Criza dreptului/Criza științei dreptului. Si ius perit, lex et societas evanescunt (Dacă moare dreptul, moare legea și societatea)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Motto: „Să spui ce gândești, dar numai celor care gândesc” (Petre Țuțea)

Pentru cine are buna cunoaștere a sensului unor concepte, a spune că dreptul este în criză este înfricoșător. Sintagma aduce cu sine o spaimă teribilă și o îngrijorare pe măsură. Când dreptul este în criză se zguduie temeiul vieții sociale, se tulbură apele așezării ordinii publice și se contorsionează înțelesurile aplicabile ale legalității. „Se sparie gîndul și la grea cumpănă stă sufletul nostru” este, poate, cea mai adecvată expresie pentru multitudinea de conotații ale înțelesului crizei dreptului și cronicarul Miron Costin ne-a oferit o exprimare fericită a stării care ne cuprinde ca profesioniști. Din modestul meu punct de vedere, exprimat astăzi, de la această reputată tribună, a existat un singur moment de criză a Dreptului. Atunci când acesta a fost smuls templului și înscris în bronz în piața publică. Doar atunci, dreptul în sine și-a schimbat esența, a devenit public, al cetății, al interpretării jurisconsulților civili și nu religioși, al istoriei și al devenirii.

Dacă vorbești despre criza sistemului judiciar, a legalității, a sistemului public, despre criza constituțională sau, iată, despre criza familiei, ai o apercepție intimă a obiectului care face tema de gândire și, în interiorul tezelor aplicate, cauți soluții adecvate și proprii, le pui în dezbatere, te confrunți, desțelenești zone mai puțin cunoscute. În mod practic, analizăm, și chiar o putem face, revizuirea judecăților pe care lumea veche și cea nouă le au una asupra alteia. Credeți că e mai ușor? A deschide o conferință de înaltă ținută științifică, ce are ca tema fundamentală criza dreptului, este ca și cum ți-ai provoca de unul singur o criză astmatică sau biliară fără să știi care poate fi consecința pentru integritatea conștiinței și a siguranței intelectuale la final. Și totuși, stimați și distinși membri ai Academiei Științei Juridice, și distinși invitați, o fac.

Dar cred că este necesar să afirm, cu toată convingerea proprie, că, din punctul meu de vedere, dreptul nu este neapărat în criză, dar omul da. În criză se găsește azi valoarea științifică a unor aserțiuni, acea „epistemé” („cunoaștere”) a omului modern, ideologiile sunt toate în criză, sistemele judiciare și de aplicabilitate a normelor pozitive sunt în criză, statele ca forme de construct juridic sunt în criză, limbajul juridic este în criză, școala este în criză, familia, guvernele, economia. Dar prioritară în orice demers critic nu este revenirea neapărată la trecut, ci angajarea viitorului. Lumea se duce ireversibil către un altceva care nu va semăna, probabil, cu nimic din formele de conviețuire trecute, nu ne putem înscrie doar pe linia identităților naționale, dar putem păstra linia marii culturi universale în care cultura juridică trebuie să fie o cheie de boltă. Lumea se schimbă, vrea sa fie altfel, dar nu se reinventează roata. În orice itinerar posibil viitor, în orice formă social politică se va construi lumea aceasta, în esența sa, dreptul clasic va rămâne nealterat…

Ne-am obișnuit, și ne-a obișnuit școala juridică pozitivă, să ne referim la drept ca la o „summa„ a legilor sau a conduitelor obligatorii de normativ social, dar, eu cred că, în esența sa, dreptul este Valoare, poate cea mai înaltă dintre valori, intrinsecă ființei umane și la fel de tainică ca sufletul și conștiința. Oricât am încerca să prindem esența dreptului într-o definiție și din orice perspectivă privim, sfârșim în aporie sau urcăm în metafizic.

Putem închipui un exercițiu: să presupunem un moment istoric în care, în mod intempestiv, s-ar suspenda orice lege, ar dispărea cunoștința oricărui normativ valabil, ar fi o zi în care din memoria publică ar dispărea orice fel de interdicție, chiar și, să zicem normele codului rutier, toate. Un răgaz în care lumea ar avea Alzheimer cognitiv față de lege. Ce credeți că ar face oamenii?

Dintr-o perspectivă, am fi liberi absolut prin absența oricărei norme prohibitive sau pozitive. Dar ar fi cea mai nefericită și mai împovărătoare dintre libertăți, aceea în care am putea face orice fără să știm ce vrem, cum vrem, când vrem. Ar fi haos, oare, sânge, criminalitate la vedere, război, vendetă? S-ar ciocni automobilele pe șosele, oamenii și-ar exterioriza brusc frustrarea pe „capra vecinului”, pe vecinul însuși? S-ar reface granițele statelor prin război și derută a neamurilor? Ar fi nebunia din omul căzut, aceea care iese la iveală, ori temeiul intim superior al ființelor conștiente ar recrea status-ul rațional și afectiv al bunei conviețuiri?

