lor, cu excepția cazului în care, pentru motive temeinice, sunt lăsate în continuare pentru o altă zi, chiar în afara orelor fixate pentru judecarea pricinilor.
• VECHIUL CPC: art. 145.
(1) Când consideră că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, președintele închide dezbaterile.
(2) Dacă va considera necesar, instanța poate cere părților, la închiderea dezbaterilor, să depună completări la notele întocmite potrivit art. 244. Părțile pot depune aceste completări și în cazul în care acestea nu au fost cerute de instanță.
(3) După închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă.
• VECHIUL CPC: art. 146, 150.
(1) După închiderea dezbaterilor, completul de judecată deliberează în secret asupra hotărârii ce urmează să pronunțe.
(2) La deliberare iau parte numai membrii completului în fața cărora au avut loc dezbaterile. Fiecare dintre membrii completului de judecată are îndatorirea să își exprime opinia, începând cu cel mai nou în funcție. Președintele își exprimă opinia cel din urmă.
(3) Judecătorul care a luat parte la judecată este ținut să se pronunțe chiar dacă nu mai este judecător al instanței respective, cu excepția cazului în care, în condițiile legii, i‑a încetat calitatea de judecător sau este suspendat din funcție. În această situație, procesul se repune pe rol, cu citarea părților, pentru ca ele să pună din nou concluzii în fața completului de judecată legal constituit.
• VECHIUL CPC: art. 256, 260 alin. (2).
(1) În cazuri justificate, dacă instanța nu ia hotărârea de îndată, pronunțarea acesteia poate fi amânată pentru un termen care nu poate depăși 15 zile.
(2) În cazul amânării prevăzute la alin. (1), președintele, odată cu anunțarea termenului la care a fost amânată pronunțarea, poate stabili că pronunțarea hotărârii se va face prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.
(3) Dacă pronunțarea a fost amânată, hotărârea nu poate fi pronunțată mai înainte de data fixată în acest scop.
• VECHIUL CPC: art. 260 alin. (1).
(1) Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s‑a cerut, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Dacă cererea are ca obiect pretenții privitoare la obligația de întreținere, alocația pentru copii, chirie, arendă, plata salariului, rate din prețul vânzării sau alte sume datorate periodic, instanța îl va obliga pe pârât, la cererea reclamantului, după achitarea taxelor de timbru, potrivit legii, și la plata sumelor devenite exigibile după introducerea cererii.
(3) În cazurile în care instanța poate da termen pentru executarea hotărârii, ea va face aceasta prin chiar hotărârea care dezleagă pricina, arătând și motivele pentru care a acordat termenul. Debitorul nu va putea cere termen de plată, dacă debitorului i s‑a acordat un termen rezonabil de plată de către creditor ori a avut posibilitatea să execute într‑un termen rezonabil, calculat de la data comunicării cererii de chemare în judecată, în conformitate cu prevederile art. 1.522 din Codul civil și nici dacă la data pronunțării subzistă vreunul dintre motivele prevăzute la art. 675 alin. (1).
• VECHIUL CPC: art. 262-263.
(1) Hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată și se dă în numele legii.
(2) Când unanimitatea nu poate fi realizată, hotărârea se ia cu majoritatea membrilor completului de judecată. Dacă din deliberare rezultă mai mult de două opinii, judecătorii ale căror păreri se apropie mai mult sunt datori să se unească într‑o singură opinie.
(3) În cazul în care majoritatea nu poate fi realizată, procesul se judecă în complet de divergență, constituit prin includerea în completul inițial și a președintelui instanței sau a vicepreședintelui, a președintelui de secție ori a unui judecător desemnat de președinte.
• VECHIUL CPC: art. 257 alin. (1).
(1) În situația prevăzută la art. 398 alin. (3), divergența se judecă în aceeași zi sau, dacă nu este posibil, într‑un termen care nu poate depăși 20 de zile de la ivirea divergenței, cu citarea părților. În pricinile considerate urgente acest termen nu poate fi mai mare de 7 zile.
(2) Dezbaterile vor fi reluate asupra chestiunilor rămase în divergență și care se anunță părților în ședință, instanța fiind îndreptățită, atunci când apreciază că este necesar, să administreze noi dovezi și să ordone orice alte măsuri îngăduite de lege.
(3) Părțile vor pune din nou concluzii asupra chestiunilor aflate în divergență.
(4) Dispozițiile art. 398 alin. (2) se aplică în mod corespunzător, judecătorii având dreptul de a reveni asupra părerii lor care a provocat divergența.
(5) Când divergența nu privește soluția ce trebuie dată întregii cauze, după judecarea chestiunilor rămase în divergență, completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea continua judecarea cauzei.
• VECHIUL CPC: art. 257.
Dacă, în timpul deliberării, instanța găsește că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părților.
• VECHIUL CPC: art. 151.
(1) După ce a fost luată hotărârea, se va întocmi de îndată o minută care va cuprinde soluția și în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflați în minoritate.
(2) Minuta, sub sancțiunea nulității hotărârii, se va semna pe fiecare pagină de către judecători și, după caz, de magistratul‑asistent, după care se va consemna într‑un registru special, ținut la grefa instanței. Acest registru poate fi ținut și în format electronic.
• VECHIUL CPC: art. 258 alin. (1) și (4).
Sub rezerva dispozițiilor art. 396 alin. (2), hotărârea se va pronunța în ședință publică, la locul unde s‑au desfășurat dezbaterile, de către președinte sau de către un judecător, membru al completului de judecată, care va citi minuta, indicând și calea de atac ce poate fi folosită împotriva hotărârii.
• VECHIUL CPC: art. 258 alin. (2).
Data hotărârii este aceea la care minuta este pronunțată potrivit legii.
(1) Partea prezentă la pronunțarea hotărârii poate renunța, în condițiile legii, la calea de atac, făcându‑se mențiune despre aceasta într‑un proces‑verbal semnat de președinte și de grefier.
(2) Renunțarea se poate face și ulterior pronunțării, chiar și după declararea căii de atac, prin prezentarea părții înaintea președintelui instanței sau a persoanei desemnate de acesta ori, după caz, prin înscris autentic care se va depune la grefa instanței, atât timp cât dosarul nu a fost înaintat la instanța competentă, dispozițiile alin. (1) aplicându‑se în mod corespunzător.
• VECHIUL CPC: art. 267.
Nulitatea unei hotărâri nu poate fi cerută decât prin căile de atac prevăzute de lege, în afară de cazul când legea prevede în mod expres altfel.
(1) Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă.
(2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială.
(3) Dacă renunțarea s‑a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le‑a făcut.
(4) Dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunță la judecată, instanța va acorda pârâtului un termen până la care să își exprime poziția față de cererea de renunțare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunțare.
(5) Când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză.
(6) Renunțarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanța ierarhic superioară celei care a luat act de renunțare. Când renunțarea are loc în fața unei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă.
• VECHIUL CPC: art. 246.
•RIL. A se vedea Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 8/2016 (sub art. 790 NCPC).
(1) Renunțarea la judecată a unuia dintre reclamanți nu este opozabilă celorlalți reclamanți.
(2) Renunțarea produce efecte numai față de părțile în privința cărora a fost făcută și nu afectează cererile incidentale care au caracter de sine stătător.
(1) Reclamantul poate, în tot cursul procesului, să renunțe la însuși dreptul pretins, dacă poate dispune de acesta, fără a fi necesar acordul pârâtului.
(2) În caz de renunțare la dreptul pretins, instanța pronunță o hotărâre prin care va respinge cererea în fond, dispunând și asupra cheltuielilor de judecată.
(3) Renunțarea se poate face atât verbal în ședință, consemnându‑se în încheiere, cât și prin înscris autentic.
• VECHIUL CPC: art. 247 alin. (1)-(3).
(1) Când renunțarea este făcută în instanța de apel, hotărârea primei instanțe va fi anulată în tot sau în parte, în măsura renunțării, dispozițiile art. 408 aplicându‑se în mod corespunzător.
(2) Când renunțarea este făcută în căile extraordinare de atac, vor fi anulate hotărârile pronunțate în cauză, dispozițiile art. 408 aplicându‑se în mod corespunzător.
• VECHIUL CPC: art. 247 alin. (5).
Hotărârea este supusă recursului, care se judecă de instanța ierarhic superioară celei care a luat act de renunțarea la dreptul pretins. Când renunțarea are loc în fața unei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul se judecă de Completul de 5 judecători.
• VECHIUL CPC: art. 247 alin. (4).
(1) Judecătorul va suspenda judecata:
1. când amândouă părțile o cer;
2. când niciuna dintre părți, legal citate, nu se înfățișează la strigarea cauzei. Cu toate acestea, cauza se judecă dacă reclamantul sau pârâtul a cerut în scris judecarea în lipsă.
(2) Cererea de judecată în lipsă produce efecte numai la instanța în fața căreia a fost formulată.
• VECHIUL CPC: art. 242.
(1) Judecarea cauzelor se suspendă de drept:
1. prin decesul uneia dintre părți, până la introducerea în cauză a moștenitorilor, în afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a acestora;
2. prin interdicția judecătorească sau punerea sub curatelă a unei părți, până la numirea tutorelui sau curatorului;
3. prin decesul reprezentantului sau al mandatarului uneia dintre părți, survenit cu mai puțin de 15 zile înainte de ziua înfățișării, până la numirea unui nou reprezentant sau mandatar;
4. prin încetarea funcției tutorelui sau curatorului, până la numirea unui nou tutore sau curator;
5. când persoana juridică este dizolvată, până la desemnarea lichidatorului;
6. prin deschiderea procedurii insolvenței, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive, dacă debitorul trebuie reprezentat, până la numirea administratorului ori lichidatorului judiciar;
7. în cazul în care instanța formulează o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit prevederilor tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană;
8. în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Cu toate acestea, faptele prevăzute la alin. (1) nu împiedică pronunțarea hotărârii, dacă ele au survenit după închiderea dezbaterilor.
• VECHIUL CPC: art. 243.
(1) Instanța poate suspenda judecata:
1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți;
2. când s‑a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel;
3. în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Suspendarea va dura până când hotărârea pronunțată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă.
(3) Cu toate acestea, instanța poate reveni motivat asupra suspendării, dacă se constată că partea care a cerut‑o nu are un comportament diligent în cadrul procesului care a determinat suspendarea, tergiversând soluționarea acestuia, ori dacă urmărirea penală care a determinat suspendarea durează mai mult de un an de la data la care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluție în acea cauză.
• VECHIUL CPC: art. 244.
(1) Asupra suspendării judecării procesului instanța se va pronunța prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanța ierarhic superioară. Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă.
(2) Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s‑a dispus suspendarea, cât și împotriva încheierii prin care s‑a dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului.
• VECHIUL CPC: art. 2441.
• JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (C5) nr. 146/2014 (www.scj.ro): „Din interpretarea literală, logică și teleologică a prevederilor [art. 414] alin. (2) [NCPC] (…), rezultă că sunt supuse căii de atac a recursului doar încheierile prin care se suspendă judecata sau cele prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, iar nu și cele prin care s-a respins cererea de suspendare”.
Judecata cauzei suspendate se reia:
1. prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părți, când suspendarea s‑a dispus prin învoirea părților sau din cauza lipsei lor;
2. prin cererea de redeschidere a procesului, făcută cu arătarea moștenitorilor, tutorelui sau curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului mandatar ori, după caz, a părții interesate, a lichidatorului, a administratorului judiciar ori a lichidatorului judiciar, în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 1-6;
3. în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene;
4. prin alte modalități prevăzute de lege.
• VECHIUL CPC: art. 245.
• DISPOZIȚII CONEXE. A se vedea art. 9 lit. g) O.U.G. nr. 80/2013.
(1) Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni.
(2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță.
(3) Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum și cele când, din motive care nu sunt imputabile părții, cererea n‑a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată.
• VECHIUL CPC: art. 248.
• DISPOZIȚII CONEXE. A se vedea art. 9 lit. d) O.U.G. nr. 80/2013.
Perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.
• VECHIUL CPC: art. 249.
(1) Cursul perimării este suspendat cât timp durează suspendarea judecății, pronunțată de instanță în cazurile prevăzute la art. 413, precum și în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruință a părților în judecată.
(2) În cazurile prevăzute la art. 412, cursul perimării este suspendat timp de o lună de la data când s‑au petrecut faptele care au determinat suspendarea judecății, dacă aceste fapte s‑au petrecut în cele din urmă 3 luni ale termenului de perimare.
(3) Perimarea se suspendă, de asemenea, pe timpul cât partea este împiedicată de a stărui în judecată din cauza unor motive temeinic justificate, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.
• VECHIUL CPC: art. 250.
În cazul în care sunt mai mulți reclamanți sau pârâți împreună, cererea de perimare ori actul de procedură întrerupător de perimare al unuia folosește și celorlalți.
• VECHIUL CPC: art. 251.
(1) Perimarea se constată din oficiu sau la cererea părții interesate. Judecătorul va cita de urgență părțile și va dispune grefierului să întocmească un referat asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea.
(2) Perimarea poate fi invocată și pe cale de excepție în camera de consiliu sau în ședință publică.
(3) Perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanța de apel.
• VECHIUL CPC: art. 252.
(1) Dacă instanța constată că perimarea nu a intervenit, pronunță o încheiere care poate fi atacată odată cu fondul procesului.
(2) Hotărârea care constată perimarea este supusă recursului, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la pronunțare. Când perimarea se constată de o secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul se judecă de Completul de 5 judecători.
• VECHIUL CPC: art. 253.
(1) Perimarea lipsește de efect toate actele de procedură făcute în acea instanță.
(2) Când însă se face o nouă cerere de chemare în judecată, părțile pot folosi dovezile administrate în cursul judecării cererii perimate, în măsura în care noua instanță socotește că nu este necesară refacerea lor.
• VECHIUL CPC: art. 254.
Orice cerere adresată unei instanțe și care a rămas în nelucrare timp de 10 ani se perimă de drept, chiar în lipsa unor motive imputabile părții. Dispozițiile art. 420 se aplică în mod corespunzător.
• VECHEA REGLEMENTARE: art. 1.891 CC.
(1) Hotărârea prin care cauza este soluționată de prima instanță sau prin care aceasta se dezînvestește fără a soluționa cauza se numește sentință.
(2) Hotărârea prin care judecătoria soluționează căile de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege, se numește sentință.
(3) Hotărârea prin care instanța se pronunță asupra apelului, recursului și recursului în interesul legii, precum și hotărârea pronunțată ca urmare a anulării în apel a hotărârii primei instanțe și reținerii cauzei spre judecare ori ca urmare a rejudecării cauzei în fond după casarea cu reținere în recurs se numește decizie.
(4) Hotărârea prin care instanța se pronunță asupra contestației în anulare sau asupra revizuirii se numește, după caz, sentință sau decizie.
(5) Toate celelalte hotărâri date de instanță se numesc încheieri, dacă legea nu prevede altfel.
• VECHIUL CPC: art. 255.
(1) Hotărârea va cuprinde:
a) partea introductivă, în care se vor face mențiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) și (2). Când dezbaterile au fost consemnate într‑o încheiere de ședință, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanței, numărul dosarului, data, numele, prenumele și calitatea membrilor completului de judecată, numele și prenumele grefierului, numele și prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum și mențiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere;
b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându‑se atât motivele pentru care s‑au admis, cât și cele pentru care s‑au înlăturat cererile părților;
c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal și domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, soluția dată tuturor cererilor deduse judecății și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate.
(2) Dacă hotărârea s‑a dat în folosul mai multor reclamanți sau împotriva mai multor pârâți, se va arăta ceea ce se cuvine fiecărui reclamant și la ce este obligat fiecare pârât ori, când este cazul, dacă drepturile și obligațiile părților sunt solidare sau indivizibile.
(3) În partea finală a dispozitivului se vor arăta dacă hotărârea este executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă, data pronunțării ei, mențiunea că s‑a pronunțat în ședință publică sau într‑o altă modalitate prevăzută de lege, precum și semnăturile membrilor completului de judecată. Când hotărârea este supusă apelului sau recursului se va arăta și instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac.
• VECHIUL CPC: art. 261 alin. (1).
•JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC II) nr. 4427/2010 (www.scj.ro): „Autorizația de construcție sau de desființare se emite la solicitarea deținătorului titlului de proprietate asupra unui imobil – teren și/sau construcție – ori a altui act care conferă dreptul de construcție sau de desființare. Recurenta a început executarea contractului de antrepriză la imobilul (…) în lipsa autorizației de construcție, dar, pentru că pe parcursul derulării contractului intimata nu a dat curs solicitării de a prezenta autorizația de construcție, ținând cont și de adresa (…) emisă de Primăria (…), din care rezultă că nu există o autorizație de construcție pentru imobil, (…) au fost sistate lucrările. În aceste condiții, instanța de apel, printr-o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1 L. nr. 50/1991 și art. 5 pct. 4 din contract, a reținut culpa exclusivă a reclamantei pârâte în executarea obligațiilor contractuale. Autorizația de construcție (…) a fost eliberată de Primăria (…) la 2 zile de la sistarea lucrărilor de către Antreprenorul General și vizează «Reamenajări interioare pentru funcționarea de tipografie P+Mezanin+1E la imobilul existent», autorizație ce nu corespunde cu obiectul contractului de antrepriză generală – execuție (…) astfel cum a fost descris la art. 1 din contract și Anexa – «deviz ofertă», situație în care se impunea administrare de probe pentru stabilirea corectă a situației de fapt și de drept. Cu toate că instanța de apel respinge în tot apelul formulat de reclamanta pârâtă, nu motivează soluția pronunțată privitoare la cererea reconvențională – vizând obligația de a face –, respectiv autorizarea pârâtei reclamante de a aduce la îndeplinire, pe cheltuiala reclamantei pârâte, operațiunea de vopsire a structurii metalice. De asemenea, nu a stabilit dacă imobilul – obiect al contractului de autorizare – este același cu imobilul obiect al autorizației de construcție. Procedând astfel, instanța de apel a încălcat obligația stabilită prin art. 261 pct. 5 CPC [art. 425 alin. (1) lit. b) NCPC], aceea de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce au fost admise susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, care sunt motivele de fapt și drept în raport de care a fost reținută culpa exclusivă a antreprenorului general având în vedere obligația legală prevăzută de art. 1 L. nr. 50/1991 și dispozițiile art. 5 pct. 4 din contractul părților. Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția dată. În cauză, motivarea deciziei Curții de Apel nu răspunde exigențelor prevăzute de art. 261 CPC [art. 425 NCPC], deoarece nu examinează efectiv apărările și susținerile părților, confirmând în termeni generali situația de fapt și dezlegarea în drept statuată de prima instanță. Cu alte cuvinte, concluzia instanței de apel nu este precedată de o examinare a chestiunilor de fapt și drept ridicate care vizau lipsa autorizație de construcție, diferențele existente cu privire la obiectul autorizației de construcție (…) față de obiectul contractului de antrepriză (…), culpa antreprenorului general și culpa investitorului în raport de dispozițiile art. 1, art. 74 L. nr. 50/1991 și dispozițiile contractuale, cu atât mai mult cu cât, apelul fiind o cale devolutivă, instanța era obligată conform art. 295 CPC [art. 479 NCPC] să verifice în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către instanța de fond”.
Dec. ICCJ (SC II) nr. 92/2016 (www.scj.ro): „Considerentele instanței de apel s-au limitat, în privința dobânzilor, la a determina forfetar valoarea accesoriilor, dobândă legală, fără a justifica temeiul contractual sau legal care a determinat această apreciere, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat plata dobânzii legale, calculate de la scadență și până la data achitării efective a debitului. Astfel, au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) NCPC, care impune prezentarea considerentelor pentru care anumite cereri ale părților au fost respinse sau parțial admise, lipsa motivării echivalând cu o nesoluționare pe fond a acestora”.
(1) Hotărârea se redactează de judecătorul care a soluționat procesul. Când în compunerea completului de judecată intră și asistenți judiciari, președintele îl va putea desemna pe unul dintre aceștia să redacteze hotărârea.
(2) În cazul în care unul dintre judecători sau asistenți judiciari a rămas în minoritate la deliberare, el își va redacta opinia separată, care va cuprinde expunerea considerentelor, soluția pe care a propus‑o și semnătura acestuia. De asemenea, judecătorul care este de acord cu soluția, dar pentru considerente diferite, va redacta separat opinia concurentă.
(3) Hotărârea va fi semnată de membrii completului de judecată și de către grefier.
(4) Dacă vreunul dintre judecători este împiedicat să semneze hotărârea, ea va fi semnată în locul său de președintele completului, iar dacă și acesta ori judecătorul unic se află într‑o astfel de situație, hotărârea se va semna de către președintele instanței. Când împiedicarea privește pe grefier, hotărârea se va semna de grefierul‑șef. În toate cazurile se face mențiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea.
(5) Hotărârea se va redacta și se va semna în cel mult 30 de zile de la pronunțare. Opinia separată a judecătorului rămas în minoritate, precum și, când este cazul, opinia concurentă se redactează și se semnează în același termen.
(6) Hotărârea se va întocmi în două exemplare originale, dintre care unul se atașează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanței.
• VECHIUL CPC: art. 261 alin. (2), art. 264 și art. 266.
•JURISPRUDENȚĂ DISCIPLINARĂ (JUDECĂTORI). HCSM nr. 3J/2013 (www.csm1909.ro): „pârâtul judecător, în perioada sep. 2011 – 26 noi. 2012, nu a redactat un număr de 269 de hotărâri judecătorești, depășind astfel termenul de 30 de zile stabilit în art. 264 alin. (1) CPC [art. 426 alin. (5) NCPC]” [art. 99 lit. h) L. nr. 303/2004 („nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;”); sancțiune: diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 3 luni].
HCSM nr. 4J/2013 (www.csm1909.ro): „pârâta [judecător] în mod constant motivează hotărâri judecătorești cu depășirea termenului de 30 de zile stabilit în art. 264 alin. (1) CPC [art. 426 alin. (5) NCPC]” [art. 99 lit. h) tz. II; sancțiune: avertisment].
HCSM nr. 15J/2013 (www.csm1909.ro): „[pârâta judecător] din motive imputabile a întârziat în mod repetat redactarea hotărârilor, respectiv a unui număr de 175 de hotărâri, cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 264 alin. (1) din CPC anterior, respectiv art. 426 alin. (5) din CPC în vigoare” [art. 99 lit. h) tz II L. nr. 303/2004; sancțiune: reducerea indemnizației de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 6 luni].
(1) Hotărârea se va comunica din oficiu părților, în copie, chiar dacă este definitivă. Comunicarea se va face de îndată ce hotărârea a fost redactată și semnată în condițiile legii.
(2) Hotărârile definitive prin care s‑a dispus efectuarea unei înscrieri în cartea funciară sau, după caz, în alte registre publice se vor comunica din oficiu și instituției sau autorității care ține acele registre.
(3) Hotărârile definitive prin care s‑a dispus anularea, în tot sau în parte, a unui act notarial se comunică din oficiu de îndată notarului public instrumentator, direct ori prin intermediul camerei notarilor publici în circumscripția căreia funcționează.
(4) De asemenea, hotărârile prin care instanța se pronunță în legătură cu prevederi cuprinse în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și în alte acte juridice ale Uniunii Europene se comunică, din oficiu, chiar dacă nu sunt definitive, și autorității sau instituției naționale cu atribuții de reglementare în materie.
• VECHIUL CPC: art. 261 alin. (3).
Adăugirile, schimbările sau corecturile în cuprinsul hotărârii vor trebui semnate de judecători, sub sancțiunea neluării lor în seamă.
• VECHIUL CPC: art. 265.
După pronunțarea hotărârii instanța se dezînvestește și niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale.
• VECHIUL CPC: art. 258 alin. (3).
(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.
(2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s‑a rezolvat o chestiune litigioasă.
(3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.
(4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.
(5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre.
• VECHE REGLEMENTARE: art. 1.201 CC.
(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.
(2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într‑un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.
Excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs. Ca efect al admiterii excepției, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată.
• VECHIUL CPC: art. 166.
Hotărârea judecătorească are putere executorie, în condițiile prevăzute de lege.
Hotărârea judecătorească are forța probantă a unui înscris autentic.
(1) Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora.
(2) Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară.
(1) Când pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretențiile reclamantului, instanța, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoașterii.
(2) Dacă recunoașterea este parțială, judecata va continua cu privire la pretențiile rămase nerecunoscute, instanța urmând a pronunța o nouă hotărâre asupra acestora.
• VECHIUL CPC: art. 270.
(1) Hotărârea prevăzută la art. 436 poate fi atacată numai cu recurs la instanța ierarhic superioară.
(2) Când recunoașterea pretențiilor a fost făcută înaintea instanței de apel, hotărârea primei instanțe va fi anulată în măsura recunoașterii, dispunându‑se admiterea, în mod corespunzător, a cererii. Dispozițiile art. 436 alin. (2) rămân aplicabile.
(1) Părțile se pot înfățișa oricând în cursul judecății, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfințească tranzacția lor.
(2) Dacă părțile se înfățișează la ziua stabilită pentru judecată, cererea pentru darea hotărârii va putea fi primită chiar de un singur judecător.
(3) Dacă părțile se înfățișează într‑o altă zi, instanța va da hotărârea în camera de consiliu.
• VECHIUL CPC: art. 271.
Tranzacția va fi încheiată în formă scrisă și va alcătui dispozitivul hotărârii.
• VECHIUL CPC: art. 272.
Hotărârea care consfințește tranzacția intervenită între părți poate fi atacată, pentru motive procedurale, numai cu recurs la instanța ierarhic superioară.
• VECHIUL CPC: art. 273.
Dispozițiile prezentei secțiuni se aplică în mod corespunzător și în cazul în care învoiala părților este urmarea procedurii de mediere.
(1) Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere.
(2) Instanța se pronunță prin încheiere dată în camera de consiliu. Părțile vor fi citate numai dacă instanța socotește că este necesar ca ele să dea anumite lămuriri.
(3) În cazul hotărârilor, îndreptarea se va face în ambele exemplare ale hotărârii.
• VECHIUL CPC: art. 281.
• JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 681/2015 (www.scj.ro): „Este cert că în practicaua sentinței civile (…) nu apare nicio mențiune vizând acordarea cuvântului părților asupra excepțiilor lipsei de calitate procesuală activă și pasivă, analizate în considerente și soluționate prin dispozitiv. O asemenea omisiune ar fi putut avea natura unei simple erori materiale, de îndreptat în cadrul procedurii reglementate de art. 281 CPC [art. 442 NCPC rep. 2015], numai în măsura în care, la ultimul termen de judecată, părțile și-ar fi exprimat opinia asupra excepțiilor procesuale, însă din eroare aceasta nu ar fi fost consemnată în practica”.
(1) În cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde dispoziții contradictorii, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice.
(2) Instanța va rezolva cererea de urgență, prin încheiere dată în camera de consiliu, cu citarea părților.
(3) Încheierea se va atașa la hotărâre, atât în dosarul cauzei, cât și în dosarul de hotărâri al instanței.
• VECHIUL CPC: art. 2811.
(1) Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare.
(2) Cererea se soluționează de urgență, cu citarea părților, prin hotărâre separată. Prevederile art. 443 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
(3) Dispozițiile prezentului articol se aplică și în cazul când instanța a omis să se pronunțe asupra cererilor martorilor, experților, traducătorilor, interpreților sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor.
• VECHIUL CPC: art. 2812.
Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442-444.
• VECHIUL CPC: art. 2812a.
Încheierile pronunțate în temeiul art. 442 și 443, precum și hotărârea pronunțată potrivit art. 444 sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile în legătură cu care s‑a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea.
• VECHIUL CPC: art. 2813 alin. (1).
În cazul în care cererea de îndreptare, de lămurire sau de completare a hotărârii a fost admisă, cheltuielile făcute de parte în aceste cereri vor fi suportate de stat, din fondul constituit potrivit legii. Când cererea a fost respinsă, cheltuielile vor fi suportate de parte potrivit dreptului comun.
• VECHIUL CPC: art. 2813 alin. (2).
(1) Hotărârile primei instanțe sunt executorii de drept când au ca obiect:
1. stabilirea modului de exercitare a autorității părintești, stabilirea locuinței minorului, precum și modul de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul;
2. plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă, precum și a sumelor cuvenite, potrivit legii, șomerilor;
3. despăgubiri pentru accidente de muncă;
4. rente ori sume datorate cu titlu de obligație de întreținere sau alocație pentru copii, precum și pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale;
5. despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrității corporale ori sănătății, dacă despăgubirile s‑au acordat sub formă de prestații bănești periodice;
6. reparații grabnice;
7. punerea sau ridicarea sigiliului ori facerea inventarului;
8. cereri privitoare la posesie, numai în ceea ce privește posesia;
9. hotărârile pronunțate în temeiul recunoașterii de către pârât a pretențiilor reclamantului, pronunțate în condițiile art. 436;
10. în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie.
(2) Executarea hotărârilor prevăzute la alin. (1) are caracter provizoriu.
• VECHIUL CPC: art. 278.
•JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SC I) nr. 420/2014 (sub art. 484 NCPC).
(1) Instanța poate încuviința executarea provizorie a hotărârilor privitoare la bunuri ori de câte ori va considera că măsura este necesară în raport cu temeinicia vădită a dreptului ori cu starea de insolvabilitate a debitorului, precum și atunci când ar aprecia că neluarea de îndată a acestei măsuri este vădit prejudiciabilă pentru creditor. În aceste cazuri, instanța îl va putea obliga pe creditor la plata unei cauțiuni, în condițiile art. 719 alin. (2) și (3).
(2) Executarea provizorie nu se poate încuviința:
1. în materie de strămutare de hotare, desființare de construcții, plantații sau a oricăror lucrări având o așezare fixă;
2. când prin hotărâre se dispune intabularea unui drept sau radierea lui din cartea funciară.
(3) Cererea de executare provizorie se va putea face în scris, precum și verbal în instanță până la închiderea dezbaterilor.
(4) Dacă cererea a fost respinsă de prima instanță, ea poate fi făcută din nou în apel.
• VECHIUL CPC: art. 279.
(1) Suspendarea executării provizorii va putea fi solicitată fie prin cererea de apel, fie distinct în tot cursul judecății în apel.
(2) Cererea se va depune la prima instanță sau, după caz, la instanța de apel. În această din urmă situație, la cerere se va alătura o copie legalizată a dispozitivului hotărârii.
(3) Cererea de suspendare se va judeca de către instanța de apel. Dispozițiile art. 719 alin. (6) sunt aplicabile. Încheierea dată asupra cererii de suspendare este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată.
(4) Suspendarea va putea fi încuviințată numai cu plata unei cauțiuni al cărei cuantum va fi stabilit de instanță în condițiile art. 719 alin. (2) și (3).
(5) Până la soluționarea cererii de suspendare, aceasta va putea fi încuviințată provizoriu, prin ordonanță președințială, chiar înainte de sosirea dosarului, cu respectarea cerinței prevăzute la alin. (4).
• VECHIUL CPC: art. 280.
•RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 8/2015 (M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015): „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 450 alin. (5) raportat la art. 997 și urm. și art. 719 alin. (7) NCPC: – cererea de suspendare provizorie se judecă de un complet format din doi judecători; – instanța se pronunță asupra cererii prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac”.
•JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SC I) nr. 420/2014 (sub art. 484 NCPC).
(1) Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului.
(2) Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.
(3) Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător la plata experților judiciari și a specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3).
(4) Nu vor putea fi însă micșorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, precum și plata sumelor cuvenite martorilor potrivit alin. (1).
• VECHIUL CPC: art. 274 alin. (2)-(3).
Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.
(2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.
• VECHIUL CPC: art. 274 alin. (1) și art. 276.
•RIL. A se vedea Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 8/2016 (sub art. 790 NCPC).
Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. Dispozițiile art. 1.522 alin. (5) din Codul civil rămân aplicabile.
• VECHIUL CPC: art. 275.
Dacă în cauză sunt mai mulți reclamanți sau mai mulți pârâți, ei vor putea fi obligați să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporțional sau solidar, potrivit cu poziția lor în proces ori cu natura raportului juridic existent între ei.
• VECHIUL CPC: art. 277.
Calea ordinară de atac este apelul, iar căile extraordinare de atac sunt recursul, contestația în anulare și revizuirea.
(1) Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.
(2) Mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.
(3) Dacă instanța respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată în considerarea mențiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac, hotărârea pronunțată de instanța de control judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părților care au luat parte la judecata în care s‑a pronunțat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege.
(4) Atunci când instanța dispune recalificarea căii de atac, de la data pronunțării încheierii, pentru părțile prezente, sau de la data comunicării încheierii, pentru părțile care au lipsit, va curge un nou termen pentru declararea sau, după caz, motivarea căii de atac prevăzute de lege.
• VECHIUL CPC: art. 84.
•JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 1504/2015 (www.scj.ro): „Faptul că în dispozitivul hotărârii curții de apel a fost menționată calea de atac a recursului nu poate crea părților o cale de atac în afara cadrului legal, așa cum impun și dispozițiile art. 457 NCPC (…). Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Așa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia”.
Căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane.
(1) Căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului.
(2) În cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil. Cu toate acestea, o hotărâre susceptibilă de apel și de recurs poate fi atacată, înăuntrul termenului de apel, direct cu recurs, la instanța care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel, dacă părțile consimt expres, prin înscris autentic sau prin declarație verbală, dată în fața instanței a cărei hotărâre se atacă și consemnată într‑un proces‑verbal. În acest caz, recursul poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
(3) Căile extraordinare de atac pot fi exercitate și concomitent, în condițiile legii. Recursul se judecă cu prioritate.
(1) O cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede același termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac.
(2) Dacă prin aceeași hotărâre au fost soluționate și cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală.
(3) În cazul în care prin aceeași hotărâre au fost soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului. Hotărârea dată în apel este supusă recursului.
(4) Dacă hotărârea cu privire la o cerere principală sau incidentală nu este supusă nici apelului și nici recursului, soluția cu privire la celelalte cereri este supusă căilor de atac în condițiile legii.
(5) În cazurile prevăzute la alin. (2)‑(4), termenul de apel sau, după caz, de recurs este cel de drept comun, chiar dacă prin legi speciale se prevede altfel.
(1) Calea de atac se îndreaptă împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii.
(2) Cu toate acestea, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s‑au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.
Părțile pot solicita instanței legal învestite cu soluționarea unei căi de atac să ia act de înțelegerea lor cu privire la soluționarea litigiului. Dispozițiile art. 438‑441 se aplică în mod corespunzător.
(1) Achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat‑o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre.
(2) Achiesarea, atunci când este condiționată, nu produce efecte decât dacă este acceptată expres de partea adversă.
(3) Dispozițiile art. 404 rămân aplicabile.
(1) Achiesarea poate fi expresă sau tacită, totală ori parțială.
(2) Achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declarație verbală în fața instanței ori de mandatarul său în temeiul unei procuri speciale.
(3) Achiesarea tacită poate fi dedusă numai din acte sau fapte precise și concordante care exprimă intenția certă a părții de a‑și da adeziunea la hotărâre.
(4) Achiesarea poate fi totală, dacă privește hotărârea în întregul ei sau, după caz, parțială, dacă privește numai o parte din hotărârea respectivă.
Măsurile de administrare judiciară nu pot face obiectul niciunei căi de atac.
• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 2/2013: „Art. XIII. Dispozițiile L. nr. 134/2010 privind NCPC, rep., privitoare la pregătirea dosarului de apel sau, după caz, de recurs de către instanța a cărei hotărâre se atacă se aplică în procesele pornite începând cu data de 1 ian. 2017. În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 dec. 2015 se aplică dispozițiile art. XIV-XVII”.
O.U.G. nr. 62/2015: „Art. unic. (…) (2) Dispozițiile (…) art. XIV-XVII (…) L. nr. 2/2013 (…) se aplică și proceselor pornite începând cu data de 1 ian. 2016 și până la data de 31 dec. 2016 inclusiv”.
(1) Hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.
(2) Sunt supuse apelului și hotărârile date în ultimă instanță dacă, potrivit legii, instanța nu putea să judece decât în primă instanță.
(3) Hotărârile date în ultimă instanță rămân neapelabile, chiar dacă în hotărâre s‑a arătat că au fost pronunțate în primă instanță.
(4) Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel.
• VECHIUL CPC: art. 282-2821.
(1) Partea care a renunțat expres la apel cu privire la o hotărâre nu mai are dreptul de a face apel principal.
(2) Partea care a executat parțial hotărârea de primă instanță, deși aceasta nu era susceptibilă de executare provizorie, nu mai are dreptul de a face apel principal cu privire la dispozițiile executate.
• VECHIUL CPC: art. 283.
(1) Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
(2) Termenul de apel prevăzut la alin. (1) curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu încheierea de încuviințare a executării silite.
(3) Dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socotește comunicată la data depunerii cererii de apel.
(4) Pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunțarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii.
(5) Termenul de apel suspendă executarea hotărârii de primă instanță, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege. În aceleași condiții, executarea se suspendă dacă apelul a fost exercitat în termen.
• VECHIUL CPC: art. 284.
(1) Termenul de apel se întrerupe prin moartea părții care are interes să facă apel. În acest caz se face din nou o singură comunicare a hotărârii, la cel din urmă domiciliu al părții, pe numele moștenirii, fără să se arate numele și calitatea fiecărui moștenitor.
(2) Termenul de apel va începe să curgă din nou de la data comunicării prevăzute la alin. (1). Pentru moștenitorii incapabili, cei cu capacitate restrânsă sau dispăruți ori în caz de moștenire vacantă, termenul va curge din ziua în care se va numi tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu, după caz.
(3) Apelul nu constituie prin el însuși un act de acceptare a moștenirii.
(4) Termenul de apel se întrerupe și prin moartea mandatarului căruia i s‑a făcut comunicarea. În acest caz se va face o nouă comunicare părții, la domiciliul ei, iar termenul de apel va începe să curgă din nou de la această dată.
• VECHIUL CPC: art. 285-286.
(1) Cererea de apel va cuprinde:
a) numele și prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar. Dacă apelantul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;
b) indicarea hotărârii atacate;
c) motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul;
d) probele invocate în susținerea apelului;
e) semnătura.
(2) La cererea de apel se va atașa dovada achitării taxelor de timbru.
(3) Cerințele de la alin. (1) lit. b) și e) și cea de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, iar cele de la alin. (1) lit. c) și d), sub sancțiunea decăderii. Lipsa semnăturii poate fi împlinită în condițiile art. 196 alin. (2), iar lipsa dovezii achitării taxei de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel.
(4) Când dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanță, se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile art. 194 lit. e).
(5) În cazul în care termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului se va face într‑un termen de aceeași durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii.
• VECHIUL CPC: art. 287.
(1) Apelul și, când este cazul, motivele de apel se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității.
(2) Dispozițiile art. 195 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(3) În cazul în care cererea de apel nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, președintele instanței sau persoana desemnată de acesta care primește cererea de apel va stabili lipsurile și îi va cere apelantului să completeze sau să modifice cererea de îndată, dacă este prezent și este posibil, ori în scris, dacă apelul a fost trimis prin poștă, fax, poștă electronică sau curier. Completarea sau modificarea cererii se va face înăuntrul termenului de apel. Dacă președintele sau persoana desemnată de acesta apreciază că intervalul rămas până la expirarea termenului de apel nu este suficient, va acorda un termen scurt, de cel mult 5 zile de la expirarea termenului de apel, în care să se depună completarea sau modificarea cererii.
(4) Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător și în cazul în care motivele de apel se depun separat de cerere.
(5) După primirea cererii de apel, respectiv a motivelor de apel, președintele instanței care a pronunțat hotărârea atacată va dispune comunicarea lor intimatului, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate și care nu au fost înfățișate la prima instanță, punându‑i‑se în vedere obligația de a depune la dosar întâmpinare în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării.
(6) Instanța la care s‑a depus întâmpinarea o comunică de îndată apelantului, punându‑i‑se în vedere obligația de a depune la dosar răspunsul la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării. Intimatul va lua cunoștință de răspunsul la întâmpinare din dosarul cauzei.
(7) Președintele sau persoana desemnată de acesta, după împlinirea termenului de apel pentru toate părțile, precum și a termenelor prevăzute la alin. (5) și (6), va înainta instanței de apel dosarul, împreună cu apelurile făcute, întâmpinarea, răspunsul la întâmpinare și dovezile de comunicare a acestor acte, potrivit alin. (5) și (6).
(8) Dacă s‑au formulat atât apel, cât și cereri potrivit art. 442‑444, dosarul nu va fi trimis instanței de apel decât după împlinirea termenului de apel privind hotărârile date asupra acestor din urmă cereri. Dispozițiile alin. (5)‑(7) se aplică în mod corespunzător.
• VECHIUL CPC: art. 288, 289 alin. (1)-(3).
• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 2/2013: „Art. XIV. (1) Apelul și, când este cazul, motivele de apel se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă. (2) Dispozițiile art. 195 din L. nr. 134/2010 privind NCPC, rep., sunt aplicabile în mod corespunzător. (3) Președintele instanței sau persoana desemnată de acesta va înainta instanței de apel dosarul, împreună cu apelurile făcute, numai după împlinirea termenului de apel pentru toate părțile. (4) Dacă s‑au formulat atât apel, cât și cereri potrivit art. 442‑444 L. nr. 134/2010 privind NCPC, rep., dosarul nu va fi trimis instanței de apel decât după împlinirea termenului de apel privind hotărârile date asupra acestor din urmă cereri”.
O.U.G. nr. 62/2015: „Art. unic. (…) (2) Dispozițiile (…) art. XIV (…) din L. nr. 2/2013 (…) se aplică și proceselor pornite începând cu data de 1 ian. 2016 și până la data de 31 dec. 2016 inclusiv”.
(1) Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr‑o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.
(2) Dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect.
• VECHIUL CPC: art. 293.
În caz de coparticipare procesuală, precum și atunci când la prima instanță au intervenit terțe persoane în proces, intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să declare în scris apel împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în primă instanță și care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecințe asupra situației sale juridice în proces. Dispozițiile art. 472 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
• VECHIUL CPC: art. 2931.
(1) Apelul incident și apelul provocat se depun de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal, fiind aplicabile prevederile art. 471 alin. (6).
(2) Apelul provocat se comunică și intimatului din acest apel, prevăzut la art. 473, acesta fiind dator să depună întâmpinare în termenul prevăzut la art. 471 alin. (6), care se aplică în mod corespunzător. Cel care a exercitat apelul provocat va lua cunoștință de întâmpinare de la dosarul cauzei.
• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 2/2013: „Art. XVI. (1) Apelul incident și apelul provocat se depun de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal, fiind aplicabile prevederile art. XV alin. (4). (2) Apelul provocat se comunică și intimatului din acest apel, prevăzut la art. 473 L. nr. 134/2010 privind NCPC, rep., acesta fiind dator să depună întâmpinare în termenul prevăzut la art. XV alin. (4), care se aplică în mod corespunzător. Cel care a exercitat apelul provocat va lua cunoștință de întâmpinare de la dosarul cauzei”.
O.U.G. nr. 62/2015: „Art. unic. (…) (2) Dispozițiile (…) art. XVI (…) din L. nr. 2/2013 (…) se aplică și proceselor pornite începând cu data de 1 ian. 2016 și până la data de 31 dec. 2016 inclusiv”.
(1) Președintele instanței de apel sau persoana desemnată de acesta, îndată ce primește dosarul, va lua, prin rezoluție, măsuri în vederea repartizării aleatorii la un complet de judecată.
(2) Președintele completului de judecată stabilește primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluției președintelui instanței de apel, dispunând citarea părților. Dispozițiile art. 201 alin. (5) și (6) se aplică în mod corespunzător.
(3) Apelurile principale, incidente și provocate făcute împotriva aceleiași hotărâri vor fi repartizate la același complet de judecată. Când apelurile au fost repartizate la complete diferite, ultimul complet învestit va dispune pe cale administrativă trimiterea apelului la completul cel dintâi învestit.
• VECHIUL CPC: art. 289-290.
• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 2/2013: „Art. XV. (1) Președintele instanței de apel sau persoana desemnată de acesta, îndată ce primește dosarul, va lua, prin rezoluție, măsuri în vederea repartizării aleatorii la un complet de judecată. (2) În cazul în care cererea de apel nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, completul căruia i s‑a repartizat dosarul va stabili lipsurile cererii de apel și îi va comunica, în scris, apelantului că are obligația de a completa sau modifica cererea. Completarea sau modificarea cererii se va face în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării. (3) După primirea dosarului sau, când este cazul, după regularizarea cererii de apel potrivit alin. (2), completul va dispune comunicarea cererii de apel, precum și a motivelor de apel intimatului, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate și care nu au fost înfățișate la prima instanță, punându‑i‑se în vedere obligația de a depune la dosar întâmpinare în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării. (4) Întâmpinarea depusă se comunică apelantului de îndată, punându‑i‑se în vedere obligația de a depune la dosar răspunsul la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării. Intimatul va lua cunoștință de răspunsul la întâmpinare din dosarul cauzei. (5) Dacă s‑au formulat atât apel, cât și cereri potrivit art. 442‑444 L. nr. 134/2010 privind NCPC, rep., dispozițiile alin. (3) și (4) se aplică în mod corespunzător. (6) În termen de 3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare, judecătorul fixează prin rezoluție primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluției, dispunând citarea părților. (7) În cazul în care intimatul nu a depus întâmpinare în termenul prevăzut la alin. (3) sau, după caz, apelantul nu a comunicat răspuns la întâmpinare în termenul prevăzut la alin. (4), la data expirării termenului corespunzător, judecătorul fixează prin rezoluție primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluției, dispunând citarea părților. (8) Dispozițiile art. 201 alin. (5) și (6) L. nr. 134/2010 privind NCPC, rep., se aplică în mod corespunzător. (9) Dispozițiile art. 475 alin. (3) L. nr. 134/2010 privind NCPC, rep., rămân aplicabile”.
O.U.G. nr. 62/2015: „Art. unic. (…) (2) Dispozițiile (…) art. XV (…) din L. nr. 2/2013 (…) se aplică și proceselor pornite începând cu data de 1 ian. 2016 și până la data de 31 dec. 2016 inclusiv”.
(1) Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept.
(2) În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.
(3) Prin apel este posibil să nu se solicite judecata în fond sau rejudecarea, ci anularea hotărârii de primă instanță și respingerea ori anularea cererii de chemare în judecată ca urmare a invocării unei excepții sau trimiterea dosarului la instanța competentă.
• VECHIUL CPC: art. 292 alin. (2).
● JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC II) nr. 3049/2014 (www.scj.ro): „Efectul devolutiv al apelului constă în posibilitatea pe care o au părțile de a supune judecății în apel litigiul dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt și de drept ce au fost ridicate în primă instanță, în limitele impuse de cele două reguli exprimate prin adagiile «tantum devolutum quantum apellatum» și «tantum devolutum quantum iudicata»”.
(1) Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.
(2) Devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.
• VECHIUL CPC: art. 292 alin. (1).
•JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SC II) nr. 3049/2014 (sub art. 476 NCPC).
(1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe.
(2) Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.
(3) În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.
(4) Părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe.
(5) Se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe și va putea fi invocată compensația legală.
• VECHIUL CPC: art. 294.
•HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/C) nr. 28/2015 (M. Of. nr. 772 din 16 octombrie 2015): „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 478 alin. (4) NCPC, stabilește că explicitarea pretențiilor implicite în apel nu are semnificația modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății și a derogării de la dispozițiile alin. (1) și (3) ale aceluiași articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecății în prima instanță”.
•JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 279/2015 (www.scj.ro): „«despăgubirile ivite după darea hotărârii primei instanțe» (…) sunt acele despăgubiri cerute prin acțiune dar care, dat fiind caracterul lor succesiv, continuă să curgă și după pronunțarea hotărârii de fond”.
Dec. ICCJ (SC I) nr. 441/2015 (www.scj.ro): „ICCJ reține că prevederile legale evocate de instanța de apel [art. 294 alin. (2) CPC/art. 478 alin. (5) NCPC] permit părților să solicite în apel, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe, respectiv de a solicita compensația legală. Rațiunea edictării acestor dispoziții este aceea de a permite părții care este creditorul unei obligații patrimoniale care se execută prin prestații succesive (din care unele ajung la scadență după pronunțarea hotărârii de primă instanță) sau care este susceptibilă de actualizare ori generatoare de dobânzi, să solicite plata sumelor de bani cuvenite după dezinvestirea primei instanțe, pentru ca aceasta să nu fie pusă în situația de a formula alte cereri de chemare în judecată pentru obținerea acestor drepturi care constituie accesorii ale obligației principale. ICCJ reține că, sub aspect procedural, o asemenea cerere nu poate fi formulată oricând în cursul judecății în apel, ci numai cu respectarea termenului prevăzut pentru motivarea apelului; în acest sens sunt dispozițiile art. 292 alin. (1) CPC [art. 478 alin. (2) NCPC]. Pe de altă parte, o asemenea cerere trebuie formulată în scris, motivată și comunicată părții adverse, pentru respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare. Prin urmare, instanța de apel, fără a fi legal învestită cu cererea de actualizare a despăgubirilor datorate apelanților-intimați-reclamanți a admis-o (…). Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 CPC [art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC], ICCJ reține că, pentru a fi admisibilă o asemenea cerere, este necesar ca prin actul de învestire a instanței, reclamanții să fi solicitat obligarea pârâtului la sumele de bani care constituie dobânzi, actualizări de sume etc. Așadar, nu poate fi primită direct în apel, o cerere de reactualizare a despăgubirii dacă prin cererea de chemare în judecată nu a existat un asemenea petit, deoarece art. 294 alin. (2) CPC [art. 478 alin. (5) NCPC], are în vedere cererile prin care se solicită plata în continuare a sumelor cerute în fața primei instanțe și care au devenit scadente după pronunțarea hotărârii de primă instanță. În consecință, în cauza dedusă judecății, în condițiile în care nu a existat o cerere de actualizare cu indicii de inflație a despăgubirii, apelanții-reclamanți nu puteau solicita asemenea sume de bani direct în apel, cererea formulată fiind inadmisibilă. Cu referire la criticile prin care s-a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 293 CPC [art. 472 NCPC], deoarece apelanții-reclamanți nu au solicitat modificarea sentinței, ci păstrarea ei, ICCJ reține că nu sunt fondate întrucât, în realitate, apelanții-reclamanți au solicitat păstrarea cuantumului despăgubirii, dar pentru o suprafață de teren mai mică. Prin urmare, chiar dacă nu au solicitat formal schimbarea, în parte, a sentinței, din motivarea cererii de aderare de apel rezultă că aceștia au urmărit păstrarea despăgubirii în cuantum de (…) lei, dar nu ca echivalent al suprafeței de (…) mp, ci ca echivalent al suprafeței de (…) mp; așadar, păstrarea cuantumului despăgubirii nu se confundă cu păstrarea sentinței, astfel că cererea de aderare la apel formulată de reclamanți era admisibilă. Pe cale de consecință, fiind învestită atât cu apelul principal formulat de pârât, cât și cu cererea de aderare la apel, instanța de apel nu era ținută de art. 296 CPC [art. 480 NCPC] în modalitatea arătată de recurent”.
Dec. ICCJ (SC II) nr. 92/2016 (www.scj.ro): „(…) în apel, instanța care judecă litigiul realizează o veritabilă cercetare judecătorească a fondului litigiului, analizând, potrivit art. 478 alin. (2) NCPC, motivele, mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima instanță sau arătate în cadrul apelului sau prin întâmpinare. În acest context, excepția de neexecutare apare ca o veritabilă apărare pe fond care a fost invocată conform de către intimat și care era esențială pentru evaluarea temeiniciei pretențiilor afirmate prin cerere. Absența acestei examinări a lipsit partea de principalul său mijloc de apărare și a dus la pronunțarea unei decizii care a ignorat normele de drept material evocate”.
A se vedea și Dec. ICCJ (SC II) nr. 3049/2014 (sub art. 476 NCPC).
(1) Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu.
(2) Instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2).
• VECHIUL CPC: art. 295.
(1) Instanța de apel poate păstra hotărârea atacată, situație în care, după caz, va respinge, va anula apelul ori va constata perimarea lui.
(2) În caz de admitere a apelului, instanța poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată.
(3) În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s‑a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
(4) Dacă instanța de apel stabilește că prima instanță a fost necompetentă, iar necompetența a fost invocată în condițiile legii, va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre judecare instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent ori, după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă.
(5) În cazul în care instanța de apel constată că ea are competența să judece în primă instanță, va anula hotărârea atacată și va judeca în fond, pronunțând o hotărâre susceptibilă, după caz, de apel sau recurs.
(6) Când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanță a judecat în fond, instanța de apel anulând în tot sau în parte procedura urmată în fața primei instanțe și hotărârea atacată, va reține procesul spre judecare, pronunțând o hotărâre susceptibilă de recurs, dacă este cazul.
• VECHIUL CPC: art. 296 tz. I, 297.
Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.
• VECHIUL CPC: art. 296 tz. II.
Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol.
• VECHIUL CPC: art. 298.
• DISPOZIȚII CONEXE. A se vedea art. XIII L. nr. 2/2013 și O.U.G. nr. 62/2015 (sub Cap. II. Apelul).
(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului.
(2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)‑j), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.
(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
(4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
• VECHIUL CPC: art. 299.
• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 2/2013: „Art. XVIII. (1) Dispozițiile art. 483 alin. (2) din L. nr. 134/2010 privind NCPC, rep., se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ian. 2017. (2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 dec. 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)‑i) din L. nr. 134/2010 privind NCPC, rep., în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului”.
O.U.G. nr. 62/2015: „Art. unic. (…) (2) Dispozițiile (…) art. XVIII alin. (2) (…) L. nr. 2/2013 (…) se aplică și proceselor pornite începând cu data de 1 ian. 2016 și până la data de 31 dec. 2016 inclusiv”.
•JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 352/2015 (www.scj.ro): „Măsura dispusă prin încheierea pronunțată de Curtea de Apel (…) vizează o cauză având ca obiect strămutarea judecării Dosarului (…). Aceasta este o încheiere preparatorie, prin care instanța de judecată ia unele măsuri în vederea cercetării și soluționării cauzei, fără a anticipa soluția, nefiind rezolvate aspecte sau împrejurări legate de fondul cauzei. De aceea, acest tip de încheiere face corp comun cu hotărârea finală, putând fi atacată odată cu aceasta, fiind susceptibilă de aceeași cale de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii finale. Potrivit art. 299 CPC [art. 483 NCPC], hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum și în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului. Cum încheierea de ședință din 9 dec. 2014 a Curții de Apel (…) nu face parte din categoriile enunțate, ci este o încheiere a instanței într-o cerere de strămutare și care, în temeiul legii, constituie o încheiere irevocabilă, este evident că aceasta nu poate forma obiect al unui recurs”.
A se vedea și Dec. ICCJ (SC I) nr. 420/2014 (sub art. 484 NCPC).
(1) Recursul suspendă de drept executarea hotărârii în cauzele privitoare la desființarea de construcții, plantații sau a oricăror lucrări cu așezare fixă, precum și în cazurile anume prevăzute de lege.
(2) La cererea recurentului formulată în condițiile art. 83 alin. (2) și (3), instanța sesizată cu judecarea recursului poate dispune, motivat, suspendarea hotărârii atacate cu recurs în alte cazuri decât cele la care se referă alin. (1). Cererea se depune direct la instanța de recurs, alăturându‑se o copie certificată de pe cererea de recurs și dovada depunerii cauțiunii prevăzute la art. 719. În cazul în care cererea se face înainte de a ajunge dosarul la instanța de recurs, se va alătura și o copie legalizată de pe dispozitivul hotărârii atacate cu recurs.
(3) Cererea se judecă în camera de consiliu, cu citarea părților printr‑un agent procedural al instanței sau prin alt salariat al acesteia ori prin modalitățile prevăzute la art. 154 alin. (4) și (5), după cum urmează:
1. de un complet anume constituit, format din 3 judecători, în condițiile legii, în cazul în care cererea s‑a depus înainte de ajungerea dosarului la instanța de recurs;
2. de completul de filtru, după ce acesta a fost desemnat, în cazurile prevăzute la art. 493;
3. de completul care judecă recursul pe fond, în cazul în care s‑a fixat termen în ședință publică.
(4) Termenul de judecată, pentru care se face citarea, se stabilește astfel încât să nu treacă mai mult de 10 zile de la primirea cererii de suspendare.
(5) Completul se pronunță, în cel mult 48 de ore de la judecată, printr‑o încheiere motivată, care este definitivă.
(6) La judecata cererii de suspendare părțile trebuie să fie reprezentate de avocat sau, când este cazul, de consilierul juridic.
(7) Pentru motive temeinice, instanța de recurs poate reveni asupra suspendării acordate, dispozițiile alin. (3)-(5) și (6) aplicându‑se în mod corespunzător.
• VECHIUL CPC: art. 300.
•JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 420/2014 (www.scj.ro): „Cf. art. 448 alin. (1) pct. 10 și alin. (2) NCPC, hotărârile primei instanțe sunt executorii de drept, executarea având un caracter provizoriu în orice situație în care legea prevede că hotărârea este executorie. În baza art. 450 NCPC, în apel poate fi solicitată suspendarea executării provizorii, în alin. (3) al acestui art. prevăzându-se că, la judecata cererii de suspendare, sunt aplicabile dispozițiile art. 718 [art. 719, după rep. din 2015] alin. (6) NCPC. Potrivit acestor dispoziții, la care norma care reglementează procedura de suspendare a executării provizorii în apel, face trimitere, încheierea asupra suspendării poate fi atacată numai cu apel, în mod separat. Tot în materia suspendării, este aplicabil și art. 484 NCPC, care dispune că în situația în care se formulează în recurs o cerere de suspendare a executării hotărârii recurate, aceasta se soluționează prin încheiere motivată, care este definitivă. În speță, hotărârea a cărei executare s-a suspendat prin încheierea din 6 dec. 2013 este dată într-un litigiu de muncă, iar potrivit art. 483 alin. (2) NCPC, hotărârile pronunțate în cererile privind conflictele de muncă nu sunt supuse recursului. Prin urmare, cum în speță s-a dispus suspendarea executării unei hotărâri judecătorești care este supusă numai căii de atac a apelului, încheierea pronunțată este definitivă, aplicând prin analogie dispozițiile art. 484 NCPC, pentru că nu se poate ca încheierea de suspendare a executării unei hotărâri să fie supusă altor căi de atac decât celor pe care le are deschise hotărârea supusă executării. Pe de altă parte, în ceea ce privește normele de competență, se constată că, potrivit dispozițiilor art. 97 NCPC, ICCJ judecă recursuri precum și orice alte cereri date prin lege în competența sa. În această materie, art. 21 L. nr. 304/2004 rep., privind organizarea judiciară, prevede că «secț. I civ., secț. a II-a civ. și secț. de cont. adm. și fisc. ale ICCJ judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel». În ceea ce privește completele de judecată, potrivit art. 314 alin. (1) din aceeași lege, «Completele de judecată se compun din 3 judecători ai aceleiași secții». Coroborând dispozițiile legale incidente, menționate anterior și aplicând cu prioritate normele imperative ce guvernează materia competenței materiale, ICCJ reține că prezenta cale de atac este inadmisibilă și pentru următoarele motive: Deși potrivit art. 718 [art. 719, după rep. din 2015] alin. (6) NCPC, încheierea asupra suspendării executării se poate ataca cu apel, în mod separat, trebuie avută în vedere particularitatea că încheierea ce face obiectul controlului judiciar în speță este pronunțată, în faza procesuală a apelului, de către Curtea de Apel. Se constată, totodată, că, în reglementarea dispozițiilor NCPC și ale L. nr. 303/2004, menționate anterior, ICCJ nu i-au fost atribuite competențe în a judeca litigii aflate în stadiul procesual al apelului, în condițiile în care legile procesuale și de organizare judiciară nu menționează expres o astfel de posibilitate. Pentru a judeca, potrivit art. 97 alin. (1) pct. 4 NCPC, orice alte cereri date prin lege în competență, trebuie ca aceste cereri să fie expres atribuite de lege în sarcina ICCJ. Or, în economia textelor de lege, nu există o prevedere care să confere expres ICCJ competență în soluționarea apelului împotriva încheierii dată de Curtea de Apel într-o cerere de suspendare a executării unei hotărâri pronunțate într-un conflict de muncă. Pentru aceste considerente, calea de atac intitulată «apel» formulată de reclamantul (…) împotriva încheierii din 6 dec. 2013 a Curții de Apel (…) va fi respinsă, ca inadmisibilă”.
(1) Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispozițiile art. 468 alin. (2)‑(4), precum și cele ale art. 469 se aplică în mod corespunzător.
(2) Dacă intimatul nu a invocat prin întâmpinare sau din dosar nu reiese că recursul a fost depus peste termen, el se va socoti în termen.
• VECHIUL CPC: art. 301, 310.
(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:
a) numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele și domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și numele și prenumele consilierului juridic care întocmește cererea. Prezentele dispoziții se aplică și în cazul în care recurentul locuiește în străinătate;
b) numele și prenumele, domiciliul sau reședința ori, după caz, denumirea și sediul intimatului;
c) indicarea hotărârii care se atacă;
d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr‑un memoriu separat;
e) semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic.
(2) La cererea de recurs se vor atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, precum și împuternicirea avocațială sau, după caz, delegația consilierului juridic.
(3) Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)‑e), precum și cerințele menționate la
alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. Dispozițiile art. 82 alin. (1), art. 83 alin. (3) și ale art. 87 alin. (2) rămân aplicabile.
• VECHIUL CPC: art. 3021.
•NECONSTITUȚIONALITATE. A se vedea D.C.C. nr. 462/2014 și D.C.C. nr. 485/2015 (sub art. 13 NCPC).
•JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 11/2016 (www.scj.ro): „Potrivit art. 486 alin. (1) NCPC cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, numele, prenumele, domiciliul, reședința, denumirea, sediul părților, precum și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele se vor depune printr-un memoriu separat. Lipsa acestor mențiuni este sancționată cu nulitatea potrivit alin. (3) al aceluiași articol. Conform art. 487 alin. (1) NCPC,. «recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5) aplicabile și în recurs», adică atunci când termenul pentru exercitarea căii de atac curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea recursului se va face într-un termen de aceeași durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii. O atare situație nu este însă incidentă în cauză, întrucât recurentul exercită calea de atac împotriva unei încheieri prin care s-a dispus suspendarea judecății pentru lipsa nejustificată a părților, măsură determinată de inexistența unei solicitări de judecată în lipsă din partea acestora – art. 41 alin. (1) pct. 2 NCPC. O astfel de încheiere poate fi atacată cu recurs la instanța superioară, în speță ICCJ, așa cum prevăd dispozițiile art. 414 alin. (1) NCPC. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, «recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât și împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe rol», împrejurarea că revizuentul a motivat calea de atac la un alt moment decât acela al depunerii cererii de recurs nu poate echivala cu motivarea peste termen, atâta timp cât însăși declararea recursului nu are o perioadă determinată, ei se poate realiza «pe toata durata suspendării». Aceasta nu înseamnă însă că recursul nu trebuie să fie motivat ori că motivele deduse judecății prin intermediul căii de atac nu ar trebui să se circumscrie ipotezelor expres reglementate de dispozițiile art. 488 NCPC, care nu disting cu privire la obiectul hotărârii recurate. Chestiunile pe care recurenții-revizuenți le supune dezbaterii în calea extraordinară de atac a recursului nu pot constitui critici de nelegalitate care să conducă la desființarea încheierii atacate întrucât nu au legătură cu cele statuate de instanță în respectiva hotărâre, împrejurare ce echivalează cu nemotivarea recursului. Astfel, în speță, recurentul-revizuent reiterează aspecte de fond ale cauzei referitoare la lipsa calității de reprezentant a apărătorului intimatei, pe care instanța de recurs nu le poate analiza în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1-8 NCPC, întrucât acestea sunt străine de măsura suspendării pentru lipsa părților, ce constituie obiect al hotărârii recurate supusă controlului de nelegitimitate la instanța ierarhic superioară. De asemenea, nu au fost identificate motive de ordine publică în sensul prevăzut de art. 489 alin. (3) NCPC. Neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) NCPC cu privire la motivarea recursului atrage sancțiunea anulării acestuia, potrivit art. 43 alin. (5) NCPC”.
(1) Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs.
(2) În cazurile în care Ministerul Public a participat în proces, se va depune o copie de pe motivele de casare pentru procuror.
• VECHIUL CPC: art. 303.
•JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SC I) nr. 11/2016 (sub art. 486 NCPC).
(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:
1. când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale;
2. dacă hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii;
3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii;
4. când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești;
5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității;
6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;
7. când s‑a încălcat autoritatea de lucru judecat;
8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
(2) Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.
• VECHIUL CPC: art. 304.
•JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 732/2015 (www.scj.ro): „Pentru a fi incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 CPC [art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC], este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. În cauză, instanța de apel a interpretat în mod corect dispozițiile art. 284 alin. (1) CPC [art. 468 alin. (1) NCPC], care prevăd că termenul de declarare a apelului este de 15 zile [30 zile, NCPC] de la comunicarea hotărârii. Astfel, corect s-a reținut că potrivit art. 129 alin. (1) CPC [art. 10 alin. (1) NCPC], părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător. Or, termenul de declarare a apelului este un termen legal, iar nu unul judecătoresc, motiv pentru care în mod just nu a fost primită apărarea pârâtei potrivit căreia a exercitat calea de atac în termenul prevăzut de judecător în dispozitivul hotărârii apelate. Motivele de recurs invocate de recurenta pârâtă privind faptul că petenta a declarat calea de atac conform dispozițiilor din dispozitivul hotărârii, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate. Termenul de apel este prevăzut de lege, este un termen legal imperativ, astfel încât respectarea lui va atrage decăderea din dreptul de a exercita calea de atac, cu condiția respingerii apelului ca tardiv. Indicarea greșită a acestui termen nu poate atrage repunerea în termenul de decădere a apelului în ceea ce o privește pe pârâtă. De asemenea, indicarea greșită a termenului de apel în dispozitivul deciziei instanței de apel nu constituie o greșeală materială în sensul art. 281 CPC [art. 442 NCPC] și nu deschide părții un alt drept decât cel pe care legea îl prevede, întrucât atât calea de atac, cât și termenul de declarare a acesteia sunt date de lege, nu de către instanță”.
A se vedea și Dec. ICCJ (SC I) nr. 11/2016 (sub art. 486 NCPC).
(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3).
(2) Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.
(3) Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședință publică.
• VECHIUL CPC: art. 306.
•JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 1830/2015 (www.scj.ro): „Calea de atac a recursului a fost exercitată împotriva unei încheieri prin care s-a dispus, în baza dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 NCPC, suspendarea pentru lipsa părților. Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a formulat susțineri cu privire la fondul litigiului dintre părți, iar în ce privește încheierea recurată, a susținut că nu s-a putut prezenta la termenul la care s-a dispus măsura suspendării, întrucât a fost bolnav. Potrivit art. 489 alin. (2) NCPC, sancțiunea nulității recursului «intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488.» Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 488 NCPC întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea unei hotărâri. Simpla susținere a recurentului, în sensul că nu s-a putut prezenta la termen întrucât a fost bolnav, nu constituie un motiv de nelegalitate care să permită încadrarea în motivele de nelegalitate, expres și limitativ prevăzute de art. 488 NCPC. Se constată, astfel, că recurentul nu s-a conformat exigențelor art. 489 alin. (2) NCPC, neindicând motive de nelegalitate, dintre cele prevăzute de art. 488 NCPC și nici nu a formulat critici susceptibile de încadrare, din oficiu, în vreunul dintre aceste motive de nelegalitate. În aceste condiții, având totodată în vedere că nu pot fi reținute nici motive de ordine publică, ICCJ va aplica sancțiunea expres prevăzută de prevederile art. 489 alin. (2) NCPC coroborate cu cele ale art. 493 alin. (5) din același cod, respectiv aceea a anulării recursului, admițând excepția cu acest obiect”.
(1) Recursul și, dacă este cazul, motivele de casare se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității, în condițiile prevăzute la art. 83 alin. (3) și art. 84.
(2) Dispozițiile art. 471 se aplică în mod corespunzător. Termenul prevăzut la art. 471 alin. (5) se dublează în cazul recursului. Întâmpinarea trebuie redactată și semnată de avocatul sau consilierul juridic al intimatului, iar răspunsul la întâmpinare de avocatul sau consilierul juridic al recurentului. Prin aceste acte de procedură se va menționa dacă recurentul, respectiv intimatul este de acord ca recursul, atunci când este admisibil în principiu, să fie soluționat de către completul de filtru prevăzut la art. 493.
• VECHIUL CPC: art. 302.
• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 2/2013: „Art. XVII. (1) Recursul și, dacă este cazul, motivele de casare se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă, în condițiile prevăzute la art. 83 alin. (3) și art. 84 L. nr. 134/2010 privind NCPC, rep. (2) Când recursul este de competența ICCJ, președintele instanței sau președintele de secție ori, după caz, persoana desemnată de aceștia, primind dosarul de la instanța a cărei hotărâre se atacă, va lua, prin rezoluție, măsuri pentru stabilirea aleatorie a unui complet format din 3 judecători, care va pregăti dosarul de recurs și va decide asupra admisibilității în principiu a recursului. Dispozițiile art. 475 alin. (3) L. nr. 134/2010 privind NCPC, rep., sunt aplicabile. (3) Dispozițiile art. XIV alin. (2)-(4) și ale art. XV alin. (2)‑(5) se aplică în mod corespunzător, cu excepția recursului care este de competența ICCJ. Termenul prevăzut la art. XV alin. (3) se dublează în cazul recursului. Întâmpinarea trebuie redactată și semnată de avocatul sau consilierul juridic al intimatului, iar răspunsul la întâmpinare de avocatul sau consilierul juridic al recurentului. (4) Prevederile art. XVI se aplică în mod corespunzător”.
O.U.G. nr. 62/2015: „Art. unic. (…) (2) Dispozițiile (…) art. XVII (…) din L. nr. 2/2013 (…) se aplică și proceselor pornite începând cu data de 1 ian. 2016 și până la data de 31 dec. 2016 inclusiv”.
(1) Recursul incident și recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 și 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispozițiile art. 488 rămân aplicabile.
(2) Prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător.
(1) În instanța de recurs nu se pot produce noi probe, cu excepția înscrisurilor noi, care pot fi depuse, sub sancțiunea decăderii, odată cu cererea de recurs, respectiv odată cu întâmpinarea.
(2) În cazul în care recursul urmează să fie soluționat în ședință publică, pot fi depuse și alte înscrisuri noi până la primul termen de judecată.
• VECHIUL CPC: art. 305.
(1) Când recursul este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele instanței sau președintele de secție ori, după caz, persoana desemnată de aceștia, primind dosarul de la instanța a cărei hotărâre se atacă, va lua, prin rezoluție, măsuri pentru stabilirea aleatorie a unui complet format din 3 judecători, care va decide asupra admisibilității în principiu a recursului. Dispozițiile art. 475 alin. (3) sunt aplicabile.
(2) Pe baza recursului, întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a înscrisurilor noi, președintele completului va întocmi un raport asupra admisibilității în principiu a recursului sau va desemna un alt membru al completului ori magistratul‑asistent în acest scop. Raportul trebuie întocmit în cel mult 30 de zile de la repartizarea dosarului. Raportorul nu devine incompatibil.
(3) Raportul va verifica dacă recursul îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității, dacă motivele invocate se încadrează în cele prevăzute la art. 488, dacă există motive de ordine publică ce pot fi invocate în condițiile art. 489 alin. (3) ori dacă este vădit nefondat. De asemenea, va arăta, dacă este cazul, jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și poziția doctrinei în problemele de drept vizând dezlegarea dată prin hotărârea atacată.
(4) După analiza raportului în completul de filtru, acesta se comunică de îndată părților, care pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. În lipsa dovezii de comunicare a raportului și înainte de expirarea unui termen de 30 de zile de la comunicare, completul nu va putea trece la examinarea recursului, potrivit alin. (5) și (6).
(5) În cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 sau că recursul este vădit nefondat, anulează sau, după caz, respinge recursul printr‑o decizie motivată, pronunțată, fără citarea părților, care nu este supusă niciunei căi de atac. Decizia se comunică părților.
(6) Dacă raportul apreciază că recursul este admisibil și toți membrii sunt de acord, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată sau face obiectul unei jurisprudențe constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul se poate pronunța asupra fondului recursului, fără citarea părților, printr‑o decizie definitivă, care se comunică părților. În soluționarea recursului instanța va ține seama de punctele de vedere ale părților formulate potrivit alin. (4).
(7) În cazul în care recursul nu poate fi soluționat potrivit alin. (5) sau (6), completul va pronunța, fără citarea părților, o încheiere de admitere în principiu a recursului și va fixa termenul de judecată pe fond a recursului, cu citarea părților.
•NECONSTITUȚIONALITATE. D.C.C. nr. 839/2015: „Admite excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 493 alin. (5) NCPC, (…) și constată că sintagma «sau că recursul este vădit nefondat» din cuprinsul acestora este neconstituțională”.
Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune.
• VECHIUL CPC: art. 316.
(1) Președintele va da mai întâi cuvântul recurentului, iar apoi intimatului.
(2) Procurorul vorbește cel din urmă, în afară de cazul când este recurent. Dacă procurorul a pornit acțiunea civilă în care s‑a pronunțat hotărârea atacată cu recurs, procurorului i se va da cuvântul după recurent.
• VECHIUL CPC: art. 309.
(1) În cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, instanța, verificând toate motivele invocate și judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui.
(2) În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte.
• VECHIUL CPC: art. 312 alin. (1)-(2).
•JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (C5) nr. 25/2014 (www.scj.ro): „Spre deosebire de dispozițiile CPC 1865, care prevedeau că, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi modificată sau casată, în tot sau în parte (art. 312 alin. (2) din codul menționat), prevederile NCPC reglementează prin art. 496 alin. (2) că «în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte (…)». În raport cu aceste din urmă dispoziții, de strictă interpretare și aplicare, se constată, sub un prim aspect, că, urmare a admiterii recursului în cauză, hotărârea Secției pentru Judecători atacată nu poate fi modificată, după cum a solicitat în mod expres recurenta judecător, singura soluție posibilă fiind doar casarea, în tot sau în parte, a respectivei hotărâri”.
Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată. Atunci când interesele bunei administrări a justiției o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanțe de același grad, cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență, când cauza va fi trimisă instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent potrivit legii. În cazul în care casarea s‑a făcut pentru că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești sau când s‑a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă.
• VECHIUL CPC: art. 313.
● JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (C5) nr. 25/2014 (www.scj.ro): „relativ la eventualele soluții de casare cu reținere sau cu trimitere spre rejudecare pe care ar putea să le pronunțe ICCJ, din interpretarea literală, logică și teleologică a dispozițiilor art. 497 NCPC, rezultă că legiuitorul a avut în vedere pentru soluția de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzută (cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență), exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă instanță judecătorească (instanța de apel sau prima instanță) a soluționat fondul litigiului. Numai în aceste ipoteze, în care a existat un control anterior asupra fondului litigiului din partea unei alte instanțe judecătorești, controlul ICCJ – ca instanță de recurs – se poate finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare. Împrejurarea că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituție și art. 44 alin. (1) L. nr. 317/20004, CSM îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, nu este de natură a atrage incidența prevederilor art. 497 NCPC și de a include această categorie specială de litigii în sfera de cuprindere a soluțiilor preconizate de respectivele prevederi, dat fiind că în cuprinsul acestui text, așa cum s-a arătat, referirea la o instanță de judecată propriu-zisă este explicită. Ipoteza speței nu se circumscrie, așadar, condițiilor prevăzute de textul menționat, în sensul că, anterior, nu a existat un control de fond al unei instanțe de judecată asupra litigiului. Prin urmare, ICCJ, completul de 5 judecători, nu ar putea, în temeiul normei indicate, să pronunțe, în cauză, o soluție de casare cu trimitere spre rejudecare, aceasta nefiind, în mod evident, incidentă. Mai mult, art. 497 NCPC trebuie interpretat și prin raportare la art. 41 alin. (1) NCPC, care instituie un caz de incompatibilitate absolută, judecătorul care a soluționat în primă instanță sau în apel devenind incompatibil, astfel încât nu mai poate lua parte la judecarea cauzei după casare, în cazul trimiterii spre rejudecare. Or, în cazul celor două secții ale CSM, ca instanțe de disciplină, în raport cu dispozițiile legale speciale care reglementează organizarea și funcționarea, cu structura efectivă a CSM și cu principiul enunțat, nici nu ar fi posibilă rejudecarea după casare de către o altă secție sau de către aceeași secție într-o altă componență, a litigiului. Cu toată insuficiența și forma inadecvată a soluției legislative prevăzute de art. 497 NCPC, care pare să nu acopere întreaga problematică a situațiilor ce vizează obiectul de reglementare, în raport cu principiul fundamental al procesului civil stabilit în mod expres de dispozițiile art. 5 alin. (2) și (3) din aceeași lege și cu luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite cu ocazia aplicării noii norme de procedură indicate, a particularităților și specificității contenciosului disciplinar al funcției de magistrat, precum și a spiritului legii, ICCJ constată că, în scopul acoperirii și dezbaterii întregii problematici deduse judecății în această categorie distinctă de cauze, ICCJ, completul de 5 judecători, poate dispune casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, cu reținerea cauzei spre rejudecare, ca efect al analogiei cu dispozițiile art. 498 alin. (1) NCPC”.
(1) În cazul în care competența de soluționare a recursului aparține tribunalului sau curții de apel și s‑a casat hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se va face de către instanța de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situație în care se pronunță o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop.
(2) Instanțele prevăzute la alin. (1) vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul procesului, în cazul în care instanța a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s‑a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului. În vederea rejudecării, cauza se trimite la instanța care a pronunțat hotărârea casată ori la altă instanță de același grad cu aceasta, din aceeași circumscripție. Dispozițiile art. 497 se aplică în mod corespunzător, în caz de necompetență, de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și de încălcare a autorității de lucru judecat.
• VECHIUL CPC: art. 312 alin. (4)-(5).
Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându‑se de ce s‑au admis ori, după caz, s‑au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare.
(1) Hotărârea casată nu are nicio putere.
(2) Actele de executare sau de asigurare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desființate de drept, dacă instanța de recurs nu dispune altfel. Instanța va constata aceasta, din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare.
• VECHIUL CPC: art. 311.
(1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.
(2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat.
(3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.
(4) În cazul rejudecării după casare, cu reținere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege.
• VECHIUL CPC: art. 315 alin. (1)-(31).
La judecarea recursului, precum și la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanța de recurs, dispozițiile art. 481 sunt aplicabile în mod corespunzător.
• VECHIUL CPC: art. 315 alin. (4).
(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.
(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:
1. hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia;
2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;
3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându‑l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;
4. instanța de recurs nu s‑a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.
(3) Dispozițiile alin. (2) pct. 1, 2 și 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.
• VECHIUL CPC: art. 317 alin. (1) și art. 318 alin. (1).
•CEDO. A se vedea CEDO‑26105/03, CEDO‑37576/05 (sub art. 6 NCPC).
(1) Contestația în anulare este inadmisibilă dacă motivul prevăzut la art. 503 alin. (1) putea fi invocat pe calea apelului sau a recursului.
(2) Cu toate acestea, contestația poate fi primită în cazul în care motivul a fost invocat prin cererea de recurs, dar instanța l‑a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul sau dacă recursul, fără vina părții, a fost respins fără a fi cercetat în fond.
(3) O hotărâre împotriva căreia s‑a exercitat contestația în anulare nu mai poate fi atacată de aceeași parte cu o nouă contestație în anulare, chiar dacă se invocă alte motive.
• VECHIUL CPC: art. 317 alin. (2) și art. 321.
(1) Contestația în anulare se introduce la instanța a cărei hotărâre se atacă.
(2) În cazul în care se invocă motive care atrag competențe diferite, nu operează prorogarea competenței.
• VECHIUL CPC: art. 319 alin. (1).
(1) Contestația în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă.
(2) Contestația se motivează în termenul de 15 zile prevăzut la alin. (1), sub sancțiunea nulității acesteia.
• VECHIUL CPC: art. 319 alin. (2).
•CEDO. A se vedea CEDO‑37576/05 (sub art. 6 NCPC).
Instanța poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere, sub condiția dării unei cauțiuni. Dispozițiile art. 484 se aplică în mod corespunzător.
• VECHIUL CPC: art. 3191.
(1) Contestația în anulare se soluționează de urgență și cu precădere, potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile judecății finalizate cu hotărârea atacată.
(2) Întâmpinarea este obligatorie și se depune la dosar cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată. Contestatorul va lua cunoștință de conținutul acesteia de la dosarul cauzei.
(3) Dacă motivul de contestație este întemeiat, instanța va pronunța o singură hotărâre prin care va anula hotărârea atacată și va soluționa cauza. Dacă soluționarea cauzei la același termen nu este posibilă, instanța va pronunța o hotărâre de anulare a hotărârii atacate și va fixa termen în vederea soluționării cauzei printr‑o nouă hotărâre. În acest ultim caz, hotărârea de anulare nu poate fi atacată separat.
(4) Hotărârea dată în contestație în anulare este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată.
• VECHIUL CPC: art. 320.
(1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:
1. s‑a pronunțat asupra unor lucruri care nu s‑au cerut sau nu s‑a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s‑a dat mai mult decât s‑a cerut;
2. obiectul pricinii nu se află în ființă;
3. un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s‑a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecății, când aceste împrejurări au influențat soluția pronunțată în cauză. În cazul în care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr‑o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii;
4. un judecător a fost sancționat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcției cu rea‑credință sau gravă neglijență, dacă aceste împrejurări au influențat soluția pronunțată în cauză;
5. după darea hotărârii, s‑au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr‑o împrejurare mai presus de voința părților;
6. s‑a casat, s‑a anulat ori s‑a schimbat hotărârea unei instanțe pe care s‑a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere;
7. statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii și cei puși sub interdicție judecătorească ori cei puși sub curatelă nu au fost apărați deloc sau au fost apărați cu viclenie de cei însărcinați să îi apere;
8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;
9. partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecată și să înștiințeze instanța despre aceasta, dintr‑o împrejurare mai presus de voința sa;
10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă;
11. după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s‑a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții.
(2) Pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7‑10 sunt supuse revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul.
• VECHIUL CPC: art. 322.
•NECONSTITUȚIONALITATE. D.C.C. nr. 866/2015: „Admite excepția de neconstituționalitate (…) și constată că sintagma «pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul» din cuprinsul dispozițiilor art. 509 alin. (1) NCPC este neconstituțională cu referire la motivul de revizuire prevăzut la pct. 11 din cuprinsul acestora”.
•CEDO. A se vedea CEDO‑62710/00, CEDO–8727/03 CEDO–23456/04, CEDO–12547/06, CEDO–19037/07 (sub art. 6 NCPC).
•JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 705/2015 (www.scj.ro): „Din chiar motivarea căii de atac exercitate, ICCJ constată că revizuentul solicită anularea deciziei Curții de Apel (…), pe considerente de practica neunitară, respectiv de aplicare și interpretare diferită a acelorași dispoziții legale, iar nu pe chestiuni ce țin de încălcarea autorității de lucru judecat, așa cum impun rigorile legii. Or, practica neunitară a instanțelor datorată aplicării și interpretării greșite a unor norme de drept material nu poate constitui motiv de revizuire în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC, această cale de atac neavând menirea de a remedia astfel de situații. Scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC nu este cel al îndreptării hotărârilor greșite, prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci respectarea principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate de nesocotirea acestuia, premisă ce nu se verifică în speță. Pe de altă parte, contrar celor susținute de revizuent, instituirea normei de la art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC răspunde imperativului respectării autorității de lucru judecat, dar și celui al asigurării securității raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-un apel deghizat, de natură a permite rejudecarea cauzei pentru simplu fapt că «există două puncte de vedere diferite asupra aceleiași chestiuni» constantă a jurisprudenței CEDO, afirmată în cauza Stanca Popescu c. României din 7 iul. 2009. De asemenea, aceeași curte, în alte decizii de speță recente (cauza Iordan lordanov ș.a. c. Bulgariei din 2 iul. 2009) a statuat asupra faptului că divergențele de jurisprudență nu pot justifica o intervenție prin intermediul căilor extraordinare de atac prin care să se desființeze hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat. Cu toate că în aceste cauze a fost admisă nevoia de a corecta erorile judiciare și de a asigura o jurisprudența unitară a instanțelor judecătorești, aceeași curte europeană a considerat că acestea nu trebuie atinse cu orice preț și mai ales cu încălcarea principiului securității juridice. Prin urmare, încălcarea puterii de lucru judecat nu poate fi admisă în baza deciziilor altor instanțe care pronunță soluții de admitere în numeroase cazuri, similare cu cea în care fusese respinsă reclamantei. A constatat astfel că, în aceste situații, nu se urmărește unificarea jurisprudenței, ci, mai degrabă, anularea unor hotărâri judecătorești ce nu erau favorabile celor care le promovau, nefiind vorba despre un veritabil demers judiciar întreprins în scopul armonizării practicii instanțelor și care ar fi condus la pronunțarea unor soluții general valabile și obligatorii pentru restul sistemului judiciar. În realitate, soluțiile astfel pronunțate rămân la nivel de speță, fără să «lege» în niciun fel instanțele de judecată, servind numai la desființarea unor precedente nefavorabile pentru cei care uzează de această cale extraordinară de atac. Prin urmare, CEDO pare să fie reticentă în a îndrepta «un rău», respectiv divergențele de jurisprudență prin intermediul altor mijloace care sunt de natură să aducă atingere principiului securității juridice în aceeași măsură. ICCJ constată că demersul judiciar al revizuentului nu a fost determinat de existența unor hotărâri judecătorești potrivnice în sensul dispoziției legale mai sus amintite, ci de nemulțumirea acestuia față de soluția nefavorabilă pronunțată de Curtea de Apel (…), spre deosebire de decizia (…) aceleiași instanțe, pronunțată într-o cauză similară. În temeiul legii, prin «una și aceeași pricină» se înțelege întrunirea condițiilor triplei identități, de obiect, de cauză și de părți cu privire la două cereri de chemare în judecată, astfel încât soluționarea celei de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a celei dintâi, consecința în acest caz fiind, potrivit art. 327 alin. (1) NCPC, anularea celei de a doua hotărâri. Or, în cauza pendinte nu se verifică niciuna dintre condițiile enunțate. (…) Pentru considerentele expuse, ICCJ va respinge cererea de revizuire formulată de P.C.”.
Dec. ICCJ (SC II) nr. 125/2015 (www.scj.ro): „revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă numai dacă sunt întrunite cumulativ mai multe condiții, una din acestea fiind aceea ca hotărârea potrivnică, a cărei anulare se solicită, să fi nesocotit puterea lucrului judecat dată de o altă hotărâre, ceea ce presupune o triplă identitate, respectiv ambele hotărâri să fie pronunțate în una și aceeași pricină, între aceleași părți și având aceeași calitate. Rațiunea reglementării menționate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea puterii lucrului judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar având aceeași cauză, același obiect și aceleași părți. Legiuitorul a avut în vedere hotărâri ale căror dispozitive sunt ireconciliabile, fapt ce ar face imposibilă executarea simultană a acestora. Or, în speță, deși litigiile s-au purtat între aceleași părți având aceeași calitate, nu este îndeplinită și condiția identității de cauză întrucât izvorul pretențiilor deduse judecății este diferit în cele două dosare. (…) Chiar dacă cele două cauze prezintă similitudini, ele vizează două raporturi juridice distincte deduse din două contracte distincte, așadar soluția dată în primul dosar nu are autoritate de lucru judecat asupra soluției pronunțată în cel de al doilea dosar. Art. 430 alin. (2) NCPC prevede că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Însă, această prevedere legală nu are în vedere posibilitatea ca o hotărâre judecătorească să fie revizuită pentru motivul contrarietății considerentelor celor două hotărâri, dacă aceste hotărâri sunt date în procese diferite, între care nu este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză. Ca atare, contrarietatea considerentelor poate fi analizată numai dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate”.
Dec. ICCJ (SCAF) nr. 1343/2015 (www.scj.ro): „Potrivit art. 509 pct. (8) NCPC, revizuirea se poate cere când «există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri». Acest motiv de revizuire, invocat ca temei legal al prezentei cereri, este incident atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, făcându-se astfel imposibilă executarea simultană a două hotărâri. Reglementând acest motiv de revizuire, legiuitorul a sancționat nelegalitatea celei de-a doua hotărâri precum și imposibilitatea executării. Deși în actualul text nu se mai prevede condiția triplei identități de cauză, de obiect și de părți, acesta consacră vechea jurisprudență, în sensul că este mai clar reglementată necesitatea ca prin cea de a două hotărâre pronunțată să se încalce autoritatea de lucru judecat, astfel cum este reglementată ea de dispozițiile art. 430 și art. 431 NCPC potrivit cărora «nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect». Or, constată ICCJ că revizuenta este nemulțumită de soluția pronunțată de o instanță de recurs, (…) în raport de alte soluții pronunțate de aceeași instanță în cauze pe care le apreciază aceasta ca fiind identice. (…) Or, astfel cum s-a arătat anterior, rațiunea reglementării revizuirii prevăzute în art. 509 pct. 8 NCPC o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii de lucru judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți; în atare situație, executarea hotărârilor este imposibilă ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieșirea din situația anormală, creată de existența hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza decât prin revizuirea ultimei hotărâri care înfrânge principiul autorității lucrului judecat. Condițiile prevăzute de art. 509 pct. 8 NCPC nu sunt îndeplinite în speță întrucât hotărârile pretins a fi contradictorii poartă asupra unor pricini diferite ca obiect și cauză, între persoane diferite. În realitate revizuenta, raportându-se la temeiul de drept invocat, își manifestă nemulțumirea față de o presupusă practică neunitară a instanțelor judecătorești, ceea ce nu poate face obiectul unei cereri de revizuire”.
Dec. ICCJ (SC II) nr. 1672/2015 (www.scj.ro): „Atât norma de reglementare, cât și jurisprudența au statuat că, în temeiul art. 322 pct. 2 CPC [art. 509 pct. 1 NCPC], instanța de soluționare a cererii de retractare apreciază asupra temeiurilor de drept noi și neinvocate în cursul căilor ordinare de atac nici de către părțile litigante, nici de către instanță din oficiu. Condiția de admisibilitate cu privire la reanalizarea unor temeiuri juridice noi este aceea ca legislația specifică aplicabilă speței să fie contemporană cu soluționarea litigiului în căile ordinare de atac. (…) Prin formularea de la art. 322 pct. 2 CPC [art. 509 pct. 1 NCPC], se face referire la aplicarea principiului disponibilității, care nu îngăduie instanței să depășească obiectul acțiunii sau al celorlalte cererii accesorii ori incidentale, dar nici nu-i permite să omită a se pronunța asupra unui capăt de acțiune. Ca urmare, acest caz de revizuire privește numai obiectul acțiunii nu și cauzei ei, instanța neputând pune în discuție pe calea revizuirii temeiurile de drept invocate de pârâți în apărarea formulată în litigiul soluționat prin decizia a cărei revizuire se solicită. (…) Dacă, în ceea ce privește depășirea limitelor învestirii instanței, o hotărâre judecătorească definitivă poate fi retractată în condițiile art. 322 pct. 2 CPC [art. 509 pct. 1 NCPC], în ceea ce privește criticile privind cauza acțiunii, respectiv, aplicarea greșită a normelor legale ce reglementează procedura în materie, se constată că nu pot fi primite și analizate pe calea extraordinară a cererii de revizuire, întrucât dacă s-ar proceda astfel pe calea revizuirii, de fapt, s-ar permite declararea recursului la recurs, ceea ce este inadmisibil”.
Dec. ICCJ (SC II) nr. 1832/2015 (www.scj.ro): „Revizuirea este o cale extraordinară de atac, motivele de revizuire fiind cele expres și limitativ prevăzute de art. 322 CPC [art. 509 NCPC]. Potrivit art. 322 alin. (1) pct. 3 CPC [art. 509 alin. (1) pct. 2 NCPC] revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă obiectul pricinii nu se află în ființă. Textul de lege are în vedere situația în care debitorul a fost obligat să predea un bun cert și determinat, iar acesta a dispărut sau a pierit, după pronunțarea hotărârii judecătorești. Este de reținut că mijlocul procedural al revizuirii este deschis indiferent de cauzele care au determinat dispariția bunului. În măsura în care obiectul pricinii a dispărut anterior pronunțării hotărârii, creditorul are posibilitatea de a solicita valoarea obiectului pierdut sau pierit, potrivit art. 132 alin. (2) pct. 3 CPC [art. 204 alin. (2) pct. 3 NCPC], în timp ce debitorul are posibilitatea de a se apăra corespunzător invocând pierirea obiectului pricinii, ceea ce nu este cazul în speță, revizuenta fiind obligată la plata unei sume de bani. De altfel, în cauză presupusa pieire a obiectului pricinii a intervenit anterior datei (…) sesizării instanței de judecată de intimată, dar revizuenta nu a invocat niciodată în fața instanțelor investite cu soluționarea cauzei în fond, apel sau recurs presupusa pieire totală sau parțială a obiectului litigiului. Este adevărat că revizuirea oferă într-adevăr posibilitatea retractării unei hotărâri judecătorești care se vădește a fi greșită în raport de împrejurările de fapt survenite după pronunțarea acesteia, dar se constată că în cauză se invocă împrejurări de fapt care au existat înainte de pronunțarea acesteia și care nu au fost invocate în fața instanțelor de judecată. Între părți s-a încheiat într-adevăr un contract de delegație (…), însă dacă s-ar accepta varianta înlocuirii vechiului contract (…), acest fapt nu reprezintă o pieire a obiectului pricinii în sensul art. 322 alin. (1) pct. 3 CPC [art. 509 alin. (1) pct. 2 NCPC], întrucât revizuenta a fost obligată la plata unei sume de bani. Cât privește diminuarea cuantumului obligației de plată (…), nici acest aspect nu este de reținut întrucât reprezintă o chestiune de fapt, de netemeinicie, ce nu poate fi invocată în cadrul revizuirii, cale extraordinară de atac. Așa fiind, cum în cauză nu sunt îndeplinite cerințele art. 322 alin. (1) pct. 3 CPC [art. 509 alin. (1) pct. 2 NCPC], ICCJ va respinge cererea de revizuire formulată de revizuentă”.
(1) Cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere.
(2) În cazul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8, cererea de revizuire se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța care a dat prima hotărâre. Dacă una dintre instanțele de recurs la care se referă aceste dispoziții este Înalta Curte de Casație și Justiție, cererea de revizuire se va judeca de această instanță.
(3) În cazul în care se invocă motive care atrag competențe diferite, nu va opera prorogarea competenței.
• VECHIUL CPC: art. 323.
•CEDO. A se vedea CEDO‑8727/03 (sub art. 6 NCPC).
(1) Termenul de revizuire este de o lună și se va socoti:
1. în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 1, de la comunicarea hotărârii;
2. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 2, de la cel din urmă act de executare;
3. în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 3, din ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea instanței penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale. În lipsa unei astfel de hotărâri, termenul curge de la data când partea a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr‑o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora;
4. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 4, din ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea prin care a fost sancționat disciplinar definitiv judecătorul, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de sancționare disciplinară;
5. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 5, din ziua în care s‑au descoperit înscrisurile ce se invocă;
6. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 6, din ziua în care partea a luat cunoștință de casarea, anularea sau schimbarea hotărârii pe care s‑a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de casare, anulare sau schimbare;
7. în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 7, din ziua în care statul ori altă persoană de drept public a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a acesteia; în cazul minorilor, persoanelor puse sub interdicție judecătorească sau sub curatelă termenul de revizuire este de 6 luni de la data la care cel interesat a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la dobândirea capacității depline de exercițiu sau, după caz, de la înlocuirea tutorelui persoanei puse sub interdicție, de la încetarea curatelei ori înlocuirea curatorului;
8. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.
(2) În cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 9, termenul de revizuire este de 15 zile și se socotește de la încetarea împiedicării.
(3) Pentru motivele prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 10 și 11, termenul este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv a deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(4) Revizuirea se motivează prin însăși cererea de declarare a căii de atac sau înăuntrul termenului de exercitare a acesteia, sub sancțiunea nulității.
(5) Dacă prin aceeași cerere se invocă motive diferite de revizuire, prevederile alin. (4) se aplică în mod corespunzător pentru fiecare motiv în parte.
• VECHIUL CPC: art. 324.
•CEDO. A se vedea CEDO‑8727/03 (sub art. 6 NCPC).
Instanța poate suspenda executarea hotărârii a cărei revizuire se cere, sub condiția dării unei cauțiuni. Dispozițiile art. 484 se aplică în mod corespunzător.
• VECHIUL CPC: art. 325.
(1) Cererea de revizuire se soluționează potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile judecății finalizate cu hotărârea atacată.
(2) Întâmpinarea este obligatorie și se depune la dosar cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată. Revizuentul va lua cunoștință de conținutul întâmpinării de la dosarul cauzei.
(3) Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.
(4) Dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre. Se va face arătare de hotărârea dată în revizuire, în josul originalului hotărârii revizuite.
(5) Hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.
(6) Dacă revizuirea s‑a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul. În cazul în care revizuirea a fost soluționată de una dintre secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul este de competența Completului de 5 judecători.
• VECHIUL CPC: art. 326-328.
● JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (C5) nr. 147/2014 (www.scj.ro): „Spre deosebire de dispozițiile CPC 1865, care prevedeau că dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice calea de atac este recursul, cu excepția cazului în care instanța de revizuire este ICCJ (art. 328 alin. (2) din codul menționat), prevederile NCPC reglementează prin art. 513 alin. (6) că «Dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul. În cazul în care revizuirea a fost soluționată de una dintre secțiile ICCJ, recursul este de competența Completului de 5 judecători». Aceste din urmă dispoziții, cu valoare de excepție, trebuie însă raportate și interpretate coroborat cu cele ale art. 513 alin. (5) din codul menționat și care instituie regula generală în materie. Or, conform acestora, «Hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită». Din interpretarea logică, teleologică și sistemică a celor două norme procedurale mai sus citate, în acord cu spiritul NCPC și cu principiile care îl guvernează, astfel cum reiese și din economia «Expunerii de motive» ce a stat la baza elaborării acestuia, rezultă că ipoteza reglementată de alin. (6) are în vedere exclusiv situația în care hotărârea supusă revizuirii este ea însăși susceptibilă de a fi atacată. Întrucât, în noua reglementare, căile de atac ce ar putea fi exercitate, după caz, sunt: fie și apelul și recursul, fie numai apelul, fie numai recursul; având în vedere și principiul celerității soluționării cauzelor, statuat expres de legiuitor, în strânsă legătură cu necesitatea eficacității administrării actului de justiție; împrejurarea că, în alin. (6), legiuitorul a menționat calea de atac a recursului, are semnificația suprimării căii de atac a apelului (pentru ipotezele în care această cale de atac s-ar putea exercita anterior recursului), iar nu pe aceea a instituirii unei noi căi de atac, în situația în care aceasta nu ar fi prevăzută, ceea ce ar contraveni principiului legalității și unicității căii de atac și ar crea, contrar intenției legiuitorului, pe cale de interpretare, un nou grad de jurisdicție. (…) Recunoașterea unor căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității, consacrat expres de dispozițiile art. 7 NCPC, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și a autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României, neobservarea acestora fiind sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor”.
Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.
• VECHIUL CPC: art. 329.
Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii.
• VECHIUL CPC: art. 3305.
(1) Recursul în interesul legii se judecă de un complet format din președintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreședinții Înaltei Curți de Casație și Justiție, președinții de secții din cadrul acesteia, precum și 20 de judecători, din care 14 judecători din secția/secțiile în a cărei/căror competență intră problema de drept care a fost soluționată diferit de instanțele judecătorești și câte 2 judecători din cadrul celorlalte secții. Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv unul dintre vicepreședinții acesteia este președinte al completului.
(2) În cazul în care problema de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secții, președintele sau, după caz, unul dintre vicepreședinții Înaltei Curți de Casație și Justiție va stabili numărul judecătorilor din secțiile interesate care vor intra în compunerea completului prevăzut la alin. (1), celelalte secții urmând a fi reprezentate potrivit dispozițiilor aceluiași alineat.
(3) Atunci când problema de drept nu intră în competența niciunei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele sau, după caz, unul dintre vicepreședinții Înaltei Curți de Casație și Justiție va desemna câte 5 judecători din cadrul fiecărei secții. Pentru întocmirea raportului, președintele completului va desemna câte un judecător din cadrul fiecărei secții.
(4) După sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele sau, după caz, unul dintre vicepreședinții acesteia va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor din cadrul secției în a cărei competență intră problema de drept care a fost soluționată diferit de instanțele judecătorești, precum și a judecătorilor din celelalte secții ce intră în alcătuirea completului prevăzut la alin. (1).
(5) După alcătuirea completului potrivit alin. (4), președintele acestuia va desemna dintre membrii completului 3 judecători pentru a întocmi un raport asupra recursului în interesul legii. Raportorii nu sunt incompatibili.
(6) În vederea întocmirii raportului, președintele completului va putea solicita unor specialiști recunoscuți opinia scrisă asupra problemelor de drept soluționate diferit.
(7) Raportul va cuprinde soluțiile diferite date problemei de drept și argumentele pe care se fundamentează, jurisprudența relevantă a Curții Constituționale, a Curții Europene a Drepturilor Omului sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene, dacă este cazul, doctrina în materie, precum și opinia specialiștilor consultați. Totodată, judecătorii raportori vor întocmi și vor motiva proiectul soluției ce se propune a fi dată recursului în interesul legii.
(8) Ședința completului se convoacă de președintele acestuia, cu cel puțin 20 de zile înainte de desfășurarea acesteia. Odată cu convocarea, fiecare judecător va primi o copie a raportului și a soluției propuse.
(9) La ședință participă toți judecătorii completului. Dacă există motive obiective, aceștia vor fi înlocuiți cu respectarea regulilor prevăzute la alin. (4).
(10) Recursul în interesul legii se susține în fața completului, după caz, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de procurorul desemnat de acesta, de judecătorul desemnat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv al curții de apel ori de Avocatul Poporului sau de un reprezentant al acestuia.
(11) Recursul în interesul legii se judecă în cel mult 3 luni de la data sesizării instanței, iar soluția se adoptă cu cel puțin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit abțineri de la vot.
• VECHIUL CPC: art. 3306.
(1) Asupra cererii, completul Înaltei Curți de Casație și Justiție se pronunță prin decizie.
(2) Decizia se pronunță numai în interesul legii și nu are efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.
(3) Decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunțare și se publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(4) Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
• VECHIUL CPC: art. 3307.
Decizia în interesul legii își încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituționalității dispoziției legale care a făcut obiectul interpretării.
Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.
(1) Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților.
(2) Prin încheierea prevăzută la alin. (1), cauza va fi suspendată până la pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.
(3) După înregistrarea cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție, încheierea de sesizare se publică pe pagina de internet a acestei instanțe.
(4) Cauzele similare, aflate pe rolul instanțelor judecătorești, pot fi suspendate până la soluționarea sesizării.
(5) Repartizarea sesizării este făcută de președintele sau, în lipsa acestuia, de unul dintre vicepreședinții Înaltei Curți de Casație și Justiție ori de persoana desemnată de aceștia.
(6) Sesizarea se judecă de un complet format din președintele secției corespunzătoare a Înaltei Curți de Casație și Justiție sau de un judecător desemnat de acesta și 12 judecători din cadrul secției respective. Președintele secției sau, în caz de imposibilitate, judecătorul desemnat de acesta este președintele de complet și va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor.
(7) După alcătuirea completului potrivit alin. (6), președintele acestuia va desemna un judecător pentru a întocmi un raport asupra chestiunii de drept supuse judecății. Judecătorul desemnat raportor nu devine incompatibil.
(8) Atunci când chestiunea de drept privește activitatea mai multor secții ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreședinții Înaltei Curți de Casație și Justiție va transmite sesizarea președinților secțiilor interesate în soluționarea chestiunii de drept. În acest caz, completul va fi alcătuit din președintele sau, în lipsa acestuia, din vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, care va prezida completul, din președinții secțiilor interesate în soluționarea chestiunii de drept, precum și câte 5 judecători din cadrul secțiilor respective desemnați aleatoriu de președintele completului. După alcătuirea completului, pentru întocmirea raportului președintele completului va desemna câte un judecător din cadrul fiecărei secții. Raportorii nu sunt incompatibili.
(9) Dispozițiile alin. (8) se aplică în mod corespunzător și atunci când chestiunea de drept nu intră în competența niciunei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
(10) Raportul va fi comunicat părților, care, în termen de cel mult 15 zile de la comunicare, pot depune, în scris, prin avocat sau, după caz, prin consilier juridic, punctele lor de vedere privind chestiunea de drept supusă judecății.
(11) Dispozițiile art. 516 alin. (6)‑(9) se aplică în mod corespunzător.
(12) Sesizarea se judecă fără citarea părților, în cel mult 3 luni de la data învestirii, iar soluția se adoptă cu cel puțin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit abțineri de la vot.
• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 2/2013: „Art. XIX. (1) Dispozițiile art. 520 alin. (6) L. nr. 134/2010 privind NCPC, rep., se aplică sesizărilor formulate în procesele pornite începând cu data de 1 ian. 2017. (2) Sesizările în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulate în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 dec. 2015, se judecă de un complet format din președintele secției corespunzătoare a ICCJ sau de un judecător desemnat de acesta și 8 judecători din cadrul secției respective. Președintele secției sau, în caz de imposibilitate, judecătorul desemnat de acesta este președintele de complet și va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor”.
O.U.G. nr. 62/2015: „Art. unic. (…) (2) Dispozițiile (…) art. XIX alin. (2) L. nr. 2/2013 (…) se aplică și proceselor pornite începând cu data de 1 ian. 2016 și până la data de 31 dec. 2016 inclusiv”.
(1) Asupra sesizării, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunță prin decizie, numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.
(2) Dispozițiile art. 517 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
(3) Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanța care a solicitat dezlegarea de la data pronunțării deciziei, iar pentru celelalte instanțe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(4) Dispozițiile art. 518 se aplică în mod corespunzător.
(1) Oricare dintre părți, precum și procurorul care participă la judecată pot face contestație prin care, invocând încălcarea dreptului la soluționarea procesului într‑un termen optim și previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situație să fie înlăturată.
(2) Contestația menționată la alin. (1) se poate face în următoarele cazuri:
1. când legea stabilește un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunțare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s‑a împlinit fără rezultat;
2. când instanța a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s‑a împlinit, însă instanța nu a luat, față de cel care nu și‑a îndeplinit obligația, măsurile prevăzute de lege;
3. când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanței, într‑un anumit termen, un înscris sau date ori alte informații rezultate din evidențele ei și care erau necesare soluționării procesului, iar acest termen s‑a împlinit, însă instanța nu a luat, față de cel care nu și‑a îndeplinit obligația, măsurile prevăzute
de lege;
4. când instanța și‑a nesocotit obligația de a soluționa cauza într‑un termen optim și previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluționării cauzei, deși timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului.
Contestația poate fi retrasă oricând până la soluționarea ei. Odată retrasă, contestația nu poate fi reiterată.
(1) Contestația se formulează în scris și se depune la instanța învestită cu soluționarea procesului în legătură cu care se invocă tergiversarea judecății. Contestația se poate face și verbal în ședință, caz în care va fi consemnată, împreună cu motivele arătate de parte, în încheierea de ședință.
(2) Contestația nu suspendă soluționarea cauzei.
(3) Contestația se soluționează de către completul învestit cu judecarea cauzei de îndată sau în termen de cel mult 5 zile, fără citarea părților.
(4) Când apreciază contestația ca fiind întemeiată, completul de judecată pronunță o încheiere nesupusă niciunei căi de atac, prin care ia de îndată măsurile necesare înlăturării situației care a provocat tergiversarea judecății. În acest caz, contestatorului îi va fi comunicată, pentru informare, o copie a încheierii.
(5) Când apreciază contestația ca neîntemeiată, completul de judecată o va respinge prin încheiere. Împotriva acestei încheieri contestatorul poate face plângere în termen de 3 zile de la comunicare. Plângerea se depune la instanța care a pronunțat încheierea, care o va înainta de îndată pentru soluționare, împreună cu o copie certificată de pe dosarul cauzei, instanței ierarhic superioare. Când procesul se judecă la Înalta Curte de Casație și Justiție, plângerea se soluționează de un alt complet al aceleiași secții. Formularea plângerii nu suspendă judecata.
(6) Încheierile prevăzute la alin. (4) și (5) se motivează în termen de 5 zile de la pronunțare.
(1) Instanța va soluționa plângerea în termen de 10 zile de la primirea dosarului, în complet format din 3 judecători. Judecata se face fără citarea părților, printr‑o hotărâre care nu este supusă niciunei căi de atac, ce trebuie motivată în termen de 5 zile de la pronunțare.
(2) Dacă instanța găsește plângerea întemeiată, va dispune ca instanța care judecă procesul să îndeplinească actul de procedură sau să ia măsurile legale necesare, arătând care sunt acestea și stabilind, când este cazul, un termen pentru îndeplinirea lor.
(3) În toate cazurile, instanța care soluționează plângerea nu va putea da îndrumări și nici nu va putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluționare a pricinii ori care să aducă atingere libertății judecătorului cauzei de a hotărî, conform legii, cu privire la soluția ce trebuie dată procesului.
(1) Atunci când contestația sau plângerea a fost făcută cu rea‑credință, autorul acesteia poate fi obligat la plata unei amenzi judiciare de la 500 lei la 2.000 lei, precum și, la cererea părții interesate, la plata de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin introducerea contestației sau plângerii.
(2) Reaua‑credință rezultă din caracterul vădit nefondat al contestației ori al plângerii, precum și din orice alte împrejurări care îndreptățesc constatarea că exercitarea acesteia s‑a făcut în alt scop decât acela pentru care legea o recunoaște.
Cererile pentru soluționarea cărora este nevoie de intervenția instanței, fără însă a se urmări stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană, precum sunt cele privitoare la darea autorizațiilor judecătorești sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire ori asigurare, sunt supuse dispozițiilor prezentei cărți.
• VECHIUL CPC: art. 331.
(1) Cererile necontencioase care sunt în legătură cu o cauză în curs de soluționare sau soluționată deja de o instanță ori care au ca obiect eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori aflate în depozitul unei instanțe se vor îndrepta la acea instanță.
(2) În celelalte cazuri, competența instanței și soluționarea incidentelor privind competența sunt supuse regulilor prevăzute pentru cererile contencioase.
(3) În cazul în care competența teritorială nu poate fi stabilită potrivit dispozițiilor
alin. (2), cererile necontencioase se vor îndrepta la instanța în a cărei circumscripție petentul își are, după caz, domiciliul, reședința, sediul ori reprezentanța, iar, dacă niciuna dintre acestea nu se află pe teritoriul României, cererile se vor îndrepta, urmând regulile de competență materială, la Judecătoria Sectorului 1 al municipiului București sau, după caz, la Tribunalul București.
• VECHIUL CPC: art. 332.
(1) Instanța își verifică din oficiu competența, chiar dacă este de ordine privată, putând cere părții lămuririle necesare.
(2) Dacă instanța se declară necompetentă, va trimite dosarul instanței competente.
• VECHIUL CPC: art. 334.
(1) Cererea va cuprinde numele, prenumele și domiciliul sau, după caz, denumirea și sediul celui care o face și, după împrejurări, ale persoanelor pe care acesta cere să fie chemate înaintea instanței, obiectul, motivarea acesteia și semnătura.
(2) Ea va fi însoțită de înscrisurile pe care se sprijină.
• VECHIUL CPC: art. 333.
Dacă cererea, prin însuși cuprinsul ei ori prin obiecțiile ridicate de persoanele citate sau care intervin, prezintă caracter contencios, instanța o va respinge.
• VECHIUL CPC: art. 335.
(1) Cererea se judecă în camera de consiliu, cu citarea petentului și a persoanelor arătate în cerere, dacă legea o impune. În caz contrar, judecata se face cu sau fără citare, la aprecierea instanței.
(2) Instanța poate dispune, chiar din oficiu, orice măsuri utile cauzei. Ea are dreptul să asculte orice persoană care poate aduce lămuriri în cauză, precum și pe acelea ale căror interese ar putea fi afectate de hotărâre.
Instanța se pronunță prin încheiere, în raport cu toate împrejurările de fapt și de drept ale cauzei, chiar dacă nu au fost invocate în cerere sau pe parcursul procedurii.
(1) Încheierea prin care se încuviințează cererea este executorie.
(2) Încheierea prevăzută la alin. (1) este supusă numai apelului, cu excepția celei pronunțate de un complet al Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este definitivă.
(3) Termenul de apel va curge de la pronunțare, pentru cei care au fost prezenți la ultima ședință de judecată, și de la comunicare, pentru cei care au lipsit.
(4) Apelul poate fi făcut de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la soluționarea cererii, termenul de apel curgând de la data la care a luat cunoștință de încheiere, dar nu mai târziu de un an de la data pronunțării.
(5) Apelul se judecă în camera de consiliu.
• VECHIUL CPC: art. 336.
Încheierile pronunțate în procedura necontencioasă nu au autoritatea lucrului judecat.
• VECHIUL CPC: art. 337.
(1) Dispozițiile art. 527-535 referitoare la procedura necontencioasă se completează cu dispozițiile de procedură contencioasă, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile cu natura necontencioasă a cererii.
(2) Materiile necontencioase cu privire la care legea prevede o procedură specială rămân supuse acelor dispoziții, care se vor completa cu cele ale prezentei cărți.
• VECHIUL CPC: art. 338.
(1) Procedura necontencioasă se aplică și în cazurile în care legea dă în competența președintelui instanței luarea unor măsuri cu caracter necontencios.
(2) În aceste cazuri, președintele trebuie să pronunțe încheierea în termen de cel mult 5 zile de la primirea cererii.
(3) Apelul împotriva încheierii date de președintele judecătoriei se judecă de tribunal, iar apelul împotriva încheierii date de președintele tribunalului sau curții de apel se judecă de un complet al instanței respective.
(4) Încheierile date de președinții secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt definitive.
• VECHIUL CPC: art. 339.
(1) La cerere, grefa instanței va elibera copii de pe încheierea de ședință, de pe hotărâre sau dispozitiv sau de pe celelalte înscrisuri aflate la dosar.
(2) Copiile de pe încheierile de ședință, de pe hotărâre sau de pe dispozitiv se vor putea elibera numai după ce acestea au fost semnate de toți judecătorii, sub sancțiunea aplicabilă grefierilor pentru infracțiunea de fals.
(3) În cazul în care dezbaterile nu s‑au desfășurat în ședință publică, alte persoane decât părțile nu pot dobândi copii de pe încheieri, expertize, înscrisuri sau declarații de martori decât cu încuviințarea președintelui. Dispozițiile art. 537 alin. (2)‑(4) se aplică în mod corespunzător.
• VECHIUL CPC: art. 148.
● DISPOZIȚII CONEXE. A se vedea art. 9 lit. i)-l) O.U.G. nr. 80/2013.
(1) Cererea de eliberare privind sumele de bani sau alte valori ori titluri, consemnate, precum și orice alte bunuri, păstrate la instanță ori aflate în depozitul altuia, după caz, în legătură cu un proces, se introduce de persoana îndreptățită la instanța care a dispus acea măsură.
(2) Cererea se va soluționa prin încheiere executorie, dată în camera de consiliu. Părțile vor fi citate dacă instanța consideră necesar.
(3) În încheierea de eliberare se vor arăta deținătorul obligat la eliberarea bunurilor, precum și persoana îndreptățită să le primească.
(4) Încheierea prevăzută la alin. (3) este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea pe baza căreia s‑a cerut eliberarea bunului.
(1) În vederea inventarierii bunurilor minorului pus sub tutelă, instanța de tutelă desemnează de îndată un delegat și dispune citarea tutorelui și a membrilor consiliului de familie, precum și a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani.
(2) Inventarul va cuprinde datele de identificare a bunurilor mobile sau imobile, descrierea lor sumară, inclusiv mențiuni privind starea bunurilor și valoarea estimată a acestora, precum și indicarea înscrisurilor existente cu privire la bunuri. De asemenea, inventarul va cuprinde mențiuni privind creanțele, datoriile sau alte pretenții declarate de tutore sau de membrii consiliului de familie.
(1) Arbitrajul este o jurisdicție alternativă având caracter privat.
(2) În administrarea acestei jurisdicții, părțile litigante și tribunalul arbitral competent pot stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, cu condiția ca regulile respective să nu fie contrare ordinii publice și dispozițiilor imperative ale legii.
(1) Persoanele care au capacitate deplină de exercițiu pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, în afară de acelea care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relațiile de familie, precum și drepturile asupra cărora părțile nu pot să dispună.
(2) Statul și autoritățile publice au facultatea de a încheia convenții arbitrale numai dacă sunt autorizate prin lege sau prin convenții internaționale la care România este parte.
(3) Persoanele juridice de drept public care au în obiectul lor de activitate și activități economice au facultatea de a încheia convenții arbitrale, în afară de cazul în care legea ori actul lor de înființare sau de organizare prevede altfel.
• VECHIUL CPC: art. 340.
Arbitrajul poate fi încredințat, prin convenția arbitrală, uneia sau mai multor persoane, învestite de părți sau în conformitate cu acea convenție să judece litigiul și să pronunțe o hotărâre definitivă și obligatorie pentru ele. Arbitrul unic sau, după caz, arbitrii învestiți constituie, în sensul dispozițiilor prezentei cărți, tribunalul arbitral.
• VECHIUL CPC: art. 3401.
(1) Arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale, încheiată conform dispozițiilor titlului II din prezenta carte.
(2) Sub rezerva respectării ordinii publice și a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii, părțile pot stabili prin convenția arbitrală sau prin act scris încheiat ulterior, cel mai târziu odată cu constituirea tribunalului arbitral, fie direct, fie prin referire la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv eventuale proceduri prealabile de soluționare a litigiului, repartizarea între părți a cheltuielilor arbitrale și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.
(3) În lipsa regulilor prevăzute la alin. (2), tribunalul arbitral va putea stabili procedura de urmat așa cum va socoti mai potrivit.
(4) Dacă nici tribunalul arbitral nu a stabilit aceste norme, se vor aplica dispozițiile ce urmează.
• VECHIUL CPC: art. 341.
Părțile pot conveni ca arbitrajul să fie organizat de o instituție permanentă de arbitraj, potrivit titlului VII din prezenta carte, sau de o altă entitate ori de o persoană fizică. În aceste cazuri, soluționarea litigiului este încredințată unor arbitri, numiți ori acceptați de părți potrivit convenției arbitrale sau regulilor instituției permanente de arbitraj.
• VECHIUL CPC: art. 3411.
(1) În litigiile arbitrale, părțile pot formula cereri și își pot exercita drepturile procesuale personal sau prin reprezentant. Aceștia pot fi asistați de alți specialiști.
(2) În procedura arbitrală, împuternicirea dată avocaților, potrivit legii, valorează alegerea domiciliului sau, după caz, a sediului procesual la avocat, dacă în cuprinsul acesteia nu se prevede altfel, și cuprinde dreptul avocatului de a exercita opțiunile cu privire la caducitatea arbitrajului potrivit art. 568, precum și de a solicita ori de a accepta prelungirea termenului arbitrajului, prevăzut la art. 567.
(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul reprezentării părții prin consilier juridic.
(1) Pentru înlăturarea piedicilor ce s‑ar ivi în organizarea și desfășurarea arbitrajului, precum și pentru îndeplinirea altor atribuții ce revin instanței judecătorești în arbitraj, partea interesată poate sesiza tribunalul în circumscripția căruia are loc arbitrajul. Tribunalul va soluționa cauza în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanță.
(2) Instanța va soluționa aceste cereri de urgență și cu precădere, prin procedura ordonanței președințiale, hotărârea nefiind supusă niciunei căi de atac.
• VECHIUL CPC: art. 342.
(1) Convenția arbitrală se încheie în scris, sub sancțiunea nulității. Condiția formei scrise se consideră îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin schimb de corespondență, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale.
(2) În cazul în care convenția arbitrală se referă la un litigiu legat de transferul dreptului de proprietate și/sau constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, convenția trebuie încheiată în formă autentică notarială, sub sancțiunea nulității absolute.
• VECHIUL CPC: art. 343 alin. (1).
(1) Convenția arbitrală se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într‑o convenție separată, la care contractul principal face trimitere, fie sub forma compromisului.
(2) Existența convenției arbitrale poate rezulta și din înțelegerea scrisă a părților făcută în fața tribunalului arbitral.
• VECHIUL CPC: art. 343 alin. (2).
(1) Prin clauza compromisorie părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându‑se, sub sancțiunea nulității, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului instituționalizat este suficientă referirea la instituția sau regulile de procedură ale instituției care organizează arbitrajul.
(2) Validitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă.
(3) În caz de îndoială, clauza compromisorie se interpretează în sensul că se aplică tuturor neînțelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care ea se referă.
• VECHIUL CPC: art. 3431.
(1) Prin compromis părțile convin ca un litigiu intervenit între ele să fie soluționat pe calea arbitrajului, arătându‑se, sub sancțiunea nulității, obiectul litigiului și numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare a acestora în cazul arbitrajului ad‑hoc. În cazul arbitrajului instituționalizat, dacă părțile nu au ales arbitrii și nici nu au stabilit modalitatea de desemnare a acestora, aceasta se va face potrivit regulilor de procedură ale respectivei instituții arbitrale.
(2) Compromisul se poate încheia chiar dacă litigiul intervenit între părți este deja pe rolul unei alte instanțe.
• VECHIUL CPC: art. 3432.
Încheierea procedurii arbitrale cu sau fără pronunțarea unei hotărâri asupra fondului cauzei nu aduce atingere eficacității convenției arbitrale, sub forma clauzei compromisorii. Aceasta va rămâne valabilă și va servi drept temei pentru orice nouă procedură arbitrală care ar fi declanșată în temeiul acesteia pentru soluționarea oricărui litigiu apărut între părți derivând din contractul principal.
Încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești.
• VECHIUL CPC: art. 3433 alin. (1).
(1) Instanța judecătorească, sesizată cu o cauză cu privire la care s‑a încheiat o convenție arbitrală, își va verifica propria competență și se va declara necompetentă numai dacă părțile sau una dintre ele solicită aceasta, invocând convenția arbitrală. În acest caz, instanța își va declina competența în favoarea organizației sau instituției pe lângă care funcționează arbitrajul instituționalizat, care, în temeiul hotărârii de declinare, va lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului arbitral. În cazul arbitrajului ad‑hoc, instanța va respinge cererea ca nefiind de competența instanței judecătorești.
(2) Instanța va reține spre soluționare procesul dacă:
a) pârâtul și‑a formulat apărările în fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenția arbitrală;
b) convenția arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă;
c) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj.
(3) Conflictul de competență dintre tribunalul arbitral și o instanță judecătorească este soluționat de instanța judecătorească ierarhic superioară celei aflate în conflict.
• VECHIUL CPC: art. 3434.
Poate fi arbitru orice persoană fizică dacă are capacitate deplină de exercițiu.
• VECHIUL CPC: art. 344.
(1) Părțile stabilesc dacă litigiul se judecă de un arbitru unic sau de mai mulți arbitri, care trebuie să fie întotdeauna în număr impar.
(2) Dacă părțile nu au stabilit numărul arbitrilor, litigiul se judecă de 3 arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părți, iar al treilea ‑ supraarbitrul ‑ desemnat de cei 2 arbitri.
(3) Dacă există mai mulți reclamanți sau mai mulți pârâți, părțile care au interese comune vor numi un singur arbitru.
• VECHIUL CPC: art. 345.
Este nulă clauza din convenția arbitrală care conferă uneia dintre părți un privilegiu cu privire la desemnarea arbitrilor ori care prevede dreptul uneia dintre părți de a numi arbitrul în locul celeilalte părți sau de a avea mai mulți arbitri decât cealaltă parte.
• VECHIUL CPC: art. 346.
(1) Arbitrii sunt numiți, revocați sau înlocuiți conform convenției arbitrale.
(2) Când arbitrul unic sau, după caz, arbitrii nu au fost numiți prin convenția arbitrală și nici nu s‑a prevăzut modalitatea de numire, partea care vrea să recurgă la arbitraj va comunica celeilalte părți, în scris, să procedeze la numirea lor potrivit art. 556 alin. (2) și (3).
(3) În comunicare se arată numele, domiciliul și, pe cât posibil, datele personale și profesionale ale arbitrului unic propus sau ale arbitrului desemnat de partea care vrea să recurgă la arbitraj, precum și enunțarea succintă a pretențiilor și a temeiului lor.
(4) Partea căreia i s‑a făcut comunicarea trebuie să transmită, la rândul său, în termen de 10 zile de la primirea acesteia, răspunsul la propunerea de numire a arbitrului unic sau, după caz, numele, prenumele, domiciliul și, pe cât posibil, datele personale și profesionale ale arbitrului desemnat de aceasta.
(5) Când propun arbitrii, fie prin convenția arbitrală, fie în condițiile alin. (2)‑(4), părțile vor propune și câte un supleant, pentru cazul în care arbitrul principal ar fi sau ar ajunge în situația să nu își poată îndeplini însărcinarea.
• VECHIUL CPC: art. 347-348.
Acceptarea însărcinării de arbitru trebuie să fie făcută în scris și va fi comunicată părților, în termen de 5 zile de la data primirii propunerii de numire, prin poștă, telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia.
• VECHIUL CPC: art. 349.
Cei 2 arbitri vor proceda la numirea supraarbitrului și a unui supleant al acestuia, în termen de 10 zile de la ultima acceptare. Supraarbitrul se va conforma prevederilor art. 559.
• VECHIUL CPC: art. 350.
(1) În caz de neînțelegere între părți cu privire la numirea arbitrului unic sau dacă o parte nu numește arbitrul ori dacă cei 2 arbitri nu cad de acord asupra persoanei supraarbitrului, partea care vrea să recurgă la arbitraj poate cere tribunalului prevăzut la art. 547 alin. (1) să procedeze la numirea arbitrului ori, după caz, a supraarbitrului.
(2) Tribunalul se pronunță în termen de 10 zile de la sesizare, cu citarea părților, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.
• VECHIUL CPC: art. 351.
(1) În afară de cazurile de incompatibilitate prevăzute pentru judecători, arbitrul poate fi recuzat și pentru următoarele motive, care pun la îndoială independența și imparțialitatea sa:
a) neîndeplinirea condițiilor de calificare sau a altor condiții privitoare la arbitri, prevăzute în convenția arbitrală;
b) când o persoană juridică al cărei asociat este sau în ale cărei organe de conducere se află arbitrul are un interes în cauză;
c) dacă arbitrul are raporturi de muncă ori de serviciu, după caz, sau legături comerciale directe cu una dintre părți, cu o societate controlată de una dintre părți sau aflată sub un control comun cu aceasta;
d) dacă arbitrul a prestat consultanță uneia dintre părți, a asistat sau a reprezentat una dintre părți ori a depus mărturie în una dintre fazele precedente ale litigiului.
(2) O parte nu poate recuza arbitrul numit de ea decât pentru cauze survenite sau de care a luat cunoștință după numire.
(3) Persoana care știe că în privința sa există o cauză de recuzare este obligată să înștiințeze părțile și pe ceilalți arbitri mai înainte de a fi acceptat însărcinarea de arbitru, iar dacă asemenea cauze survin după acceptare, de îndată ce le‑a cunoscut.
(4) Această persoană nu poate participa la judecarea litigiului decât dacă părțile, înștiințate potrivit alin. (3), comunică în scris că înțeleg să nu ceară recuzarea. Chiar în acest caz, ea are dreptul să se abțină de la judecarea litigiului, fără ca abținerea să însemne recunoașterea cauzei de recuzare.
(5) Abținerea produce efecte pe data formulării ei, fără nicio altă formalitate.
• VECHIUL CPC: art. 3511.
(1) Recuzarea trebuie să fie cerută, sub sancțiunea decăderii, în termen de 10 zile de la data când partea a luat cunoștință de numirea arbitrului sau, după caz, de la survenirea cauzei de recuzare.
(2) Cererea de recuzare se soluționează de tribunalul prevăzut la art. 547 alin. (1) prin încheiere, pronunțată cu citarea părților și a arbitrului recuzat, în termen de 10 zile de la sesizare. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac.
(3) Dispozițiile prezentului cod privind recuzarea judecătorilor se aplică în mod corespunzător.
• VECHIUL CPC: art. 3512.
În caz de recuzare, revocare, abținere, renunțare, deces, precum și în orice alt caz în care arbitrul este împiedicat să își îndeplinească sarcina și dacă supleantul, la rândul său, este împiedicat să își exercite însărcinarea, se va proceda la înlocuirea arbitrului potrivit dispozițiilor stabilite pentru numirea lui.
• VECHIUL CPC: art. 352.
Arbitrii răspund, în condițiile legii, pentru prejudiciul cauzat, dacă:
a) după acceptare, renunță în mod nejustificat la însărcinarea lor;
b) fără motiv justificat, nu participă la judecarea litigiului ori nu pronunță hotărârea în termenul stabilit de convenția arbitrală sau de lege;
c) nu respectă caracterul confidențial al arbitrajului, publicând sau divulgând date de care iau cunoștință în calitate de arbitri, fără a avea autorizarea părților;
d) încalcă cu rea‑credință sau gravă neglijență alte îndatoriri ce le revin.
• VECHIUL CPC: art. 353.
(1) Tribunalul arbitral se consideră constituit la data acceptării însărcinării de arbitru unic sau, după caz, a ultimei acceptări a însărcinării de arbitru ori de supraarbitru.
(2) Data acceptării este cea a expedierii comunicării prevăzute la art. 559.
• VECHIUL CPC: art. 3532.
(1) Dacă părțile nu au prevăzut altfel, tribunalul arbitral trebuie să pronunțe hotărârea în termen de cel mult 6 luni de la data constituirii sale, sub sancțiunea caducității arbitrajului.
(2) Termenul se suspendă pe timpul judecării unei cereri de recuzare sau a oricărei alte cereri incidente adresate tribunalului prevăzut la art. 547.
(3) În cadrul termenului prevăzut la alin. (1), părțile pot consimți în scris la prelungirea termenului arbitrajului.
(4) Tribunalul arbitral poate dispune, pentru motive temeinice, prelungirea termenului, o singură dată, cu cel mult 3 luni.
(5) Termenul se prelungește de drept cu 3 luni în cazul decesului uneia dintre părți.
• VECHIUL CPC: art. 3533 alin. (1)-(5).
(1) La primul termen de judecată la care au fost legal citate, părțile sunt obligate să declare în scris, sub sancțiunea decăderii, dacă înțeleg să invoce caducitatea arbitrajului.
(2) Când cel puțin una dintre părți a formulat declarația prevăzută la alin. (1), tribunalul arbitral, la expirarea termenului prevăzut la art. 567, va pronunța o hotărâre prin care va constata că arbitrajul a devenit caduc, cu excepția situației în care părțile declară în mod expres că renunță la caducitate, caz în care va continua judecata.
(3) Probele administrate în cadrul procedurii devenite caducă vor putea fi utilizate, dacă este cazul, într‑un nou arbitraj, în măsura în care se socotește că nu este necesară refacerea lor.
• VECHIUL CPC: art. 3533 alin. (6).
Părțile stabilesc locul arbitrajului. În lipsa unei asemenea prevederi, locul arbitrajului se stabilește de tribunalul arbitral.
• VECHIUL CPC: art. 354.
(1) Dezbaterea litigiului în fața tribunalului arbitral se face în limba stabilită prin convenția arbitrală sau, dacă nu s‑a prevăzut nimic în această privință ori nu a intervenit o înțelegere ulterioară, în limba contractului din care s‑a născut litigiul ori, dacă părțile nu se înțeleg, într‑o limbă de circulație internațională stabilită de tribunalul arbitral.
(2) Dacă o parte nu cunoaște limba în care se desfășoară dezbaterea, la cererea și pe cheltuiala ei, tribunalul arbitral îi asigură serviciile unui traducător.
(3) Părțile pot să participe la dezbateri cu traducătorul lor.
(1) Tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr‑o cerere scrisă, care va cuprinde:
a) numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor. De asemenea, cererea va cuprinde și codul numeric personal sau, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar ale reclamantului, precum și ale pârâtului, dacă sunt cunoscute de reclamant. Dacă reclamantul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;
b) numele, prenumele și calitatea celui care reprezintă partea în litigiu, când este cazul anexându‑se dovada calității;
c) menționarea convenției arbitrale, anexându‑se copie de pe contractul în care este inserată, iar dacă a fost consemnată într‑un înscris separat ori s‑a încheiat un compromis, copie de pe acesta;
d) obiectul și valoarea cererii, precum și calculul prin care s‑a ajuns la determinarea acestei valori;
e) motivele de fapt și de drept, precum și probele pe care se întemeiază cererea;
f) numele, prenumele și domiciliul membrilor tribunalului arbitral;
g) semnătura părții.
(2) Cererea se poate face printr‑un proces‑verbal încheiat în fața tribunalului arbitral și semnat de părți sau numai de reclamant, precum și de arbitri.
● VECHIUL CPC: art. 355.
Reclamantul va comunica pârâtului, precum și fiecărui arbitru copie de pe cererea de arbitrare și de pe înscrisurile anexate.
• VECHIUL CPC: art. 356.
(1) În termen de 30 de zile de la primirea copiei de pe cererea de arbitrare, pârâtul va face întâmpinare cuprinzând excepțiile privind cererea reclamantului, răspunsul în fapt și în drept la această cerere, probele propuse în apărare, precum și, în mod corespunzător, celelalte mențiuni prevăzute la art. 571 pentru cererea de arbitrare.
(2) Excepțiile și alte mijloace de apărare, care nu au fost arătate prin întâmpinare, trebuie invocate, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată.
(3) Dacă tribunalul arbitral apreciază că nedepunerea întâmpinării justifică amânarea soluționării litigiului, pârâtul va putea fi obligat la plata cheltuielilor de arbitrare cauzate prin amânare.
(4) Dispozițiile art. 572 se aplică în mod corespunzător.
• VECHIUL CPC: art. 3561.
(1) Dacă pârâtul are pretenții împotriva reclamantului, derivând din același raport juridic, el poate face cerere reconvențională.
(2) Cererea reconvențională va fi introdusă în cadrul termenului pentru depunerea întâmpinării sau cel mai târziu până la primul termen de judecată la care pârâtul a fost legal citat și trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca și cererea principală.
• VECHIUL CPC: art. 357.
(1) Judecata arbitrală se desfășoară potrivit regulilor procedurale stabilite la art. 576.
(2) Cu toate acestea, principiile fundamentale ale procesului civil prevăzute la art. 5 alin. (2), art. 8‑10, art. 12‑16, art. 19‑21, art. 22 alin. (1), (2), (4), (5) și (6) și la art. 23 sunt aplicabile în mod corespunzător și în procedura arbitrală.
● VECHIUL CPC: art. 358.
(1) Părțile pot stabili, în convenția arbitrală, regulile de procedură aplicabile arbitrajului sau îi pot împuternici pe arbitri să stabilească aceste reguli. Aceste reguli se completează, dacă este cazul, cu prevederile prezentei cărți.
(2) Când părțile recurg la arbitrajul instituționalizat, se aplică dispozițiile art. 619 alin. (3).
(3) În toate celelalte cazuri, procedura arbitrală este cea stabilită de prezenta carte.
(1) Comunicarea între părți sau către părți a înscrisurilor litigiului, a citațiilor, hotărârilor arbitrale și încheierilor de ședință se face prin scrisoare recomandată cu conținut declarat și confirmare de primire. Înștiințarea părților cu privire la alte măsuri luate de tribunalul arbitral poate fi făcută și prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia.
(2) Înscrisurile pot fi înmânate și personal părții, sub semnătură.
(3) Dovezile de comunicare se depun la dosar.
• VECHIUL CPC: art. 3581.
(1) Îndată după expirarea termenului pentru depunerea întâmpinării, tribunalul arbitral verifică stadiul pregătirii litigiului pentru dezbatere și, dacă va socoti necesar, va dispune măsurile corespunzătoare pentru completarea dosarului.
(2) După această verificare și, dacă este cazul, după completarea dosarului, tribunalul arbitral fixează termen de dezbatere a litigiului și dispune citarea părților.
• VECHIUL CPC: art. 3582.
(1) La primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, tribunalul arbitral își verifică propria sa competență de a soluționa litigiul.
(2) Dacă tribunalul arbitral hotărăște că este competent, consemnează acest lucru într‑o încheiere, care se poate desființa numai prin acțiunea în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale, conform art. 608.
(3) Dacă tribunalul arbitral hotărăște că nu este competent să soluționeze litigiul cu care a fost sesizat, își declină competența printr‑o hotărâre, împotriva căreia nu se poate formula acțiunea în anulare, prevăzută la art. 608.
• VECHIUL CPC: art. 3433 alin. (2).
Între data primirii citației și termenul de dezbatere trebuie să existe un interval de timp de cel puțin 15 zile.
• VECHIUL CPC: art. 3583.
(1) Terții pot participa la procedura arbitrală în condițiile art. 61-77, dar numai cu acordul lor și al tuturor părților. Cu toate acestea, intervenția accesorie este admisibilă și fără îndeplinirea acestei condiții.
(2) Dispozițiile art. 580 se aplică în mod corespunzător.
Neprezentarea părții legal citate nu împiedică dezbaterea litigiului, afară numai dacă partea lipsă nu va cere, cel mai târziu cu 3 zile înainte de data pentru care a fost stabilită dezbaterea, amânarea acesteia pentru motive temeinice, încunoștințând în același termen și cealaltă parte, precum și arbitrii. Aprecierea temeiniciei motivelor absenței uneia dintre părți, precum și a motivelor pentru care absența justifică amânarea dezbaterii este de competența exclusivă a tribunalului arbitral, hotărârea acestuia nefiind supusă niciunei căi de atac.
• VECHIUL CPC: art. 3585.
Oricare dintre părți poate cere în scris ca soluționarea litigiului să se facă în lipsa sa, pe baza probelor aflate la dosar. Dispozițiile art. 580 se aplică în mod corespunzător.
• VECHIUL CPC: art. 3586.
(1) Dacă ambele părți, deși legal citate, nu se prezintă la termen, tribunalul arbitral va soluționa litigiul, în afară de cazul în care s‑a cerut amânarea pentru motive temeinice. Aprecierea temeiniciei motivelor amânării este de competența exclusivă a tribunalului arbitral, hotărârea acestuia nefiind supusă niciunei căi de atac.
(2) Chiar dacă părțile nu solicită amânarea soluționării litigiului, tribunalul arbitral poate să amâne judecarea acestuia, citând părțile, dacă apreciază că prezența lor la dezbatere este necesară, sau acordând un termen pentru ca părțile să își poată formula concluziile în scris.
● VECHIUL CPC: art. 3587.
(1) Înaintea sau în cursul arbitrajului, oricare dintre părți poate cere tribunalului prevăzut la art. 547 să încuviințeze măsuri asigurătorii și măsuri provizorii cu privire la obiectul litigiului sau să constate anumite împrejurări de fapt.
(2) La această cerere se vor anexa, în copie, cererea de arbitrare sau, în lipsă, dovada comunicării prevăzute la art. 558 alin. (2), precum și convenția arbitrală.
(3) Încuviințarea acestor măsuri va fi adusă la cunoștința tribunalului arbitral de către partea care le‑a cerut.
(4) În cursul arbitrajului, măsurile asigurătorii și măsurile provizorii, precum și constatarea anumitor împrejurări de fapt pot fi încuviințate și de tribunalul arbitral. În caz de împotrivire, executarea acestor măsuri se dispune de către instanța judecătorească, potrivit prevederilor alin. (1).
• VECHIUL CPC: art. 3588-3589.
(1) Fiecare dintre părți are sarcina să dovedească faptele pe care își întemeiază în litigiu pretenția sau apărarea.
(2) În vederea soluționării litigiului, tribunalul arbitral poate cere părților explicații scrise cu privire la obiectul cererii și faptele litigiului și poate dispune administrarea oricăror probe prevăzute de lege.
• VECHIUL CPC: art. 35810.
(1) Probele care nu au fost cerute prin cererea de arbitrare sau prin întâmpinare nu vor mai putea fi invocate în cursul arbitrajului, în afară de cazurile prevăzute la art. 254 alin. (2).
(2) Tribunalul arbitral are competența exclusivă de a decide asupra utilității, pertinenței și concludenței probelor propuse de părți. Cu consultarea părților, tribunalul arbitral poate fixa termene‑limită pentru administrarea probelor încuviințate. După expirarea acestor termene, administrarea probei nu mai poate avea loc decât dacă tribunalul arbitral apreciază că aceasta este esențială pentru soluționarea corectă a litigiului.
• VECHIUL CPC: art. 35812 alin. (3).
(1) Administrarea probelor se efectuează în ședința tribunalului arbitral. Acesta poate dispune ca administrarea probelor să fie efectuată în fața supraarbitrului sau, cu acordul părților, în fața unui arbitru din compunerea tribunalului arbitral.
(2) Dacă una dintre părți deține un mijloc de probă, tribunalul arbitral poate ordona înfățișarea lui.
• VECHIUL CPC: art. 35811 alin. (1).
(1) Martorii și experții sunt audiați fără prestare de jurământ.
(2) Audierea martorilor și a experților poate fi făcută, la cererea sau cu consimțământul acestora, și la locuința ori la locul unde își desfășoară activitatea. De asemenea, tribunalul arbitral le cere să răspundă în scris întrebărilor puse, acordând un termen în acest scop.
(3) Tribunalul arbitral nu poate să recurgă la mijloace de constrângere și nici să aplice sancțiuni martorilor sau experților. Pentru luarea acestor măsuri părțile se pot adresa tribunalului prevăzut la art. 547.
• VECHIUL CPC: art. 35811 alin. (2)-(3).
(1) Tribunalul arbitral poate solicita informații scrise autorităților publice în legătură cu actele și acțiunile acestora, care sunt necesare pentru soluționarea cauzei.
(2) Dacă autoritatea publică refuză transmiterea informațiilor, deși nu sunt îndeplinite condițiile art. 298 alin. (2), părțile sau arbitrii pot sesiza tribunalul prevăzut la art. 547, care va lua măsurile prevăzute de art. 298 alin. (1).
Aprecierea probelor se face de către arbitri potrivit intimei lor convingeri.
• VECHIUL CPC: art. 35811 alin. (4).
(1) Orice excepție privind existența și validitatea convenției arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor și desfășurarea procedurii până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată trebuie ridicată, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la acest termen, dacă nu s‑a stabilit un termen mai scurt.
(2) Orice cereri și orice înscrisuri vor fi depuse cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate. Dispozițiile art. 587 se aplică în mod corespunzător.
(3) Neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă nu a fost invocată de cel interesat la termenul la care s‑a produs ori, dacă a lipsit la acel termen, la primul termen de judecată la care a fost prezent ori legal citat după producerea neregularității și înainte de a se pune concluzii în fond.
• VECHIUL CPC: art. 35812 alin. (1)-(2).
(1) Dezbaterile arbitrale vor fi consemnate în încheierea de ședință.
(2) Orice dispoziție a tribunalului arbitral va fi consemnată în încheiere și va fi motivată.
(3) Încheierea de ședință va cuprinde, pe lângă mențiunile prevăzute la art. 603 alin. (1) lit. a) și b), și următoarele mențiuni:
a) o scurtă descriere a desfășurării ședinței;
b) cererile și susținerile părților;
c) motivele pe care se sprijină măsurile dispuse;
d) dispozitivul;
e) semnăturile arbitrilor, cu observarea prevederilor art. 602 alin. (3).
(4) Dispozițiile art. 603 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(5) Părțile au dreptul să ia cunoștință de conținutul încheierilor și de actele dosarului. La cererea părților sau din oficiu, tribunalul arbitral poate îndrepta sau completa încheierea de ședință printr‑o altă încheiere. Părților li se comunică, la cerere, copie de pe încheierea de ședință.
• VECHIUL CPC: art. 35813.
(1) Pot fi atacate separat cu acțiunea în anulare prevăzută la art. 608 încheierile tribunalului arbitral prin care s‑au luat următoarele măsuri:
a) a fost suspendat cursul arbitrajului, potrivit art. 412 și 413;
b) au fost luate măsuri asigurătorii sau provizorii, potrivit art. 585;
c) a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale privind constituționalitatea unei dispoziții legale.
(2) Dispozițiile art. 608‑613 se aplică în mod corespunzător, în măsura în care prezentul articol nu prevede altfel.
(3) În afara motivelor prevăzute la art. 608, în acțiunea în anulare se poate invoca și lipsa condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurilor dispuse prin încheiere.
(4) Acțiunea în anulare poate fi introdusă în termen de 5 zile de la comunicare, cu excepția cazului prevăzut la alin. (1) lit. a), când poate fi formulată cât timp durează suspendarea.
(5) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c), acțiunea în anulare nu suspendă cursul arbitrajului.
(6) Soluționând acțiunea în anulare, curtea de apel poate, după caz, să mențină, să modifice sau să desființeze măsurile dispuse de tribunalul arbitral prin încheiere. Hotărârea curții de apel este definitivă.
(1) Cheltuielile pentru organizarea și desfășurarea arbitrajului, precum și onorariile arbitrilor, cheltuielile de administrare a probelor, cheltuielile de deplasare a părților, arbitrilor, experților, martorilor se suportă potrivit înțelegerii dintre părți.
(2) În lipsa unei asemenea înțelegeri, cheltuielile arbitrale se suportă de partea care a pierdut litigiul, integral, dacă cererea de arbitrare este admisă în totalitate, sau proporțional cu ceea ce s‑a acordat, dacă cererea este admisă în parte.
• VECHIUL CPC: art. 359.
(1) Tribunalul arbitral poate evalua, în mod provizoriu, cuantumul onorariilor arbitrilor și poate obliga părțile să consemneze, potrivit dispozițiilor sale, suma respectivă prin contribuție egală.
(2) Părțile pot fi obligate solidar la plată.
(3) Dacă pârâtul nu își îndeplinește obligația care îi revine potrivit alin. (1), în termenul stabilit de tribunalul arbitral, reclamantul va consemna întreaga sumă, urmând ca prin hotărârea arbitrală să se stabilească cuantumul final al onorariilor cuvenite arbitrilor, precum și modul de suportare de către părți.
● VECHIUL CPC: art. 3591 alin. (1)-(3).
(1) Tribunalul arbitral poate obliga părțile sau pe fiecare dintre ele la avansarea oricăror cheltuieli necesare pentru organizarea și desfășurarea arbitrajului.
(2) Tribunalul arbitral poate să nu dea curs arbitrajului până la consemnarea, avansarea sau plata sumelor prevăzute în prezentul capitol.
• VECHIUL CPC: art. 3591 alin. (4) și art. 3592.
La cererea oricăreia dintre părți, tribunalul prevăzut la art. 547 va examina temeinicia măsurilor dispuse de tribunalul arbitral și va stabili, prin încheiere executorie și care nu este supusă niciunei căi de atac, cuantumul onorariilor arbitrilor și al celorlalte cheltuieli arbitrale, precum și modalitățile de consemnare, de avansare sau de plată.
• VECHIUL CPC: art. 3593.
(1) Plata onorariilor arbitrilor se va face după comunicarea către părți a hotărârii arbitrale.
(2) Dacă arbitrajul se întrerupe fără a se pronunța o hotărâre, onorariile arbitrilor pentru activitatea depusă se reduc în mod corespunzător.
• VECHIUL CPC: art. 3594.
Orice diferență în plus sau în minus de cheltuieli arbitrale se regularizează cel mai târziu prin hotărârea arbitrală și se plătește până la comunicarea hotărârii către părți. Hotărârea nu se va comunica, dacă este cazul, până la plata diferenței.
• VECHIUL CPC: art. 3595.
(1) Tribunalul arbitral soluționează litigiul în temeiul contractului principal și al normelor de drept aplicabile, potrivit dispozițiilor art. 5.
(2) Pe baza acordului expres al părților, tribunalul arbitral poate soluționa litigiul în echitate.
• VECHIUL CPC: art. 360.
(1) În toate cazurile, pronunțarea trebuie să fie precedată de deliberarea în secret a arbitrilor, în modalitatea stabilită de convenția arbitrală sau, în lipsă, de tribunalul arbitral.
(2) Pronunțarea poate fi amânată cu cel mult 21 de zile, sub condiția încadrării în termenul arbitrajului, stabilit potrivit art. 567.
(3) Hotărârea se ia cu majoritatea de voturi.
(4) După deliberare, se va întocmi o minută, care va cuprinde pe scurt conținutul dispozitivului hotărârii și în care se va arăta, când este cazul, opinia minoritară.
• VECHIUL CPC: art. 3601.
(1) Hotărârea arbitrală se redactează în scris și trebuie să cuprindă:
a) componența nominală a tribunalului arbitral, locul și data pronunțării hotărârii;
b) numele și prenumele părților, domiciliul ori reședința lor sau, după caz, denumirea și sediul, numele și prenumele reprezentanților părților, precum și ale celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului;
c) menționarea convenției arbitrale în temeiul căreia s‑a procedat la arbitraj;
d) obiectul litigiului și susținerile pe scurt ale părților;
e) motivele de fapt și de drept ale hotărârii, iar în cazul arbitrajului în echitate, motivele care, sub acest aspect, întemeiază soluția;
f) dispozitivul;
g) semnăturile tuturor arbitrilor, sub rezerva art. 602 alin. (3), și, dacă este cazul, semnătura asistentului arbitral.
(2) Arbitrul care a avut o altă părere va redacta și va semna opinia separată, cu arătarea considerentelor pe care aceasta se sprijină. Această regulă se aplică în mod corespunzător și în cazul în care există opinie concurentă.
(3)1) În cazul în care hotărârea arbitrală se referă la un litigiu legat de transferul dreptului de proprietate și/sau de constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, hotărârea arbitrală se va prezenta instanței judecătorești ori notarului public pentru a obține o hotărâre judecătorească sau, după caz, un act autentic notarial. După verificarea de către instanța judecătorească ori de către notarul public a respectării condițiilor și după îndeplinirea procedurilor impuse de lege și achitarea de către părți a impozitului privind transferul dreptului de proprietate, se va proceda la înregistrarea în cartea funciară și se va realiza transferul de proprietate și/sau constituirea altui drept real asupra bunului imobil în cauză. Dacă hotărârea arbitrală se execută silit, verificările prevăzute în prezentul alineat vor fi efectuate de către instanță, în cadrul procedurii de încuviințare a executării silite.
• VECHIUL CPC: art. 3602 tz. II, 361.
1) Alin. (3) al art. 603 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 1/2016.
(1) În cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziții potrivnice, oricare dintre părți poate cere tribunalului arbitral să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice.
(2) Dacă prin hotărârea pronunțată tribunalul arbitral a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere, asupra unei cereri conexe sau incidentale, oricare dintre părți poate solicita completarea ei.
(3) Cererea de lămurire sau de completare se formulează, potrivit alin. (1), respectiv alin. (2), în termen de 10 zile de la data primirii hotărârii și se soluționează de tribunalul arbitral, prin hotărâre separată, cu citarea părților.
(4) Greșelile materiale din textul hotărârii arbitrale sau alte greșeli evidente care nu schimbă fondul soluției, precum și greșelile de calcul pot fi îndreptate, prin încheiere, la cererea oricăreia dintre părți, formulată în termenul prevăzut de alin. (3), sau din oficiu. Părțile vor fi citate dacă tribunalul arbitral apreciază că este necesar.
(5) Hotărârea de lămurire sau de completare ori încheierea de îndreptare se pronunță de îndată și face parte integrantă din hotărârea arbitrală.
(6) Părțile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de lămurirea, completarea sau îndreptarea hotărârii.
• VECHIUL CPC: art. 362.
(1) Hotărârea arbitrală va fi comunicată părților în termen de cel mult o lună de la data pronunțării ei.
(2) La cererea oricăreia dintre părți, tribunalul arbitral îi va elibera o dovadă privind comunicarea hotărârii, în condițiile alin. (1).
• VECHIUL CPC: art. 363 alin. (1)-(2).
Hotărârea arbitrală comunicată părților este definitivă și obligatorie.
• VECHIUL CPC: art. 363 alin. (3).
În termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii sau de la data lămuririi, completării ori îndreptării ei, potrivit art. 604, tribunalul arbitral va depune dosarul litigiului la tribunalul prevăzut la art. 547, atașând și dovezile de comunicare a hotărârii arbitrale.
• VECHIUL CPC: art. 3631 alin. (1).
(1) Hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul dintre următoarele motive:
a) litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului;
b) tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperante;
c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală;
d) partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;
e) hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut la art. 567, deși cel puțin una dintre părți a declarat că înțelege să invoce caducitatea, iar părțile nu au fost de acord cu continuarea judecății, potrivit art. 568 alin. (1) și (2);
f) tribunalul arbitral s‑a pronunțat asupra unor lucruri care nu s‑au cerut ori a dat mai mult decât s‑a cerut;
g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul pronunțării ori nu este semnată de arbitri;
h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii;
i) dacă, după pronunțarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituțională s‑a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr‑o lege sau dintr‑o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.
(2) Nu mai pot fi invocate ca motive pentru anularea hotărârii arbitrale neregularitățile care nu au fost ridicate potrivit art. 592 alin. (1) și (3) sau care pot fi remediate pe calea prevăzută la art. 604.
(3) Pentru dovedirea motivelor de anulare nu pot fi aduse ca probe noi decât înscrisuri.
• VECHIUL CPC: art. 364.
(1) Părțile nu pot renunța prin convenția arbitrală la dreptul de a introduce acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale.
(2) Renunțarea la acest drept se poate face numai după pronunțarea hotărârii arbitrale.
• VECHIUL CPC: art. 3641.
Competența de a judeca acțiunea în anulare revine curții de apel în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul.
• VECHIUL CPC: art. 365 alin. (1).
(1) Acțiunea în anulare va fi introdusă la curtea de apel în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale. Dacă s‑a formulat o cerere potrivit art. 604, termenul curge de la data comunicării hotărârii sau, după caz, a încheierii prin care a fost soluționată cererea.
(2) Pentru motivul prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. i), termenul este de 3 luni de la publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I.
• VECHIUL CPC: art. 365 alin. (2).
Curtea de apel va putea suspenda executarea hotărârii arbitrale împotriva căreia a fost introdusă acțiunea în anulare. Dispozițiile art. 484 alin. (2)‑(5) și (7) se aplică în mod corespunzător.
• VECHIUL CPC: art. 365 alin. (3).
(1) Curtea de apel va judeca acțiunea în anulare în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanță.
(2) Întâmpinarea este obligatorie. Dispozițiile art. 205‑208 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(3) Admițând acțiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală și:
a) în cazurile prevăzute la art. 608 alin. (1) lit. a), b) și e), va trimite cauza spre judecată instanței competente să o soluționeze, potrivit legii;
b) în celelalte cazuri prevăzute la art. 608 alin. (1), va trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral, dacă cel puțin una dintre părți solicită expres acest lucru. În caz contrar, dacă litigiul este în stare de judecată, curtea de apel se va pronunța în fond, în limitele convenției arbitrale. Dacă însă, pentru a hotărî în fond, este nevoie de noi probe, curtea se va pronunța în fond după administrarea lor. În acest din urmă caz, curtea va pronunța mai întâi hotărârea de anulare și, după administrarea probelor, hotărârea asupra fondului, iar, dacă părțile au convenit expres ca litigiul să fie soluționat de către tribunalul arbitral în echitate, curtea de apel va soluționa cauza în echitate.
(4) Hotărârile curții de apel, pronunțate potrivit alin. (3), sunt supuse recursului.
• VECHIUL CPC: art. 366-3661.
Hotărârea arbitrală se aduce la îndeplinire de bunăvoie de către partea împotriva căreia s‑a pronunțat, de îndată sau în termenul arătat în cuprinsul acesteia.
• VECHIUL CPC: art. 367.
Hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu și se execută silit întocmai ca o hotărâre judecătorească.
• VECHIUL CPC: art. 3671-368.
(1) Arbitrajul instituționalizat este acea formă de jurisdicție arbitrală care se constituie și funcționează în mod permanent pe lângă o organizație sau instituție internă ori internațională sau ca organizație neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, în condițiile legii, pe baza unui regulament propriu aplicabil în cazul tuturor litigiilor supuse ei spre soluționare potrivit unei convenții arbitrale. Activitatea arbitrajului instituționalizat nu are caracter economic și nu urmărește obținerea de profit.
(2) În reglementarea și desfășurarea activității jurisdicționale, arbitrajul instituționalizat este autonom în raport cu instituția care l‑a înființat. Aceasta va stabili măsurile necesare pentru garantarea autonomiei.
• VECHIUL CPC: art. 3531.
(1) Părțile, prin convenția arbitrală, pot supune soluționarea litigiilor dintre ele unei anumite instanțe arbitrale aparținând arbitrajului instituționalizat.
(2) În caz de contrarietate între convenția arbitrală și regulamentul arbitrajului instituționalizat la care aceasta trimite, va prevala convenția arbitrală.
(1) Arbitrajul instituționalizat poate întocmi liste facultative cu persoane care pot fi arbitri sau supraarbitri. Aceste liste nu au caracter obligatoriu.
(2) În cazul în care părțile nu se înțeleg asupra arbitrului unic ori când o parte nu numește arbitrul sau când cei 2 arbitri nu cad de acord asupra persoanei supraarbitrului, autoritatea de desemnare este președintele arbitrajului instituționalizat, afară numai dacă regulile de procedură ale acestuia sau părțile însele nu dispun altfel.
(3) Organizațiile cu caracter asociativ sau cele constituite pentru apărarea intereselor unei categorii profesionale nu pot să numească arbitri dintre membrii lor, în cazurile în care acestea sunt în litigiu cu terții.
(1) Regulile de procedură ale arbitrajului instituționalizat se adoptă de către conducerea acestuia potrivit normelor sale de funcționare stabilite prin actul de înființare.
(2) Prin desemnarea unui anumit arbitraj instituționalizat ca fiind competent în soluționarea unui anumit litigiu sau tip de litigii, părțile optează automat pentru aplicarea regulilor sale de procedură. Orice derogare de la această prevedere este nulă, afară numai dacă, ținând seama de condițiile speței și de conținutul regulilor de procedură indicate de părți ca fiind aplicabile, conducerea arbitrajului instituționalizat competent decide că pot fi aplicate și regulile alese de părți, stabilind dacă aplicarea acestora din urmă este efectivă sau prin analogie.
(3) Dacă părțile nu au convenit altfel, se vor aplica regulile de procedură ale arbitrajului instituționalizat în vigoare la momentul sesizării acestuia.
(4) Dreptul la apărare al părților în litigiu și contradictorialitatea dezbaterilor sunt garantate.
(5) În cazul arbitrajului organizat de o instituție permanentă, dosarul se păstrează la acea instituție.
• VECHIUL CPC: art. 3631 alin. (2).
În cazul arbitrajului organizat de o instituție permanentă, taxele pentru organizarea arbitrajului, onorariile arbitrilor, precum și celelalte cheltuieli arbitrale se stabilesc și se plătesc conform regulamentului acelei instituții.
• VECHIUL CPC: art. 3596.
Dacă organizația sau instituția prevăzută la art. 616 refuză să organizeze arbitrajul, convenția arbitrală rămâne valabilă, iar litigiul dintre părți va fi soluționat potrivit prevederilor prezentei cărți.
● O.U.G. nr. 1/2016: „Art. VI. (1) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei O.U.G., cererile de încuviințare a executării silite se soluționează de către instanțele judecătorești și cu procedura prevăzute de L. nr. 134/2010 privind NCPC, rep., astfel cum a fost modif. prin prezenta O.U.G. (2) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei O.U.G., executarea ipotecii mobiliare prin vânzarea bunului mobil ipotecat se poate face numai după încuviințarea executării potrivit art. 2.445 L. nr. 287/2009 privind NCC, rep., cu modif. ult., precum și cu cele aduse prin prezenta O.U.G., de către instanța judecătorească prevăzută la art. 1811 L. nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a L. nr. 287/2009 privind NCC, cu modif. și compl. ult., precum și cu cele aduse prin prezenta ordonanță de urgență. Art. VII. Ori de câte ori printr-un act normativ se prevede învestirea cu formulă executorie a titlurilor executorii și/sau încuviințarea executării de către executorul judecătoresc, acestea vor fi puse în executare după încuviințarea executării de către instanța judecătorească competentă potrivit legii, fără a fi necesară învestirea cu formulă executorie”.
(1) Obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr‑un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie.
(2) În cazul în care debitor