Zidul culturii juridice (IV) – despre paradoxul suveranității parțiale sau Litera moartă a Constituției României

30 dec. 2022
Vizualizari: 316
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Motto: Non ex regula ius summatur, sed ex iure quod est regula fiat (dreptul nu se deduce din regulă, ci regula trebuie creată din dreptul existent)

 

Atunci când am lansat seria de articole sub titulatura generică ZIDUL Culturii Juridice nu aveam în vedere în mod neapărat să mă refer la legislația ca atare, nu aveam intenția unei realiste anverguri de proiect. Îmi doream mai degrabă o serie emblematică de generalii, un fel de testament juridic abstract din care să respire experiența și deprinderile unui jurist deplin, ale unui om de vocație, așa cum am cunoscut eu în destule cazuri de-a lungul carierei personale. Doar că scrisul și intenția primară nu se întâlnesc mereu pe întreg parcursul programatic. Intervine ceva, un detaliu, o împrejurare și lucrurile dobândesc o altă turnură.

Astfel se face că o conferință care a avut loc de curând sub egida AȘJR, cu titlul Criza procesului legislativ și a calității legii în România…, mi-a prilejuit ocazia de a readuce în discuție importanța Constituției în ierarhia statutară a legilor, dar și necesitatea revizuirii actului fundamental. Mă număr printre actorii principali care au realizat și rezolvat cele 124 de amendamente la conținutul Constituției. În anul 2017, problema își găsise formal rezolvarea, dar aspecte care țin de politic exclusiv au determinat trecerea în umbră a proiectului de revizuire, până la caducitate. Munca noastră a rămas undeva prin fișetele Parlamentului, gata de arhivare. Hârtie moartă, literă sleită. Apoi, nu a mai fost ridicată problema, nu mai era la „chestie”, vorba lui Caragiale, și nu s-a mai dorit revizuirea. S-au schimbat pe moment prioritățile și, pe deasupra, ambiguitățile textului constituțional ca atare au adus mai curând profit decât pierderi principalilor actori ai scenei publice de atunci (și de-acum).

Eșecul inițiativei noastre a reprezentat pentru mine un moment de cotitură, am simțit în ceafă lovitura dură a dezamăgirii, am înțeles că lehamitea ține de structura clasei noastre politice, o specie cu derutant atașament față de spătarul unor fotolii și mioapă față de linia orizontului național. Prezentul text nu oferă soluții imediate, pentru că nu le avem, afirmă evidențele nesănătoase ale realului legalității și legii față de care o Constituție solidă ar fi soluția. Dacă, bineînțeles, ar exista o coeziune parlamentară vizionară, unită volitiv pentru binele țării. Dar, așa cum de departe se vede, în contextul actual dâmbovițean, care aduce mai curând a Stambul decât a Paris, teza noastră seamănă a utopie…

Iar o analiză asupra unui demers necesar poate avea caracterul unui episod terapeutic, dar, spre dezamăgirea noastră, ineficient, pentru că ne lipsesc oamenii și procedurile, voința de a înfrunta decidentul extern cu responsabilitate și pragmatism. Câteodată, primit cu duioasă aprobare, apare în spațiul public vreun personaj care exprimă intenția revizuirii Constituției, dar atât. Deducem că sau personajul este de rang inferior, și atunci îi pică bine un subiect de profit imagistic, sau subiectul în sine este deliberat reamintit, ca o posibilitate aproape amenințătoare. Nu se știe, după cum nu se știe de către public unde se iau deciziile esențiale pentru țară, aici sau aiurea, dacă mai avem puterea la noi acasă sau stăm proțăpiți ca țârcovnicii la altar în fața unui stăpân nenumit în clar: o fi Bruxelles sau Casa Albă, poate Moscova (!?!). O devălmășie de teze obscure, care de care mai teribilistă, aprinde închipuirea publicului nostru, chiar a aceluia avizat. Peste toate însă se așterne evidența dureroasă că nu mai deținem adevărata putere asupra noastră înșine, ca națiune, ca stat.

