Zidul… culturii juridice (I) sau „fides enim scientia justum”

17 dec. 2021
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 409
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Motto: „Omul dorește să știe tot ce se poate ști; deci, să cercetăm, să căutăm, să aflăm, să știm!”

Dimitrie Cantemir

 

Titlul acestui șir de articole: „Zidul Culturii Juridice”, are în vedere o multitudine de aspecte, generate în principal de ideea incorectă, în opinia mea, conform căreia există epoci ciudate în evoluția societății, cum e cea actuală, în care omenirea pare a intra într-o suavă disoluție. Personal, cred, și o afirm și în acest prim editorial din ediția nouă a revistei noastre „Palatul de Justiție”, că atunci când este vorba de conceptele constante ale dreptului, acestea nu pot dispărea, nici măcar nu se pot dilua.

Nu există, în mod evident, oricât ar încerca unii să o arate, disoluția conceptului și nici a principiilor dreptului. Asta deoarece, chiar și în momentele de criză gravă, omul rațional nu dispare, nu piere. „Zidul…” se referă, printre altele, și la limbajul specific dreptului, pe care noi, cei de astăzi, suntem chemați, fiecare cu propriile sale arme, să îl apărăm. Și vorbesc aici despre noi, juriștii de toate categoriile și de toate profesiile, care nu suntem nici psihologi, nici sociologi, dar, spun eu, suntem, în plan esențial, apărători ai Omului și a intereselor sale fundamentale.

Recunoscând asta, cred că pot afirma cu caracter de certitudine că invitația provocatoare pe care am lansat-o în spațiul public de ceva vreme solicită efort intelectual pentru dezbateri: drept și cultură. Și nu ne referim neapărat numai la cultura juridică. Aceasta se obține, de regulă, prin asumarea la parametrii cei mai elevați a programelor universitare tot mai complexe și, desigur, la toți cei care, mai mult sau mai puțin titrați, au devenit juriștii cu diplomă și înțeleg sau pot pretinde chiar, vorbind despre drept și cultură… cultura dreptului.

Există aproape axiomatic obiceiul să susținem, poate uneori chiar în cunoștință de cauză, că nici acuzarea, nici apărarea, nici judecata nu se fac simplist și reductiv la sintagme halucinante de categoria: „În baza art. «X», raportat la art. «Y» lit. a), b), c)…f), coroborat cu art. «Z» din legea «K» completată și modificată prin O.U.G. nr. 100 din data de…, revizuită prin H.G. nr. «O» din data de… și în respectarea RIL… a ICCJ nr. «N» din data de…”. Toți cei care, într-un fel sau altul, suntem legați de fenomenul juridic și de drept știm de fapt că aceste articole invocaționale vin abia după analiza de caz, târziu și la finalul unei corecte asumări a unui fapt de viață ce ni s-a dat în fața tuturor.

Doar că o spun răspicat, Justiția nu se rezumă la lege și înseamnă, totodată, și… dreptate. Se spune, pe drept cuvânt, că Justiția adună toate precaritățile esențiale omenești: conflictele, contradicțiile, formele de revoltă împotriva existenței, însă scopul acesteia nu constă, cred și eu, într-o simplă aplanare a unor conflicte sociale, ci în realizarea dreptății, a binelui, a adevărului și a echității. Jus est ars boni et aequi.

Îmi amintesc că un cunoscut magistrat, probabil la vârsta pensionării acum, susținea cu responsabilitate asumată că, dacă omul nu este în centrul existențial, indiferent ce întreprinzi în universul culturii, al cunoașterii, al dreptului, demersul este doar teoretic și adesea fără rost. Tot judecătorul, care îl cunoscuse pe Constantin Noica, afirma că marele filosof nu agrea în chip special juriștii, printre altele, pe motivul că aceștia uită prea repede adevărul esențial – Omul.

În aceste condiții, este evident că orice manifestare a Justiției este subordonată legii, care generalizează și împarte. Și aici, intervine discuția mai veche, dacă dreptatea, ca valoare și virtute umană, poate fi identificată cu legea, ca premisă de realizare a justiției. Și atunci, nu este normal că dreptatea care, întâmplător sau nu, depășește marginile legii este cea care ar putea avea ca fundament, ca justificare nu neapărat constrângerea, fără de care norma juridică, ca și norma morală, de altfel, nu poate fi concepută… ci libertatea[1].

Jean-Jacques Rousseau afirma că: „a renunța la libertatea ta înseamnă a renunța la calitatea ta de om, la drepturile umane, ba chiar la îndatoririle tale”. Astfel, este justă susținerea conform căreia libertatea ca virtute proprie a firii create a omului este mai presus de legea juridică.