Pot să îndrăznesc să apreciez că, în această ipotetică situație, am pierde cunoștința unor reguli, dar am regăsi, după cel mai scurt răgaz de aiureală buimacă agresivă, conștiința integră a dreptului și legilor sale, ca ființe unice ce suntem în peisajul creației.

Veți vedea că nu am inventat o asemenea regie imaginară doar ca efect stilistic, ci ca o recuperare cognitivă. Sunt, de fapt, cred că suntem conștienți de nevoia urgentă a unei vaste reconsiderări a profilului elitei politice, juridice și culturale care să ducă de la elitism la înțelegerea democratică a dreptului. Uitarea legii se produce azi sub ochii noștri, în alt spectru ideatic, în alt fel și nu printr-un colaps al memoriei colective, ci prin insidioasa slăbire a memoriei școlare și a funcției intelective a studiului personal obligatoriu, prin înlesnirile memoriei procesatorului și prin absența maestrului în profesii. Iar dacă concedem că există o criză, și ea chiar există, atunci este o criză a științei dreptului și ea are trăsăturile disimulării legii în module evazive care sunt proiecte, strategii standardizate, descrieri sociologice, incongruente experimente psihologice și comportamentale din care absentează axiologia, judecata și analitica morală, consecvența etică. Noi suntem obligați să refuzăm simpla adaptare la împrejurări și trebuie să judecăm independent și cât se poate de obiectiv, cu caracter, inițiativă, cinste și bun simț. Fără o angajare publică serioasă și majoră în cauzele acestei crize vizibile riscăm să facem dovada că suntem icoana senilității timpurii a intelectualității române. Și urmarea ar fi evidentă. Masa cea mare a absolvenților școlii noastre de drept, și nu numai, ar prezenta din capul locului probleme grave de responsabilitate morală în sensul în care toți absolvenții se vor considera pe sine doar simpli funcționari, indiferent de profesia juridică pe care o practică, într-un angrenaj în care răspunde mereu altcineva.

Prin aceste experiențe sociale descrise, evident greșit, ca legalitate, uităm Dreptul, după cum din pricina unor sintagme de succes care au „prins la public” mai curând prin stupoare, decât au convins prin justețe, ca acea corectitudine politică, ne permitem în mod eronat să părăsim sobrietatea diferențelor legitime. Priviți cât de lejer concedem stupidității, până acolo încât cetățile occidentale presupuse a fi leagănul civilizației și legalității, se întrec ele însele în legiferări absurde.

Curând nu vom mai ști nimic din cărțile clasice de drept, unele scrise chiar de dumneavoastră după zeci de ani de cercetare, decât poate, citate ale vreunui filosof sau jurist din vechime rămas accidental în memoria automată a calculatoarelor și livrată obsesiv privitorului obedient. Învățăm metoda pauperă și haină a gânditului cu mintea altuia. Astfel, uităm știința dreptului cu ușurința cu care uităm frumusețea discursului perfect articulat, compoziția textuală argumentativă, sinteza conceptuală, regulile logicii binare, complementaritatea analizei și sintezei în gândirea juridică, hărnicia colecției de spețe și cazuistici, empiria (experiențe). Neliniștea interogativității este predată fără somație certitudinilor mecanice și fără cusur ale computerului din ce în ce mai sofisticat și mai capabil.

Dacă portretul individual al judecătorului, de exemplu, se șterge, nu vom avea interpretare a normei, nu vom avea o hermeneutică diversificată a textului legii și a faptelor, sala de judecată nu va mai fi teatrul dreptății, iar spectacolul vieții, în general, va fi o ternă scenetă sleită de semnificație și tragism, un joc convenabil și justificat al utilității serviciului justiției. Omul a pierdut sentimentul tragic al vieții, originara uimire în fața existenței, cosmicul frison și teamă în fața morții. Cum constat, de ceva vreme, că filosofii au abandonat conceptul de adevăr din dezbatere în favoare conceptului de „justificare” și utilitate, la fel în lumea justiției, pare că este abandonată orice temerară teorie despre dreptate și echitate care ar contrazice și ar pune sub lupă critică normativul. Judecătorul a decăzut din rolul de rege pe tabla de șah în acela de pion, nici măcar nebun sau turn.

Cât despre legiferare, aceasta va semăna, și din păcate a început deja să semene, cu un joc de karaoke în falset. Oamenii de acolo știu, toți citesc texte de lege în diagonală, aprobă platitudinile și scamatoriile lingvistice de pe Google, argumentează vârtos în copy-paste și sunt categorici, nu pot fi atacați sau contraziși, știu reguli, unii le știu pe toate; exercițiul reflexiv a ajuns – o fiță pentru melancolici, aidoma mie, îndoiala – o pierdere de vreme; și ei nu au timp. Sunt standardizați ca proiectele europene integrative, la fel de egali, obsedați de dezvoltarea personală până când sinele se umple de sine și au căpătat deja „siguranță, fericire și bani, în special bani”, importanța datoriei sociale se vede în costumul de firmă, responsabilitatea în călcătura apăsată, cu toții sunt previzibili și, ca atare, anonimi. Vă întreb acum pe dumneavoastră, alimentând dezbaterea juridică din prima noastră Conferință națională, suntem în stare noi ca instituție legală, constituită și funcțională, să oferim posibilități cetățenilor implicați sau factorilor responsabili să se exprime faptic, nu prin vorbe în criza dreptului/a științei dreptului și să propunem împrospătarea garniturilor de conducere și a elitelor profesiilor juridice.

Pentru că rămânem, eu consider ca trebuie să rămânem fermi pe o poziție conform căreia dreptul în sine, despre care ne exprimăm ca despre Adevăr sau Frumos, și îl considerăm un miracol al conștiinței umane, nu poate fi în criză, doar că suntem, apreciez, la fel de îndreptățiți în a spune că știința dreptului chiar este în criză, încă una gravă, pentru că a devenit impură și, pe alocuri, pare inutilă. Spun inutilă pentru că rezultatele muncii de cercetare a profesioniștilor, ca dumneavoastră și ca alții care nu sunt prezenți astăzi, nu se văd reflectate în lege. Și asta nu doar la noi acasă, în toată lumea occidentală și în americi se simte acest val de stupidă hărnicie în legiferarea care nu are la temelie cercetarea avizată, ci doar adecvarea la ideologic sau, cum spuneam, la acel criteriu pentru adevăr care este justificarea și utilitatea.

Așa se face că Legea a devenit un exercițiu ideologic, o modă, ea pune în practică și impune curentul ideologic, sau aproape-ideologia aceasta progresistă, predominantă și actuală. Poate se gândește cineva să încerce o detaliere explicită a progresului în contextul discursiv actual și a scopului său, dar și a avantajului pentru societate. Eu cred, sper cu temei, că ar fi de trebuință, măcar pentru generațiile de tineri, pentru a fi în cunoștință de cauză atunci când militează sau achiesează la anumite teze.

Or, legea este necesar a fi atemporală dacă s-ar dori ca Dreptul să fie reflectat în ea. Dar nu, legea a devenit incluzivă, ca societatea, primește tot, înghite tot, a devenit un spațiu experimental, inovativ. Avem lege-eseu, lege-compunere, lege-idilă, lege-tratat comportamental, lege-descriptivă, lege-copiată, lege-plagiată fără discernământ, lege-oratorie, lege-discurs. Constat că există proceduri specifice domeniului vizat și avem management de implementare, armate de indivizi fără pregătire juridică solidă dispuși să pună umărul la dezvoltare și progres și care-i învață pe alții cursul vremilor standardizate și a comportamentului organizat după protocoale. Asta avem în acest actual timp al vieții noastre, din păcate.

O spun cu regret, dar trebuie să o spună cineva, legea zilelor de azi este un exercițiu de dresaj social care impune adecvarea limbajului și adecvarea atitudinală a omului la o idee improprie sieși. Ni se cere iarăși să fim oameni noi, după ce oamenii noi ai secolului XX au sfârșit în cenușă. Nu ne mai lecuim, am prins gustul tiraniei prin manipulare și acum îmbunătățim metodele, de această dată fără arme. Lupta s-a mutat în școală, în educație, în curriculă, în visuri, în cuvinte. Eu chiar aș vrea să trăiesc încă, atâta cât să văd eșecul acestui demers care nu e, sper, foarte departe.

Avem de toate, deci, dar nu mai avem Lege, pentru că a pierit gândirea cea bună a omului așezat care vede în viitor consecința unui act cu valoare de lege. Și dacă lucrurile stau astfel, și stau, nu mai putem defini în universități dreptul obiectiv ca fiind totalitate normelor pozitive aplicabile la un moment dat fără riscul de a ne deconspira ca fachiri de catedră, ca indivizi care improvizează acolo unde ar fi necesară știința reală.

