Discursul domnului Ioan Chelaru cu ocazia Zilei Justiției 2023

„A fi liber nu înseamnă să poți face ce vrei, ci să ai dreptul să faci ceea ce trebuie.” (Karol Wojtyla)

Mi-am păstrat, de peste 50 de ani, obiceiul, nu știu dacă neapărat bun, de a lua pulsul știrilor la prima oră a zilei. Când sunt în București, ador să frunzăresc ziarele, dar mă consolez din ce în ce mai des cu presa online. Recent mi-au căzut ochii pe un sondaj de opinie în care întrebarea esențiala era: „va profita România de Inteligența Artificială ca să își dea restart la educație”? Asemenea sondaje consultative se fac pe diverse teme, dar surprinzător la acesta era maniera datului de fapt al chestiunii. Nici nu se punea problema oportunității inteligenței artificiale, ci doar dacă vom ști să profităm de ea. Din punctul meu de vedere, întrebarea ar fi fost corectă dacă suna în modul următor: „credeți că este oportună Inteligența Artificială pentru reforma educației?” – și ar fi venit abia în plan secund după chestiunea principală dacă este necesară, în sine, reforma acestui domeniu fundamental.

Construcția manipulatorie constă în iritarea afectelor înaintea rațiunii. „Să vezi că nu vom profita nici de asta, căci așa suntem noi…” este gândul primar care îl vizitează pe un cititor obișnuit. Variantele de răspuns indică acele categorii sociale care s-ar opune. Astfel, Inteligența Artificială, presupusă doar, este deja acceptată. Este raționamentul „reductio ad absurdum” aplicat în mod pervers și necorect. O filă de presă on-line mi-a deschis, iată, o serie întreagă de deducții, pe care le fac publice acum, chiar la evenimentul generat astăzi de Ziua Justiției, privind realitatea lumii noastre sau fantasmele lumii actuale. Doar acest chestionar și analiza lui din perspectivă silogistică fac o radiografie a iraționalului pe temeiul căruia se construiește ipotetica lume viitoare.

Am pomenit la debutul materialului pregătit pentru astăzi despre, aș zice nu neapărat, acest incident media pentru că el conține în sine modalitatea prin care suntem mereu prinși în firele unor capcane intelective, sub aparența legitimătății consultărilor și a valabilității opiniei publice. Este un procedeu lovit de viciu aici și o întrebare manipulatoare, iar variantele de răspuns au chiar un grad îngrijorător de cinism.

În maniera nebunului care aruncă piatra în apă, devenită metodă consecventă, ne-am văzut deseori în situația de a analiza personalitatea elefantului Happy, căsătoria dintre un om și o păpușă, paradoxurile de legalitate și paternitate ivite din libertatea alegerii genului etc. Între timp, Europa a emis deja o „Cartă Etică Europeană în privința utilizării inteligenței artificiale în sistemele judiciare și domeniile adiacente” și ne putem aștepta cât de curând ca acest al doilea creier născut de inventivitatea umană să devină decident în problematica noastră comportamentală din punct de vedere juridic și judiciar.

Aceste consternante problematici care ni se pun în față, fără prealabilă verificare de oportunitate și necesitate logică, ne canalizează energia analitică și se pare că nu mai avem forța de a influența în vreun fel mersul lucrurilor, ba chiar întărim îndărătnicia acelor foruri de decizie care insistă în schimbarea lumii și omului. Mie cel puțin îmi devine din ce în ce mai limpede credința că revoluțiile tehnologice, ca și multiplele idei progresiste ce vor să captureze nevoia spirituală a omului, nu vor mai putea fi controlate sau limitate după vreun tabel de valori etice. Nu vor fi limitate inovațiile IT, întrucât domeniul este aproape exclusiv al noii generații care se regăsește profund în aceste procesoare ubicue și necesare activităților și setei sale de nou tehnologic. Dacă însă, vreo minte sau vreo grupare diabolică confiscă idealitatea inventivității tinerești în domeniul tehnic, avem cu adevărat o mare problemă de etică sau chiar de supraviețuire a modelului uman așa cum a fost creat la Facerea Lumii și nu e o glumă.

