Profil identitar al profesiei de avocat. Terapii necesare

25 oct. 2018
1 vot, medie: 4,00 din 51 vot, medie: 4,00 din 51 vot, medie: 4,00 din 51 vot, medie: 4,00 din 51 vot, medie: 4,00 din 5 (1 votes, average: 4,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 654

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Avocatura, ca profesie liberală indispensabilă săvârșirii, în respectul legii, a actului de justiție, este, mai ales în ultimii ani, amenințată din toate direcțiile. Am mai vorbit despre asta, în repetate rânduri, cu îngrijorare, cu multă empatie pentru gradul foarte ridicat de stres profesional la care suntem supuși, mai ales aceia mai tineri dintre noi, oameni aflați la începutul vieții și carierei, copii frumoși cu vise înalte și care ucid zilnic ore în șir de așteptare și dezamăgire.

Marginalizarea noastră și presiunea vin din direcții diverse, dar, din păcate, și dinspre noi înșine. Și prestația noastră, care deseori se dovedește a fi imatură și venală, ne cauzează grave prejudicii de imagine și nu numai. Voi dezvolta, pe rând, câteva teze ale avocatului cu ceva vechime în profesie… despre ce și cine am ajuns să fim.

Data Protection; Un an de la aplicarea GDPR în România, Ediția a VII-a

Dar, înainte de orice, îmi doresc să simplific la maximum soluția tuturor problemelor noastre considerând că noi, avocații, vom reuși exclusiv prin noi înșine. Nu există altă cale, n-a existat niciodată. Doar noi, cei mai buni dintre noi, solitari și solidari, vom putea schimba percepția publică, vom întări iar încrederea în actul de justiție, vom proteja omul în fața oricărei construcții sistemice abuzive, vom reuși să menținem în definiție caracterul statului de drept și respectul pentru drepturile fundamentale ale omului.

Peste tot în Europa, dar și în statele neintegrate, avocații strâng rândurile și reclamă reale presiuni asupra profesiei, asupra independenței lor, chiar asupra integrității lor fizice. Fiecare sistem național are, însă, probleme specifice și fiecare organism de reprezentare profesională avocațială cere, ca și noi de altfel, imperativ o reglementare comunitară pentru siguranța exercițiului acestei profesii, pentru întărirea libertății noastre, ca o garanție suplimentară pentru respectul drepturilor omului și a statului de drept.

Observăm cu ochiul liber cum se schimbă lumea noastră, terminologia și jargonul științei noastre iese din cadrul gândirii juridice clasice, se diversifică halucinant. Auzim tot mai des despre algoritmi de analiză ai comportamentului uman ilicit, algoritmi care, ipotetic, ne-ar trage pe dreapta ca inutili, de vreme ce se pot concepe variabile suficiente pentru analiza tehnică a gradului de devianță socială, penală, fiscală etc. Trebuie sa recunosc că, deși sunt evident interesat de aceste teorii, le privesc totuși cu un anumit grad de îngăduință și sunt curios, chiar mi-aș dori, să văd un asemenea program pus în practică. Îmi doresc să aflăm că suntem toți supuși greșelii, imperfecți, pasibili de sancțiune, în diferite grade. Și poate ne vom învăța minte, odată pentru totdeauna, să nu cuantificăm în valori probabile măsura imperfecțiunii noastre. Nu mă sperie și nu-mi dau frisoane aceste îndrăzneli ipotetice. Fie și așa, dacă spre asta merge închipuirea omului. În fiecare dintre noi există, însă, un grăunte atavic de indisciplină socială, este măsura individualităților noastre, este frumusețea uneori de neimaginat a omului și personalității lui. Ce vor spune algoritmii despre asta? Vom vedea, sper, noi sau generațiile viitoare.

Subliniez încă o dată, dacă mai era nevoie, că există probleme actuale suficient de grave și importante și e bine să insistăm în rezolvarea lor, înainte de a deveni cronice, înainte ca o întreagă tagmă de profesioniști să fie stigmatizată și privită cu suspiciune. Încă suntem necesari ca profesie individuală și ca structuri organizate și putem vedea ce aduce atingere exercițiului nostru responsabil și eficient. Iată:

1. Legislația și principiul „summum jus, summa injuria”

Ca unul care am fost ani buni membru al legislativului, nu am cum să nu observ, cu părere de rău, că se legiferează haotic în demersuri ce par a nu avea vreodată finalitate precisă. Se iese din claritatea legii prin reveniri și modificări, adăugiri permanente, legi siluite de voințe politice gregare, neașezate, legi amendate și reclamate la Curtea Constituțională, mereu. Prevederi din legea penală și civilă, declarate de aceeași instanță drept neconstituționale, nu sunt rectificate și refăcute conforme considerentelor deciziilor CCR. Constituția însăși, precum bine știți, conține prevederi ambigue și asta ne costă în permanență, pentru că puterile statului luptă între ele într-un joc de confuzie și constantă presiune. Ați observat și ați reținut, cred, că și asupra noastră s-a încercat să fim scoși din libertăți și demnitate prin asimilarea contractului de asistență juridică unui contract supus regulilor de dreptul muncii. Atunci ne-am apărat exemplar prin reprezentanții noștri vocali și bine pregătiți și nu s-a petrecut o asemenea aberație brutală, am reușit să ne conservăm independența fiscală și, cât de cât, independența judiciară. La fel s-a întâmplat, recent, cu ultima modificare a legii profesiei de avocat când, până și în Parlament, se indusese ideea otrăvitoare a „superimunității avocaților”. Total greșit și complet fals.

Totodată, trăim acum necesitatea aplicării în fapt, cu prioritate și precădere a prevederilor legislației europene, care prevalează și se aplică în raport de întâietate peste legea națională, în domenii specifice și spețe distincte, particulare. Așadar, ni se pretinde dublă vigilență, să observăm mișcarea permanentă a prevederilor dreptului Uniunii Europene și, totodată, să fim mereu atenți la legislația și practica judiciară de acasă. Și asta, în condițiile în care avem, în materii fundamentale, coduri noi, de drept material și procedural, abia perfectibile, încă neașezate în carnea sistemului de justiție și în jurisprudență generalizată. Mereu și mereu, în spețe distincte, ÎCCJ dă decizii de interpretare, mereu clienții noștri sunt în așteptare, amânați, întorși, derutați, atât în domeniul civil și comercial, cât și în dosarele penale. Cred, din păcate, că celeritatea mult trâmbițată în „mica sau marea reformă” a devenit, astfel, o instituție caducă, „per se”.

Sau, cu titlu simptomatic, apare o lege bună și necesară pe un domeniu oarecare și ne trezim că nu-și găsește teren de aplicabilitate imediată, pe motiv că nu e fundamentată pe studiu de impact sau pentru că nu există elaborat, în timp util, regulament de aplicare. Sistemul însuși se anchilozează în așteptare, umblăm – avocați și magistrați – legați la cap. În fața completului de judecată, noi, cu diligență și în interesul clientului, invocăm legea nouă, care are atributul de aplicabilitate, a trecut procedura publicării în Monitorul Oficial. Judecătorul este, însă, ținut de neputința legiuitorului de a acționa metodic și responsabil, de a duce un lucru la bun sfârșit. Agonizăm în confuzie, iar justițiabilii pierd timp, pierd bani, își pierd răbdarea și, ce e mai grav, cred eu, își pierd încrederea.

Și așa, costurile cauzelor civile sunt foarte mari, excesive pentru nivelul economic al României de astăzi și al cetățeanului acesteia. Pus în fața unui calcul estimativ pentru o cauză oarecare din materia moștenirii, de exemplu, omul bate în retragere, dacă nu are neamuri comoștenitoare de bună-credință, care să suporte proporțional cotă de cheltuieli. Și noi pierdem un client, iar oamenii rămân cu bunurile și averile în confuzie juridică. Iată, fatalități pentru o țară săracă.
Justiția nu funcționează și pentru asta, societatea întreagă este instabilă.

2. Sistemul este căpușat de mediatori, avocatura așa-zis constituțională, avocatura clandestină

Ceea ce părea o soluție pentru tergiversarea cauzelor de pe rolul instanțelor – medierea – a sucombat în proiect. Și această nouă instituție a fost introdusă cu mult aplomb și trâmbițe. Nimeni, însă, nu s-a gândit serios la aplicabilitate și eficiență. Oamenii sunt suspicioși, chiar cei din mediile elevate au rezerve în a-și afla în acest mod soluția pentru cauzele lor. Este fixat în mintea omului ca judecătorul să fie cel care împarte just dreptatea, așa cum este ea înțeleasă, parțial și precar, și cu asemnea idiosincrazii sociale este greu să lupți. La noi, inclusiv arbitrajul comercial este destul de greu accesat, chiar dacă mediile economice sunt cu mult mai flexibile, în general.

Generozitatea legii privind medierea a făcut ca să se înscrie în rândul noii profesii ingineri, contabili, economiști, asistenți medicali, profesii care „nu sunt la chestie”, vorba lui Caragiale. Cursurile, mai lungi sau mai scurte, pe care le-au absolvit nu țin loc de știință reprezentativă pentru mediul judiciar. S-a creat, în schimb, un mediu propice pentru oportuniști oarecare și avocații au intrat din nou în unghi umbrit, iar suspiciunea omului față de noi a sporit. Pentru că fiecare persoană care ajunge să-și dispute în modalitate contencioasă interesul, îți pune întrebarea firească: oare cât trebuie să cheltuiesc eu din buzunarul meu subțire pentru a mi se recunoaște dreptatea? – statul cu taxele lui excesive, mediatorul, expertul, avocatul, executorul judecătoresc? – toți aceștia trăiesc din onorarii, dar dintre toți, doar noi nu avem disciplina onarariului prestabilit, calculat în mod general pentru cauze specifice și în modalitate minimă (dar despre onorariile minimale și povestea lor, altădată.)

Apoi, pe durata mandatului de Ministru al Justiției al unei doamne de tristă faimă, astăzi mare europarlamentar, s-a creat posibilitatea pentru oricare absolvent de facultate de drept, să aibă calitatea de avocat, o creație improprie, un fel de struțo-cămilă abuzivă. Și au îmbrăcat robe și au legitimații aidoma nouă, au cabinete, au tupeu, trăiesc și câștigă la limita legii, pe spatele nostru, în dauna noastră. Adăugați asta la inflația de absolvenți de studii juridice și veți avea măsura exactă a deriziunii în care respiră profesia noastră și nu e numai asta!

În mediul rural, secretarii de primării, siliți de legea funcționarilor publici, să aibă studii superioare, au făcut, la rându-le, facultăți de drept, obscure, periferice, alandala. De ce să nu redacteze procese și acțiuni civile, doar cunosc și ei destulă carte și își rotunjesc veniturile, au cunoștință despre situații particulare ale oamenilor din zona lor? Chiar așa! Îmi spunea o colegă despre un polițist dintr-o comună că stabilește amenzi și tot el redactează plângeri contravenționale. E colosal, dar se poate, se practică. Și nu avem mijlocul de a cenzura definitiv asemenea practici.

3. Puterea parchetelor și raportul de putere al acestora față de întreg sistemul judiciar penal

Sub aspectul acesta, lucrurile iau înfățișare dramatică, s-a glisat imperceptibil, dar grav, către o dictatură a procurorilor, întărită metodic de acele protocoale securizate încheiate cu SRI. Zilele recente, când îmi creionam câteva idei pentru acest text, am lecturat poziția unei doamne procuror cu responsabilități majore în DIICOT, citez: „colaborarea cu SRI este nu firească și îndreptățită de lege, este vitală”. Ca să nu pomenesc și despre „satisfacția supremă” pe care, tot un domn procuror, candidat la o demnitate profesională importantă, o declară cu mare pompă, explicând nonșalant, cum a făcut ancheta în mod „creator”, în vederea obținerii pronunțării unor condamnări penale!

Având în vedere domeniul și competențele speciale ale DIICOT – combaterea terorismului, protecția securității naționale, combaterea traficului de droguri și persoane, lucrurile chiar pot sta așa cum susține această doamnă procuror. Cred că este necesară vigilența serviciilor, dar cât de departe pot duce ele supravegherea cetățeanului, a avocatului unor inculpați, a celor pe care îi frecventează anumiți indivizi? De ce comisia parlamentară specializată nu are încă în față întinderea exactă a mandatului serviciilor? De ce nu știm noi și publicul? De ce nu este limitată competența SRI la vigilență și se poate ca acțiunile lor să fie considerate probe? Iată, întrebări, dileme legate de procedură, de calificarea unor date ca probe, întrebări despre competență și legalitate într-un stat… zice-se… de drept.

DNA a fost, la rându-i, beneficiara acestor modalități probatorii. Nu mai putem dibui unde este însemnată, stigmatizată, soarta unui om, în care birou de procuror, în care locație a SRI? De la ce înălțimi se sugerează că cineva a devenit „persona non grata” și i se constituie un dosar care este ținut apoi ca scrisoarea lui Caragiale, iar, în caz de nevoie, „pac și la războiu”. Pentru noi, care stăm alături de client și căruia îi suntem datori să-i garantăm ținuta și respectul procedurilor, lucrurile stau mult, mult mai rău. Vedem dosarul DNA după ce are deja metri cubi de material probator și, în aceste condiții, sperăm, totuși, să putem contesta legitimitatea unor probe și a unor proceduri, sperăm să demolăm construcția și arhitectura unor rechizitorii, argument cu argument.

Facem asta, mereu, corect și responsabil, într-o luptă inegală, abia după ce clientului, reținut pe durata a douăzeci și patru de ore, i s-a făcut oferta de a deveni delator pentru a i se îmbunătăți situația penală sau de a rămâne doar martor. Sub care condiție? Să spună despre alții, prăzi mai mari, să spună orice care să întărească părerea deja condamnatorie a procurorului? Asta este negocierea procedurală la nivel de parchete. Clienții noștri sunt ținuți să aștepte ore în șir, sub teroarea incertitudinii, seduși, ispitiți, transportați cu cătușe prin săli de audiere pentru delațiune metodică, subversivă pentru orice calitate și demnitate umană. Și asta pentru că procurorii au scopul determinat și cert de a trimite în judecată spre condamnare, dacă nu pe acesta, atunci pe altul, mai mare ca el. Asta îmi amintește de inchiziția iezuită, de șiretenia ei nelimitată și temută.

Am aflat că procurorii DNA rămân activi și după condamnarea definitivă a inculpaților trimiși de ei în judecată. Au pretenția, complet nelegală, de a participa și de a pune concluzii în dosarele de eliberare condiționată care sunt, „apud legem”, în competența materială a instanțelor de bază, a judecătoriilor și parchetelor de pe lângă judecătorii. Și întră în sala de ședință, susțin din nou tezele incriminatorii din rechizitoriu, abuzează, iar judecătorii nu protestează, îi așteaptă, acceptă această călcare a legalității. De ce sunt temuți acești procurori, pe ce se bazează atunci când fac asta?

Să ne fie limpede că acestea sunt exemple de justiție represivă, mai periculoasă pentru societate decât infracțiunea însăși.

Și de aceea, este necesar să devenim vocali, să oprim cu rațiunea aceste derapaje care, în mod surprinzător, se bucură de susținere publică, sub auspiciile manipulării prin câteva teze de entuziasm justițiar. Trebuie să spunem că datoria noastră este să oferim apărare celui din urmă om, pentru că este în natura omului dreptul de a avea un proces corect și acesta să fie condamnat după un proces, nu înaintea procesului. Doar Dumnezeu poate judeca fără proces, dar este deasupra rațiunii noastre judecata Lui.

Vedem condamnări „ab inițio”, în disprețul prezumției de nevinovăție, atât de verbalizată prezumție, dogmatică pentru orice democrație, dar de ce oare atât de ineficientă la noi?

Și ca să vedeți… întâmplări… ce țin de „bănuiala legitimă” a avocatului din mine: se întâmplă că mandatul de supraveghere a telefoanelor, de exemplu, să se extindă nepermis asupra conversațiilor confidențiale ale avocaților cu partea apărată de ei, partea suspectă. Se întâmplă că se generalizează frica și nesiguranța, se întâmplă că ajungem să vorbim în șoaptă sau prin semne în propriile noastre case, se întâmplă să avem familie și lașități, se întâmplă să denunțăm contractul de asistență juridică, să ne retragem pentru a ne proteja cercul vieții noastre intime. Iată, se întâmplă să rămânem fără protecție legală în fața abuzurilor concertate ale parchetelor și serviciilor. Iar nivelul de stres atinge cote care ne pun în pericol integritatea fizică și psihică, frica îmbolnăvește, extenuează omul, îi împuținează puterea personală și valoarea.

Profil identitar al profesiei de avocat. Terapii necesare was last modified: octombrie 25th, 2018 by Ioan Chelaru
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Ioan Chelaru

Ioan Chelaru

Este vicepreședinte al Senatului României, președintele Uniunii Juriștilor din România, vicepreședintele UNBR și decan al Baroului Neamț.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter