ZIDUL… CULTURII JURIDICE (VI). (Dez)iluziile profesionale sau Trecătoare melancolii de generație

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Motto: „Un lucru, ca să fie bine judecat, trebuie judecat de cei pricepuți, iar nu de cei mulți”. (Platon)

Mi s-a făcut reproșul că am devenit, și nu doar eu personal, ci toată redacția revistei Palatul de Justiție, depresivi, noi am fi – cu alte cuvinte – ca niște avertizori pentru dezastre în lumea dreptului. Noi anunțăm apocalipse de sistem, dezagregări de concept, disiparea ideii, moartea lumii noastre, degringolada ideii de dreptate, eșecul politicilor publice cu aplicare în zona justiție. Noi suntem conservatori ai literei, oameni de Curte atașați pasmanteriei de nuanță, răsfățați ai catedrei prinși în duhul altor veacuri de mult depășite, noi suntem din „vechea gardă”. Noi incriminăm Inteligența Artificială, viața acestui veac tehnologizat, nu mai avem privirea senină a speranței. Am fost acuzați, deci, de apetență psihanalizabilă pentru finalul nedrept al lumii juridice clasice.

Pentru că tema acestui număr este „Sistemul judiciar și inventarul (dez)iluziilor profesionale” nu vreau să-i contrazic întru totul pe aceia care ne cataloghează astfel ca apologeți ai finalului și afirm că în proximitatea ideei de sfârșit al lumii, al unor epoci sau ideologii s-au născut marile câmpuri noi ale gândirii pozitive. Chiar și viața omului se raportează la finalul ei la corolarul dreptății divine de după ceasul morții. Vreau să spun că nu se poate să nu fii atent la anumite dezagregări când ai în vedere posibilitatea și spaima sfârșitului unei epoci în care s-au ridicat instituții și oameni de mare calibru.

Cred că generația mea este pe muchia unor schimbări radicale și care nu sunt neapărat bune și putem fi, într-adevăr, acuzați de părtinire, pentru că ne iubim istoria proprie, sistemul de școală juridică, lectura clasică, experiența sălii de judecată în care domneau lorzi ai culturii juridice (ce vremuri!). Suntem părtinitori pentru că vedem lumea în lumina cărților pe care le-am studiat, noi putem privi din perspectiva unor maeștri care ne-au învățat și format, noi suntem tributari ai unor metehne academice de neiertat astăzi în era specializării, și da, ne place să fim triști că ni se distruge lumea și tatonăm finalul, avertizăm, strigăm, îndemnăm la penitența studiului temeinic. Noi grădinărim cu dichiseală o memorie plină de oameni, fapte și cărți de o rară valoare și asta ne dă dreptul ca uneori să fim depresivi sau dezamăgiți în mod radical.

Intenția noastră nu este (a mea în niciun caz!) însă de a predica dezastrul, ci de a reaminti despre modalitățile gândirii juste, obligatorie pentru domeniul nostru, noi putem demonstra cu certitudine care va fi rezultatul unor decizii luate sub impulsul particular al unor politici periferice cu apetențe universaliste. Știți la ce mă refer, la toată zarva corectitudinii politice, la standardizarea efortului anticorupție, la abolirea genului în text legal, la abandonul definiției familiei, la siluirea dispersantă a conceptului de suveranitate, la textul de lege alterat de conceptul străin spiritului național și școlii proprii, la crearea unor poli de putere cvasi-politice care căpușează sistemul judiciar și îl domină din umbră etc., etc.

Pe când eram noi tineri, asemenea avertizori, eremiți ai bibliotecii, ne predicau și nouă consecințele unor decizii în privința legilor sau a școlilor de drept particulare și au avut dreptate. Timpul a dovedit că rezerva lor față de iminența schimbărilor la care am asistat era justă. Generația mea s-a făcut că nu aude, poate chiar nu auzeam, pentru că eram și noi în plină ofensivă profesională, ne zideam castele de celebritate, eram avizi de succes, însetați de admirația auditoriului, vanitoși și tineri.

Noi credeam prin anii ’90 că intrăm într-o eră limpede, cu o școală deschisă tuturor, cu libertăți, cu dialog și dezbatere și nu am simțit când și cum anume acestea toate au devenit capcane primejdioase. Eram oameni de lume și oameni ai lumii, adaptabili, siguri pe noi și siguri pe reușitele noastre, eram veseli, nu ne vizita prea des melancolia, nu bănuiam că ne supunem de fapt eroziunii. Când s-a scris textul actualei Constituții, credeam că e gata, ne-am pus pirostria rostului în eternitate, ca țară. După doar câțiva ani i-am văzut fisurile, căci ne-am grăbit s-o adoptăm, fără să gândim că indivizi perfizi vor specula defectul literei în atavicul joc al ierarhiei de putere.

În ceea ce ne privește, credem că ne respectăm bine chemarea de a spune nu că ne așteaptă sfârșitul dreptului sau al dreptății, moartea Justiției, ci că ne așteaptă episoade nefaste ale unei ere care se face vinovată, în conștiință, de relativizare maximă a criteriilor de adevăr, că litera este pusă în discuție, conceptul tăvălit până la nivelul de cuvânt comun polisemantic și relativ, gândirea juridică articulată pe logica binară a adevărului și falsului, abandonată, comportamentul just sau injust psihologizat la extrem, aserțiunea etică pozitivă abandonată. Avem o criză a dreptului doar dacă o circumscriem crizei omului și a limbajului său. Nu este prima oară când afirm acest lucru și o voi repeta până la urmă: paradigma civilizației umane se schimbă, Dreptul NU.

Dacă ne putem detașa pentru câteva momente și să privim de deasupra tuturor problemelor care ne stau în față, putem vedea că adevăratele necazuri ale lumii de azi sunt în altă parte și nu sunt ale dreptului ca știință: sunt probleme politice, de reașezare ideologică, de drămuire chibzuită a resurselor, probleme identitare, probleme naționale chiar, imense necazuri economice, conflictele armate și cohorta lor de abuzuri internaționale, imense interese ilicite economice, și, deasupra tuturor, există foamea de putere.

Peisajul acesta care aduce cu Turnul Babel, greu de gestionat mintal și greu de apreciat la adevărata dimensiune, conduce la o concluzie: Pax Aeterna, așa cum a fost construită filosofic de Immanuel Kant după ideile iluministe avansate chiar înaintea lui de câțiva visători, a rămas a fi ceea ce și-a dorit să fie ab initio, respectiv o teză și un proiect umanist și un sistem filosofic rațional ideal. Acest proiect a fost confiscat ideologic în timp prin crearea UE și aplicat în literă chiar în acele aserțiuni pe care filosoful le condamnă și încearcă să le îndepărteze. Ca atare, mai curând ca proiectul în sine, s-au împlinit temerile și riscurile unionale.

Iată, citez cu titlu de exemplu: „Un stat nu este (ca solul pe care se află) o avuție (patrimonium). El este o societate de oameni, căruia nimeni, altul decât el însuși, nu îi poruncește și nu dispune asupra sa. El își înalță trunchiul pe propria-i rădăcină, iar anexarea sa altui stat, întocmai unui altoi, înseamnă negarea existenței sale ca persoană morală, făcând din cea din urmă un lucru și contrazicând astfel ideea de contract originar, fără de care nu poate fi gândit niciun drept asupra unui popor”. Ni se pare nouă sau unele state ale Europei au achiesat unui contract inegal sinalagmatic și inegal oneros?

Respectă astăzi în Europa libertatea juridică a membrilor săi, condiție fundamentală a posibilității federației sau uniunii unor state libere? Cred că aceasta este o temă de seminar special sau, oricum, o temă de studiu destinat consultării publice, ca să știm cum stăm într-adevăr. Aservirea Constituțiilor sau limitarea suveranității unor state este conformă principiilor originare care derivă, toate, din judecățile analitice kantiene și apoi însușite de corpul politic ce a creat-o? Ne întrebăm. Or, prinse de o suspectă amnezie principială, statele puternice ale Europei tratează principiile de bază ca pe niște teze devenite, între timp, neconforme?

Și ca să revenim la tema numărului de acum al revistei noastre, iată, integrarea noastră europeană este, din anumite pricini bine conturate, o Deziluzie. Europa, ca structură juridică, este deziluzie, pentru că nu sunt respectate în literă principiile fundamentale de drept care au dus la crearea ei. Nu dreptul este beteag aici, beteșugul aparține omului, liderilor. Natura umană are o vină, nicidecum dreptul. Orice tratat ori convenție este creată după regulile contractului; or, regulile contractuale sunt nepieritoare, modalitatea venală în care sunt manageriate aceste reguli este abuzivă. Egalitatea este manevrată ca o unealtă ideologică cochetă, ca un ornament politic mediatic și asta duce în derizoriu dreptul european și justiția europeană. Efortul legislativ comunitar este ca o bombăneală gregară căzută pe capul nostru și care ne încurcă sistema, deja confuză, a practicii judiciare.

Aidoma, dar la alt nivel, se petrece cu marea deziluzie a Drepturilor Omului: ceea ce a fost considerată o vreme marea cucerire a secolului XX, marea creație a spiritului uman occidental, a devenit în mâinile expansive ale capitalismului un instrument de manipulare și abuz. Convingerea tot mai apăsată că drepturile omului, în numele cărora se aplică justiția unei Curți europene, sunt doar o creație vidă de conținut, un instrument al aservirii și o ideologie, în fapt, este o problemă de care generația noastră va trebui să dea socoteală. Impunem tezele Chartei unor națiuni care nu  trăiesc și nu au trăit ca noi, națiuni care au o lege proprie în sângele a mii de ani de istorie. Sunt națiuni cu un alt fel de a fi în lume și, iată, le asediază Occidentul cu savantlâcurile sale pompoase, străine firii lor.

E timpul să înțelegem că toate distincțiile analitice nu au decât o valoare metodologică adecvată modului occidental de a fi în lume, exclusiv. Este timpul de a regândi întregul, ca să putem aprecia ce este în jurul nostru, poate este cazul să abandonăm tezele modernității și să mergem mult înainte-înapoi, la unitatea gândirii presocratice, să lăsăm în urmă disjuncțiile rațiunii care au condus la eșecul democrației. Aceasta este atitudinea severă, temerară, dar este atitudinea de criză care merită mai multă inteligență și o sănătoasă măsură, efortul de a avea viziunea întregului, anterioară oricărui act decisiv pentru ceea ce suntem azi.

Suntem ca niște rătăciți confuzi și apucăm pe toate cărările deodată, în cunoaștere și în viețile personale. Acei puțini care au înțeles pricinile acestei rătăciri, bieții artizani ai omului nou-nouț, vor să ștergem totul din ce am fost și știm până acum, să gândim altfel, să ne resetăm în alte tare de gândire și valoare, să ne primenim în haine false, să fim ferice și plutitori în vaga nepăsare a fericirii și prosperității în orășele ultra-suficiente de 15 minute la pas, să nu vedem lumea, căci va veni ea la noi în sufragerie, pe un ecran cât un perete. Cam acesta este tabloul vieții viitoare.

Pasiunea pentru istorie și percepția a ceea ce se petrece astăzi în lume e singura cale de a vedea că omul nu s-a schimbat în niciun fel, că au fost mereu imperii și robi, și voința de putere, și dragoste de aur, și sete de sânge, și pasiuni, și răzbunare, lideri și suflete moi. Singurul lucru care nu s-a schimbat vreodată și nu se schimbă este taina aceea pe care curiile au smuls-o din templu: DREPTUL, regula de aur a vieții care îl distinge pe om ca regn, ca ființă vie rațională, Fundamentum autem est iustitiae fides, id est dictorum conventorumque constantia et veritas (fundamentul justiției este buna-credință, adică fidelitatea și adevărul față de cele spuse și convenite) sau cessante ratione legis, cessat eius dispositio (dacă încetează rațiunea legii, încetează și dispoziția ei), aceste reguli, alese la întâmplare din corpul dreptului sacru, sunt, dincolo de orice dubiu, axiome de când e lumea, chiar dacă și-au găsit exprimarea primă la jurisconsulții romani. La fel, principiile contractului, ale accesiunii, principiile filiației, inclusiv în situația în care vor naște bărbații fals-adaptați acestui travaliu, regulile fidejusiunii ș.a.m.d.

Toate ideologiile, sistemele filosofice, chiar, au fost abandonate, materia tare a epistemologiei și hermeneuticii se schimbă mereu, trăim în post-adevăr, experimentăm, suntem imaginativi și îndrăzneți în ceea ce dăm tiparului, dar au rămas esențele. Mersul lumii este în cercuri, imperii se nasc și se sting, toate aceste egalitarisme de azi vor sfârși în arteziană fragilă, pe nesimțite, pentru că nu sunt decât niște palide închipuiri care contrazic natura, puterea, firea omului și destinul Istoriei care ne transcende pe toți.

Esența optimismului nostru este aici: noi știm că aceste încercări temerare de schimbare a omului și lumii nu vor avea succes decât temporar și imperfect. Dar dacă este să dăm publicității deziluziile care ne încearcă, ne rămâne să amintim câteva din proximitatea vieții noastre profesionale imediate. Iată, o primă categorie are în vedere organizarea sistemului judiciar, respectiv: continua stare de reformă a justiției, amestecul media în dreptatea publică și presiunea acesteia asupra imperativului justiției, autoritatea excesivă a unor segmente din corpul procurorilor, descalificarea metodică a muncii avocatului, pensionarea timpurie a magistraților, fiecare cu nenumărate subcategorii de deziluzii punctuale.

Sub aspect teoretic și abstract, avem în vedere, ca deziluzii, calitatea actului de legiferare, strâns legat de calitatea și voința legiuitorului, non-calitatea corpusculului de legi, contradictorialitatea și inconsecvența lor, volumul excesiv, criza perpetuă a școlii de drept cu directă referire la nivelul pregătirii profesionale teoretice a absolvenților, autoritatea cognitivă și etică a corpului profesional din întregul sistem judiciar.

Despre toate acestea am scris cu toții și suntem într-un moment în care s-a ivit nevoia unui rezumat care să ne țină în starea de vigilență necesară, și pe noi, și pe aceia care sunt la început de carieră sau de școală de drept. Viața în domeniul juridic nu este un câmp cu maci înmiresmat, din orice perspectivă am privi. Din punctul nostru de vedere, credem că tineretul aspirant la o carieră judiciară trebuie avertizat, dacă nu cumva obligat să se subscrie vocației. Dacă nu există chemare, talent, aprehensiune morală la sacrificiu, să se renunțe. Am întâlnit persoane care au plecat din profesie pentru că trăiau un chin continuu, o inadecvare improprie persoanei și care au avut curajul să meargă spre zona în care și-au găsit împlinirea. Acestea sunt cazuri rare și salutare de reconversie dramatică, cazuri pe care le salut.

Ne dorim să se știe că atunci când mergi la instanță nu mergi la serviciu, lucrezi un număr de ore și apoi pleci detașat în propria viață, complet rupt de dosare. Nu se poate, pentru că această muncă, indiferent dacă se exercită la bară sau din tronul magistraturii, te confiscă cu timpul tău cu tot. Cărțile, filmele, micile exerciții societare de timp liber se vor subordona unor tipare mentale care au legătură cu profesia. De asta nu este ușor și nu este pentru oricine. Am reflectat mult la cumulul de cauze pentru care sistemul nostru este bolnav și mereu convalescent și am găsit acest morb al inadecvării indivizilor la viața sistemului și care afectează întregul, fără îndoială. Pentru a fi magistrat sau avocat, pentru a lucra alături și pentru om, este necesar să te condamni la a fi oarecum inactual, un alt tip de caracter și de model, unul excepțional, să te înscrii în altă „categorie stilistică” umană, să fii domn, să fii cult, să fii respectabil începând din familie și de la primul pas în afara casei.

Generația mea a crescut cu ideea acestei respectabilități funciare a juristului, atitudine care nu se confundă cu acea înțepeneală rigidă a funcționarului veleitar și diletant. Deziluzia cea mai mare pe care o trăiesc în aceste timpuri este că nu mai văd să crească acei oameni care răspândesc naturalețe, umor fin, grație, dar și sobrietate, respectabilitate și forță, oameni a căror prezență este nutritivă și privilegiată, modele de reușită culturală. A fi om de Drept este identic cu a fi om de cultură. Cu cine defilăm noi astăzi, mă întreb, cum va fi „noua gardă”?

* Acest articol a fost publicat în revista Palatul de Justiție nr. 2/2023.