ZIDUL… Culturii Juridice (V). „Cloșca cu puii de aur” sau despre ACADEMIA

Motto: Nescio quom, sed scio multos in hoc saeculo artes et scientias elaborasse ac semina novae culturae seminasse, quae subito florebunt, inopinato modo, cum virtutem vitiose partam putat. (Giordano Bruno) Trad.: Nu știu când, dar știu că mulți în acest secol au dezvoltat artele și științele și au semănat semințele unei noi culturi care va înflori, în mod neașteptat, brusc, chiar atunci când puterea crede din greșeală că a câștigat. 

Mi se întâmplă adesea, ca și dumneavoastră, cred, să fiu nemulțumit de propriile-mi concluzii în chestiuni care îndeobște ne dau bătăi de cap sau pur și simplu invadează, mai mult sau mai puțin îndreptățite, spațiul dezbaterilor publice. Astfel mi s-a întâmplat cu această dilematică problemă a Inteligenței Artificiale în lumea juridică, în sistem și în analitica de concept. Sunt deplin conștient că nu putem ocoli sau respinge aplicabilitatea acestei noi forme de manifestare a inventivității umane.  

În propria-mi minte și luptând doar cu mine însumi ca un insomniac bântuit de patimi, m-am gândit că Dreptul însuși, sistema, logica juridică argumentativă sunt în pericol de a fi prinse captive în algoritm și atunci libertatea spiritului uman ar fi suprimată. Și așa este. De câte ori în istorie nu a făcut omul eroarea de a se preocupa atât de tare de siguranța creației sale încât a protejat-o prin limitarea propriei libertăți și neatârnări? Spre exemplu, edictul Constitutio Antoniana al lui Caracalla din anul 212 prin care se acorda cetățenie tuturor oamenilor liberi din imperiu, implicit accesul la justiția romană, nu a fost un act umanitar cum și-l trâmbița imperatorul, ci începutul sfârșitului imperial. Dar nevoia din care s-a ivit acest edict era nevoia de protecție a imperiului prin militari recrutați dintre cetățeni. Iată. Istorii repetate, mereu și mereu. Prin algoritmica Inteligenței Artificiale vom protegui noi, oare, drepturile fundamentale ale omului, drepturile civile? Poate spune cineva asta cu mâna pe inimă și sub jurământ?  

Dacă privim sub lupa ideologică democrațiile occidentale, vedem acest paradox al asumării nelibertății pentru garanția unei dubitabile securități. Aidoma se întâmplă în lumea noastră, în lumea dreptului. Se va reuși, poate, prin Inteligența Artificială înlăturarea tehnică a erorii umane, a slăbiciunii procedurale, a schismelor de opinie, dar prețul va fi în mod clar transformarea justițiabilului, adică a noastră, în identități abstracte. Vom trece probabil prin paradoxul dreptății artificiale de unde emoția, empatia, mila și iubirea pentru om vor fi fost abolite. Libertatea umană conține în esența definiției sale posibilitatea erorii. Justiția artificială nu are cum vreodată să devină dreptate. 

Acestea îmi erau preocupările, și cam astfel îmi era ars creierul de concluzii funeste în ceea ce privește soarta dreptului, care, iată, se vede scos din legitima sa gramatică excepțională și este rescris în temeiul unor ideologii vagi, impertinente. Dintr-odată, îmi dau seama că în gândurile mele eu argumentez cuiva, că am un interlocutor, că mă adresez unui prieten căruia îi fac confesiuni și în fața căruia deplâng o stare. Este, cred, defectul profesiunii noastre, care mereu ne solicită pledoaria și am ajuns să îmi desfășor uneori ideile și trăirile în fața unui interlocutor analitic. Chiar așa și este, când îmi așez intențiile și le sistematizez pe un domeniu și vreau să scriu, eu mă adresez cuiva, vorbesc unui prieten închipuit.  

Pentru a citi integral articolul, click aici.