Zidul… culturii juridice (III). Știința dreptului și naufragiul post-adevărului

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Motto: „Mergi înspre unde vrei să ajungi. Acolo te așteaptă conștiința ta” (Denis Diderot)

A devenit reflexă și pentru mine tentația de a accesa de îndată internetul global pentru a mă dumiri în anumite problematici despre care nu știu mare lucru sau am nedumeriri firești. Așa se face că deunăzi cer și eu acestui procesor universal să mă lumineze în privința teoriei post-adevărului. Mărturisesc, m-aș fi așteptat la o construcție argumentativă de tip filosofic care se pretează cel puțin la o privire contemplativă, de sus, a unor principii și teze general acceptate, un cumul științific, o epistemologie avansată și inovativă. Am crezut că post-adevărul este un cognomen pentru un domeniu de reflecție asumată. Ideea că aș putea găsi o teorie sau un sistem articulat mi-a fost indusă de teoriile asupra post-modernismului. Acesta are implicații inclusiv în modul de abordare a lumii conceptelor juridice, are o semantică inedită și atributele unei terminologii precise și complexe. Dar post-adevărul este un status hibrid, o stare, o posibilitate și un unghi de abordare a realului în care însuși realul este manipulabil.

Nu am găsit o construcție, ci o distrucție, o diluare a conceptului de adevăr până la a deveni absolut particular. Atâtea adevăruri pe câți indivizi. Orice ins își poate crea un sistem adevărat și personal de interpretare a lumii. Nimic general valabil, nimic de demonstrat teoretic, nimic de aranjat în silogism, nimic perpetuu, nimic absolut și universal, nimic peren în variațiune și diversitate. Mai mult, este posibil să treacă drept adevărată o asertație improbabilă, dacă a fost acceptată. Afirmația-știre „în Siberia a plouat cu nisip” este un fake, dar dacă a prins teren ca știre și este împânzită cu efect de undă, devine veridică. Nu se mai pune problema calculului probabilității sau valorii de adevăr. Bineînțeles că am fost contrariat de asemenea posibilități intelectuale și manevre dolosive prin care realul este siluit și obligat să se conformeze neadevărului. Post-adevărul este aplicabil cu precădere în zona manipulării prin toate mijloacele, inclusiv prin acest calculator care îmi încurcă mie ziua de azi, dar și în zona psihologică, un domeniu tot mai accesat în ultima vreme, tot mai pregnant și prezent ca soluție de stingere a oricărei stări improprii echilibrului dorit.

Ca atare, m-am adâncit în cercetare și, prin conexiuni implicite, am ajuns la alte idei foarte actuale ca aceea a corectitudinii politice, adevărată ideologie alienantă pentru o minte exersată în categorii logice clare și conforme cu rațiunea aristotelică, la neomarxism, la omul nou. Am nimerit, întâmplător sau poate nu, peste multe alte devieri cognomice inventate pentru a evita incomoditatea prezumată a fi resimțită de negru pentru că e negru, de obez – că este obez, de pitic – că e pitic. Foarte repede s-ar putea ajunge acolo încât nu vom mai spune despre o femeie că este frumoasă pentru a nu leza demnitatea oprimată a femeilor obișnuite.

După o zi întreagă ocupată cu asemenea sterile, dar asidue, cercetări, îmi vine să strig ca Winston Churchill: „Învățați istoria, învățați istoria. În istorie se află toate tainele clarviziunii politice”. Iar juriștilor, colegii mei, le-aș da îndemnul, dacă îmi este permis, de a nu rata dreptul scolastic și practica judiciară medievală, de exemplu. Acolo, în afara faptului că pot asimila modele de argumentare științifică silogistică exemplară, vor afla că însuși dreptul a fost pe punctul unei atare disoluții, ca și limbajul de azi, cauzată de fragmentarea ad infinitum a unei reguli încât rezultatul s-a dovedit pe dos față de intenția originară a legii.

Pentru a fi explicit, vin cu un exemplu, iată: în comunitățile romano-catolice, regulile canonice ale căsătoriei erau (sunt) stricte, căsătoria era (este) o legătură indisolubilă, fiind o uniune care semnifică în viața umană legătura lui Hristos cu Biserica, cu rare și foarte bine precizate cazuri de nulitate sau anulare a actului uniunii în sine. Totodată, conform teoriilor de drept natural, era prohibită uniunea prin căsătorie a rudelor de sânge date de filiația naturală, dar și a rudelor asimilate prin filiația spirituală, provenite deci în familia firească prin faptul botezului, precum și unei părți dintre afini. Mare bătaie de cap aveau episcopii, pentru că, pe temeiul rudeniei ca impediment dirimant, au apărut solicitările de anulare a căsătoriilor după consumarea acestora sau după ani buni de viață comună. Și nu erau cazuri rarisime, ci din contră. Pentru asta, se efectuau verificări stricte înaintea încheierii căsătoriei și au existat comunități unde nu mai avea cine cu cine se căsători, din pricina încrengăturilor infinite de rubedenii din ambele filiații, naturală și spirituală, dar și a afinilor nenumărați. Atunci, s-a decis ca interdicțiile să meargă doar până la rudenia de gradul patru și problema s-a clarificat, au fost apoi – în veac – asimilate de legislația civilă și subzistă până în zilele noastre.

Mutatis mutandis, cred, nici nu prea am de ales de altfel, că aceste deviații ideologice care vizează științele practice, între care psihologia, sociologia și dreptul, se vor opri când vor friza direct absurdul. Ele par a fi ivite – deși noi știm că asta se dorește – din nevoia de originalitate a unui mileniu în care s-a constatat că totul a fost spus sau a fost încercat în sistema socială și politică. Riscul inegalabil al libertății de conștiință este înlocuit cu o edulcorată seninătate calpă, creatura viguroasă care am fost se va transforma în altceva, o umbră aservită iluziei. Am deveni astfel niște legiuni obediente, un fel de creaturi sensibile, îngăduitori și reverențioși inclusiv față de animalele de companie. Ar fi cazul să renunțăm, de exemplu, la a-i retribui sau a-i premia pe cei merituoși pentru a nu leza mediocritatea majoritară.

Aceste stupidități sunt, în accepțiunea noastră, mode, sofisme fără ștaif, mofturi istorice amuzante parțial, dar ar putea deveni îngrijorătoare dacă se vor acoperi de mantia coercitivă a legii, dacă se vor transforma în pârghii ale unei noi ordini publice prefigurată vag în orizontul minților unor contemporani. Îngrijorător este însuși numărul adepților acestor teorii veleitar-sectante și care tinde, din păcate, spre majoritate.

Atunci când aceste teze se vor fi strecurat în lege, chiar că se va fi depășit matca oricărei măsuri a predictibilității, atunci chiar vom fi uniform-diformi, ființe androgine sau asexuate care, politic-asumate și înghițite de neantul lipsei de sens, am fi constant fericite și egale, egale cu sine și lipsite de tușa unicității personale. Dacă acest lucru ar fi vreodată cu putință, dar nu va fi, ar dispărea definitiv sentimentul tragic al vieții, suspansul ontologic față de Dumnezeu, disidența creatoare, anvergura omului ca ființă rațională în ierarhia creației. Acesta ar fi sfârșitul istoriei și sfârșitul poveștii umanității. Șeherezada nu va tăcea sfioasă la răsăritul soarelui, ci va fi tăcut de mult, definitiv. Abia atunci s-ar confirma post-adevărul. Atunci ar putea ninge cu nisip în Siberia, pisicile ar avea statut egal cu ființa nouă care o îngrijește, am putea împărți fericiți așternutul cu propriul măgar, am dedica ode unor gâște, nu pentru că au salvat vreun Capitoliu, ci pentru că suntem aidoma lor: bipezi, muritori și uniform-zgomotoși.

Quot erat demonstrandum.

Am efectuat până acum o demonstrație pentru argumentum ad absurdum. Nu văd acum drept posibilă o alienare atât de gravă a omului și a așezării sale mintale ori sociale. Dar – și aici asumăm integral afirmația – limbajul specific al unui domeniu sfârșește prin a modifica realitatea și prin a o face adaptabilă exprimării ca atare. Dacă asumăm conceptul identității de gen, de exemplu, ne vom stâlci la modul vizibil și fizic conformația. Dacă excludem diferența specifică a sexului din definiția ființe umane, vom fi o adunătură de inși nenumiți, un conglomerat de entități egale. Or, frumusețea lumii stă în această diferență specifică, pentru că ea asigură inventarul unicității exemplare a ființei umane, care este dual-unitară prin complementarea bărbatului cu femeia. Dacă despre maimuțe rostim maimuțe în genere, fără a identifica genul maimuță sau maimuțoi, despre om rostim domn, doamnă, tânăr, domnișoară. Or, aceste rostiri de adresare se vor înlăturate, pentru că ele conțin intrinsec semnalizarea sexului persoanei. Dar oare poate fi jignitor atributul esențial al unei ființe dotate cu intelect și conștiință?

Pentru cei de anii noștri nu există pericolul să achiesăm la stupid, dar cei care se nasc acum sau își dezvoltă natural inteligența și personalitatea în perioada experimentală a teoriilor omului de tip nou, trăiesc pericolul ca limbajul să le modifice structura, după cum, cu mare lejeritate, a făcut-o deja internetul. Pentru generația care navighează constant pe ecranul realităților virtuale, asimilarea unei statut neconform dreptului natural și divin al omului se va face cu o ușurință de neimaginat, prin metoda repetiției constante.

Iată una dintre problemele pe care ni le pune în față, ca juriști, noul mileniu abia ieșit din fașă. De fapt ne confruntăm cu numai și numai incertitudini: despre pace, despre capitalul semnificativ al omenirii care este legea sa civilă, despre ideea de stat și stat de drept, despre forma exprimării instituțiilor noastre care alcătuiesc legile fundamentale ale ființei umane sociale, despre Dreptul inalienabil și etern asupra căruia planează pericolul secularizării riscante și experimentale.

Ne rămâne credința că dreptul nu se creează prin discursuri opace sau predici ale căror formule goale de conținut sunt etalate în mijlocul inflației verbale universale. Legea poate devia în funcție de ideologie, dar dreptul nu. Principiile sale sunt la fel de inatacabile ca legile fizicii lui Newton. Construcția teoretică principială a dreptului nu permite acrobații analitice arbitrare și nici rabatul logic de la înțelesurile esențiale ale conceptelor. Cine își face iluzia că va recrea lumea pe baze diferite de rațiune, oficiază în numele unei utopii riscante și derizorii.

De toate aceste necazuri și neplăceri putem scăpa, cred eu, doar dacă dacă ne adâncim în propria noastră istorie. Punem punct și ne întoarcem la momentul când s-au ivit principiile științei juridice ca o creație nouă a geniului uman sau ca o revelare a divinului în ființa noastră. Reîntoarcerea la exigențele aurorale ale începutului, la stilistica și rafinamentul antic din concepțiile asupra cetății, asupra legii și omului este, în viziunea noastră, demersul salutar și salvator. Înapoi la Carte, la metodă, la Frumos și la divers. Dacă reușim să trăim în conformitate cu tabla de valori date prin buna utilizare a rațiunii, nu avem a ne face griji. Dacă nu…

✒Vezi și Zidul… culturii juridice (I) sau „fides enim scientia justum”