Constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare–cumpărare. Pierderea dreptului de proprietate a reclamanţilor

• Legea nr. 10/2001: art. 50 alin. (2)
• NCPC: art. 167 alin. (3)
• NCPC: art. 496 alin. (1)
• NCPC: art. 58 alin. (3)
• O.U.G. nr. 80/2013: art. 48 alin. (2)
• VCC: art. 974

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Societatea Drumuri Municipale Timișoara în calitate de succesoare a societății Administrarea Domeniului Public S.A. Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara reprezentat de Primarul Municipiului Timișoara și de Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara, C. și D., au solicitat următoarele:

– în principal, să se dispună obligarea solidară a pârâților de a plăti reclamanților, cu titlul de răspundere pentru evicțiune, despăgubiri pentru apartamentul situat în Timișoara, jud. Timiș, înscris în CF nr. x Timișoara (CF vechi x Timișoara), nr. top. xV, compus din două camere și dependințe cu 5% din p.c.i și din teren în folosință, cumpărat de pârâții C. și D. în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 22 octombrie 1998 încheiat cu Statul Român prin Administrarea Domeniului Public S.A. Timișoara, promis spre vânzare reclamanților prin promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată la 17 septembrie 1999 și constatat nul absolut, despăgubiri constând în: prețul plătit de reclamanți pentru acest apartament, compus din prețul achitat Statului Român, respectiv avans și rate cu dobânzi aferente pe o perioadă de 5 ani, actualizat cu rata inflației și cu dobânda legală, precum și suma de 17.500 euro (ca echivalent al sumei de 33.000 DM), conform promisiunii de vânzare-cumpărare din 17 septembrie 1999; valoarea actualizată a lucrărilor de amenajare a apartamentului, respectiv a cheltuielilor necesare și utile efectuate de reclamanți în acest scop;

– în subsidiar, obligarea pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de creditori ai pârâților C. și D., la plata către reclamanți a sumei reprezentând prețul actualizat cu rata inflației și cu dobânda legală, plătit Statului Român pentru apartamentul descris mai sus, constând în avans și rate cu dobânzi aferente pe o perioadă de 5 ani.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Înalta Curte reține că, prin decizia recurată, instanța de apel a apreciat că nu poate exista evicțiune, respectiv pierderea dreptului de proprietate al reclamanților sau o tulburare în exercitarea prerogativelor de proprietari, în absența desființării și a titlului de proprietate al reclamanților, ori a intervenirii vreunei alte cauze de ineficacitate a acestui act juridic, subsecvent desființării titlului autorilor lor.

Acest considerent este unul decisiv în pronunțarea soluției de respingere a pretențiilor împotriva pârâților vânzători, întrucât are în vedere una dintre condițiile evicțiunii rezultate din fapta unui terț, iar aceste condiții trebuie întrunite în mod cumulativ.

Criticând soluția instanței de apel pe acest aspect, recurenții s-au limitat, însă, la reiterarea susținerii potrivit căreia constatarea nulității absolute a contractului de vânzare–cumpărare încheiat de către autorii lor în baza Legii nr. 112/1995 semnifică și pierderea dreptului de proprietate a reclamanților, fără a arăta argumentele pentru care consideră că desființarea actului juridic subsecvent operează de drept, în aplicarea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis și fără a înfățișa o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a făcut aplicarea acestui principiu ori a fost valorificată o altă cauză de ineficacitate a titlului reclamanților, ca urmare a desființării pe cale judecătorească a titlului autorilor lor.

De altfel, chiar în situația în care o asemenea hotărâre judecătorească ar fi fost înfățișată în prezenta cauză, conținutul acesteia nu ar fi infirmat, ci, dimpotrivă, ar fi întărit concluzia instanței de apel referitoare la inexistența evicțiunii prin desființarea titlului autorilor reclamanților, întrucât evicțiunea ar urma să opereze doar în virtutea eventualei hotărâri judecătorești distincte, prin care s-ar fi dat eficiență principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial.

