Seducția robei, reflecții despre vocație (III). Raţionamentul, sofismul şi alte fantezii

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Vezi și Seducția robei, reflecții despre vocație (II)

Motto: „Logica unei teorii trebuie să pornească de la o coerență internă…”.

 Albert Enstein

Am demonstrat, cred, până la acest moment, în primele două eseuri din această serie, că profesia de avocat este una de vocație, pasională, și poate fi exercitată și desăvârșită de aceia care au un talent nativ pentru asta. Pentru ceilalți, putem spera că ar putea dovedi hărnicia de a profesa corect și în respectul legislației statutare, chiar dacă unei asemenea prestații îi va lipsi mereu acea sclipire rarisimă care face diferența dintre elită și breaslă sau corp profesional.

De când sunt prins și eu în toată această nebunie a conținutului semantic postmodern, a construcțiilor și soluțiilor europene, a problemelor interne ale avocaților, de când am frisonul disoluției organizațiilor noastre, de când mă preocupă grija că am putea deveni inutili și indezirabili în fața construcțiilor corporatiste, de când apar dezertări capitaliste de la principiile organizării proprii, încep să văd mai limpede.

La orice nivel politic, intern sau european, este nevoie de elită juridică, altfel vom avea o lume în care nimeni nu mai știe exact ce spune, vom fi pasibili de a fi manipulați în mod prostesc, aruncați înainte și îndărăt, fără a mai înțelege care este drumul drept al legii, al justiției, al dreptății… (vezi, etimologia: termenul drept derivă din latinescul „dirito”, ceea ce se traduce exact prin expresia „drum drept, cale sigură”).

Nu sunt anti-european, nu am fantezii bicisnice, nu cred că am fi intrat în „rândul lumii” civilizate altfel decât prin aderare. Îngrijorătoare este, în schimb, „sălbăticia super-civilizației” și „i-logica” acesteia. Să facem, mereu, apel la memorie: acum mai bine de un deceniu – și asta e doar „o clipă” din perspectiva istoriei, Papa Ioan Paul al II-lea a avertizat întreaga Europă despre acest pericol. Mai aude cineva o „voce” lucidă, conștientă și responsabilă, o voce a rațiunii și credinței care poate cântări greutatea fiecărui cuvânt? Îmi rămâne să sper, doar, că da!

Am putea reînvăța să avem coerența sublimă a logicii, ar putea fi o soluție. Iar eu sunt convins, așa cum am și afirmat, că am putea merge înainte cu o privire reverențioasă aruncată trecutului, măcar în modalitatea unor „povești”. Iată:

Mai ieri, când eram foarte tânăr și student, profesorii noștri nu predau doar teoria dreptului, ci și metoda de a învăța (Îi voi ajunge vreodată în dimensiunea intelectuală? Nu știu asta, dar voi încerca!).

Era ca o poruncă oferită în glumă: „peripatetizați”! Explicată pe o cale scurtă, peripatetica este metoda aristotelică de a forma omul, în școală, astfel încât principiile și regulile gândirii să i se impregneze reflexiv și definitiv în celula nervoasă, ca o a doua natură, iar tehnica silogismului se asimila unor grupări de vocale intonate într-o unică și inedită muzicalitate. Este modul eficient și sigur de a antrena memoria, ceea ce este vital dacă ne dorim oameni formați, nu doar informați.

Și astfel, în sesiune, când ne puneam cu toții la treabă și începea fenomenul de asimilare a materiei, arătam ca nebunii: umblam și recitam prin Universitate, ca fluturii prinși în mirajul lunii mai. Aș zâmbi ca în fața unei amintiri frumoase dacă aș mai vedea așa ceva, dar mi-ar plăcea mult să am asemenea „nebuni” la cursurile mele și printre studenții mei, chiar dacă sunt nebuni cu mașină de lux și ultimul model de laptop…

Mereu ni se amintea că abia după o bună disciplină a gândirii, asimilată cu efort de lungă durată, după practică și experiențe profesionale dureroase, poate cineva să aibă „intuiție juridică”, să poată pretinde a ști ce înseamnă regula „da mihi facta, dabo tibi jus”^[1].

Regretatul prof. și penalist Octavian Loghin interoga metodic fiecare student la examenul oral și, dacă avea cea mai mică bănuială că ai învățat pe de rost, orbește, te chema în sesiunea următoare. Calm, afirma: „dacă doriți să profesați vreodată bine, trebuie să învățați atât de logic încât să deduceți conținutul infracțiunii și intenția legiuitorului…”.

În materie civilă, „obligațiile” (sau în varianta lipsită de jargon: Teoria generală a obligațiilor) constituiau proba de foc, întrucât reprezintă baza gândirii juridice civile din toate timpurile, urmate de „succesiuni”, în ordinea importanței și aplicabilității la nivel social. Aceste materii reprezintă moștenirea dreptului roman asimilat în spațiul românesc prin indelungi avataruri și modificări. În teoriile și doctrina acestor două materii, se regăsește logica aristotelică și construcția rafinată a jurisconsulților romani. Personal, nu cunosc vreun jurist, chiar profesor cu stagiu și vechime, care să cunoască integral acest domeniu. Dificultatea nu vine din teorie, ci din versatilitatea realității și a raporturilor sociale, mereu dinamice.

Dar dreptul nu se schimbă, oamenii și lumea, da.

Afirm în cunoștință de cauză că este un „infern” pentru orice student la drept să învețe logică, să invoce construcția ei, să asume tipologiile de construcții argumentative, demonstrative și retorice. Legile gândirii corecte dau amețeli, regulile persuasiunii – dureri de dinți (n.a. – persuasiunea nu este manipulare!).

Și aproape în fiecare an de studiu, o luam de la capăt, dar învățam să iubim „chinul” gândirii. Părea amuzantul „mi-ți-li-ni-vi-li” al lui Ion Creangă. Și, cu toate acestea, ne-au rămas în minte reguli categorice și de nenlăturat, ca, de exemplu: „termenii dintr-o concluzie dedusă nu pot avea alt înțeles decât acela așezat în premisă…”, sau „dintr-o situație particulară nu se poate concluziona universal…”.

Și înveți, înveți, apoi afli că nu există decât șase posibilități ale gândirii valide, șase grupuri silogistice, încerci să le găsești în doctrina civilă sau penală… Bine ar fi, indiferent de cum arată realitatea, ca studenții mei și tineretul, în general, să-și verifice validitatea gândirii, temeinicia mesajului, să construiască discurs științific, deoarece, doar astfel, nu se creează „eroare ilicită” (expresie aristotelică).

Acest tip de eroare este vizibil pentru cei cu experiența mea, și constă, în principal, în a pune concluziile înaintea premiselor; o vedem în rechizitorii – cu predilecție, în „motivările” (considerentele) hotărârilor judecătorești, în memoriile și concluziile scrise ale unor colegi de-ai noștri. Și pentru că nu doresc să fiu doar un teoretician, citez, fără a indica nume sau dosar: „atitudinea infracțională a învinuitului aduce atingere fundamentelor democrației…”.

Vă invit pe dumneavoastră, lectorii, să observați „defectul de logică” din această asertație…

Toți profesioniștii de elită, buni, remarcabili, cunosc și aplică regula logică simplă: actul de justiție este în mod implicit o „demonstrație”. Vinovăția, culpa, ilicitul civil, dolul, eroarea, trebuie dovedite în construcții logice impecabile. Generalizarea prin „sofism”, prin aproximare logică după categorii discursive care provin din medii nejuridice, ne pune în pericol pe toți.

Așadar, dacă putem rămâne cu mintea întreagă în aceste vremuri, am avea marele avantaj de a vedea fisurile din proiectele și tendințele lumii moderne și ne-ar putea oferi soluția simplă de a ne poziționa corect în raport cu organismele Uniunii Europene. Nu este imposibil, dar – în preajma Crăciunului – ar trebui să ne păstrăm inima bună și bucuria. Răul ar putea fi doar în închipuirea noastră, deși este acolo, la pândă…