Dedesubturile prevalează asupra acordurilor de fațadă, trăim în condiția inegală a unor parteneriate păguboase, suntem beneficiari ai inegalității într-o Europă stratificată și diferențiată pe criteriu de rang. Asta pentru că nu ne-am negociat, serios și solid, locul la masă, oare? În contra a ceea ce s-a spus mereu că am avut o istorie tristă întrucât suntem în drumul tuturor națiilor care ne-au aflat pe aici ca piedică, sunt de părere că tocmai această poziție geostrategică ar fi pentru noi un avantaj colosal, dacă am avea calitatea de a spune NU în situații compromisorii, dacă acei oameni care ne reprezintă ar călca apăsat pe clapa iritantă a demnității, dacă ar fi așa  cum se cuvine unor diplomați mandatați de către țară.

În acest moment de criză legislativă, căci CRIZĂ au decis cei mai abilitați juriști să numească realitatea corpuscului de legislație actual, iată, reapare simptomatica unei slăbiciuni cronice a sistemului care și-ar putea afla vindecarea prin tocmai proiectul abandonat: revizuirea Constituției. Am căutat să-mi lămuresc eu însumi care sunt de fapt caracteristicile crizei legislației. Dicționarul explicativ asimilează conceptul Criză de o lipsă a ceva, a ordinii, a capitalului, a monedei, a premierului în cazul crizelor guvernamentale. Pentru criza legislativă, iată: nu ducem lipsă de legi, în mod paradoxal avem inflație legislativă, dar nu avem, realmente LEGE. Și pentru a rămâne în zona afirmațiilor categorice, din perspectiva unei hermeneutici de detaliu a situației avem, nu îmi place să o spun, haos în legile țării, din orice perspectivă le-am privi. De aici, prima implicație în spațiul public este această vizibilă devălmășie generală a conceptelor, a instituțiilor, a partidelor, a competențelor, a ideilor, a oamenilor și a potențelor.

Și, în continuare, ne marchează, incongruența, bâlbâiala, deruta instituțională, meciurile fără finalitate dintre actorii publici, neîncrederea în justiție, tragică în sine, opacitatea percepției publice cuprinse de lehamite, sfârșeala precoce a argumentului just, căruia i se opune fantasma idolatră a unor teme false amplificate la maximum. Nu povestesc din teorie sau din cărți, pot aduce un rechizitoriu amplu de exemple ale haosului, din sistemul nostru, din aparatul judiciar. Și avem iarăși zvon și vorbire despre legile justiției, obositoarea stare de criză a justiției, criză scoasă de la naftalină o dată pe an. În baza teoriei „lipsei” de mai sus, s-ar putea deduce că nu avem justiție… Și atunci, da, avem o criză cât muntele Ceahlău de mare. Nu avem lege, deși trăim o evidentă inflație legislativă. Căutăm ca orbeții o clarificare. Și totuși, cu bună credință multe se pot face. În mic, un exemplu banal ar fi edificator și are în vedere comunicarea între oamenii care sunt instituții totodată.

În Neamț, este dedusă judecății o speță de o simplitate dezarmantă: o contestație la executare împotriva unor recuperatori internaționali care urmăresc un debit bancar prescris, sau astfel se afirmă în cererea propriu-zisă. De șase luni, instanțele, judecătoriile din județ își transferă competența pentru simplu accident al schimbării domiciliului debitorului. După pasarea succesivă a cauzei, urmează să se pronunțe tribunalul cu privire la acest așa-zis incident procedural. Între timp, executarea silită curge, penalitățile și perpetua actualizare a sumei – la fel. Dacă printr-o simplă conferință online judecătorii ar purta o discuție strict profesională, ar fi păgubită prin aceasta puterea și independența personală a magistratului? Nicidecum, ar fi un dialog între egali care se pronunță amiabil pe o teză, fără a fi necesară formalitatea transcriptului în dosar. Pretindem încredere în justiție, de unde? Această speță este una fericită, deoarece justițiabilul este familiarizat cu sistema și o ia ca atare. Dar dacă ar fi fost un litigiu cu element de extraneitate? Ni se duce buhul pentru grozava noastră eficiență. Aidoma, la vârf, aidoma, în ministere, aidoma, în Parlament, aidoma, în administrație. Asumări eludate prin transferul chestiunii, lucruri neterminate, decizii confuze, deliberări nesfârșite, teamă de a pune punct prin acord. Nici nu știu dacă frica determină indecizia sau incapacitatea sau incompetența face asta. Mai curând ambele. Cred că frica decidentului este dată de slaba pregătire, de o competență simulată. Și, până la urmă este vorba despre frisonul indeciziei la cel mai puțin pregătit, la cel lipsit de cultură, nu neapărat juridică.