Trebuie să mărturisesc că, anterior studiului dreptului, căruia mi-am dedicat cea mai mare parte din viață, am iubit istoria și am funcționat ca profesor de istorie, iar acest imperiu al poveștilor despre mărire și decădere a rămas printre pasiunile mele intelectuale majore. M-au preocupat momentele de răscruce ale lumii, am fost fascinat de anumite personalități profetice, am învățat să caut structuri conceptuale și ideatice care au generat războaie și revoluții în cunoaștere, am fost fascinat de coagularea unor ideologii politice, ca să nu mai spun de atracția irezistibilă pentru modalitatea unică în care au rezistat instituțiile fundamentale ale științei dreptului, mereu suple și adaptabile, dar neschimbate în esență.

Or, iată ce se petrece cu adevărat grav în acest moment istoric cu ideologia, cu logica juridică consacrată, cu modul de analiză juridică și cu modul de legalizare. O spun cu ceva dificultate, dar o spun cu deplină asumare: DREPTUL sau cel mai măreț edificiu umanist al genialității gândirii europene/mondiale este atacat în fundamentul construcției sale, în logica aristotelică, tomistă și carteziană care sunt moduri consacrate ale gândirii argumentative recunoscute până în acest veac. Niciodată, dar niciodată, nu a fost asediată logica juridică și dreptul principiilor în această modalitate dispersivă. Până și cele mai autoritare societăți ivite din ideologii absolutiste și schizoide au lăsat construcția juridică a lumii neatinsă. Legile au fost uneori aberante, dar dreptul niciodată.

Șarpele iraționalului s-a strecurat în limbajul și logica noastră prin abandonul categoriilor gândirii antice. Dacă renunțăm la gen și apoi la diferența specifică dintre indivizi ori comunități, dintre ființe raționale, renunțăm la categoria esențială a individului și asta este colosal. Schimbăm limbajul, schimbăm esența legii, deci schimbăm viața. Nu ne putem da seama de această realitate decât dacă avem subtilitate și răbdare de a vedea cum se produce schimbarea vieții prin numele pe care îl dăm lucrurilor sau prin numele pe care nu mai avem voie să le dăm pentru identificarea diferențelor specifice: negru, alb, femeie, mamă, handicap etc. Mă întreb cine a numit această aberație drept corectitudine politică și ce se vrea spus prin această sintagmă? Mie îmi sugerează o stranie apetență pentru absurd cu incidență dirimantă, adică absurdul obligatoriu.

Modificările zilnice pe care le întâlnim în sistemele legislative, în valorile care statuează schimbarea școlii în general, a sistemelor de sănătate, a luptei anticorupție, a habitatelor umane ar trebui să aibă în spate o ideologie. Schimbăm lumea pentru atingerea unui scop. Socialismul însuși avea creionat scopul cu tușa groasă a comunismului de aur, fascismul, și el, vedea sublimarea modelului arian pur într-o comunitate perfectă. Ce finalitate se dorește prin toate aceste schimbări? Nu găsesc oricât am căutat, și am făcut-o cu asiduitate, ideologia din spatele acestor insistente eforturi de schimbare a lumii cu orice preț. Se uzitează formula neomarxismului, dar ar fi poate necesară o dezbatere serioasă asupra operei gânditorului german și asupra posibilității de însușire terminologică pentru comportamentele actuale din câmpul inovației sociale și lingvistice. Așadar, neomarxism, progresism, lgbt-ism sunt nume fără corp ideatic coerent și fără un program la vedere, deși toți aceștia au chiar mai multe teorii și curente quasi-ideologice, dezlânări ale unui veac concupiscent și deja în van, superficial. Nu avem ce și pe cine să combatem sau cu cine să ne așezăm la o negociere coerentă, luptăm, deja în van, cu niște umbre social media.

Care sunt până la urmă termenii de fundament pentru noua lume bazată pe știință, pe inovație, pe inteligența artificială, pe discreditarea gândirii clasice, spre ce ne îndreptăm, cum va fi omul în această ecuație a necesității schimbării? Acestea sunt întrebări la care ar trebui să ne răspundă ideologii schimbării, dar cine sunt ei? Nu spun nicio noutate când afirm că orice ideologie este umbra prelungită a unor personalități istorice.

Cine este artizanul de azi al acestor controversate emancipări și revendicări terminologice? Platon, Toma din Aquino, Rousseau, Montesquieu, Kant, Hegel, Marx au creat sisteme teoretice filosofice, devenite ulterior ideologii confirmate apoi în praxis și acestora le recunoaștem încă influența în construcțiile politice și juridice și astăzi. Dar ei, fiecare, au identificat dreptatea și dreptatea socială ca scop nedisimulat. Toate mișcările de idei ale istoriei au îmbrățișat „pietroaiele” gândirii etice care sunt Binele, Adevărul, Dreptatea și Frumosul. Ideologiile mari, toate, au în spate sisteme de gândire filosofică. Și când spunem sistem filosofic, spunem coerență conceptuală, disciplină a sensului terminologic, spunem cunoaștere și rafinament, spunem totodată ontologie, gnoseologie, estetică, etică, pedagogie, drept și educație.

„Devenirea Spiritului” a lui Hegel își va încheia oare demersul prin ev cu absoluta inteligență artificială care ar tinde, astfel, să se subroge lui Dumnezeu? Mai bine să tăcem, să nu dăm idei revoluționare acestor băieți-fete care să încerce a face imposibilul posibil, adică să facă pe Om creatorul lui Dumnezeu. Ar fi o excelentă teorie post-adevăr care și-ar găsi adepți cu nemiluita, și repede. Vidul ideologic poate da naștere unor muguri noi pentru „capetele fiarei”.

Azi, spuneam, mișcarea aceasta nouă nu are purtători de drapel ideatic și nu își descrie finalitatea, nu are un manifest explicit, programatic. Ca atare, cu mașinațiunile media bine unse, oricine poate capta un întreg capital de solidaritate necondiționată pentru a confisca, printr-o mișcare bine țintită, domenii cheie pentru vreun interes abil strecurat. Iar dacă ne ajutăm de lectura istoriei, ni se relevă azi fapte care atestă schimbarea polilor de putere ai lumii, după eșecul sistemelor democratice, după fragilizarea temeiurilor lumii așa cum o știm noi.

Subiectul abordat, deși pare că intră greu în tema generică dedicată Zilei Justiției, apreciez că este foarte actual. Asta pentru că nu polii de putere ai lumii ne preocupă, ci destinul Dreptului și destinul dreptății din sala de judecată care sunt în zona noastră de acuitate și interes. Dacă ne pierdem vigilența critică, dreptul clasic va sucomba sub privirile noastre când absurdul va fi fost acceptat ca funcție logică asimilată în corpul legilor, iar excepțiile vor căpăta greutatea regulilor, substituindu-le.

Cât despre vigilența critică, aceasta se pierde la fel de ușor ca în cazul acelui chestionar despre care vorbeam în debutul acestui „cuvânt” dedicat Zilei Justiției. Dacă treci cu lejeritate peste consternarea creată de tema ca atare și dai unul dintre răspunsurile propuse, deja ai consimțit absurdului, chiar dacă opțiunea ta este cu totul în afara orizontului de dezbatere propus, orizont creat în maniera „ochi de igliță” prin variantele perfide de răspuns.

Am adus discuția într-un punct dureros, iar abordarea mea din cadrul temei „Provocările dreptului în lumea contemporană” se dorește a fi dedicată mitului și realității în dreptul contemporan. Se pare că abia acum ieșim cu toții din MIT, din povestea incredibilă și perpetuă a dreptății clasice, umaniste, părăsim războiul argumentativ, retorica, ieșim din arena cutremurătoare a confruntării cu arma clasică a logicii și persuasiunii, pentru a ne supune analiticii programative a unor algoritmi. Simt și chiar cred că ceea ce se întrevede acum va fi repede deja realitate. Știm cu toții, de fapt, încotro se duce lumea. Lumea asta și-a pus geniul în serviciul propriei capcane, propriei temnițe. În mod liber, și-a regizat nelibertatea. Pigmalion, nebunul îndrăgostit de creația proprie, el este acum lumea toată. Din iubirea lui cu Galateea s-a născut suferința, Pathos, din atașamentul omului față de procesor se va ivi scrășnetul sclaviei inteligenței individuale.

Deunăzi încercam să îmi imaginez cum ar fi să fiu judecat de un asemenea sistem de justiție în care se pronunță Inteligența Artificială. Tot ce s-ar ști despre mine și va fi lăsat vreo urmă în sistemul scriptelor informatizate, totul, de la lecturi preferate la fișe medicale și linkuri accidentale ar intra sub analitica unui program pregătit eventual să aprecieze inclusiv dinamica afectelor după receptorii bătăilor de inimă. Totul, de la coeficientul de inteligență la posibilitatea de reabilitare sau de recidivă va fi ulterior contabilizat ca o pecete în fișa mea personală dintr-un server aflat mereu la dispoziția sistemului impersonal.

Poate, o asemenea realitate, să fie ușor acceptată de aceia care se nasc astăzi, dar pentru unul ca mine, care am cărări nenumărate bătute pe drumul instanțelor și am avut insomnii când eroarea umană a condus la o judecată greșită, dar supusă căilor de atac, care am simțit gheara mustrării de conștiință și exaltarea succesului, acestea toate nu sunt de suportat. De o mie de ori îmi este mai dragă posibilitatea erorii, față de cinismul deciziei algoritmice și aș alege bucuros cucuta în locul unei atari judecăți. Suntem, cred, mulți cei care trăim un frison la gândul unei asemenea posibile justiții, unei posibile asemenea lumi. Chiar și așa în preajma dreptății imperfecte cu care am crescut, am fost mereu, în preajma Vieții, a vieții reale și a majestății sale, omul.

Sunt doar câțiva ani de când la pupitrul unor manifestări științifice ale Uniunii Juriștilor din România spuneam și avertizam că ni se schimbă lumea și, iată, suntem pe pragul schimbării. Viața și timpul ne obligă să trecem acest prag și să privim lucizi unde am ajuns, fără regrete, pentru că am fost și noi vii și toate s-au petrecut sub ochii noștri și cu asentimentul nostru expres sau tacit. Zi de zi am achiesat la „ochiul igliței” prin care s-a țesut plasa captivității noastre. Măcar noi suntem conștienți că rostim și incantăm prohodul vârstei de aur a umanismului.

Să contemplăm cu drag și reverență arhitectura de neegalat a Dreptului la care au pus umărul cei mai mari oameni de cultură ai ultimelor două milenii de istorie. Să dăm laudă bună lui Dumnezeu că am atins și mângâiat paginile celor mai vii tratate de drept civil, că l-am lecturat pe Cesare Beccaria, că am fost epigoni ai lui Cicero care a învățat retorica cu pietricica sub limbă și pleda privindu-se în apa Tibrului, în vreme ce noi, urmașii săi, ne înfoiam în robe în fața oglinzii declamând prin casă, pătrunși de importanța viselor noastre de tinerețe și învățând de la cei mai buni; că ne-am bucurat cu Gaius și Justinian de codex-uri, că am deprins logica din dreptul canonic, că am reflectat adânc la rezolvarea unor spețe semnificative pentru jurisprudență, că am cunoscut titani ai judecății și apărării, că ne-am contrat în luptă, egală sau nu, cu cei mai subtili acuzatori.

Iată, așadar, cum văd eu MITUL și Realitatea dreptului contemporan. Părăsim mitul și iată realitatea, cea mai ireală, mai abstractă și mai algebrică dintre toate posibilele realități, creația geniului uman lipsit de dimensiunea harului și iubirii pentru oameni, dar preocupat de control și coerciție, de exactitatea fără cusur a perfecțiunii.

Dar: dacă în toată această creație inteligentă va exista și cea mai mică fisură, pe acolo va pătrunde LUMINA. Vă mulțumesc.