Marea și fundamentala întrebare: care ar fi soluția pentru ieșirea din criza științei dreptului? Trebuie să recunosc public că nu sunt în măsură să mă exprim sau să răspund asupra temei decât dacă aș avea o soluție pentru criza omului contemporan. Ceva tot pot și vreau să vă spun. Cred că nouă ne rămâne dragostea pentru domeniul nostru de predilecție, o dragoste căreia ne-am oferit mulți dintre noi viețile. Unii, ca mine abia acum, la maturitate, întrezărim ce ar putea fi Dreptul, ce dar divin făcut omului, abia după ani de studiu și reflecție, după munca la fiecare caz, după angoasantele dileme, vedem în spectru o posibilă definiție a acestei rațiuni intrinseci a vieții umane. Noi întrezărim ceea ce omul nou care se vrea creat acum, nu va avea nici o șansă să întrevadă. Putem purta cu noi melancolia vremurilor apuse și bucuria de taină că noi am fost în Arcadia – „et in Arcadia ego” – sau, am putea lua un tratat de drept din veacul 18 și să deschidem un seminar sau o școală de vară. Ca să ne reamintim să gândim singuri înainte de a rosti cuvinte în dialoguri și conversații solide despre marile capodopere. Ca să amintim noii generații să gândească cu mintea ei. Asta ne va aduce liniște, cum totdeauna respectul și păstrarea tradiției aduce liniște.

Să facem nefăcutul, în mod dizident și pasional, să încercăm manierist să refacem școala peripatetică a memoriei, sau să aplicăm metoda socratică atât de diferită de brainstormingul actual. Să reiterăm seriile de lupte silogistice ale lui Giordano Bruno, să revedem scrierile lui Descartes și paradoxurile lui Zenon, glumele filosofice ale lui Diogene Cinicul, oratoriile lui Cicero, să ne delectăm spiritul cu „Saturnaliile” lui Macrobius, cu textele nobile ale lui Epicur și Seneca. Înainte de a năvăli în librăriile saturate virtuale ale psihologiei contemporane, să lecturăm clasici, pe Freud însuși, dar să nu-l uităm și pe Alfred Adler, pentru a vedea dacă spiritul nostru aderă la tezele primordiale ale unui domeniu, care a devenit inflaționist. Viața fiecăruia dintre noi a avut vârstele și căutările ei. În lumea civilizată a bătrânei Europe, oamenii deștepți, instruiți și culți erau vizionari. Nu îi mai găsim astăzi. Am fost în jungla politicii și am încercat să înțeleg câte ceva. Și să nu uităm nicio secundă că știința de carte este indispensabilă pentru drept și nu numai, și pentru viața cetății, a țării, după cum doriți. Prin politici, publice, inteligente, cultura inclusiv cea juridică poate genera prosperitate. Termenul „averea educației” ar trebui sa fie mereu materializat în toate domeniile. România este o țară a cărei cultură urmează drama unui popor mic și, cum bine se vede e o țară greu de dus pe umeri. Indiferent ce poziție ai în societate, inclusiv cea de profesionist al dreptului implicat politic, ești mereu atacat și învinovățit, de cele mai multe ori pentru păcatele altora și nu e simplu să treci mai departe după ce oricine necivilizat te umple de noroi și tu să vrei să îi răspunzi creștinește, să îi zâmbești sau să îi întorci obrazul.

Pentru că viitorul, distinși colegi și dragi oaspeți, privit din interior și cu atenție, chiar dacă ce spun pare paradoxal astăzi, nu este al omului egal cu toți și cu sine, ci este al ingeniozității intelectuale rafinate prin cultură. Soluțiile sunt întotdeauna aici la noi chiar și dacă uneori înveți din experiența lumii. Trebuie să trecem împreună de acest moment nefast al debusolării. Educația, inclusiv juridică sau poate mai mult, aceasta, trebuie sa își asume condițiile oferite de era globalizării și digitalizării. Dar să nu uităm că viața trebuie să rămână umană, și aceasta se poate face doar sub condiția trăirii ei cu o anumită experiență proprie. Curând, foarte curând, vom fi martorii sfârșitului de joc și ne va fi dor de noi înșine, de puterea conceptului, de decența și sobrietatea studiului și muncii. Viitorul trebuie să redeschidă calea către toate zările cunoașterii.

Atunci vom regăsi Dreptul, după ce l-am studiat profund și cu înțelepciune, inclusiv din marile cărți ale înaintașilor și îl vom putea admira și conversa despre el. Atunci îl vom găsi ca în vremurile imemoriale, sculptat în bronz pe zidul Cetății Eterne.