Cam tot așa s-au petrecut lucrurile în 2017, când dosarul revizuirii Constituției României era finalizat. Urma proba practică a referendumului, aveam negociată majoritatea de două treimi cerută în această procedură, aveam acordul forurilor europene, al Comisiei de la Veneția printr-un  raport favorabil adoptat unanim, textul era pregătit la iotă, discutat fiece detaliu și virgulă, alături de noi era societatea civilă, Academia Română, CSM, CCR, personalități individuale marcante. Am galvanizat atunci toată elita juriștilor, erau cu noi. Nu a mers, politicul sfărâmat anarhic a aruncat munca a patru ani și a zeci de oameni în caducitate. Cercetarea, munca, sutele de ore de negociere și persuadare s-au dus pe apa sâmbetei și nu cred că vreodată vreun cronicar s-ar apuca de studiul de caz al unei intenții nobile și necesare. Dar, ca și în alte privințe, ceea ce s-a întîmplat este simptomatic pentru noi, ca țară. Și este doar vina noastră. Chiar dacă este, poate, un grad de adevăr în faptul că deciziile pentru noi se iau undeva, aiurea, tot noi purtăm vina pentru ceea ce se petrece aici.

Aud destul de des, emanând de la minți pe care eu le consider luminate și luminoase sintagma „suveranitate parțială”. Este o exprimare justificativă lașă, un fel de struțocămilă a lui Cantemir. Ceva care nu poate exista. Ca și cum poți spune valid „absolut parțial”. Nonsens de gândire, de exprimare și de logică. Cu toate acestea, sintagma spune mult, chiar în forma sa ilogică. Am cedat suveranitatea națională, „pas cu pas” (referire deliberată, n.a.) de la momentul intrării în Europa ca membru cu drepturi depline declarativ, căci, în realitate, suntem în condiția de vasali de bunăvoie ai Occidentului condițional. Am cedat atributul esențial al puterii statului român și aceasta ne scoate din perimetru abstract al tuturor conceptelor de drept constituțional. Și am făcut-o cu voia noastră, o facem în fiecare zi. Trăim, ca țară, în paradoxul nefiresc de a fi membră a Uniunii Europene cu un decident abscons american insistent și aclimatizat.

În viziunea mea, o ieșire sau o emancipare din această condiție irespirabilă în care ne găsim ar fi tot revizuirea Constituției. Și nu intenționez să apropii acest demers de actuala mișcare suveranistă ivită din lipsa unor ideologii realiste, o idee ivită din același impas care ne privește și pe noi. Națiunile suverane simt nevoia organică de a decide pentru ele însele, simt nevoia de a respira același aer, simt nevoia emancipării dintr-o condiție la care, la fel, au consimțit. Am intuiția că nerespectarea acestui drept fundamental al țărilor din cadrul UE va fi finalul acestui parteneriat suprastatal. Cred că Uniunea este în ipostasul de a-și revizui termenii și limitele intruziunii în dreptul intern, mai degrabă decât am fi noi ținuți să ne numim suveranitatea drept „parțială”. Chiar dacă trecem sau ne-au luat ca pe o țară de rang secund între statele europene, cred că posibilitatea de a părăsi acest contract suprastatal ar fi o catastrofă mai degrabă pentru Europa decât pentru noi. Avem exercițiul supraviețuirii și suntem mai necesari decât convine Europei să recunoască.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Putem juca fără risc cartea demnității naționale și a suveranității decente, fără agonie naționalistă și fără teama vreunei repercusiuni nedrepte ca toate acele monitorizări pe care le-am tot suportat. Deunăzi, un parlamentar european dintr-o țară nordică făcea un rezumat al unei vizite la noi și nu a avut vreun cuvânt bun despre România. Ne-a numit țară subdezvoltată, care nu merită să fie în Europa. Aceste afirmații erau făcute de la tribuna Parlamentului European. Ce am simțit? Dezamăgire și o formă necunoscută de depresie. Pentru minute bune, nu am avut motoare, mă simțeam suspendat. Nu pentru că un ignorant, cum avem și noi cu duiumul, și-a dat cu părerea agresiv și dușmănos fără să posede vreo curriculă privind istoria și destinul nostru istoric, ci pentru că n-am fost în stare să surprindem încă această coaliție europeană cu ce avem noi mai bun. Am scăpat printre reprezentanții parlamentari europeni niște surdomuți, cu puține excepții, desigur. Sunt dezamăgit și eu, ca mulți aidoma mie, pentru că nu sunt reprezentat cum se cuvine, nici în țară, nici în organismele europene la care am consimțit.

Iată, recunoaștem criza, suntem în prima fază a oricărei vindecări de viciu. Imprecizia și devălmășia decizională sunt vicioase. Să facem pașii pentru emancipare din acest noroios pact de subminare a dignității naționale. Fără emfaze declarative, se impune eliminarea dubiului legalității și constituționalității. Izvorul izvoarelor legalității se cuvine adaptat, pentru a exclude imprecizii conceptuale și faptice în funcționarea statului, atât în interiorul țării, cât, și mai ales, în afară.

În anul 2012, anul constituirii Comisiei comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru elaborarea propunerii legislative de revizuire a Constituției, semnele erau clare, la fel ca acum. Actul în sine trebuia refăcut sub multiple aspecte, dar sintetizate de către membrii comisiei pe două categorii principale ca: 1) elemente care țin de „arhitectura constituțională” și 2) aspecte care priveau drepturile și libertățile fundamentale și în mod special garanțiile acestora. Erau prezente, de asemenea, toate elementele care privesc întărirea independenței justiției.

Dacă ar fi cu putință această mare realizare, s-ar lămuri multe dintre nevoile noastre de clarificare. CCR nu ar fi doar o curte de prestidigitație teatrală fără ecou în practica instanțelor și în dreptul material, Guvernul nu ar deposeda Parlamentul de anvergura legiferării, loialitatea puterilor de stat ar avea o funcțiune legală și consacrată. Iar în afara țării, am putea recupera demnitatea uitată pe undeva, am fi o țară care nu-și redenumește impropriu suveranitatea pierdută, am putea, poate, dacă și oamenii care ne reprezintă ar avea conținut, să refacem osatura unei națiuni demne. Ar învia litera moartă a Constituției.

Se poate face orice lucru bun pentru țara asta, mai ales acolo unde se pune problema ființei naționale care se conservă și se păstrează în conținutul temeiului legii. De noi depinde dacă alegem să luăm drept proprii și să asumăm în întregime deciziile Curții Constituționale sau să luăm drept bună o recomandare a Curții Europene de a nu da curs acestor decizii. Ce prevalează pentru noi? Încotro ne îndreptăm? Dacă avem o bună diagnoză, știm că suntem în criză, atunci ce ne lipsește pentru o vindecare metodică? Se pare că nu avem oameni. Așa să fie?


* Acest articol a fost publicat în revista Palatul de Justiție nr. 2/2022.

Zidul culturii juridice (IV) – despre paradoxul suveranității parțiale sau Litera moartă a Constituției României was last modified: decembrie 21st, 2022 by Ioan Chelaru

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Ioan Chelaru

Ioan Chelaru

Este profesor universitar doctor, avocat și președintele Uniunii Juriștilor din România.
A mai scris: