AVOCATURA, exerciții de memorie și bună citire

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Motto: „Adesea, în fața celor care vor să învețe stă autoritatea celor care predau; pentru a rezolva problema, ucenicii încetează să mai folosească propria lor judecată și acceptă ceea ce consideră că este verdictul maestrului. Unii discipoli, fiind întrebați cu privire la fundamentele oricărei afirmații pe care o aduceau într-o dispută, se zice că obișnuiau să răspundă: «Așa a zis Maestrul!», unde «Maestrul» este Pitagora. Așa de mare era forța unei opinii deja hotărâte, încât autoritatea ajungea să domine, nesusținută de rațiune” (Cicero)

Am scris și am rostit, nu de mult, o serie de conferințe sub titlul Seducția Robei. În acele materiale am pledat pentru profesiunea de vocație, avocatura, pentru școala temeinică de drept, pentru anvergura culturii juridice și a culturii umaniste atât de necesare în practicare acestei profesiuni, pentru cercetare și perpetua informare privind mersul și devenirea instituțiilor juridice, am pledat pentru calitatea omului care apără, pentru calitatea actului judecății și pentru prestigiul justiției care depinde în mod necesar de calitatea profesioniștilor legii, a tuturor, fie că este vorba de magistrați, avocați, notari, executori judecătorești, și chiar personalul auxiliar.

Au fost o serie de pledoarii pro domo rostite de un îndrăgostit de avocatură.

Mă număr printre norocoșii care întâi s-au înnamorat de această profesie, din pricina unor nevinovate lecturi de tinerețe și abia apoi a decis să o practice. Pot mărturisi acum că a fost o dragoste frumoasă și greu de dus, dar mă găsesc la un moment al vieții în care, privind în trecut, realizez că totul a fost așa cum trebuia să fie. În nicio profesie, oricât de nobilă și elitistă ar fi ea, unde se lucrează cu omul sau pentru om, nu vom găsi un câmp cu trandafiri, mai curând spinii ciulinilor ne vor sfâșia sufletele, ne vor chinui mințile.

Am avut momente în care am dorit din inimă să dezertez și să fac ceva cu brațele, să fug aiurea, să scap de rușinea de a fi pierdut vreun proces, de jena de a fi prins nepregătit într-un ungher al tertipului abil strecurat de un coleg – adversar, m-am simțit copleșit de amploarea unor cauze, de anvergura publică a unor procese, de răspunderea mare care mă depășea, de singurătatea și liniștea aceea odioasă, care se așterne în sala de judecată înainte de a-ți începe pledoaria și tu te simți sugrumat de emoție și presiune. Toate aceste mici și umane lașități m-au încercat.

Acum îmi permit să zâmbesc numai la gândul începutului greu când îmi tremura în mână foaia de hârtie pe care aveam scrise notele de probatorii într-o cauză, și mă felicit că am rămas fidel profesiunii mele despre care se spune că este, și este, o profesie liberă, dar și cea mai frumoasă și mai dificilă dintre toate cele din lumea dreptului.

Am observat că sunt utilizate ambele formulări, respectiv profesie liberă, dar și profesie liberală. Diferențele de sens țin mai degrabă de o hermeneutică străină științei noastre și sunt de părere că ambele sintagme sunt potrivite și ne caracterizează în ceea ce avem esențial. Salut preocuparea prestigiosului Grup editorial Universul Juridic pentru lumea noastră,  atât de singulară și privilegiată, da, spun privilegiată fără riscul de a exagera. Aud adesea, chiar printre magistrați exprimarea, total neacademică și total greșită, că avocații sunt un corp apendice al justiției, sau, dacă se preferă, al sistemului judiciar.

De departe, acest calificativ este malițios și nedrept, vine din orgoliul supralicitat al auto-importanței pe care și-l arogă câteodată doar unii magistrați, mai cu seamă cei care aparțin Ministerului Public.

În completele de civil, judecătorii știu că suntem vitali în traducerea instituțională a realității și ne apreciază cum se cuvine, dar, iată, în materie penală, procurorii se erijează, adeseori, în zei ai cauzelor și uită, pentru moment că ei înșiși sunt, de facto, avocați ai statului cărora li s-a conferit, prin mandat profesional, o autoritate asupra calificării probatoriului și a interpretării lui. Celebra sintagmă a jurisconsulților romani – da mihi facta, dabo tibi jus (spune-mi faptul și îți dau regula de drept) – reprezintă pentru noi, avocații, esența funcției sociale pe care o avem de îndeplinit.

Intenționez un mic exercițiu de logică istorică pentru a demonstra că nu putem fi apendice al justiției, că în sine această teză este eronată și vine, așa cum spuneam, dintr-o supralicitare a puterilor proprii din partea celorlați actori ai piesei care se desfășoară într-un proces, civil sau penal. În actul judiciar al dreptății putem fi de acord, cred, că avem roluri bine definite și precise, iar regulile jocului respectă întru totul regulile războiului clasic, antic: stăm, față în față și cu armele ascunse ori la vedere, acuzarea și apărarea. Zeul cauzei, judecătorul, decide învingătorul.

Poate par prins de imaginarul naiv al unei copilării întârziate, dar, afirm cu mâna pe inimă, că de cele mai multe ori, lupta care se dă pentru om în sala de ședință este sacră în sine.

În sala de judecată, dacă acceptăm artificiul acesta hermeneutic, se joacă teatrul dreptății, iar în scenă intră la modul real oameni cu viața lor cu tot și noi, ceilalți, cu importanța funcțiilor noastre. Acuzarea nu poate privi către apărare de sus fără riscul de a i se vedea toată munca întoarsă pe dos de o excepție abil invocată sau de interpretarea în altă cheie a materialului probator. Un procuror profesionist întocmește rechizitoriul gândindu-se că, undeva, există un avocat care poate demola arhitectura eventual fragilă a argumentelor acuzării. Altfel, ar putea păți ca regele Darius al perșilor care privea de departe cum un tânăr temerar și inspirat de zei, Alexandru, i-a decimat și izgonit armata, acel monstru îmbrăcat în zale oțelite care străluceau în soarele deșertic.

Acestea fiind spuse, e bine de știut că cine pășește în luptă având conștiința superiorității de rang și poziție, se expune eșecului. Sunt multiple lecțiile istoriei și ale vieții, în genere, ale filosofiei și ale războiului, sunt numeroase înfrângerile care urmează orgoliului și infatuării.

Nu, avocații nu pot fi apendice, deci dispensabili, chiar dacă par sau chiar sunt singuri și poziția lor pare inegală. Iar dacă în spatele unui avocat se află o bibliotecă citită și o experiență bună, e grea confruntarea cu acesta. Acestea au fost spuse relativ la magistrații procurori. O altă dificultate, aproape insurmontabilă, este aceea în care avem a ne lupta cu judecătorii înșiși. Sau se luptă ei cu noi, habar nu am de unde a răsărit pentru noua generație de magistrați această atitudine despre care aflu mereu de la colegii noștri mai tinerii avocați.

Este o atitudine de premeditată discreditare, de parcă avocatul, anume acela care formulează cauza și o susține, prin înaintarea dosarului la judecător, și-ar fi încheiat deja menirea și a devenit inutil, un fel de încurcă-lume și o pacoste pentru marele act de împărțire a dreptății. Mă refer, fără să absolutizez, desigur, la o anumită categorie nouă a judecătorilor tineri care au venit din Institutul Național al Magistraturii cu o supărare cronică pe lume și pe metehnele consacrate ale sălilor de judecată. Nu mă refer la impolitețuri, acestea nu se petrec, comportamentul nu este obraznic sau nedemn, dar este rece, fals, impropriu, steril, mecanic.

Aș dori să spun, bazându-mă pe o experiență pe care mi-o dau, din păcate, inclusiv cei aproape 45 de ani de avocatură, că această înțepeneală a posturii în cazul judecătorilor vine dintr-o cultură subțire,  vine din frica de a nu fi prins descoperit, surprins de abilitatea jocului de sală, de impreviziunea minunată a tertipurilor și sofismelor profesiei noastre care, toate, par păienjeniș. Răceala și surâsul iezuit afișat deseori ascund un vid.

Multiple sunt cauzele acestor fenomene nefirești din sala de judecată și unele pot fi îndreptate, ca necesitatea de a nu intra singur să conduci o ședință de judecată dacă ești crud absolvent. Unele reforme de sistem au fost profund superficiale, negândite în consecințele lor, ca și pensionările acestea premature. Pleacă magistratul la odihnă când abia este copt să judece cauzele cu mintea și ochiul plin al experienței, când abia a ieșit din staza de cocon umplut de litera rece a legii spre judecată așezată a conștienței și lucidității.

Așa cum ați văzut am ales pentru această conferință un motto, un paragraf al lui Cicero, care își are substanța tocmai în această nevoie a tuturor de a se forma în preajma unor modele.

Am în vedere modelul uman, nu abstracțiunile de pagină virtuală, nu aforismele stupide ale teoriilor de dezvoltare personală, ele însele impersonale și universal-false. Orice tânăr are nevoie de munca obligațională de jos, sub îndrumare, de vigilența severă ori blândă a unui magistru. Toate profesiile juridice și judiciare sunt complexe, sunt grele, dificil de asumat de unul singur.

Mă tem că avem judecători care se pensionează și nu au înțeles din profesiunea lor echilibrul balanței din mâna zeiței Thetis, care nu este altceva decât acordul celor două tare, adică Rațiunea divină și Iubirea divină pentru Om, nu au trecut de pojghița aparentă a dreptului. Și atunci, să nu ne mire, că totul merge în virtutea unei inerții sistemice care se învârte, se tot învârte…

Știu că sunt pasibil de a fi judecat drept conservator, dar nu pot concepe altfel un bun profesionist al dreptului, indiferent de rolul pe care îl deține în teatrul dreptății, decât ca o persoană care are capacitatea de a fi în același timp un interpret, un critic, dar și un istoric al normei juridice care se aplică în fața lui. Cine stăpânește știința dreptului deține mai mult decât dreptul material, dinamic, deține metoda de a vedea cum s-a ajuns aici și unde, către ce înfățișare se duce realitatea.

Sistemul critic propriu aste ancorat în gândirea universală și în analiza profundă a cauzalității unor fenomene judiciare. Aceste abilități care vin din cultură sunt necesare și în judecata simplă, sau aparent simplistă, a unei contestații la executare sau unor plângeri contravenționale.

Doar cultura amplă creează disponibilitatea critică pentru lucrul de judecat, astfel încât judecătorul să iasă din anchiloza algoritmului prestabilit, să iasă din rețetă, să se elibereze și să caute. Nu este dreptate aceea care are pașii numărați și nici judecătorul nu este liber dacă nu are mintea deschisă de cultură, dacă nu are un fond aperceptiv bine asimilat a priori numirii sale.

O bună cultură îi este necesară ca aerul și avocatului dar și acuzatorului. Doar astfel, acești oameni pot vorbi pe aceeași limbă și a se face înțeleși unii cu alții. A crescut dogmatic în mintea mea ideea că aceste conferințe, întruniri și publicații la care suntem angajați cei mai mulți dintre cei prezenți astăzi aici, au rolul să suplinească ceea ce nu face școala. Nu e neapărat așa. Nici pe vremea mea, Universitatea nu scotea pe porțile ei oameni culți, dar ieșeam bine pregătiți teoretic și deschiși să reîncepem a învăța.

Cultura a fost darul modelelor umane pe care le-am avut și apoi ni l-am adunat singuri, noi înșine cu bibliotecile și cărțile noastre. Nu aș dori să se înțeleagă de aici că sunt rezervat față de generațiile tinere. Nicidecum. Le cunosc potențialul, deplâng dezarticularea Școlii de Drept Românești, deplâng dispariția modelului uman de forță. Dacă am un motiv să iert superficialitatea care caracterizează astăzi fenomenul judiciar, și nu numai, iată-l: copiii noștri trăiesc prea repede. În graba aceasta generală, etapele se ard la foc tare și rapid, detaliul este asimilat așa cum vine, nemistuit. Or, frumusețea vieții ca și frumusețea unui tablou, a unei simfonii este savurată prin surpriza detaliilor, bucuria vreunui semiton subtil aranjat.

Nu știu, deci, cui îi este imputabil mersul nefiresc al lucrurilor, fie ca este vorba de școală, de justiție, de societate în general, dar este limpede că ni s-a furat bucuria oricărui pelerinaj. Drumul pelerinului avea lungime, istorie.

Ca să pornești de pe valea Moldovei până la Ierusalim, de exemplu, sau, ca să fim politic corecți, să ajungă un musulman la Mecca pornind de prin stepele Orientului, era calea de mers, lungă, neștiută și plină de istorii cu tâlc.

Azi, dacă te încearcă o neliniște metafizică, pleci vineri spre Templu și luni ești la barou, iar drumul ca atare…ca și cum nu s-ar fi petrecut. Or, frumusețea călătoriei, care este una inițiatică, este ratată în vremurile de astăzi. Drumul cunoașterii reprezintă cea mai frumoasă experiență a unui bun profesionist, nu atât prin bogăția și ineditul informației, cât prin capacitatea formativă a culturii de a modela frumos omul pe interior. Cultura, alături de autoritatea modelului uman creează identitatea rară și formează caracterele.

Avocatura, care are independența ei față de sistemul judiciar presant ca un angrenaj, dă posibilitate celui care a optat să profeseze liber, să creeze pentru sine, dar în folosul tuturor, o breșă în acest iureș. Pentru că avocatul este stăpânul relativ al timpului său, în sensul că își poate face program după nevoia clientului său, să lucreze noaptea ori dimineața devreme. Nu are alt stăpân decât conștiința proprie, el poate să militeze și să activeze politic, să se construiască drept lider de opinie. El poate să își edifice mantaua de apărare în fața atitudinii uneori abrupte a judecătorului, și aceasta este notorietatea și prestigiul său.

Spuneam anterior că suntem o profesiune privilegiată. Iată, am și dovedit. Între libertățile contemporane enumerate ca fiind fundamentale nu figurează și libertatea asupra  timpului propriu.

Asta ar însemna sfârșitul societății așa cum o cunoaștem noi și falimentul ideii de capital.  Dar avocații au privilegiul acestei libertăți și  dintre ei, doar marii avocați, căci există obligația conexă: libertatea asupra timpului propriu presupune povara anterioară a devoțiunii față de profesie și față de știința dreptului. Această libertate se cucerește așadar, prin efortul unei continue formări și deveniri.

Mă apropii de finalul acestei aserțiuni plină de truisme care, de la înălțimea vârstei, se văd altfel în ansamblul lor și afirm că avocatura și celelalte profesii liberale, libere, au rolul lor important în sistema vieții publice, chiar dacă nu sunt centrale ca importanță și nici la fel de vizibile. De exemplu, avocații sunt ca lupii în lanțul trofic. Scoși din schema lor de funcționalitate, sistemul însuși devine absurd și lipsit de scop, impropriu justiției, aberant.

Am apucat o bună bucată din viață să profesez în socialism.

Toată acea gândire politică centrată pe excluderea muncii private și libertății profesionale, nu a avut de ales și eram considerați și definiți, cu toate acestea, ca o categorie foarte importantă în viața judiciară. Eram cumva agățați de sistem printr-o vagă atârnare față de Ministerul Justiției, iar în privința încasărilor ni se stabilise pragul de sus al veniturilor, prag care era, s-o spunem, foarte înalt față de media salarială a timpurilor.  În rest, toate libertățile noastre și toate posibilitățile profesionale ne erau conservate și egale cu cele democratice. După 1989, Constituția democratică îi definește în expresie pe avocați drept „parteneri ai justiției”. Asta și suntem.

Doamnelor și domnilor, de multe ori am afirmat că justiția nu are a face cu adevărul și dreptatea, că mereu scapă ceva judecăților noastre, acel ireductibil uman care nu poate fi prins în vreun rechizitoriu sau considerent. Dar, este necesară strădania noastră de a da actelor de justiție valoare morală, chiar estetică. Faptele omului par de multe ori un fel halucinații ale hazardului și nouă, acestor actori din „teatrul dreptății” ne revine datoria de a compune armonic ceva care să semene adevărului.

Și această muncă a noastră este o operă pe care, dacă avem mijloace intelectuale serbede și sărace, o vom rata și nu vom reuși nici măcar să gângăvim vreo sosie a adevărului. Dar, ne vom ascunde mediocritatea cu proceduri cum ne vom acoperi cândva cu pământ…

Am început acest text declamând dragostea față de profesia de avocat și închei prin a adula ideea de model uman al actorului justiției, indiferent de rol. Să ne gândim la sala de judecată ca la un spațiu cultural și să vedem în fiecare pricină o demonstrație de știință și rafinament juridic. Gândiți-vă la cum ar fi viața noastră, dacă ar fi să fie… și dacă am putea scăpa de mediocritatea aceasta dirimantă și mereu prezentă.

Vă mulțumesc.