Pentru aceeași rațiune, nu pot fi primite nici susținerile recurenților referitoare la efectele menținerii înscrierii în cartea funciară a dreptului lor de proprietate, în pofida desființării pe cale judecătorească a titlului autorilor lor, cât timp doar înfățișarea unei hotărâri judecătorești din care să rezulte aplicarea principiului de drept menționat anterior ar fi putut genera o chestiune de drept referitoare la cauza evicțiunii și, mai mult decât atât, aceasta ar fi fost tranșată în sensul celor ce preced, prin plasarea evicțiunii la momentul constatării pe cale judecătorească a ineficacității titlului de proprietate al reclamanților.

Se observă, de altfel, că susținerile recurenților pe acest aspect sunt contradictorii, întrucât, pe de o parte, se învederează faptul că înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară nu are caracter constitutiv, ceea ce ar însemna că este necesară desființarea expresă a titlului de proprietate, dar, pe de altă parte, se susține că radierea dreptului de proprietate din cartea funciară este posibilă independent de o eventuală anulare a contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce echivalează tocmai cu recunoașterea unui efect constitutiv înscrierii în cartea funciară.

Față de cele expuse, urmează ca motivele de recurs pe aspectul în discuție să fie respinse, impunându-se a se constata, totodată, că devine lipsită de relevanță inserarea în cuprinsul deciziei recurate a unor considerente suplimentare, în evaluarea celorlalte condiții ale evicțiunii provenind din fapta unui terț (anterioritatea cauzei evicțiunii și cunoașterea cauzei evicțiunii de către cumpărător), pentru ipoteza în care nu ar fi întrunită condiția existenței unei tulburări de drept. Din moment ce prin prezenta decizie a fost confirmată concluzia instanței de apel în sensul neîntrunirii primei condiții a evicțiunii, este inutilă vreo referire și la celelalte condiții.

Această constatare se impune și prin prisma faptului că o eventuală dezlegare și asupra acestor din urmă condiții ale evicțiunii, concomitent cu stabilirea inexistenței unei tulburări de drept, nu ar reprezenta lucru judecat și nu ar putea împiedica analiza lor ulterioară, în ipoteza în care ar opera evicțiunea (în speță, desființarea pe cale judecătorească a titlului de proprietate al reclamanților ori intervenirea vreunei alte cauze de ineficacitate a acestui act juridic, ca urmare a unei hotărâri judecătorești definitive).

În ceea ce privește modul de soluționare a apelului din perspectiva petitului subsidiar, se reține că recurenții formulează susțineri referitoare la menținerea în apel a soluției primei instanțe de admitere a excepției privind lipsa calității procesuale a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, dar și de respingere pe fond a cererii subsidiare.

Din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a considerat că, față de temeiul juridic al cererii de restituire a prețului apartamentului vândut în baza Legii nr. 112/1995, respectiv prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, calitate procesuală pasivă în privința acestui petit o are Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a apreciat că în cauză nu sunt întrunite condițiile cumulative pentru exercitarea acțiunii oblice prevăzute de art. 974 din vechiul C. civ., prin intermediul căreia reclamanții urmăresc, pe temeiul art. 50 din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului actualizat al imobilului vândut în baza Legii nr. 112/1995.

Prin motivele de recurs, s-a arătat că obligația de restituire a prețului revine vânzătorului, în speță Statul Român, iar împrejurarea că restituirea se face dintr-un fond constituit și gestionat de Ministerul Finanțelor Publice nu poate să confere acestui organ al puterii executive calitate procesuală pasivă în nume propriu într-un raport civil bazat pe dreptul comun. Totodată, recurenții au arătat că sunt întrunite condițiile pentru exercitarea acțiunii oblice, pentru formularea unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte constată că motivele de recurs nu relevă veritabile critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate, în condițiile în care conțin o simplă reiterare a unor susțineri formulate în cursul procesului, deja analizate, fără a se face vreo referire la considerentele pentru care au fost înlăturate.

Astfel, în privința titularului obligației de restituire a prețului, nu sunt arătate argumentele pentru care recurenții consideră că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reținute de către instanța de apel ca fiind incidente în cauză – și care stipulează în mod expres titularul obligației de restituire a prețului actualizat în ipoteza desființării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 – nu reprezintă, de fapt, o derogare de la dreptul comun în privința legitimării procesuale pasive.

În același timp, se constată că susținerile recurenților pe acest aspect sunt lipsite de finalitate, în sensul că, în ipoteza admiterii lor, tot nu ar conduce la admiterea recursului și la casarea deciziei recurate, dat fiind că petitul subsidiar a fost formulat în cadrul unei acțiuni oblice, iar instanța de apel a confirmat concluzia primei instanțe potrivit căreia condițiile de exercitare a unei asemenea acțiuni nu sunt întrunite în cauză.

Cu privire la acest din urmă aspect menționat, se constată că susținerile din memoriul de recurs nu sunt de natură a învesti instanța de recurs cu exercitarea unui control de legalitate al deciziei de apel, conținând o simplă enunțare a unei teze contrare celei reținute de către instanța de apel, prin care sunt reluate susțineri formulate în etapele procesuale anterioare.

Prin decizia recurată s-a constatat că reclamanții nu au calitatea de creditori ai pârâților persoane fizice, în absența unei creanțe certe, lichide și exigibile împotriva pârâților la momentul formulării acțiunii de față.

Or, în recurs, părțile au învederat doar că au calitatea de creditori ai pârâților, derivând din încheierea promisiunii de vânzare–cumpărare, fără a face vreo referire la caracterul cert, lichid și exigibil al pretinsei creanțe, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, așadar, fără a combate în vreun fel considerentele deciziei de apel.

În aceste condiții, susținerile referitoare la petitul subsidiar nu vor fi primite și, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește remunerația cuvenită curatorului desemnat pentru faza procesuală a recursului în condițiile art. 167 alin. (3) coroborat cu art. 58 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din camera de consiliu din data de 4.10.2022 a completului filtru și pentru motivele arătate în acea încheiere, se impune stabilirea cu titlu definitiv a acestei remunerații, dat fiind că prin încheierea menționată, a fost stabilită remunerația provizorie.

În aceste condiții, față de cererea curatorului desemnat pentru intimatul-pârât C., avocat G., se constată că sunt întrunite condițiile de aplicare a prevederilor art. 58 alin. (4) C. proc. civ., față de activitatea desfășurată de către curator, care a participat la ședința de judecată din 17 ianuarie 2023 și a asigurat apărarea intimatului-pârât, formulând concluzii asupra recursului.

În consecință, pe acest temei, Înalta Curte va stabili cu titlu definitiv remunerația curatorului intimatului-pârât C., la suma de 1.700 RON, cu observarea dispozițiilor referitoare la cuantumul onorariilor care se cuvin avocaților pentru asigurarea serviciilor de asistență judiciară și reprezentare, respectiv art. 2 alin. (1) pct. 2 lit. f) din Protocolul încheiat între Ministerul Justiției, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Uniunea Națională a Barourilor din România, înregistrat la respectivele instituții sub nr. x/17.06.2022, y/17.06.2022 și w/17.06.2022.

Întrucât prin încheierea din camera de consiliu din data de 4.10.2022, avansarea remunerației cuvenite curatorului a fost stabilită în sarcina recurenților – reclamanți, pe temeiul art. 48 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, urmează a se dispune obligarea recurenții-reclamanți A. și B. la plata sumei de 700 RON, reprezentând diferență remunerație curator, între suma de bani stabilită cu titlu de remunerație provizorie și cea stabilită în baza art. 58 alin. (4) C. proc. civ. prin prezenta decizie.

Sursa informației: www.scj.ro.