„Jobul meu: România”. Interviu cu Andrei Păunescu, muzician, scriitor, jurnalist, cadru didactic

5 apr. 2022
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 564
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Andrei Păunescu și-ar fi dorit un astfel de post, dacă firmele de recrutare ori statul responsabil prin Constituție de viețile noastre ar fi avut inspirația să-l introducă în nomenclator. Și sigur Andrei Păunescu ar fi fost omul potrivit la locul potrivit. Dar, „într-un veac de jaf și dezbinare”, într-o țară de „somnoroase păsărele”, de „pitici ce vânează ținte mici” ori „ciubucuri derizorii”, în care pentru unii „credința stă-n șorici și ouă” ori e „comerț cu ridicata”, e greu „să ne cadă fisa” și să înțelegem că idealurile înalte au nevoie de oameni pe măsură, că vulturii nasc vulturi, și asta doar pentru a se urca mai sus, pentru a privi mai sus, spre înaltul cerului, că doar cei ce au exercițiul de a asculta mulțimile, care pierd cursul orelor în munca în folosul semenilor, care știu a-i iubi nemăsurat pe ai săi, fără a-i urî pe ceilalți, care pot fi dincolo de uneltiri și înțelegeri de mucava ne pot fi sprijin și profet la nevoie. Degeaba Andrei ne strigă cu mâna pe chitară: „O țară se face din genii,/ Din sânge și din caractere,/ Sudoare de veacuri, decenii,/ Istoria fapte ne cere./ Noi nu vom putea construi,/ Privind doar în urmă, un mâine,/ Avem tot ce trebuie-aci,/ Trecutul nu face, azi, pâine./ Treziți-vă grabnic, români…” Noi rămânem… noi, pierzători de poezie, de limbă, „minunea ce ne unește”, de credință și de speranță, și nu departe e ziua (de nu ne vom trezi) să fim chiar și pierzători de țară.

Pierdem cu mirare tăcută oamenii ce se dăruiesc României, fără a cere nimic în schimb, doar pentru că nu avem puterea ori curajul de-a inventa și a scoate la concurs un post de… „dictator” de dezvoltare.

Legal Point: Avem privilegiul să stăm de vorbă cu domnul Andrei Păunescu, fiul marelui poet Adrian Păunescu, care continuă, profesional și muzical, munca tatălui său. Cum e să fii fiul unui poet de anvergura lui Adrian Păunescu? Sunt avantaje, dezavantaje?

Andrei Păunescu: Am avut avantajul că n-am luat-o de foarte departe și de foarte jos ca să ajung, de exemplu, pe o scenă, să cânt, sau într-o redacție, să știu ce înseamnă munca editorială, sau într-un post de radio sau televiziune. Din fericire, tatăl meu a dat această șansă nu doar copiilor lui, ci a dat-o tuturor celor care au venit și i-au cerut sprijinul. De aceea, dacă eu și sora mea cea mare, regretata Ioana, sau sora mea cea mică, Ana-Maria, n-am fi urcat pe scenă, ne-am fi simțit discriminați negativ.

Așa, am fost unii dintre mulții copii sau tineri care au primit sprijin de la Adrian Păunescu. Acesta să zicem că ar fi avantajul tehnic, avantajul conjunctural. Avantajul de conținut este uluitor și greu de măsurat. Pentru că am avut doi părinți: Constanța Buzea și Adrian Păunescu, scriitori, oameni de cuvânt, oameni de public, și asta ne-a făcut să înțelegem mai repede care sunt criteriile de valoare bune, adevărate, confirmate de cei care îi citeau sau îi ascultau pe părinții noștri. Cam asta să zicem că ar fi partea de avantaj.

Legal Point: Mi-amintesc de poeziile lui Adrian Păunescu din manualul de Citire, la un moment dat fusese introdus în manuale… Cum era viața lângă tatăl dumneavoastră în anii comunismului, care nu au fost deloc simpli nici pentru Domnia Sa, după ce ajunsese cunoscut și iubit de români?

Andrei Păunescu: L-au și scos la un moment dat, pentru că încă din ’85 el a devenit foarte incomod, Cenaclul a fost interzis, emisiunea lui de radio interzisă, el n-a mai avut voie să urce pe scenă, la televiziune nicio prezență, la radio nicio prezența… Asta până prin ’91-’92, deci încă vreun an și jumătate doi după momentul Revoluției din 1989. Așa încât el a avut și urcușuri, și coborâșuri, și l-a prins vechiul regim de care vorbeați, cu ultimii 5 ani de tăcere. Drama lui a fost că și primii ani de după ’90 au fost tot de tăcere, pentru că… el pe vremea comuniștilor era acuzat că e prea liberal, pe vremea partidului unic, că e prea democrat, că aduce modelul occidental prin Cenaclul Flacăra, prin deschiderea totală a publicației „Flacăra”, a emisiunii de radio, mai ales a Cenaclului; iar după Revoluție au început să-l ștampileze și să-l catalogheze că e prea de stânga. Și asta în vreme ce el a rămas întotdeauna același.

