293 views
Doamnelor şi domnilor,
Nu poate să nu-mi fie dor de o scurtă demonstraţie de istorie a dreptului: când Biserica s-a extins în toată Europa şi, drept urmare, încheierea şi oficierea căsătoriilor, care aparţinuse vechilor sacerdoţi, a trecut la Biserici, preoţii şi episcopii au păstrat integral concepţia logică a dreptului roman, doar că au trebuit să împace această logică şi cu miracolul Învierii.
Cu logica de fond aristotelic a lui Toma de Aquino, în secolul al XIII-lea, gândirea canonică asupra căsătoriei se desăvârşeşte, şi aşa va rămâne până la incidentul conflictual ivit între papalitate şi Henric al VIII-lea al Angliei, la finele aceluiaşi veac.
După alte secole abia, iese căsătoria de sub tutela Bisericii, iar teoreticienii laici au întemeiat această importantă instituţie juridică nu pe dreptul divin, ci pe dreptul natural. Dar chiar şi noua construcţie juridică menţine integrală logica căsătoriei în toate principiile ei: efectul nu o ia înaintea cauzei, tertium non datur, reductio ad absurdum.
Cred că trăim astăzi un fenomen uluitor: se naşte o nouă lume sau din cea veche creşte ceva rezidual care pare că dorește să pună la îndoială temeiul vieţilor noastre, temeliile aproape ancestrale ale unei instituții considerate de unii indispensabilă și adaptabilă, iar de alții anacronică.
Mi se pare şi sunt chiar îngrijorat de faptul că lumea modernă transformă analiza juridică strictă în una de limbaj postmodern, versatil, care atacă, culmea, sistemul ştiinţific al dreptului.
Mă întreb: oare știinţa aceasta fascinantă şi unică a dreptului unde se duce?
Căsătoria şi divorţul, problemele juridice ridicate de familie, în general, constituie o preocupare şi o pasiune a mea încă din tinereţe, aşa cum cunoaşteţi unii dintre dumneavoastră.
În toate civilizaţiile lumii, temeiul familiei este căsătoria, chiar şi în formele tribale, pentru că familia este modul de asumare a paternităţii şi rudeniei.
Civilizaţia occidentală, exacerbând până la absurd drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, a creat un nou temei al familiei: parteneriatul civil. Avem, aşadar, două temeiuri de bază ale familiei: căsătoria şi parteneriatul. Cum construim ştiinţă juridică astfel, având două cauze pentru acelaşi efect? Sper să ascult astăzi, în această conferință științifică de excepție, soluții, propuneri viabile și necesare. Se duce chiar totul în absurd şi nonsens, iar libertăţile fundamentale ale omului ajung ele însele a fi considerate libertinaje?
Poate că statele europene care au asumat această nouă logică vor găsi soluţiile practice sau legale pentru ieșirea din impas. Așteptăm să le vedem.
Dar care ar fi efectul pentru sistemul legislativ din România?
La noi, nici noul Cod civil nu este aşezat şi va mai dura până se aşază, pentru că valoarea unei legi, precum bine știți, se verifică în timp. Problemele acestea sunt, am mai spus-o, un început și, deși au încă un caracter de prematuritate, trebuie studiate și în România. Societatea românească, în marea ei majoritate, cred, nu cere în acest moment cu necesitate o reglementare prin schimbare… Se spune că viața face dreptul… Vom vedea cum îl face.
Nu vreau să-mi imaginez consecinţele pentru practica judiciară şi pentru terminologia propriu-zisă a proceselor civile, problematică generică dată de instituţii consacrate. Va fi admisibilă adopţia de către acest parteneriat esenţialmente precar, care poate fi denunţat oricând de una dintre părţi? Cum se pune problema succesiunii şi a gradelor de rude şi afini, în situaţia în care un partener decedează?
