Seducția robei, reflecții despre vocație (II). Despre cel chemat şi despre veleitar, despre şcoală

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Vezi și Seducția robei, reflecții despre vocație (I)

Motto: „Să ai un sens al vieții, un scop, o vocație, face multe lucruri suportabile, poate pe toate”.

C. G. Jung

Revin la tema propusă spre reflecție, și continui, ca pe o depoziție, seria de gânduri și mărturisiri despre frumusețea, vocația și magia profesiei de avocat. Cred, dintr-un început și o mărturisesc public că multe dintre problemele avocaturii actuale, mai ales cele interne, sunt generate în primul rând de împrejurarea că a scăzut calitatea prestației noastre în acord, e drept, cu actul de justiție în general. Și când lucrurile par a fi supuse distrucției halucinante, ne rămâne, spun, o soluție deloc ușoară deseori individuală, chiar individualistă, aceea de a reveni la noi înșine, fiecare.

Eu, care am crescut și m-am format, în atmosfera sălilor de judecată și, ca atare, prețuiesc, uneori poate excesiv, prestația de excelență, voi pleda mereu pentru calitatea intelectuală a avocatului, pentru pregătirea sa juridică și umanistă, pentru ținută și curaj, pentru demnitate. Or, demnitatea profesională nu înseamnă deloc ținută fizică verticală, infatuare, privire de sus, dispreț suveran afișat în colțul gurii, atitudine mizantropă de atotștiutor, dezamăgire flegmatică, atât de des afișată de unii, față de mersul lucrurilor, înseamnă mai ales competență, reverență în fața argumentului, disciplină mentală și o bună cunoaștere a legislației curente și a tendințelor legislative interne și europene. Îmi amintesc, cred că Petre Țutea spunea că „trebuie să ne golim de prea plinul Eu ca să mai intre în noi un pic de Dumnezeu”.

În calitatea prestației profesionale, anume, se vede diferența dintre avocatul de vocație și cel veleitar.

Avocatul de vocație își exercită profesia cu dragoste, îmbracă roba cu seninătatea artistului plastic care-și spală pensula înainte de prima tușă. Acesta are încredere în alcătuirea sa interioară, dăruirea îi vine mănușă, are metodă în scris și vorbit, excelează în retorică, construcția argumentativă a devenit reflexivă după câțiva ani de profesie, are farmec în relațiile interumane, carismă în raport cu instanțele și clienții, umor și bonomie, bunătate, replica îi vine de la sine în sală și în conflictul judiciar, nu-l poți agăța în „clenci”, este seducător în atac și periculos în defensivă, enervarea sa, rară, este numai strict retorică, adaptată la speță, la dosar. El nu se contaminează cu frustrarea din sală, n-o duce mai departe, iar în spatele acestei siguranțe de sine se află mereu multă, multă știință juridică, cultură umanistă, experiență a relațiilor și trăirilor umane.

Avocatul de vocație are o productivitate originală și închinată binelui social, destul de des, cum nu o au ceilalți. Teza că munca sa se găsește în sprijinul statului de drept, că tot e la mare modă este prezumată ca un de-la-sine-nțeles în fiecare gest profesional. Pus în fața necesității de a demonstra asta, o va face exemplar și explicit, fără teamă că realitatea politică și chiar juridică mult prea des schimbătoare a zilei de mâine, îl va lăsa fără obiectul muncii, și drept urmare nu are frisoane în fața viitorului.

Apreciez că acesta a devenit posibil, chiar pentru profesionistul de vocație, numai după ani de zile de pregătire sistematică pe domeniul de predilecție.

La polul opus, vedem situații în care pasiunea a fost substituită de venalitate, iar a fi avocat a devenit totuna cu a parveni aproape instantaneu la o sursă sigură de venituri substanțiale facilă, fără studiu, fără riscuri. Astăzi apreciez că pasiunea, mult prea des, s-a transformat în veleitate. Mulți factori au generat asta, dar nu este cazul analizei etiologice aici. Eram tentat să afirm că acest fenomen este post-revoluționar la noi, dar demonstrația recentă a av. dr. Gheorghe Florea – președinte al UNBR, Unificarea organizării profesiei de avocat după Marea Unire – m-a convins că suntem în fața unui fenomen repetitiv din punct de vedere istoric.

Veleitarii, veți vedea, nu gândesc decât parțial cu mintea lor. Efortul maxim de care erau capabili s-a consumat deja în momentul în care au devenit avocați. De atunci, au liber la câștig, doar la câștig. Modele de acțiuni, modele de contracte, tipologii formatate se găsesc din plin în mediul on-line. Un click simplu și pseudo-avocatul are dreptul la onorariul pretins. Simplificată în felul acesta, oricum ai privi-o realitatea profesională este îngrijorătoare, pentru că prețul acestei atitudini este dedus nemeritat, nemuncit, de la clienți-justițiabili și se răsfrânge necesar asupra propriei noastre percepții și imagini, care în timp devine catastrofală.

Veleitarul este, în fapt, un personaj vrednic de milă, agitat și prins de frisonul neostoit al câștigului, ratează și actul de dreptate pentru client, uneori chiar nu îl interesează neapărat, pierde și timp prețios pentru sine însuși, transpiră de grija imaginii proprii. Dacă pierde o cauză, alții sunt mereu de vină, sistemul, sistema, relațiile, conjunctura, contextul, rubedeniile și „pilele” adversarului, celebra „bănuială legitimă” în sfârșit – sumedenii de construcții justificative maladive. Dar, își face curaj, merge mai departe, atacă fără argumente, fără fler, fără șansă și fără succes, deși nu-i place, deși simte precaritatea unei stări de inadaptare, nu e în elementul său.

Și totuși, acest tip de avocat, superficialitatea acestuia poate duce la derapajul și falimentul în timp al unei vieți – a lui, în principal, a clientului, în secundar – și peste acest aspect, pentru breasla noastră se adaugă credibilitatea discutată, atinsă de generalizarea cinică a societății: „avocații ăștia te mănâncă de bani și tot nimic nu fac, numai gura-i de ei…”.

Vocația se descoperă în școală. Constat că sunt diverse rațiunile pentru care tineretul alege studiile juridice, care de care mai halucinante, dublate de influențele familiei, ușoară aprehensiune pentru domeniul umanist, în sfârșit, tentația unei munci viitoare de birou, relativ ușoară în percepția generală, cu răspunderea caracteristică obligațiilor de diligență etc.

O analiză referitoare la proliferarea școlilor de drept și inflația juriștilor nu face obiectul acestui eseu și ține mai curând de sociologie decât de competențele mele personale. Oricum ar fi, eu cred că cel intrat în facultate, are deja vârsta și maturitatea să înțeleagă, relativ repede, dacă dreptul și studiile juridice sunt sau nu pe potriva personalității sale. Și asta chiar din primii ani.

Pe vremuri, când erau trei sau patru facultăți de drept în toată țara, am avut colegi care au renunțat după anul II de studii pentru că nu se regăseau, nu aveau „chemare” pentru profesie. Pe atunci părea, și de multe ori chiar era, un eșec personal de neînchipuit și o suferință de proporții pentru familie. Dar măcar aceștia s-au vindecat de iluzii, au luat-o de la capăt în pasiunea lor reală și au reușit, într-un final, în carierele realese.

Aud tot mai des, în multe medii, expresia „nu se mai face carte ca pe vremea noastră…”. Și din păcate, tot des, mult prea des, chiar nu se mai face, sunt alte vremuri, sunt altfel oamenii, altfel de copii se nasc, nimic nu mai este la fel. Și totuși, ceva rămâne: principiile fundamentale ale dreptului, perenitatea acestuia, și modalitățile construcției rațional-argumentative. Constantele dreptului nu se schimbă, dar despre acestea, probabil că mă voi referi, în scris, în partea a III-a și a IV-a ale acestei încercări, temerare transmisă public.

Într-adevăr, oricâte argumente am folosi ne izbește ca o evidență aproape inexorabilă faptul că școala de drept nu mai este ce a fost în tinerețea mea și a celor apropiați mie, ca vârstă. Generația mea, iertat fie-mi remember-ul, avea maeștri, idoli, modele intelectuale și umane de excepție, „monștri sacri” ai științei dreptului. Generațiile de astăzi au internet, cu precădere. Noi aveam biblioteci, poate nu neapărat actualizate, acum copiii noștri au posibilitatea de a culege interpretarea normei juridice de-a gata, de pe Google.

Eu însumi accesez acum informația și dinamica legislativă pe internet, urmăresc părerea avizată a unor colegi care își exprimă puncte de vedere și postează sau urmăresc publicațiile de specialitate, și nu numai. Viteza ne-a prins pe toți.

Ce face, însă, diferența dintre un lup, nu neapărat de stepă… ca mine, și un tânăr student sau un tânăr absolvent? Faptul că poate mai mult ca el, eu știu ce caut, eu caut cu o foame anume, știu ce și cât pot primi din infernul informațional, am reflexul format de a îndepărta lucrul neesențial, balastul, opinia vagă, argumentul fragil insuficient sau supercifial.

Vreau să cred că știu ce să caut – și afirm cu toată convingerea – pentru că am trecut serios prin școala de drept, acolo și atunci mi-am făcut reflexul intelectual, instinctul profesional obligatoriu. Am părăsit anii de studii cu limbajul special al științei asumat, cu instituțiile juridice cunoscute la filigran. Dar, chiar și așa, în practică nu mi-a fost deloc ușor: după absolvire o luam de la capăt în fiecare zi. Până la a avea grație și sclipire, intuiție profesională, este de lucru cu noi înșine. Și asta e valabil și acum.

Aștept de la studenții mei să adopte metoda studiului circumspect, să nu mă creadă, să meargă la carte, să mă încurce pe mine, cu întrebările, cu nelămuririle, cu dubiile lor, să caute bibliografia din subsolul cărtii, la origini, la sursa citată. Chiar așa, invit pe cei dăruiți să studieze pe autorii citați de mine să o ia pe „câmpia nemărginită și fascinantă a dreptului”. Nu se știe niciodată unde apare o idee salvatoare.

Generația tânără, dacă are convingerea chemării pentru această profesie, rămâne obligată la efort personal, integru și solitar. Internetul furnizează orice tip de date solicitate, dar nu învață pe nimeni exercițiul corect al gândirii demonstrative sau deductive. Flerul speculativ, modalitățile persuasive nu vin deodată nici pentru cel bine pregătit.

Ca o concluzie, să fim bine înțeleși: cel care are talent și chemare pentru avocatură, va sclipi, dacă se apleacă asupra științei și practicii cu deferență și răbdare, cel care nu are chemare, nu o va face niciodată.

Vezi și Seducția robei, reflecții despre vocație (III)