Știți formula aceea – amuzantă și amară în același timp – din anii stalinismului, când erau puși la zid deviaționiștii. Deviaționiștii erau aceia care se abăteau de la linia politică a partidului. Ei, bineînțeles că au ieșit și glume cu deviaționiștii. Pentru că și partidele comuniste din perioada respectivă aveau când perioade mai relaxate, când perioade mai rigide, mai dogmatice. Și întrebarea era: „Ce este deviaționistul?” Răspunsul: „Deviaționistul este cel care-și menține propria linie dreaptă, în vreme ce partidul o ia când la stânga, când la dreapta.” Tatăl meu a fost mereu un liberal-social, a fost un om de valoare, un om care în orice competiție putea fi câștigător, dar un om care s-a gândit că nu poate fi bogat și fericit într-o țară de săraci și de nefericiți.

Legal Point: Să ne întoarcem puțin la anii copilăriei. Vreau să vă întreb cum a fost aceasta influențată de regim. Presupun că „zimții” comunismului s-au simțit și în familia dumneavoastră. În 1973 a început Cenaclul Flacăra, deja lucrurile se deschideau, era o epocă mai specială, după discursul lui Ceaușescu din 1968, după primăvara pragheză…

Andrei Păunescu: Păi momentul ’68 Cehoslovacia a fost momentul în care tatăl meu și Nichita Stănescu – și alți foarte mulți scriitori și intelectuali – au trecut de partea liderului național Ceaușescu, care se opusese agresiunii militare. Și n-a fost simplu, pentru că România, atunci, condusă de Ceaușescu – ăsta e adevărul istoric – a fost singurul stat comunist care nu a călcat în picioare militar Cehoslovacia ocupată de ruși. Așa încât perioada de deschidere a început în ’65-’68 și a durat până pe la sfârșitul anilor ’70. În 1973, cum bine spuneți, Cenaclul Flacăra a apărut și a funcționat până în ’85, când a fost interzis, odată și cu închiderea, din nou, a „luminilor” și a atmosferei din țară. Eu m-am bucurat, ca foarte tânăr și apoi ca adolescent, de apartenența la acest fenomen uriaș, Cenaclul Flacăra. După ’85 și până în ’89, am simțit și constrângerile, inclusiv ca student. Pe mine Revoluția m-a prins student în anul III. M-a prins neputând să îmi continui activitatea pe scenă, pentru că făceam parte din ciumatul și interzisul Cenaclu Flacăra.

„Avantajul de conținut este uluitor și greu de măsurat. Pentru că am avut doi părinți: Constanța Buzea și Adrian Păunescu, scriitori, oameni de cuvânt, oameni de public, și asta ne-a făcut să înțelegem mai repede care sunt criteriile de valoare bune, adevărate, confirmate de cei care îi citeau sau îi ascultau pe părinții noștri”.

Legal Point: Nu putem să nu consacrăm puțin spațiu din interviul nostru acestui fenomen unic în țările comuniste, din câte știu – Cenaclul Flacăra. Sunt, se pare, peste 1.700 de episoade și se consideră că peste șase milioane de români au participat la Cenaclul Flacăra cel puțin o dată în viață.

Andrei Păunescu: Pot să vă spun cu exactitate lucrurile astea, pentru că eu am scris o carte, pe care foarte curând o s-o și public – „Istoria Cenaclului Flacăra”. Între septembrie ’73 și iunie ’85 au fost 1.615 evenimente, întâmplări de muzică și poezie, cum li se spunea.

De la spații mici, cu câteva zeci de oameni, până la stadioane de zeci de mii sau piețe cu zeci și zeci de mii de oameni. Dar fiecare dintre aceste întâmplări avea mesajul, avea conținutul, și, de aceea, aceste 1.615 evenimente au adunat peste 6 milioane de spectatori, consemnați în cronicile vremii; adică nu sunt estimări făcute acum, după zeci de ani.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Spectacol cu spectacol, se numărau participanții și s-a ajuns la această cifră de peste șase milioane de oameni. După 1990, când Cenaclul a fost reluat în mod oficial, au avut loc peste 1.000 de spectacole, timp de 20 de ani, pentru că în 2010 a avut loc ultimul Cenaclu Flacăra cu Adrian Păunescu pe scenă. Și, sigur, audiența n-a mai fost atât de mare, numărul de spectatori n-a mai fost atât de mare, dar fenomenul, iată, și după ce Adrian Păunescu s-a stins, rămâne viu. El nu se mai numește strict „Cenaclul Flacăra”, pentru că nu poți să numești „Cenaclul Flacăra” pur și simplu un spectacol în care nu mai e cel care l-a creat. Dar spiritul Cenaclului Flacăra există, spectacolele se numesc „Remember Cenaclul Flacăra”, iar important e ca mesajul să fie dus; mesajul de dragoste de țară, de dragoste de părinți, de cuplu, problema socială, poeziile, cântecele… și toată această atmosferă, de a gândi cu propriul cap.

Legal Point: Ceea ce mi s-a părut mie remarcabil este faptul că, într-o vreme în care nu existau ochi pentru altcineva decât pentru familia prezidențială și pentru câțiva lideri PCR din conducere, Adrian Păunescu a fost acela care a promovat, la nivel național, tineri anonimi, care cântau, care aveau talent, cum este și învățătorul din Maramureș, Ștefan Hrușcă, cum sunt și alții, care au primit astfel un credit național, de care se bucură și astăzi mulți dintre ei.

Andrei Păunescu: E adevărat. Păi mulți dintre ei au și spus asta la marele eveniment din 3 noiembrie 2017, la Sala Palatului a fost un uriaș „Remember Cenaclul Flacăra”, cel pe care l-ați pomenit, Ștefan Hrușcă, a și spus că el, fără Adrian Păunescu, fără Cenaclul Flacăra, fără „Ruga pentru părinți”, poezia pe care i-a scris-o tatăl meu, nu ar fi fost cel care este astăzi și, cu siguranță, viața lui ar fi fost alta. Cine știe, poate ar fi rămas învățător la Ieud. Sau alți nenumărați artiști: Victor Socaciu, care era un inginer, Vasile Șeicaru, care era profesor de Sport la Galați, trupa Iris, care era o trupă interzisă și care nu putea ieși din câteva clubulețe din București, trupa Holograf, care a făcut pasul de la mediul studențesc la stadioane, la Cenaclul Flacăra, lucru pe care îl consemnează Gabi Cotabiță, care era atunci solistul vocal al trupei Holograf, în ’84, și care spunea: „Domnule, noi când am mers la Cenaclul Flacăra, am mers pentru că am vrut – și ni s-a oferit șansa – să devenim și o trupă națională, nu doar o trupă de circuit mic.” Și numele sunt nenumărate: Alifantis, Tudor Gheorghe a fost, în primii ani, Vali Sterian… și câți alții!

Legal Point: Ați amintit de „Rugă pentru părinți”, ale cărei versuri sunt compuse de Adrian Păunescu. Se spune că această piesă este una dintre cele mai cunoscute din toată istoria Cenaclului Flacăra. Ne spuneți puțin istoria acestei mici apariții?

Andrei Păunescu: A fost foarte simplu. Era 1982… Vă fac o istorie cu un pas înapoi. La un spectacol la Craiova, Sala Sporturilor arhiplină, începutul anului 1982, Ștefan Hrușcă era printre tinerii intrați în cenaclu. N-avea piese importante. Avea voce frumoasă, avea o prezență interesantă, așa, blond și cu nasul mare, cum îl știm, și publicul nu prea avea răbdare să-l asculte. Tatăl meu s-a supărat pe mulțime, i-a certat pe oltenii lui. A spus: „Nu se poate, vă dați seama, l-am adus pe tânărul ăsta din Maramureș să-l ascultați și voi ieșiți din sală să fumați…”. Iar după spectacol i-a spus lui Hrușcă: „Eu i-am certat pe cei din sală că nu te ascultă, dar nici tu nu ai piese. Trebuie să ne întâlnim cât de curând să facem câteva piese extraordinare”. Și asta s-a întâmplat. L-a convocat la redacție la Flacăra, Hrușcă a venit tocmai de la Ieud, cu trenul de la Baia Mare, cu o chitară cu o husă făcută de sora lui, cusută în grabă…

A venit la București, ne-am suit într-o mașină, am mers la Sinaia – era februarie 1982 – și am stat 2-3 zile acolo. Eu eram puști, nu aveam nici 13 ani, iar ziua în care s-a scris „Ruga pentru părinți” a fost așa: am jucat fotbal toată ziua, pe zăpadă – lui Hrușcă i s-a și rupt atunci o cizmă, i-a intrat gheață pe la degete, dar îi era rușine să spună… Se pomenise, din Ieud, trenul de Baia Mare… București… o mașină… Sinaia… Casa Scriitorilor din Sinaia… fotbal… cizma ruptă… și, la o oră devreme din seară, Hrușcă a adormit. Stătea undeva, într-o cameră la etaj. Și pe la unu noaptea, tata îl trimite pe colaboratorul lui, redactor de emisiune radio, Tică Balacciu, să-l cheme pe Hrușcă să scrie. Îi bate în ușă lui Hrușcă, zice: „Domnu’ Hrușcă, haideți jos, că domnul Păunescu vrea să scrieți!”. Ăsta, din somn… Ce vă spun acum este povestit și de el, într-un interviu pe care mi l-a dat, dar e trăit de mine, fiindcă eram acolo. Și coboară Hrușcă, adormit, în sufrageria cabanei respective, iar tata îi spune: „Hai, murmură o melodie.” Fiindcă tata asta făcea. El venea în întâmpinarea creatorilor de muzică. Nu neapărat le dădea texte să scrie muzică, ci uneori voia să aplice el poezia peste muzica existentă. Pentru că uneori o muzică are ritmul ei, ciudățenia ei, și e greu s-o aplici pe o poezie deja lucrată. Și spune: „Hai, murmură ceva!” Și Hrușcă începe să murmure melodia, tata îi scrie poezia în câteva minute, o cântă de câteva ori… „Noapte bună, noapte bună”. A doua zi dimineață vin de la București trei ziariști de la Revista „Flacăra” cu paginile pentru aprobat, pentru tipar.

Tata era redactor-șef al Revistei „Flacăra”. Și după ce își termină ei mica treabă redacțională, tata spune: „Îl am aici pe tânărul Hrușcă din Maramureș, am scris azi-noapte un cântec extraordinar, care va fi hit, va fi șlagăr!”. Ăștia își dădeau coate. Tata, fiind entuziast mereu, privea, așa, cu optimism la propriile lucrări. Și Hrușcă se apucă să cânte, cu ciorna în față, și cântă altă melodie. Și tata îi spune: „Păi nu-i asta melodia de azi-noapte!”.

„Domnu’ Păunescu, am uitat-o, că ieri eram în somn, am scris-o în somn…”. Ei, și tata scoate de după canapea un casetofon și spune: „Bă, tot eu să mă gândesc la toate?!”. El plănuise și făcuse un fel de demo, o casetă obișnuită. A reascultat-o, într-o secundă și-a reamintit-o și așa s-a scris… Bun, asta a fost istoria piesei „Rugă pentru părinți”, care a devenit, probabil, cea mai frumoasă piesă pentru părinți din muzica noastră folk sau muzica noastră omenească.

„… să dăm texte importante, pentru că altfel învățăm lucruri marginale; învățăm lucruri care duc la ceea ce e important pentru neprietenii noștri – să ne dezrădăcinăm”.

Legal Point: Povestiți-ne puțin despre momentul Ploiești, moment în care s-a confruntat toată echipa de la Flacăra cu vremea, cu acela care a fost și care a constituit un motiv suficient pentru liderii de la vremea respectivă să oprească iureșul acesta. Și o să vă spun încă ceva: eu eram puștan, vă dați seama, nu știam foarte multe lucruri. Mai ascultam, așa… nu era pe radio, era foarte greu…

Andrei Păunescu: Atunci era o emisiune săptămânală, joi seara, o emisiune de două ore, „Radio Cenaclul Flacăra”, care a fost interzisă după.

Legal Point: Se zicea că Ceaușescu a hotărât să se retragă în favoarea lui Adrian Păunescu, că e iubit de mulțime. Deci asta poate ați auzit și dumneavoastră.

Andrei Păunescu: Ceva, ceva știți dumneavoastră. Rapoartele Securității și sondajele făcute de Partid atunci arătau două lucruri: că Adrian Păunescu are o cotă de popularitate uriașă, care o depășește pe a lui Ceaușescu, și în rândul tineretului, și în rândul intelectualilor, și în rândul oamenilor de la țară, adică, practic, toate păturile sociale pe care Adrian Păunescu le acoperea cu activitatea sa – de publicist, de om de radio, de televiziune, de poet, mai ales. Și, în rapoartele Securității, Cenaclul Flacăra era catalogat drept un partid paralel, aflat în contradicție cu principiile statului socialist și a cărui activitate nu mai putea continua. Nu neapărat Nicolae Ceaușescu era împotriva Cenaclului Flacăra, cât Elena Ceaușescu; și grupul de activiști dogmatici care o sprijineau și care vedeau în libertatea promovată de Cenaclu un pericol pentru ordinea și cumințenia socială.

Iar acea nenorocire, acea furtună incredibil de puternică din 15 iunie 1985 de la Ploiești, chiar a fost un moment dramatic, un moment tragic, a fost un moment în care organizatorii s-au comportat lamentabil, n-au deschis porțile stadionului pentru evacuare, n-au putut să controleze… Și când zic organizatorii, zic autoritățile… Miliția, Primăria, UTC-ul… Că noi eram artiști, n-aveam nicio atribuție de felul acesta.

Legal Point: Corect. Asta este ce voiam să subliniez. Ce s-a întâmplat, practic, pentru cei care nu știu?