Întotdeauna ceea ce e foarte important pentru cel chemat să aplice legea este aceea de a conștientiza această realitate, și nu de a absolutiza actul de justiție, de a absolutiza legea și de a minimaliza sau chiar de a nega omul. De multe ori constatăm, cu părere de rău, că în manifestările concrete din actul de justiție se rămâne în generalitatea legii și se subordonează omul legii, magistratul (judecător, în principal) uitând că nu omul este făcut pentru lege, ci legea pentru om. Pe bună dreptate se afirma de către M. Andreescu[2]: „în cenușa precarităților esențiale, conflictuale, dureroase, impregnate cu multă suferință, dar și cu patimi și cu interese mai mult sau mai puțin obscure, ce ajung să se manifeste în fața justiției… uneori, se arată ca un diamant strălucitor valoarea naturii umane prin ceea ce îi este propriu ca fire: libertatea și iubirea”.

Drept urmare, se pune întrebarea: care este într-un final scopul actului de justiție? Dacă acest scop este legea, atunci pare că justiția este pragmatică, utilitaristă, iar judecătorul nu face decât să acționeze conform datoriei. Dacă scopul actului de justiție, cum ar fi normal, este omul, atunci justiția astfel înfăptuită este morală, naturală, iar judecătorul acționează în numele și în conformitate cu dreptatea, acesta nemaifiind limitat total la constrângerile legii. Practic, sunt convins că de aceea C. Noica făcea o afirmație esențială: „legea pozitivă poate contrazice dreptatea, dar dreptatea care prisosește legii nu poate contrazice legea”. Persistă o întrebare pe care o apreciez fundamentală: Justiția este ea oare înțelegătoare față de neputința omenească și precaritatea existențială pentru a încerca, măcar în acest fel, să realizeze mult doritul și uneori visatul echilibru… armonia socială? Este judecătorul un împărțitor al dreptății, chiar și atunci când transpune în practică nu numai norma juridică, ci și dreptatea? Este menirea lui, este vocația lui să distribuie dreptatea? Am spune că da, atâta timp cât dreptatea, ca valoare absolută, există în această lume, dar ea și transcende și, ca atare, nu se poate împărți, ci doar distribui.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Așa fiind, pentru că nu suntem cuantificabili aritmetic, mi se pare firesc să ieșim din litera legii și să încercăm măcar să îi întrepătrundem spiritul.

Or, spiritul legii este asigurat, garantat și precizat de principiile dreptului. Când legea este ca nisipurile mișcătoare, prin excepție justă, mergem la Drept, căutăm în istorie, ne așezăm voluntar în fața și împotriva erorii sau chiar a ororii de limbaj juridic. Căutăm în logică, în sensul și etimologia cuvântului folosit ca reglementare juridică.

Și pentru că în orice dezbatere, scrisă sau vorbită, în funcție de vremuri, ne întoarcem mereu la punctul de plecare și la definiție, la definitoriu și la categoria limbajului de care ținem, voi încerca să formulez, în timp, pe parcursul apariției revistei noastre, mai multe teme de interes major pentru drept. Nu pentru justiție, pentru că nu neapărat actul de justiție ne interesează azi; deși am scris despre aceasta, constat cu părere de rău că… această formă exteriorizată a actelor juridice a devenit preferatul mass-mediei și, ca atare, deseori a intrat în cvasi-derizoriu. Să nu uităm că actul de justiție se desăvârșește în sala de dezbatere publică, și anume între actorii principali care cuprind și părțile litigante.

„Zidul Culturii Juridice” se vrea un manifest cultural extins și privește numai limbajul și conceptul juridic, între tradiție și conformism european, între istoria care pornește de la Calimach și se perpetuează până la Noile Coduri după care funcționăm. Să vorbim deci despre Școala de Drept, despre tradiții și cutume, despre reverența în fața cuvântului, despre onoare, despre profesori și studenți, despre stagiatură și experiențe, despre dezamăgiri sau chiar despre parlamentarismul – atât de hulit în ultima vreme.

Din dialog agreabil și din dorința manifestă a reapariției revistei noastre, s-a născut bucuria acestei teme. Vorbeam deunăzi cu un prieten nejurist care susținea universalitatea unor teme majore ale existenței umane, fie că au fost consemnate de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga, rezervate în special preoților sau sacerdoților și care conțin litere de lege asemănătoare, deși aparțin unor culturi și limbi diferite, precum și unor forme de scris, cu însemne diferite. Cu asta nu ne vom dumiri vreodată. S-a încercat asumarea dreptului de către toate formele societare de conducere. Dreptul nu ne aparține, în modesta mea opinie. Legea poate fi temporară, politică, seculară, dar dreptul… nu.

Pe de altă parte, nici nu cred că ține de natura umană ­– diversă și frumoasă prin tocmai diferența ei de identitate – să acumuleze sau să accepte sistemul altui concept și a altei civilizații care se prezintă altfel decât propriul specific. Fiecare națiune sau comunitate are originea, legea și traducătorul dreptului său. Egali, egali, dar diferiți. Pe de altă parte, experiența personală în studiul dreptului familiei, spre exemplu, mi-a confirmat că diferența o dă doar limbajul, regula este aceeași. Peste tot în lume. Există o vorbă în dulcea noastră limbă română: „Lasă-l pe Om în banii și pre limba lui”.

Apoi, pentru că limbajul juridic se deschide spre elocință, spre vorbirea în for, spre afirmare personală, spre dignitas, există o neapărată și necesară pregătire anterioară, interioară, o bună cunoaștere a naturii umane, în genere. Sigur că dintre toate, dacă luăm, spre exemplu, oratoria, aceasta este cea care foarte bine verifică prin verb exactitatea cugetării filosofilor, limbajul după care „toată forța inteligenței rezidă în artificiul limbajului”. De data asta spun că un prim domeniu de manifestare a faptelor de creație juridică pentru un jurist cu activitate largă este retorica și, la puțini dintre noi, geniul verbal. Aceasta, oratoria retorică, la unii poate fi fascinantă, fermecătoare, chiar seducător tulburătoare și captivantă, având o uimitoare putere a demonstrației bazată, nu rareori, pe îmbinarea dintre sensibilitatea gândului și ideea transpusă într-un fapt sensibil.

Și pentru că veni vorba, ca să dau un alt exemplu, că act de cultură juridică nu poate fi decât forma exterioară a forței propulsive a gândirii mature, și nu a vorbelor potrivite în calitate de efecte. În mod practic, o corespondență deplină între gând și cuvinte. Și atunci bogăția de nuanțe și inflexiuni ale cuvântului rostit în măsură să transmită de multe ori intuitiv și să convingă în același timp asupra unei idei care, într-o formă elaborat scrisă, cum e aceasta, nu ar avea nimic din căldura unei argumentații specifice limbii române. Abia atunci aceasta devine creație juridică, mai ales dacă este elaborată – cu eleganță aprofundată și niciodată cu indiferență.

Cred cu sinceritate că ceea ce fac juriștii, de cele mai multe ori în fața instanței, destul de des și în scris, reprezintă incontestabil un fapt de cultură si intelectualism.

O pledoarie, un rechizitoriu sau motivarea unei hotărâri judecătorești se vor și chiar pot reprezenta cu adevărat o veritabilă operă de cultură juridică, unde se îmbină armonios interpretările conferite textului legal, ideile abstracte ale teoriei dreptului, interpretările normelor aplicabile. După, tot eșafodajul argumentativ se găsește astfel îmbogățit în drumul spre destinatarul său, respectiv la instanța care trebuia să decidă, dar și la om – ca beneficiar al actului de justiție.

***

Cu părere de rău constat că, actualmente, raportarea la cultural a devenit, din păcate, mai mult o retorică decât o reflectare a unor realități actuale, inclusiv în domeniul dreptului. Constat, de asemenea, uneori cu teamă, alteori cu serioase semne de întrebare, că structurile dinamice ale noii civilizații informatice din lumea dreptului nu pot fi contrapuse culturii în general, deși se încearcă acest lucru. Drept urmare, și raportul dintre spirit și materie pare că s-a schimbat sub acest nou imperiu zice-se civilizator. Și așa ne îndreptăm volens nolens spre un utilitarism specific pe ici pe colo noii civilizații, fără vreo raportare serioasă la valori existențiale perene.

Este la fel de adevărat că, dacă ne oprim numai la cultura comună, aceea privită ca o creație pur intelectuală, constatăm că noi, românii, am cam rămas, ne place sau nu, la marginea creației europene. Și rămânem aici? Ne împăcăm cu soarta? Suntem fataliști? Și tot despre cultură și drept… Am avut plăcerea, în ultimele luni, în condițiile austere impuse de regulile pandemiei, să particip, în diverse universități din țară, la un act, pe care eu l-aș include, fără ezitare, ca o componentă importantă, în „binomul” cultură-drept. Este vorba despre lansarea cărții colegului nostru, Florentin Țuca – „Adevărul în căutare de Minister”. Evenimentul lansării, ca și cartea în sine, a fost primit și privit și cu o oarecare circumspecție de o parte din „lumea bună”, cea intelectuală. A fost un efort cognitiv de anduranță și nu numai, dar a meritat. S-a discutat mult și temeinic fundamentat pe eseuri solide despre situația actuală a societății românești, despre Drept și… cu Drept. După acest periplu național, mi-au rămas câteva idei, cum ar fi: ordinea și stabilitatea socială presupun toleranță și respect reciproc între subiecții care participă la relațiile sociale. Firesc, exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale nu trebuie să contravină ordinii existente în viața socială: coexistența libertăților și protecția socială fiind două comandamente care ar trebui să stea la baza limitelor impuse uneori, prin directive politice exagerate, de dreptul pozitiv.

În relația dintre drepturi și libertăți, pe de o parte, și societate, pe de altă parte, constat că s-au conturat, mai ales după luna martie 2020, două atitudini extreme: sacrificarea drepturilor și libertăților în interesul așa-zisei „ordini sociale” și/sau preeminența drepturilor și libertăților, chiar dacă astfel sunt sacrificate interesele și ordinea socială. Doar că întotdeauna, personal, am considerat că limitele impuse drepturilor și libertăților fundamentale trebuie să fie adecvate unui scop legitim, iar aceste limite în niciun caz nu trebuie să lipsească de conținut esența drepturilor. Mai remarc faptul că principiul proporționalității, înțeles ca relație adecvată între măsurile prin care se limitează exercițiul drepturilor și libertăților omului, situația de fapt (de pandemie) și scopul legitim urmărit reprezintă după o analiză serioasă un criteriu pentru stabilirea acestor limite, evitarea excesului de putere și o garanție a drepturilor garantate constituțional[3].

Posibilitatea legală a restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți a fost reglementată în România, prin prevederile art. 53 din Constituție, care cuprinde dispoziții de principiu, constituie măsuri temporare care trebuie implementate cu respectarea unor condiții stricte. Întotdeauna o problemă discutată și deseori disputată a reprezentat-o identificarea criteriilor prin care se stabilesc limitele puterii discreționare a autorităților statului și diferențierea acesteia de excesul de putere, care ar trebui evitat sau, cel puțin, sancționat.

Îmi amintesc că, discutând la un moment dat despre toate acestea cu fostul meu coleg din Senat, profesorul Antonie Iorgovan, de fiecare dată acesta nu uita să sublinieze că limitele puterii discreționare sunt stabilite, în afară de regulile pozitive scrise și de principiile generale de drept, dintre care nu lipsea principiul proporționalității, în baza căruia se poate face delimitarea puterii discreționare de excesul de putere în activitatea autorităților statului. Cred că inexistența acestui principiu, așa cum este el consacrat în Constituția României actuală, ar fi o lipsă gravă, inclusiv din definirea noțiunii de stat de drept.

Mai cred, de asemenea, că proporționalitatea are și o dimensiune morală, prin ideile de echitate, armonie și justiție, pe care le implică, dar nu poate fi considerată, cum susțin unii, ca un principiu supranormativ. Drept urmare, ca principiu fundamental al dreptului, proporționalitatea trebuie înțeleasă și aplicată în limitele cadrului normativ coerent, așa cum de cele mai multe ori o face și instanța națională de contencios constituțional.

„Zidul Culturii Juridice” este o temă la care nu pot răspunde doar juriștii. Este o temă care privește școala noastră, limba noastră, înțelesul dat verbului legii, sensul acestuia din urmă. Și ce putem înțelege prin asta? Încotro ne ducem noi și care ne este moștenirea?

Și pentru că nu suntem strict pe/și în concluzivul limbaj juridic, vom începe „Zidul Culturii Juridice” așa cum putem și credem noi, dar cu speranța că vom fi în armonia limbii române și a prieteniei dintre oameni pricepuți a vorbi pe înțeles.


* Acest articol a fost publicat în revista Palatul de Justiție nr. 1/2021.

** Credința este doar știință.

[1] M. Andreescu – Principii și valori ale dreptului și culturii, Ed. Universul Juridic, București, 2017; Cultura Juridică, Ed. ProUniversitaria, București, 2018.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

Zidul… culturii juridice (I) sau „fides enim scientia justum” was last modified: decembrie 20th, 2021 by Ioan Chelaru

Vă recomandăm:

Despre autor:

Ioan Chelaru

Ioan Chelaru

Este profesor universitar doctor, avocat și președintele Uniunii Juriștilor din România.
A mai scris: