Discursul domnului Ioan Chelaru cu ocazia Conferinței naționale a Profesiilor Liberale

Excelențele voastre! Sărut mâna, Doamnelor! Bună ziua, Domnilor!

Prezența în această Aulă, în care aș putea să spun că m-am format, în care am crescut cu momentele acelea în care studiile se făceau într-un anume regim, cu o anumită rigoare, în care foarte rar se întâmpla ca un student să ajungă în Aulă și să și vorbească de la microfonul Aulei. Priveam Aula la vremea studenției mele ca pe ceva sfânt, ca pe o chestiune în care numai monștrii sacri, adică marii profesori, puteau ajunge. Sigur că, astăzi sunt aici și doresc să exprim gândurile în primul rând ca invitat al Președintelui Uniunii Juriștilor. Așa cum bine știți, e o tradiție a noastră, de foarte mulți ani, sub cupola tuturor profesiilor juridice, indiferent cum le numim, să onorăm cele mai bune lucrări, cei mai buni reprezentanți, toate profesiile de această natură liberă sau liberală.

De aceea, salut din partea Uniunii Juriștilor organizarea la Iași a acestui eveniment. Sigur, spunea foarte bine, Domnul Cîrstea, e o zi specială pentru mine, e o zi specială și am aruncat o privire în sală și cred, aproape sigur că sunt cel mai în vârstă dintre dumneavoastră. Mulți ani, nu dau cifra, o să vedeți dumneavoastră în cărțile care vor fi lansate la orele 18:30. În sfârșit, pentru că, într-un fel sunt la finalul unei cariere, aproape de finalul unei profesii pe care am iubit-o toată viața, pe care am slujit-o toată viața, am adunat câteva gânduri sub forma unui semi-eseu, să nu-l numesc chiar eseu, și pe care aș vrea să le citesc astăzi. Se referă, în primul rând, la profesia de avocat, dar se referă și la celelalte profesii ale noastre indiferent că-i magistrat, că-i notar, că-i executorul judecătoresc, că-i practician în insolvență, sau experți ș.a.m.d. Sper să primesc înțelegerea din partea tuturor profesiilor și cred că pot să-mi permit de la înălțimea vârstei pe care o am, să spun lucrurilor pe nume, ceea ce am făcut întotdeauna, indiferent că uneori consecințele nu au fost cele mai plăcute.

Materialul l-am intitulat Avocatura, Exerciții de Memorie și Bună Citire și voi începe cu un motto. „Adesea în fața celor care vor să învețe stă autoritatea celor care predau pentru a rezolva problema. Ucenicii încetează să mai folosească propria lor judecată și acceptă, ceea ce consideră că este verdictul maestrului. Unii discipoli fiind întrebați cu privire la fundamentele oricărei afirmații pe care o aduceau într-o dispută, se zice că obișnuiau să răspundă, Așa a zis maestrul! unde maestrul este Pitagora. Așa de mare era forța unei opinii deja hotărâte, încât autoritatea ajungea să domine nesusținut de rațiune”. L-am citat pe Cicero, să știți.

Și acum să încep gândurile mele pentru dumneavoastră. Am scris și am rostit nu demult, o serie de conferințe sub titlul Seducția Robei. În acele materiale, am pledat pentru profesia de vocație, avocatura, pentru școala temeinică de drept, pentru anvergura culturii juridice și a culturii umaniste, atât de necesare în practicarea acestei profesiuni, pentru cercetare și perpetuă informare privind mersul și devenirea instituțiilor juridice. Am pledat pentru calitatea omului care apără, pentru calitatea actului judecății și pentru prestigiul justiției, care depinde în mod necesar de calitatea profesioniștilor legii, a tuturor, fie că e vorba de magistrați, avocați, notari, executori, judecătorești și chiar personal auxiliar.

Au fost o serie de pledoarii prodomo rostite de un îndrăgostit de avocatură. Mă număr printre norocoșii care întâi s-au înamorat de această profesie din pricina unor nevinovate lecturi de tinerețe, și abia apoi a decis să o practice. Pot mărturisi acum că a fost o dragoste frumoasă și greu de dus, dar mă găsesc la un moment al vieții în care privind în trecut, realizez că totul a fost așa cum trebuia să fie. În nici o profesie, oricât de nobilă și elitistă ar fi ea, unde se lucrează cu omul și pentru om, nu vom găsi un câmp cu trandafiri, mai curând spinii ciulinilor ne vor sfâșia sufletele, ne vor chinui mințile.

Am avut momente în care am dorit din inimă să dezertez și să fac ceva cu brațele, să fug aiurea, să scap de rușinea de a fi pierdut vreun proces, de jena de a fi prins nepregătit într-un ungher al tertipului abil strecurat de un coleg adversar. M-am simțit copleșit de amploarea unor cauze, de anvergura publică a unor procese, de răspunderea mare, care mă depășea, de singurătatea și liniștea aceea odioasă care se așterne în sala de judecată înainte de ați începe pledoaria și tu te simți sugrumat de emoție și presiune. Toate aceste mici și umane lașități m-au încercat. Acum îmi permit să zâmbesc numai la gândul începutului greu, când îmi tremura în mână foaia de hârtie pe care aveam scrise notele de probatorii într-o cauză, și mă felicit că am rămas fidel profesiunii mele despre care se spune că este și este o profesie liberă. Dar și cea mai frumoasă și mai dificilă dintre toate cele din lumea dreptului.

Am observat că sunt utilizate ambele formulări, respectiv profesie liberă, dar și profesie liberală. Diferențele de sens țin mai degrabă de o hermeneutică străină științei noastre și sunt de părere că ambele sintagme sunt potrivite și ne caracterizează în ceea ce avem esențial. Salut preocuparea prestigiosului Grup Editorial Universul Juridic pentru lumea noastră atât de singulară și privilegiată, da spun privilegiată fără riscul de a exagera. Aud adesea chiar printre magistrați exprimarea total neacademică și total greșită că avocații sunt un corp apendice al justiției sau dacă se preferă al sistemului judiciar. De departe acest calificativ este malițios și nedrept. Vine din. orgoliul suprasolicitat al auto-importanței pe care și-l arogă câteodată, doar unii magistrați, mai cu seamă cei care aparțin Ministerului Public.

În completele de civil judecătorii știu că suntem vitali în traducerea instituțională a realității și ne apreciază cum se cuvine, dar iată în materie penală, procurorii se erijează adeseori în zei ai cauzelor și uită, pentru moment că ei înșiși sunt de facto avocați ai statului, cărora li s-a conferit prin mandat profesional o autoritate asupra calificării probatoriului și a interpretării lui. Celebra sintagma jurisconsulților romani, dar mihi facta dabo tibi us, spunem faptul și îți dau regula de drept, reprezintă pentru noi avocații, esența funcției sociale pe care o avem de îndeplinit.

Intenționez un mic exercițiu de logică istorică pentru a demonstra că nu putem fi apendice al justiției, că în sine această teză este eronată și vine, așa cum spuneam, dintr-o supralicitare a puterilor proprii din partea celorlalți actori ai piesei care se desfășoară într-un proces civil sau penal. În actul judiciar al dreptății putem fi de acord cred, că avem roluri bine definite și precise, iar regulile jocului respectă întru totul regulile războiului clasic antic, stăm față în față și cu armele ascunse sau la vedere, acuzarea și apărarea. Zeul cauzei, judecătorul decide învingătorul. Poate par prins de imaginarul naiv al unei copilării întârziate, dar afirm cu mâna pe inimă că de cele mai multe ori, lupta care se dă pentru om în sala de ședință este sacră în sine. În sala de judecată, dacă acceptăm artificial această hermeneutică se joacă teatrul dreptății, iar în scenă intră la modul real oamenii cu viața lor cu tot și noi, ceilalți cu importanța funcțiilor noastre. Acuzarea nu poate privi către apărare de sus, fără riscul de a i se vedea toată munca întoarsă pe dos de o excepție abil invocată sau de interpretarea în altă cheie a materialului probator.

Un procuror profesionist întocmește rechizitoriul, gândindu-se că undeva există un avocat care poate demola arhitectura eventual fragilă a argumentelor acuzării. Altfel, ar putea păți ca regele Darius al perșilor, care privea de departe cum un tânăr temerar și inspirat de zei, Alexandru, de ce mi-ați izgonit armata? Acel monstru îmbrăcat în zale oțelite care strălucea în soarele deșertic. Acestea fiind spuse, e bine de știut că cine pășește în luptă, având conștiința superiorității de rang și de poziție, se expune eșecului. Sunt multiple lecțiile istoriei și ale vieții, în genere ale filosofiei și ale războiului, sunt numeroase înfrângerile care urmează orgoliului și infatuării. Nu, avocații nu pot fi apendice, deci dispensabili, chiar dacă par sau chiar sunt singurii și poziția lor pare inegală. Iar dacă în spatele unui avocat se află o bibliotecă citită și o experiență bună, e grea confruntarea cu acesta. Acestea au fost spuse relativ la magistrații, procurori.

O altă dificultate aproape insurmontabilă este aceea în care avem a ne lupta cu judecătorii înșiși. Sau se luptă ei cu noi, habar n-am de unde a răsărit pentru noua generație de magistrați această atitudine despre care aflu mereu de la colegii noștri mai tineri avocați. Este o atitudine de premeditate, discreditare, de parcă avocatul, anume acela care formulează cauza și o susține prin înaintarea dosarului la judecător, și-ar fi încheiat deja menirea și a devenit inutil, un fel de încurcă-lume și o pacoste pentru marele act de împărțire a dreptății. Mă refer fără să absolutizez, desigur, la o anumită categorie nouă a judecătorilor tineri care au venit din Institutul Național al Magistraturii cu o supărare cronică pe lume și pe metehnele consacrate ale sălilor de judecată. Nu mă refer la impolitețuri, acestea nu se petrec. Comportamentul nu este obraznic sau nedemn, dar este rece, fals, impropriu, steril, mecanic.

Aș dori să spun, bazându-mă pe experiența pe care mi-o dau, din păcate, inclusiv cei 45 de ani de avocatură, că această înțepeneală a posturii în cazul judecătorilor, vine dintr-o cultură subțire, vine din frica de a nu fi prins descoperit, surprins de abilitatea jocului de sală, de impreviziunea minunată a tertipurilor și a sofismelor profesiei noastre, care toate par păienjeniș. Răceala și surâsul iezuit afișat deseori ascund un vid. Multiple sunt cauzele acestor fenomene nefirești din sala de judecată și unele pot fi interpretate ca necesitate de a nu intra singur să conduci o ședință de judecată dacă ești crud absolvent. Unele reforme din sistem au fost profund superficiale, negândite în consecințele lor, ca și pensionările  acestea premature, pleacă magistratul la odihnă abia când este copt să judece cauzele cu mintea și ochiul plin al experienței, când abia a ieșit din staza de cocon umplut de litera rece a legii, de judecată așezată a conștienței și lucidității.

Așa cum ați văzut am ales pentru această conferință, un motto, un paragraf din Cicero, care își are substanța tocmai în această nevoie a tuturor de a forma, de a se forma în preajma unor modele. Am în vedere modelul uman, nu abstracțiunile de pagină virtuală, nu aforismele stupide ale teoriilor de dezvoltare personală, ele însele impersonale și universal false. Orice tânăr are nevoie de munca obligațională de jos, sub îndrumare, de vigilența severă ori blândă a unui magistru. Toate profesiile juridice și judiciare sunt complexe, sunt grele, dificil de asumat de unul singur. Mă tem că avem judecători care se pensionează și nu au înțeles din profesia lor echilibrul balanței din mâna zeiței Themis, care nu este altceva decât acordul celor două tare, adică rațiunea divină și iubirea divină pentru om. Nu au trecut aceștia de pojghița aparentă a dreptului. Și atunci, să nu ne mire că totul merge în virtutea unei inerții sistemice care se învârte, se tot învârte.

Știu că sunt pasibil de a fi judecat drept conservator, dar nu pot concepe altfel un bun profesionist al dreptului, indiferent de rolul pe care îl deține în teatrul dreptății, decât ca o persoană care are capacitatea de a fi în același timp un interpret, un critic, dar și un istoric al normei juridice care se aplică în fața lui. Cine stăpânește știința dreptului deține mai mult decât dreptul material dinamic, deține metoda de a vedea cum s-a ajuns aici și unde, către ce înfățișare se duce realitatea. Sistemul critic propriu este ancorată în gândirea universală, și în analiza profundă a cauzalității unor fenomene judiciare. Aceste abilități care vin din cultura necesară și în judecata simplă sau aparent simplistă a unei contestații la executare sau a unei plângeri contravenționale. Doar cultura amplă creează disponibilitatea critică pentru lucruri de judecat, astfel încât judecătorul să iasă din anchiloza algoritmului prestabilit, să iasă din rețetă, să se elibereze și să caute. Nu este dreptatea aceea care are pașii mărunți și nici judecătorul nu este liber, dacă nu are mintea deschisă de cultură, dacă nu are un fond apreciativ bine asimilat apriori numirii sale. O bună cultură este necesară ca aerul și avocatului, dar și acuzatorului. Doar astfel, acești oameni pot vorbi pe aceeași limbă și a se face înțeleși unii cu alții.

A crescut dogmatic în mintea mea ideea că aceste conferințe întruniri și publicații la care suntem angajați cei mai mulți dintre cei prezenți astăzi aici, au rolul să suplinească ceea ce nu face școala. Nu e neapărat așa. Nici pe vremea mea universitatea nu scotea pe porțile ei oameni culți, dar ieșeam bine pregătiți teoretic și deschiși să reîncepem a învăța. Cultura a fost darul modelelor umane pe care le-am avut și apoi ni le-am adunat singuri, noi înșine, cu bibliotecile și cărțile noastre. Nu aș dori să se înțeleagă de aici că sunt rezervat față de generațiile tinere, nicidecum. Le cunosc potențialul, deplâng dezarticularea școlii de drept românești, deplâng dispariția modelului uman de forță. Dacă am un motiv să iert superficialitatea care caracterizează astăzi fenomenul judiciar și nu numai, iată copiii noștri trăiesc prea repede. În grabă aceasta generală, etapele se ard la foc tare și rapid, detaliul este asimilat, așa cum vine, nemistuit. Ori frumusețea vieții, ca și frumusețea unui tablou, a unei simfonii este savurată prin surpriza detaliilor. Bucuria vreunui semiton abil subtil aranjat. Nu știu. Deci, cui îi este imputabil mersul nefiresc al lucrurilor, fie că este vorba de școală, de justiție, de societate, în general, dar este limpede că ni s-a furat bucuria oricărui pelerinaj. Drumul pelerinului avea lungime, istorie. Ca să pornești de pe Valea Moldovei până la Ierusalim, de exemplu, sau să fim politic corect, să ajungă un musulman la Mecca pornit de prin Stepele Orientului era cale de mers lungă, neștiută și plină de istorii cu tâlc. Azi, dacă te încearcă o neliniște metafizică pleci vineri spre templu și luni ești la Barou, iar drumul ca atare, ca și cum nici nu s-ar fi petrecut, ori frumusețea călătoriei, care este una inițiatică este ratată în vremurile de azi. Drumul cunoașterii reprezintă cea mai frumoasă experiență a unui bun profesionist, nu atât prin bogăția și ineditul informației, cât prin capacitatea formativă a culturii de a modela frumos omul pe interior.

Cultura alături de autoritatea modelului uman creează identitatea rară și formează caracterele. Avocatura care are independența ei față de sistemul judiciar, presat ca un angrenaj dă posibilitatea celui care a optat să profeseze liber să creeze pentru sine, dar în folosul tuturor o breșă în acest iureș, pentru că avocatul este stăpânul relativ al timpului său, în sensul că își poate face programul după nevoia clientului său, să lucreze noaptea ori dimineața devreme, nu are alt stăpân decât conștiința proprie. El poate să militeze și să activeze politic, să se construiască drept lideri de opinii. El poate să-și edifice mantaua de apărare în fața atitudinii, uneori abrupte a judecătorului și aceasta este notorietatea și prestigiul său.

Spuneam anterior că suntem o profesie privilegiată, iată! am și dovedit într-un fel! Între libertățile contemporane, enumerate ca fiind fundamentale, nu figurează și libertatea asupra timpului propriu. Asta ar însemna sfârșitul societății, așa cum o cunoaștem noi și falimentului idei de capital, dar avocații au privilegiul acestei libertăți și dintre ei doar marii avocați, căci există și cu obligația conexă, libertatea asupra timpului propriu presupune povara anterioară a devoțiunii față de profesie și față de știința dreptului. Această libertate se cucerește, așadar, prin efortul unei continue formări și devenirii.

Mă apropii de finalul acestei aserțiuni pline de truisme care de la înălțimea vârstei se văd altfel în ansamblul lor și afirm că avocatura, dar și celelalte profesii liberale, libere au rolul au rolul lor important în sistem a vieții publice, chiar dacă nu sunt centrale ca importanță și nici la fel de vizibile. De exemplu, avocații sunt ca lupii în lanțul trofic scoși din schema lor de funcționalitate. Sistemul însuși devine absurd și lipsit de scop, impropriu justiției, aberant. Am apucat o bună bucată de vreme sau bună bucată din viață, să profesez în socialism. Toată această gândire politică centrată pe excluderea muncii private și libertății profesionale, nu au avut de ales avocați și eram considerați și definiți, cu toate acestea, ca o categorie foarte importantă, în viața judiciară. Eram cumva agățați de sistem printr-o vagă atârnare față de Ministerul Justiției, iar în privința încasărilor ni se stabilise pragul de sus al veniturilor, prag care era să o spunem, foarte înalt față de media salarială a timpurilor, în rest, toate libertățile noastre și toate posibilitățile profesionale erau conservate și egale cu cele democratice. După 1989, Constituția democratică îi definește pe avocați cu expresia drept parteneri ai justiției. Asta și suntem.

Doamnelor și domnilor, de multe ori am afirmat că justiția nu are a face cu adevărul și dreptatea, că mereu scapă ceva judecăților noastre, acel ireductibil uman, care nu poate fi prins în vreun rechizitoriu sau considerente. Dar este necesară strădania noastră de a da actelor de justiție, valoare morală, chiar estetică, faptele omului par de multe ori un fel de halucinație ale hazardului și nouă a acestor actori din teatrul dreptății ne revine datoria de a compune armonic ceva care măcar să semene cu adevărul. Și această muncă a noastră este o operă pe care, dacă avem mijloace intelectuale serbede și sărace o vom rata și nu vom reuși nici măcar să gângăvim vreo sosie a adevărului. Dar ne vom ascunde mediocritatea cu proceduri care ne vor acoperi cândva cu Pământ.

Am început acest text declamând dragostea față de profesia de avocat și închei prin a adula ideea de model uman al actorului justiției, indiferent de rol. Să ne gândim la sala de judecată ca la un spațiu cultural și să vedem în fiecare pricină o demonstrație de știință și rafinament juridic. Gândiți-vă la cum ar fi viața noastră, dacă ar fi să fie, și dacă am putea scăpa de mediocritatea aceasta dirimantă și mereu prezentă. Vă mulțumesc!

Fragment din alocuțiunea domnului Ioan Chelaru cu ocazia Conferinței naționale a Profesiilor Liberale.