Andrei Păunescu: A fost o furtună puternică, s-a luat curentul, lumea s-a bulucit la ieșirea din stadion și s-au călcat în picioare niște oameni. Au existat însă pregătite niște formule care să-l incrimineze pe Adrian Păunescu. Și anume că ar fi spus la microfon: „Noi ne luptăm cu natura, nimeni nu pleacă, închideți porțile!”. Ei, ghinionul securiștilor și dușmanilor Cenaclului Flacăra este că noi am avut o bandă înregistrată, pe care am salvat-o cu mare greutate, am scos-o clandestin, prin niște artiști, și am păstrat-o, și pe acea bandă se auzea Adrian Păunescu spunând: „Noi nu ne putem lupta cu natura. Furtuna este uriașă. Haideți să vedem cum facem, să reprogramăm spectacolul, să ieșim încet-încet din țară, pentru că este ceva teribil; cu natura nu ne putem lupta!”. Ei, cu această bandă s-a dejucat planul de incriminare și de arestare, sigur că da. Dar cenaclul s-a închis, emisiunea de radio s-a închis, Adrian Păunescu a fost destituit de la Revista „Flacăra”, iar până în ’90, cel puțin teoretic și formal, nu a putut ieși în public.

Legal Point: Dumneavoastră cum ați resimțit tot iureșul acesta după…?

Andrei Păunescu: În ’85 am fost pe scenă la acel spectacol, cum eram la toate spectacolele din ultimii ani, am văzut ce se întâmplă, am văzut tot momentul acesta de final al Cenaclului. Plus, anii care au venit erau de liceu, eu mă pregăteam de treapta a II-a, eram la sfârșitul clasei a X-a. Liceul l-am făcut înainte, cu durerea mare că nu mai puteam continua activitatea de scenă – a trebuit să desființez trupa „Totuși” –, artiștii Cenaclului Flacăra s-au răspândit prin toată țara… Și apoi am început să reactivăm, începând cu intrarea la facultate, în ’87, încet-încet, câte un spectacol, pe ici, pe colo, feriți de autorități sau cu acordul câte unui șef care nu era atât de drastic în a face rău. Deci așa am simțit-o: ca pe o mare urcare, ca pe o mare bucurie a adolescenței, după aceea, ca pe o prăbușire și ca pe o neputință. Că nu te puteai lupta cu sistemul.

Legal Point: Oricum, era zdrobitoare personalitatea lui Adrian Păunescu, e clar asta. Și întrebarea mea este: din momentul în care s-au închis porțile, până în 1989, simțeați că se va întâmpla ceva? Simțeați că se va prăbuși?

Andrei Păunescu: Nimeni nu se putea gândi la așa ceva. Începuserăm să primim tot felul de date. Să vedem că în Polonia continua procesul de liberalizare început în ’81-’82, cu Solidaritatea… Vedeam, după aceea, că în Uniunea Sovietică, prin ’85, Gorbaciov deschisese într-un mod uluitor modul de gândire și de raportare la autoritate, și la economie, și la libertatea cuvântului… Dar nu ne venea să credem că se poate schimba ceva nici măcar în jumătatea a doua a anului 1989, când au început să cadă, pe rând, și guvernele dogmatice de la bulgari, de la unguri, din Germania democrată. Dar un lucru interesant, așa, ca un detaliu de familie, pot să vă spun referitor la anticiparea acestui moment, al Revoluției. Eram în toamna lui ’89, în județul Timiș, cu tatăl meu, cu bunicul meu – Constantin Păunescu, fost deținut politic liberal, un om extraordinar – și cu Carmen, soția lui tata. Aveam date că sunt fierberi sociale și politice pe tot continentul, iar, la un moment dat, când eram într-o curte a unor prieteni din Timiș, bunicul – cred că era prin octombrie-noiembrie – ne ia, pe mine și pe tata, în spatele curții, așa, să avem o discuție și zice: „Bă, când or cădea ăștia de la putere, să aveți grijă cum aranjați lucrurile în familie, că eu o să plec la Dolj, o să candidez la Senat la Dolj” – asta în octombrie-noiembrie 1989. Și noi ne uitam unul la altul…

Legal Point: Și nu vă venea să credeți ce viziune are bătrânul…

Andrei Păunescu: … a-nnebunit tataie. El vedea lucrurile ca un om care trăise și în perioada pluripartidismului. Și i se părea firesc că nu mai poate continua; noi ne născusem și trăisem numai în perioada aia.

Legal Point: În comunism…

Andrei Păunescu: Deci cam asta a fost așteptarea. Nu, nu ne puteam închipui că va cădea și că se va redeschide universul, dar nu ne puteam închipui nici că, odată căzut, dogmatismul căzut, totalitarismul partidului unic, o să apară alte nenorociri, care pun în pericol astăzi chiar ființa națională.

Și au distrus și economia, și industria, agricultura, au dat de pământ și cu învățământul, și cultura națională…

Legal Point: În ce an s-a relansat, practic, Adrian Păunescu, pentru că a stat ceva vreme după Revoluție?

Andrei Păunescu: Păi el a reapărut ca om de presă chiar în ’90, fie cu articole în diverse publicații ale unor oameni care-l prețuiau, fie cu propria noastră publicație, „Vremea”, și încă o publicație, „Totuși iubirea”, în ’90, vară-toamnă. La televiziune – pe vremea aceea, pentru cei ce nu știu, exista o singură televiziune, TVR-ul – a apărut abia în 1992.

Și ce să vă spun? În ’90, în mai, au reînceput turneele Cenaclului Flacăra; în ’94 au început foarte puternic, în ’96 au fost peste 300 de spectacole ale Cenaclului Flacăra…

Deci n-a durat mult, pentru că o forță ca Adrian Păunescu nu putea sta departe de public, în condițiile în care cei care-l blocau erau câțiva. Masa de cititori sau de fani ai Cenaclului îl așteptau la fiecare spectacol, la fiecare stadion, la lansări, la librării ș.a.m.d. Deci trebuia să se rupă, cumva, acest gard pe care l-au impus, și trebuie s-o spun: Silviu Brucan, în primele zile ale Revoluției, a făcut o listă cu persoane care nu mai au ce să caute în viața publică, printre care și Adrian Păunescu. Asta e!

Pentru că veniseră la putere – și noi nu știam atunci – nu dușmanii neapărat ai comunismului și ai Internaționalei comuniste socialiste, ci veniseră la putere dușmanii lui Ceaușescu.

Legal Point: Care aveau aceeași filosofie…

Andrei Păunescu: Dar una a fost perioada 1945-1965, și alta a fost perioada 1965… mă rog, și crimele lui Ceaușescu.

Legal Point: Au făcut testul ăla cu Partidul Comunist, dacă vă aduceți aminte: Imediat după Revoluție cineva a implementat ideea: „Domnule, totuși ăștia au fost răi, dar noi, comuniștii buni, vrem să continuăm și nu știu ce…” și a înnebunit poporul atunci. Și atunci și-au dat seama că trebuie să schimbe total placa, că nu poate să existe încă Partid Comunist între celelalte partide ș.a.m.d.

Andrei Păunescu: E adevărat, dar problema este că mulți dintre cei care au urcat pe poziții puternice după Revoluție erau vechi comuniști, vechi staliniști care îl urâseră pe Ceaușescu pentru că îi scoseseră din dispozitiv. Deci ei nu erau neapărat anticomuniști, ci erau anticeaușiști pentru poziția naționalistă a lui Ceaușescu. Și să nu uităm că Ceaușescu, cu lucrurile foarte proaste pe care le-a făcut, mai ales în ultimii ani ai activității lui, ajunsese să-i supere și pe foștii lui prieteni din Occident, prin faptul că, știm bine, nu le-a mai fost client organismelor financiare, și îi supărase de la început pe neprietenii din Răsărit, pentru că el a avut o poziție națională și nu s-a lăsat călcat în picioare de politica imperialistă a rușilor.

„… îndemnul meu pentru toți cei care sunt la început de drum: să-și transforme pasiunea în muncă, și atunci nu vor avea povara asta a serviciului, n-or să se uite niciodată la ceas…”.

Legal Point: Simțeați că „va pleca” Adrian Păunescu la un moment dat, că sănătatea sa nu mai e la fel de bună…?

Andrei Păunescu: Nu, nu simțeam, nici el nu credea că e posibil să plece, pentru că era un om prea puternic, era un om care nu numai că iubea viața, dar era o forță a naturii; era un om care nu putea dormi de atâta activitate; schimba, succesiv, echipe de stenografe, de secretare, de colaboratori… Tot timpul se afla în activitate. Și ce bănuiesc eu este că în ultimele luni de viață, când și-a dat seama că totuși minunea acestei forțe a naturii, pe care o reprezenta, nu putea dura la nesfârșit, când a simțit că nu mai poate fi un leu în deplinătatea puterilor lui, nici nu a mai avut energia aia miraculoasă să lupte cu cele cu care mai putea lupta.

Că la 67 de ani este totuși foarte devreme să te stingi. Și atunci s-a confirmat ceea ce el ne spunea de când era mic: „Măi, eu sunt ca un avion sau ca un vultur: Ori zbor, ori stau. Așa, să merg…”.

Legal Point: Cum este viața de după Adrian Păunescu?

Andrei Păunescu: Viața de după Adrian Păunescu este ca și cum ar fi viața alături de Adrian Păunescu, pentru că toate proiectele pe care el le-a început și pe care le-am făcut împreună, noi – ca familie și, în același timp, redacție, și trupă, și colegi ai lui – le ducem mai departe. Și revista „Flacăra”, pe care Ana-Maria, sora mea, o face, practic, singură, ajutată de Carmen; și activitatea de scenă, de catedră ambulantă, de cântece și dialog, și poezie, care este Cenaclul Flacăra, continuă, pentru că o ducem mai departe eu și colegii care am fost acolo; și activitatea universitară merge înainte, acolo unde tata a fost profesor la Jurnalism, și cursurile lui le continui eu, plus altele, izvorâte, practic, tot din aceeași sursă. Deci viața după Adrian Păunescu este o viață în care activitatea continuă ne face să nu ne gândim și să nu conștientizăm dispariția lui fizică.

Legal Point: Două lucruri, pe final, vreau să vă întreb: am o bucurie extraordinară citindu-vă poeziile, vă mărturisesc sincer că nu fac deosebire între talentul tatălui dumneavoastră și talentul dumneavoastră, se simte același flux patriotic curat; nu șovin, nu în cealaltă extremă. Și v-a dăruit Dumnezeu un dar, un har deosebit în poezia dumneavoastră.

Andrei Păunescu: O secundă, vă rog să vă țineți gândul. Asta este o mare problemă, e o mare diversiune împotriva căreia eu lupt chiar de la primele ore pe care le fac cu fiecare serie de studenți. Eu încerc să le lămuresc studenților, de la început, că este important să nu confunde naționalismul, patriotismul cu xenofobia. Și le spun: „Dragilor, cine vă spune că a fi naționalist este o culpă ori este prost, ori e ticălos. Tot mai puțini proști, tot mai mulți ticăloși. A fi naționalist este o virtute; atâta vreme cât îi iubești pe ai tăi și nu-i urăști pe ceilalți”. Am închis paranteza.

Legal Point: Da. Vă apreciez foarte mult stilul direct, fără menajamente. Unul dintre titlurile care-mi plac enorm este „Popor de somnoroase păsărele”, genial mi se pare…

Andrei Păunescu: Să știți că a fi mereu în contact cu publicul, fie cu 30-40 de oameni într-un club de puștani, fie cu o sală sau cu o piață de câteva mii de oameni, ai avantajul să vezi în timp real reacția oamenilor. Și atunci, un astfel de refren, care de fapt e un cântec, care de fapt e o carte, spune niște adevăruri. „Popor de somnoroase păsărele,/ Ascultă-aici aceste vorbe grele/ Privește de la Tisa pân-la Nistru/ Și vezi cum te-au furat în chip sinistru!/ (…) Poetul e mai mult ca un ministru/ În țara de la Tisa pân-la Nistru./ Ce-ar fi, prieteni, să ne cadă fisa/ Că țara-i de la Nistru pân-la Tisa?/ (…) Să-nvățăm din clasici texte grele?/ Altfel, doar vrăbii proaste vom rămâne,/ Că-n lupte, dacă suntem păsărele,/ Degeaba-i imn Deșteaptă-te române!” Problema tinerilor, de toate vârstele – când zic tineri, zic și copii, zic și elevi de liceu, și oameni din facultăți –, este că primesc în programe prea puține texte importante, chiar din clasicii pe care-i studiază.

Iar această poezie, acest cântec, care a devenit și carte, vine din experiența mea de sală. Eu, când am o nouă grupă de studenți, îi întreb: „Ce știți din Eminescu?”. Și foarte mulți dintre ei îmi spun: „Păi, ce să știm?! Ce ni s-a dat și nouă: Luceafărul, Somnoroase păsărele, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”. Și le spun: „Dragii mei, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie și Somnoroase păsărele sunt poezii frumoase, sunt poezii blânde, firave; dar Eminescu adevărat este în publicistică, e în Doina, e în Oda…”. Îi întreb: „Ce știți din Goga?”. Păi cine-și mai aduce aminte: „La noi sunt codri verzi de brad” – și cam atât. Nimeni nu știe, pentru că nimeni nu studiază în școală publicistica lui Goga – Mustul care fierbe, Rostul scriitorilor sau Cultul tinereții, sau Monumentul lui Mihai Eminescu ș.a.m.d.

Pe unul l-am întrebat odată – un student, așa, cam distrat –, i-am zis: „Ce știi din Blaga?” Și el zice: „Care, Vasile Blaga?” Și zic: „Mă băiete, înainte de Vasile Blaga a fost unul, un prăpădit, Lucian…”. Care, în afară de Poemele luminii – o carte superbă –, are cărțile uluitoare de filosof al culturii, Trilogia culturii, Spațiul mioritic ș.a.m.d. Asta e: să dăm texte importante, pentru că altfel învățăm lucruri marginale; învățăm lucruri care duc la ceea ce e important pentru neprietenii noștri – să ne dezrădăcinăm.

Legal Point: Sunteți un om extrem de ocupat, în același timp creativ – scrieți poezie, scrieți muzică, cântați pe scenele țării. N-ați intrat niciodată în politică până acum…

Andrei Păunescu: Să știți că eu sunt unul dintre cei mai leneși oameni cu care ați vorbit vreodată.

Legal Point: Nu prea se vede în afară.

Andrei Păunescu: Nu, leneș în sensul că nu fac lucruri care nu-mi plac. Am descoperit, în urmă cu câțiva ani, circulând pe internet, ceva ce mi-a confirmat că, de fapt, nu este fugă de muncă ceea ce, practic, trăiesc eu zi de zi. Dacă-ți transformi pasiunea în muncă, n-o să simți niciodată că te duci la serviciu. Și acesta este și îndemnul meu pentru toți cei care sunt la început de drum: să-și transforme pasiunea în muncă, și atunci nu vor avea povara asta a serviciului, n-or să se uite niciodată la ceas… dimpotrivă, nu o să le ajungă ziua ca să își facă treburile… Pasiunea!

Legal Point: Să înțeleg că politica n-a fost o astfel de pasiune?

Andrei Păunescu: Ba da! Gândiți-vă că teza mea de doctorat… doctorat făcut ca obligație de a promova de la gradul de asistent la gradul de lector. Adică eu n-am făcut doctoratul ca să-mi pun o insignă. Mi-a spus cineva de la facultate: „Bă, dar de atâția ani stai asistent! Înscrie-te la un doctorat, ca să poți să promovezi!”. Și mi-am ales o temă care-mi place, o temă pe care am făcut-o cu marele istoric, regretatul de acum, profesorul – și de la Iași, și de la București – Gheorghe Buzatu: „Scriitori și politică în România”.

Pentru că am constatat, citind eu sau ascultându-mi părintele sau oamenii din cercul nostru, că foarte mulți oameni, mai ales în secolul al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, din zona literară au devenit politicieni; și nu puțini politicieni au vrut să devină, ulterior, scriitori.

Și vă spun un lucru foarte, foarte interesant: Titu Maiorescu, întrun articol, cred că de pe la 1902, care se numește „Oratori, retori, limbuți”, face o împărțire pe trei categorii extraordinară. Oratorul vorbește pentru a spune ceva; retorul vorbește ca să se audă vorbind; limbutul vorbește pentru că îl mănâncă limba. El explică acolo de ce, în secolul al XIX-lea, atât de mulți oameni ai vieții noastre publice le făceau pe toate: erau și scriitori de literatură, și jurnaliști, și politicieni. El spunea atunci că erau atât de puțin oameni creativi și oameni exponențiali pentru națiunea română, încât, în entuziasmul lor frumos, pașoptist, foarte mulți creatori de-ai noștri confundau cugetarea cu vorba, iar vorba cu fapta. Începeau prin a fi foarte buni scriitori sau jurnaliști și intrau în politică și se înecau acolo.

Legal Point: Așa este! Și văd că nu ați fost atras spre această ispită…

Andrei Păunescu: Ba da, sunt foarte atras, dar dacă s-ar scoate la concurs un post de dictator de dezvoltare, cu plăcere aș lupta pentru el. Mie mi s-a propus să fiu și parlamentar, să candidez, încă de când aveam 20 și ceva de ani; să am tot felul de funcții. Și ce să fac?

Să stau 3 luni sau 6 luni ministru sau secretar de stat sub un ministru sau un prim-ministru care să cadă ca urmare a unei uneltiri și a unui amestec de troaca 1 cu troaca 2; porcăria 3 cu partidul 4?!

Să intru și să zic ce, să fac ce? Am zis, cred că e mult mai util să fiu un  om liber, să mă duc din loc în loc, cu o carte, cu un spectacol, pentru că în cloaca politică, din păcate, sistemul te înghite. Nu te lasă să ieși în față dacă nu urmezi niște reguli – regulile nu sunt sănătoase, nu sunt frumoase – și apoi, când să faci un proiect, când să te apuci de o treabă, după o lună, două, trei, dacă ești ministru sau dacă ești, știu eu, prim-ministru, vine cineva și-ți ia preșul de sub picioare și spune: „Pardon, pauza s-a terminat. Urmează alte marionete!”. Deci dacă se scoate la concurs un post de dictator de dezvoltare…

Că și dictatorul – poate să fie de dezvoltare pentru popor sau poate să fie dictator pentru propriul interes. Ei, dacă e căutare pentru un post ca ăsta… ne gândim. Vorbim și cu cei câțiva prieteni care sunt foarte competenți și, cine știe, punem pe roate o treabă.

* Este extras din Revista Legal Point nr. 1/2018.

„Jobul meu: România”. Interviu cu Andrei Păunescu, muzician, scriitor, jurnalist, cadru didactic was last modified: aprilie 5th, 2022 by Andrei Păunescu

Vă recomandăm: