„Dania lui Ursulescu”. Interviu cu Octavian Ursulescu, jurnalist și prezentator de televiziune

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Ar fi putut zugrăvi biserici. Cu clopotnițe rotunde și lucitoare de floarea-soarelui.

Cu pridvoare, unde calci pe covoare tânguitoare de salvie. Cu ziduri frumoase, cu sfinți pierduți prin câmpuri de „Nu-mă-uita”. Cu pereți înalți, văruiți cu cicoare ruptă din cer. Cu jertfă de maci și de rușcuță. Cu Tâmplă din nucul mare din Chiheru, împodobit cu flori de sânziene, de le este mai mare dragul Sfinților Părinți să stea la taină. Cu Poartă frumoasă și Uși împărătești, mângâiate de iederă, cu o Sfântă masă, plină de mere roșii, acum culese din pomii tușei Zinia, și pască crescută din nulaș în cuptorul lu’ ai „lui Băbuță”, cu sfeșnice înalte, pe care doar „Căuaciul” le-ar fi putut bate atât de bine, pentru Sacristie.

Ar fi putut zugrăvi cu vorbele sale și cuprinde mai apoi între coperți de cărți biserici de iubire, pornite din inima lui de copil, ce colindă încă prin Valea Beicii ori pe „legheleu”, că doar așa a adus danie peste timp oricărui „coptil de amu”, de prin Câmpu Cetății ori de aiurea, de pe malurile Mureșului, bucuria unor amintiri, nicicând trăite azi, povești cu gust de „porumb copt în spuza cuptorului de cărămizi” ori de „prune galbene, dulci foc”, și de mere din „livada popii”. Ar fi putut zugrăvi cu vorbele lui… dar, cum greu se poate opri din peregrinările sale, din irosirea lui de frumos pe atâtea scene, poveștile rămân nescrise și poate nici rostite.

Și atunci, te mai miri cum „de nu te cheamă ai tăi”? (doar și ei au „coptili”, iar „coptilii” nu pot rămâne fără povești…).

Legal Point: Ați copilărit în Mureș, ce vă leagă de locurile natale? Vorbiți-ne despre copilăria dumneavoastră.

Octavian Ursulescu: M-am născut în clădirea ce adăpostea la vremea aceea Ocolul silvic (am vizitat-o după mulți ani) din satul Câmpu Cetății, părinții mei fiind ingineri silvici. Satul e acum celebru pentru păstrăvăriile sale (existau și pe vremuri) și pentru un festival de baloane cu aer cald.

Dar copilăria mi-am petrecut-o la câțiva km, în satul Chiheru de Sus, perioadă de care se leagă cele mai minunate amintiri. Casa învățătorilor, tușa Zinia și unchiul Zoachi Hărșan, era lipită chiar de micuța școală, aveam o curte mare cu un măr poinic delicios, iar în spate, coborând spre Valea Beicii, o grădină cu tot felul de legume, zarzavaturi și pomi fructiferi.

Alături era Sfatul Popular, cu un nuc mare în față, în scoarța căruia amicul Iuliu Grama, „Lulu al Căuaciului”, mă învățase să scrijelesc cu brișca, una ieftină, în formă de peștișor, dar nelipsită din „jeb” (buzunar). Dincolo de grădina Sfatului, cu singurul telefon din sat (cu manivelă!), în care era un păr fabulos, venea casa lui Alexandru Matei, devenit ulterior un istoric de vază, director al Arhivelor Statului din Cluj-Napoca. Îi spuneam toți „Șoni”, fiindcă în timpul vremelnicei ocupații ungare învățătorii Hărșan plecaseră în pribegie, iar copiii fuseseră obligați să învețe în limba maghiară. Casa copilăriei mele, ca și școala, nu mai există, și e păcat, s-a construit în curte ceva urât și nefuncțional… Dar Șoni și-a renovat casa, ne revedem toamna, vine să-și culeagă recolta de prune. Deși eram evident ceva mai săltat la învățătură (n-am putut-o niciodată dezvăța pe lelea Marie Haba, „a lui Băbuță”, să-mi zică „domnișoru’ Tavi”, de parcă aș fi fost hobbitul Frodo!), tușa Zinia, ca să dovedească echidistanță, îmi ardea niște linii la palmă de vedeam stele verzi! În cele două săli de clasă, vara se creșteau viermi de mătase, alergam toată ziua după frunze de dud, eram fascinat de ronțăitul viermilor. O altă atracție a copilăriei, în apa Văii (ce mică mi se pare acum, dar atunci mă cufundam până la gât, băgând coșarca sub mal, după pești), era topirea cânepii: snopii de cânepă blocau apa, iar peștii, amețiți, se întorceau cu burta în sus, captură ce sfârșea perpelită pe plită, cu mălai. Dar hai să continuăm descrierea „Comitatului”, căci atunci chiar că eram un hobbit în picioarele goale (până se „bătucea” talpa, câte răni pe miriștea proaspătă!). Pe ulița ce cobora spre Vale, pe lângă casa lui Șoni, erau „ai lui Sasu”, unde iarăși petreceam mult timp: aveau iepuri ce se adăposteau sub șură, iar, în grădină, un măr văratic delicios.

Lângă noi erau „ai lui Băbuță”, Maria și Toader Haba, cu care aveam cuptorul de pâine comun, dublu. Cu Lela, Nelu (amândoi prăpădiți în floarea vârstei) și Livia (locuiește acum la Reghin), copiii lor, eram tovarăși de joacă, prin fânul din șură și grădină. Aveau și ei niște prune galbene specifice zonei, dulci foc, dar aventura era să le furăm din grădina următoare, a fierarului, „Căuaciul”. Ne fugărea bătrânul, dar cum să ne prindă?

A preluat apoi fierăria fiul său, tatăl lui Lulu și al lui Tică, acesta din urmă fiind acum moștenitorul profesiei, dar nu prea mai are nimic de lucru, cine mai potcovește cai? Pe vremuri, acolo se făceau și potcoavele, și caielele, nicovala, barosul uriaș și foalele fiindu-mi nespus de familiare. După casa Căuaciului stătea Ghiță, băiat foarte bun, dar fără noroc în viață. RATA, autobuzul de la Reghin, venea seara, șoferul era găzduit de el, iar dimineața pleca înapoi. După Ghiță era o familie care avea singurele bivolițe – Doamne, ce lapte, ce smântână!

Dar e momentul să revin la ce e mai important. Tușa Zinia făcea parte dintr-o familie ilustră, fiind fiica unui mare preot unionist, Iuliu Grama, al cărui nume îl poartă acum, prin strădania primarului Emanoil Hurdugaci, școala gimnazială din Chiheru de Jos, „capitala” comunei, acolo mutându-se, normal, și primăria.

Preotul Grama îi lăsase locul, la moartea sa, ginerelui, unchiul Simi Șarlea, căsătorit cu tușa Nety, sora tușei Zinia, cea mai tânără din cei 6 copii. În curtea casei parohiale, lipită de biserică, îmi petreceam, de asemenea, bună parte de timp, împreună cu copiii preotului, Doina, Dorin și Ițu. Într-o zi, la joacă, acesta din urmă a fost la un pas să-l lase fără un ochi pe fratele meu Florin-Silviu, care are și acum o cicatrice pe față… Și alt loc unde petreceam bună parte din timp era „livada popii”, cum este numită și azi, deși merii au îmbătrânit, iar recolta e doar simbolică; puteți crede că mai sunt în picioare câțiva dintre merii în care mă cățăram atunci? Dragul meu prieten Horiță mi-a propus la un moment dat să-mi ridic o căsuță acolo, în livadă, dar evident nu avea niciun rost, e departe, iar în sat aproape nu mai e nimeni de pe vremuri… Horiță, Horea Tiberiu Hărșan, merită, de fapt, cele mai multe rânduri, este prietenul meu cel mai apropiat, cu care țin legătura permanent, cu el și cu fiica lui, Mihaela, avocat la București.

Horiță, unicul fiu al soților Hărșan, apostolii învățători ai satului, a locuit la noi la București când a făcut Facultatea de Drept. A fost procuror-șef la Hunedoara, iar după pensionare s-a stabilit la Tîrgu Mureș, unde este aproape de verișoara Sili Nicolau, de familia ei și de alte rude. Ce frumos cântă amândoi (Horiță și la acordeon, instrument pe care l-am studiat și eu în copilărie), ce seri de muzică, glume și amintiri aveau loc! Anii au trecut, iar de fiecare dată când revin acasă aflu că a mai murit cineva: Margareta (sora lelei Maria Haba), soția lui Alexandru Bogdan, apoi soția lui Sandu Dan, vajnicul vânător, femeie în putere… Iar prietenii din copilărie au plecat spre alte zări și ei: ai lui Jilu (acolo am copt porumb în spuza cuptorului de cărămizi, când și-au ridicat casa), ai lui Sasu, Lulu Căuaciului s-a mutat la Breaza, lângă Reghin (mai trec pe la el), ai lui Tîmpa (Sandu a fost cândva primar) s-au prăpădit toți… A reușit să ne reunească ani la rând, în septembrie, la „Zilele Chiherului”, remarcabilul primar Emanoil Hurdugaci, căruia îi sunt recunoscător că m-a făcut „Cetățean de onoare” al comunei.

Mulți au plecat, copii nu mai sunt ca altădată, dar au venit și oameni noi: italianul Francesco, implicat în agricultură, care s-a căsătorit cu o frumoasă chihereancă, dar mai ales Ioan Matei, socrul marelui fotbalist Adrian Ilie. Chiherean get-beget, el a cumpărat de la badea Toader Haba grădina acestuia de pe ulița de sus a satului și a edificat acolo un mic Rai: o casă frumoasă, livadă, iaz cu pește, vie, dar mai ales a renovat moara cu apă a bunicului său, pe care intenționează s-o inaugureze, perfect funcțională, anul acesta. Foarte atașat de Chiher, el vine des acasă (are un hotel la Poiana Brașov, „Ruia”) și asigură mereu focul de artificii la „Zilele Chiherului”, SINGURA manifestare din județul meu natal pe care am fost invitat de vreo oficialitate locală s-o prezint!

Nimeni nu e profet în… județul lui. Dar nu disper, mă antrenez zi de zi, poate într-o bună zi voi deveni destul de valoros pentru a reține atenția Consiliului județean Mureș sau a primăriilor din Tîrgu Mureș, Reghin, Sighișoara, Luduș sau Tîrnăveni… Asta așa, ca o glumă, nu sufăr din cauza asta, Chiherul meu îmi ajunge, plus zecile de spectacole din alte județe.

Am urmat, cred eu, o cale firească a drumului către apariția pe micul ecran, ceea ce mi-a permis să nu folosesc niciodată texte scrise de alții și mai ales să vorbesc liber.

Legal Point: Cu ce ocazie ați avut prima apariție publică la Televiziunea Română?

Octavian Ursulescu: Am urmat, cred eu, o cale firească a drumului către apariția pe micul ecran, ceea ce mi-a permis să nu folosesc niciodată texte scrise de alții și mai ales să vorbesc liber. Așadar, mai întâi jurnalism, încă de pe băncile liceului, la „Scînteia tineretului”, apoi la „Contemporanul”, „Magazin”, „Femeia” și alte zeci de publicații. Următorul pas: radioul.

Am debutat în celebra emisiune „Metronom” a lui Cornel Chiriac, după care, până în 1990, am fost nelipsit de pe postul național, cu emisiuni permanente la care eram fie realizator-prezentator titular („Radiorecording”, „De la 1 la 5”, „De la 3 la 7”), fie colaborator.

Mi-am petrecut bună parte din tinerețe în redacțiile de la „Casa Scînteii”, dar și la Radio, unde am adus mii de ore de muzică străină – cea occidentală o copiam de pe discurile aduse de prieteni din străinătate, cea din țările socialiste, adusă de mine de la festivaluri, până în 1989 neavând viză pentru Vest. Dădeam listă cu noile apariții discografice, pe care le extrăgeam din publicații proprii, „Billboard”, „New Musical Express” sau „Melody Maker”, piloților sau stewardeselor și aceștia le aduceau în câteva zile, albumele trecând apoi din mână în mână la toți colecționarii. Într-o zi, la Radio, m-am cunoscut cu Titus Munteanu, care m-a solicitat să colaborăm la televiziune, după care a început o poveste frumoasă, care a durat vreo 25 de ani, cu „Șlagăre în devenire”, „Meridianele cântecului”, „Steaua fără nume”, emisiuni de varietăți, concursuri de dans sportiv, festivaluri la Mamaia. N-am uitat ce-i datorez – am lansat, în martie 2018, la Editura Pro Universitaria, cartea „Titus Munteanu, un lord al micului ecran”.

Legal Point: Personalitatea dumneavoastră se identifică în mintea românilor cu Festivalul Mamaia, mai ales cu cel de dinainte de 1989. Cum l-ați caracteriza?

Octavian Ursulescu: Am prezentat Festivalul de la Mamaia pentru prima oară în 1983, de 7 ori până în 1989, dar și de 6 ori după, deci există aproape un echilibru. Mă bucură că lumea își amintește, văd că mulți au pus pe internet (eu, niciodată, nici nu prea am înregistrări) filmări de la acele festivaluri. Deși adesea mi se rememorează nostalgic, de către necunoscuți, emisiunea „Meridianele cântecului”, care era ca o lumină joi seara, cu muzica bună, românească și străină, timp de jumătate de oră, deci… un sfert din programul de o oră!

Manifestarea de la Mamaia a fost lansată de Uniunea Compozitorilor în 1963 și a fost multă vreme micul nostru Sanremo, la câteva ediții a existat chiar și interpretarea pieselor în două versiuni. S-au lansat acolo sute de șlagăre, zeci de voci, așa cum s-a întâmplat și la „Șlagăre în devenire” sau „Steaua fără nume”, branduri pe care TVR nu a fost capabilă să le păstreze, actualizându-le, modernizându-le.

Ce emoție am simțit la prima ediție postdecembristă, realizată tot cu Titus Munteanu, cu melodii de neacceptat înainte, ca „Ave Maria”, de Cornel Fugaru, sau „Dă, Doamne, cîntec”, de Viorel Gavrilă!

Din păcate, substanța festivaluluis-a alterat treptat, decăderea accentuându-se către sfârșitul anilor ̕90. Mamaia a fost conceput, cum spuneam, ca un Sanremo, un concurs de muzică ușoară, elegant și distins, cu o ținută aparte. Au apărut însă tot felul de organizatori și „producători” fără mari tangențe cu acest gen, care l-au transformat într-o struțocămilă, distrugându-i identitatea prin introducerea altor genuri muzicale (cum ar fi… un concurs separat rock!) sau a unor năzbâtii, cum ar fi concurs al caselor de producție sau al șlagărelor anului anterior. Așa s-a ajuns că nimeni nu mai poate aminti, cam după 1998-1999, vreun cântec lansat aici sau vreun câștigător al Trofeului de la „Interpretare”, care, țineți-vă bine, nu mai era stabilit de juriu, ci de… consilierii județeni!! Îmi aduc aminte cu drag de cele 13 ediții pe care le-am prezentat, ultima fiind alături de Monica Anghel, și mă doare să aflu că Teatrul de vară din Mamaia a fost deliberat lăsat în paragină (dar ce mă mir, Cazinoul din Constanța e monument istoric și tot degeaba), urmând probabil a fi demolat…

Legal Point: Care sunt artiștii care v-au rămas în suflet din acea perioadă?

Octavian Ursulescu: A existat, la Ministerul Culturii (Consiliul Culturii și Educației Socialiste se numea), un om providențial, un etnic maghiar care a făcut pentru muzica românească mai mult ca oricine, Ladislau Hegheduș. După întreruperea Festivalului de la Mamaia în 1976, după atacurile concertate din „Flacăra” lui Adrian Păunescu, secretarul de stat a reintrodus treptat muzica ușoară în prim-plan, de prin 1980, prin festivalurile „Melodii” de la Polivalenta bucureșteană, cu afluență uriașă de public, reușind, în 1983, să reia și Mamaia.

Cum de la sfârșitul anilor 1970 colaboram deja cu Televiziunea, evident că m-am apropiat de toți artiștii importanți, fiind și eu părtaș la lansarea și consacrarea lor, prezentându-i, sprijinindu-i, invitându-i în turnee, înmânându-le premii. Marina Florea și Gabriel Dorobanțu, de pildă, au debutat la Mamaia odată cu mine, în 1983, tot la Mamaia au cucerit Trofeul de interpretare Loredana Groza, Carmen Trandafir, Simona Florescu sau Alina Mavrodin, au cucerit distincții majore acolo și Monica Anghel, Oana Sîrbu, Ramona Bădescu, Marina Scupra, Anca Țurcașiu, Alexandra Canareica, Aurel Moga, Daniel Iordăchioae, Silvia Dumitrescu, Emilia Dițu… și mai sunt zeci, pot spune că unul mi-e mai drag ca altul? Cum să uit ediția 1987, când Cătălin Crișan a primit premiul I, cântând „Vorbește marea”, de Aurel Manolache? Sau cea din 1990, când s-au lansat Laura Stoica și Adrian Enache? Sau cum să nu-mi fie lângă inimă marile vedete care m-au onorat cu prietenia lor și pe care le-am prezentat în zeci de ocazii, cum ar fi Marina Voica, Margareta Pâslaru, Mirabela Dauer, Dan Spătaru, Angela Similea, Corina Chiriac, Mihai Constantinescu, Gabriel Cotabiță, Stela Enache, Mădălina Manole, Paul Surugiu – Fuego –, Adrian Daminescu, Marian Nistor, Nicolae Covaci și formația Phoenix, Anastasia Lazariuc, Petre Geambașu, Marcel Pavel?

Ei au scris istoria muzicii ușoare românești și am fost împreună cu ei, în această categorie intrând și marii noștri compozitori de gen.

Încerc să dau înapoi o parte din ce am primit, prin notorietatea dobândită alături de ei. Astfel am scris trei cărți dedicate compozitorilor Temistocle Popa, Titel Popovici, Paul Urmuzescu (ne-au părăsit toți, ultimul în februarie 2018), iar zilele acestea voi preda Editurii Pro Universitaria un volum consacrat Marinei Voica.

Legal Point: Ce s-a întâmplat, atât la Mamaia, cât și la Brașov, cu „Cerbul de Aur’” de nu reușesc să se mai impună atât de mult după 1990?

Octavian Ursulescu: Atât de mult s-au impus, că au și dispărut. Despre Mamaia am vorbit mai sus, nu revin. În cazul ambelor, cred că decăderea s-a datorat unui marketing defectuos și pierderii identității. Ca tânăr ziarist, am fost la 3 din cele 4 prime ediții ale „Cerbului de aur”, dintre 1968-1971, găzduite de Teatrul Dramatic: eleganță în sală, orchestra Radioteleviziunii pe scenă, mari vedete în recital. După 1990 s-a dorit grandoare, dar megalomania a dus la cheltuieli foarte mari: vedete străine scumpe, scenă uriașă, dar fără orchestră de acompaniament, și mai ales lipsă de inspirație.

Cum să faci toamna, în aer liber, pe frig și ploaie, un festival în aer liber, la munte? La Sanremo e vreme infinit mai bună, dar în viața lor organizatorii de la RAI, spre deosebire de cei de la TVR, nu s-au gândit să abandoneze micul, elegantul teatru Ariston și să înlocuiască orchestra cu „negative”, pentru că încasările vin din publicitate, nu din vânzarea de bilete! Am regăsit, în 1997, spiritul renăscut al teatrului unde evoluaseră cândva Juliette Gréco, Julio Iglesias, Amália Rodrigues, Connie Francis, Frankie Avalon, Caterina Caselli, Bobby Solo, Gigliola Cinquetti, Charles Trenet, Rita Pavone, Rika Zaraï, Hugues Aufray și mulți alții. Cunoscuta realizatoare TVR Ioana Bogdan a imaginat atunci, la Teatrul Dramatic, un „Club sentimental” care se transmitea în direct pe TVR2 și pe care l-am prezentat împreună cu Mădălina Manole. În foaier era amenajată o emoționantă expoziție de fotografii, la care am contribuit și eu, iar pe scenă s-au perindat câțiva dintre eroii edițiilor anterioare: foștii câștigători Jacques Hustin și Thérèse Steinmetz, George Sbârcea, Valeriu Lazarov, Armand Crintea, Devon Niko, Horia Moculescu, Ion Cristinoiu, Cornel Fugaru, Marius Țeicu…

În plan particular, caut să mă bucur cât mai mult de marea mea pasiune, pescuitul, participând la partide în Suedia, dar și la cât mai multe expediții în Delta Dunării, alături de marii mei prieteni Dorin Irimia «Boeraș» și Mitru Crișan «Feri», cu care nu cantitatea de pește contează, ci bucuria socializării și a plimbărilor în aer liber.

Legal Point: Ați prezentat și artiști străini celebri, care dintre ei v-a impresionat?

Octavian Ursulescu: Am prezentat numeroase concerte ale vedetelor care au concertat în țara noastră, pentru că mai ales pe vremuri acestea nu intrau pur și simplu în scenă, ci beneficiau de o introducere profesionistă.

O înșiruire din care poate vor lipsi câteva nume ar fi: Al Bano și Romina Power, José Feliciano, Suzy Quatro, Omega, Locomotiv GT, Sandra, Goombay Dance Band, Gibson Brothers (de 2 ori), Middle of the Road, Babe, Volcano, Pussycat, Eruption, Precious Wilson, Boney M, Samantha Fox, Annalisa Minetti, Saragossa Band, Mauro, Los Del Río, Bob Geldof & The Boomtown Rats, Alla Pugaciova, Gloria Gaynor, Fire of Anatolia, Alphaville, Fun Factory, BZN, Vasil Naydenov, Frații Arghirov… Cu Julio Iglesias m-am împrietenit la „Cerbul de aur”, când eram amândoi foarte tineri, am ținut legătura, iar după aceea m-a invitat de două ori să-i prezint concertele din România.

Tot de câteva ori l-am prezentat și pe Toto Cutugno, cu care m-am împrietenit la Craiova, unde i-am prezentat pe amândoi la invitația Ramonei Bădescu. Majoritatea spectacolelor au avut loc la Sala Palatului sau la Polivalenta bucureșteană, iar în ultimul deceniu, în aer liber, în Piața Unirii din Focșani, unde au loc cele mai mari spectacole de acest gen din țară. Am avut cu toți relații amicale, cu unii m-am reîntâlnit peste hotare, dar legături mai strânse am întreținut, paradoxal, cu artiști pe care i-am cunoscut doar în postură de jurnalist și cu care am corespondat (țin cu drag plicurile și paginile cu scrisul lor original): Amália Rodrigues, Caterina Caselli, Gigliola Cinquetti, Rika Zaraï, Frida Boccara, Jacques Hustin, Dova, Helena Vondráčková sunt doar câțiva dintre ei. Pe artiștii maghiari, între care și Koncz Zsuzsa, Koós János, Beáta Karda, Piramis, i-am vizitat la ei acasă, la Budapesta, la fel pe Vondráčková, la Praga. La festivalul de la Sanremo, în 1990, la prima mea ieșire în Occident (dar nu mă dau „disident”, ca alții!), am avut o surpriză uriașă: Caterina Caselli a intrat în Sala Stampa, a mass-mediei, și, deși nu ne mai văzusem de 20 de ani, a strigat „Ottaviano!” și mi-a sărit în brațe!

Vă dați seama, în zilele următoare umblam ca un cocoș, iar confrații mă priveau cu respect, am dat interviuri, am și primit o rubrică pe perioada festivalului la un mare cotidian local. Și, ca să închei, mă leagă o caldă prietenie de Kylie Minogue. La „Cerbul de aur”, frumoasa și celebra australiancă mi-a acordat doar mie un interviu, invitându-mă pentru mai bine de o oră în camera ei de hotel!

Eram, atunci, corespondent pentru România al celebrei reviste americane „Billboard”, ceea ce pe ea a impresionat-o, nu și pe organizatorii de la TVR, care mai să nu mă acrediteze ca ziarist!!

Legal Point: De ce după 1990 ați dorit să rămâneți fidel televiziunii publice, când puteați să faceți show-uri în multe alte studiouri și, probabil, ar fi fost mai bine pentru dumneavoastră?

Octavian Ursulescu: Da, a fost o mare greșeala și regret asta, dar acum e tardiv, e valabil și pentru Radioul public, căruia, de asemenea, i-am dedicat ani buni.

Am considerat că datorez acestor două instituții notorietatea mea și că e corect să fiu fidel, din păcate, reciproca nu a fost valabilă, deși ajunseseră la „butoane” oameni cu care colaborasem fructuos înainte de 1990 și care, la rândul lor, crescuseră profesional și își datorau ascensiunea și producțiilor realizate împreună cu mine. Cu unul dintre aceștia am avut o discuție revelatoare.

Întrebat de mine de ce nu sunt chemat să prezint nicio emisiune, mi-a răspuns că acum se fac castinguri. „Perfect, am zis eu, atunci să mă înscriu la un asemenea casting?” „Vai, tu, cu valoarea și numele tău, nu se poate!” Așa au ajuns să prezinte „Cerbul de aur”, de pildă, manechine, crainici de știri sau sportivi, actori total necunoscuți, chiar și un DJ străin! Probabil trecuseră… castingul. După 1990, am avut la TVR (unde n-am fost niciodată angajat – și nici la radio, să fie clar) doar emisiuni mai mici, cum ar fi „Portret în oglindă”, „Top TV”, „Pop-rock show”, chiar și la emisiuni sunt foarte rar invitat, evident sunt, ca și la Radio România, „persona non grata”, deranjând probabil faptul că sunt incomod, spun ce am de spus, iar în articolele mele nu m-am sfiit niciodată să critic inițiativele nefericite ale acestor instituții.

Cum ar fi, de pildă, faptul că nu mai transmit deloc muzică ușoară românească, de te întrebi în ce țară funcționează… Cert este că sunt invitat mult mai des la alte posturi, dar, e drept, fără a avea o emisiune proprie. Însă cu ce se întâmplă acum pe micul ecran, nici nu mi-aș dori!

Legal Point: Ce mai prezentați acum?

Octavian Ursulescu: Foarte multe, chiar dacă, unele evenimente nefiind televizate, expunerea e ceva mai mică. În primul rând, sunt mândru că prezint cele mai longevive și mai prestigioase festivaluri din țară, ambele sărbătorind anul trecut 50 de ediții consecutive! Este vorba de Festivalul internațional al romanței „Crizantema de aur” de la Târgoviște și cel de muzică ușoară „Trofeul tinereții” de la Amara. Am prezentat toate edițiile puternicului Festival internațional „George Grigoriu” de la Brăila și multe dintre cele ale altei confruntări internaționale de muzică ușoară, „Dan Spătaru”, de la Medgidia (din păcate, noul primar de acolo are probabil alte preferințe muzicale și l-a desființat, poate reușim să-l mutăm la București). După cum se vede, la Amara, Brăila, Medgidia, trei mari festivaluri, toate cu cea mai bună orchestră pe scenă, condusă de Ionel Tudor, televizate, deci Mamaia și „Cerbul de aur” au fost înlocuite, chiar dacă la o scară mai mică. La Târgoviște și Amara, TVR a transmis, ar fi bine să o facă și cu manifestările celelalte, pe care, spre cinstea ei, le preia o televiziune mai mică, TV Neptun. Mai prezint de ani buni două mari manifestări la Zlatna, în Munții Apuseni, Festivalul Național de Romanțe „Te-aștept pe-același drum” și Festivalul Internațional de Film Etnografic – FIFE.

Spuneam mai sus că n-am fost niciodată invitat de autorități să prezint în județul Mureș, asta nu înseamnă că n-am urcat deseori pe scene acolo, dar numai la invitația personală a președintelui Federației Române de Dans Sportiv, Vasile Gliga: „Ziua recoltei” și „Balul însuraților” la Reghin, „Sărbătoarea Văii Gurghiului” (sunt tare mândru de costumul meu popular, cu care am apărut și la TV), mari concursuri de dans sportiv. Dacă, natal și sentimental, sunt mureșean, profesional pot spune că sunt… vrâncean, pentru că la Focșani sunt pe scenă, în Piața Unirii, cel puțin 15 zile pe an, în fața a zeci de mii de spectatori, de Revelion (am un record, 10 ani neîntrerupt), la „Zilele Municipiului”, Festivalul „Bachus”, „Ziua Europei”, „Vrancea Eroică”, plus la un festival de copii. Ca proiecte majore din ultimul timp, aș nota, cu majuscule, concertele de la Iași și Botoșani consacrate marelui compozitor Eugen Doga de Asociația „Regal D’art”, cu un program de sală cum n-am mai văzut, și tulburătorul concert „Fată dragă – In memoriam Mădălina Manole” de la Sala Palatului.

Dacă, natal și sentimental, sunt mureșean, profesional pot spune că sunt… vrâncean, pentru că la Focșani sunt pe scenă, în Piața Unirii, cel puțin 15 zile pe an, în fața a zeci de mii de spectatori…

Legal Point: Care sunt proiectele în care vă implicați în afara prezentărilor publice?

Octavian Ursulescu: De cărți am amintit. Volumul „Amara 50, istorie și legendă” a fost premiat de Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor, ceea ce reprezintă o bucurie pentru toată lumea muzicii ușoare. Colaborez intens cu casa de discuri Eurostar, recomandând artiști și proiecte, scriind prezentările din booklet, prezentând galele de lansare, soții Venera și Paul Stîngă fiind adevărați părinți ai muzicii ușoare românești. Sunt membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor și redactor, din 1990, la oficiosul acesteia, revista lunară „Actualitatea Muzicală”, un unicat în domeniu. În plan particular, caut să mă bucur cât mai mult de marea mea pasiune, pescuitul, participând la partide în Suedia, dar și la cât mai multe expediții în Delta Dunării, alături de marii mei prieteni Dorin Irimia „Boeraș” și Mitru Crișan „Feri”, cu care nu cantitatea de pește contează, ci bucuria socializării și a plimbărilor în aer liber. Acasă sunt fericit când am timp să îngrijesc mica mea grădină, unde mă concentrez pe câteva segmente distincte. Mai întâi fragii, pe care îi încurajez să se întindă cât vor ei (și o fac, obraznicii!), recompensându-mă în fiece dimineață cu o cană plină de fructe aromate. Apoi florile mele preferate, pe care le tot plantez, replantez, aduc bulbi: brândușe, „Nu-mă-uita”, maci, lalele, ghiocei (în februarie am avut curtea plină!), trandafiri, liliac, „Regina nopții”, zambile, narcise și floareasoarelui, pe care am pus-o și pe alee. În fine, pomii fructiferi, pe care-i iubesc pentru minunăția de flori, primăvara, chiar dacă, nu o dată, mă desfată și cu o recoltă bunicică (sunt relativ tineri): cais, prun, cireș, păr. De la Chiher, din grădina Căuaciului, pe care o „prădam” în copilărie, Tică mi-a dat un piersic (a rodit imediat) și un nuc, care deja îmi pune răbdarea la încercare, dar îl mai las un an-doi. Tot de la mine din Mureș, de la Batoș, am adus un măr golden, campion la producția de… viermi, dar refuz să-l stropesc.

Anul acesta, în afara de nuc, am așteptări mari de la alunii aduși de la Moinești, dintre care patru au crescut mărișori. Anul trecut am avut o floare, dar a căzut, deci am speranțe!

Legal Point: Cum vi se pare revista Legal Point?

Octavian Ursulescu: Când mai vechea mea cunoștință, Nicu Cîrstea, mi-a oferit câteva exemplare din revista Legal Point, le-am luat politicos, cum se obișnuiește, ca acasă să am o mare surpriză și, n-o să vă vină să credeți, chiar să le parcurg din scoarță-n scoarță! Este un exemplu de tipăritură de mare calitate, care ar merita să stea la loc de cinste la toate chioșcurile de presă, deși, neavând pițipoance siliconate pe copertă și titluri de scandal, n-ar cumpăra-o nimeni. De aceea mă bucur că ajunge în mâna și sub ochii acelora care chiar o apreciază, o merită și o citesc. Trebuie să-mi faceți abonament!

* Este extras din Revista Legal Point nr. 1/2018.

Dicționar

Coptil – copil (regionalism în Ardeal)

Nulaș – făină albă pentru prăjituri (regionalism în Ardeal)

Tâmpla bisericii – (arhaic) între naos și altar se află iconostasul (sau tâmpla)

Legheleu – imaș (regionalism în Ardeal)

Danie – dar, pomană

Sacristie – locul în care se păstrează vasele sfinte, veșmintele și acoperămintele