Concepte antagonice în insolvență – contul unic şi executarea silită individuală

10 oct. 2019
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 256

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Problema care apare este creată, după cum am arătat, și din prisma paralelismului procedurilor, pentru că există ipoteza intervenției unui creditor cu drept de preferință sau chiar chiro­grafar care contestă executarea individuală, pentru că se încalcă fie dreptul său de preferință, prin executarea sumelor din contul unic (sumele sunt cele provenite din valorificarea unui bun asupra căruia avea o cauză de preferință), fie o altă prioritate legală de distribuție, prevăzută de Legea insolvenței aplicabilă debitorului (cheltuieli de conservare, drepturi salariale).

Judecătorul instanței de drept comun nu are în dosarul execuțional toate înscrisurile și actele procedurale din dosarul de insolvență și nu vedem de ce dreptul de preferință al unui creditor garantat ar fi ignorat într‑o executare individuală, pentru simplul motiv că acesta este în tabelul creditorilor (exe­cutorii fiscali și civili au obligația de a notifica creditorii ipotecari), astfel că administrarea justiției este clar afectată, pentru că singurul care are la dispoziție și cunoaște dosarul de insolvență este judecătorul‑sindic.

Conferintele lunii noiembrie
”

c) Atribuția judecătorului‑sindic prevăzută de art. 45 (1) lit. r) din Legea nr. 85/2014, care menționează compe­tența judecătorului‑sindic în privința „orice alte atribuții prevă­zute de lege”, este util a fi analizată și din perspectiva unei posibile contestații la o executare silită individuală asupra contului unic.

Alte atribuții specifice judecătorului‑sindic sunt prevăzute expres în Legea nr. 85/2014 la alte articole, precum: art. 49 alin. (3); art. 57 alin. (13); art. 66 alin. (11); art. 72 alin. (2); art. 75 alin. (3), (7) și (9); art. 123 alin. (3) și (4); art. 143 alin. (3).

Din perspectiva competenței, este de analizat concursul prevederilor de drept comun cu privire la competența de solu­ționare a contestației de către instanța de drept comun, ca instanță de executare, respectiv judecătorul‑sindic care are competența de a suspenda o cerere de executare silită în baza art. 66 alin. (11) din Legea nr. 85/2014, care prevede expres că, „după depunerea cererii de deschidere a procedurii, în cazuri urgente, care ar pune în pericol activele debitorului, judecătorul‑sindic poate dispune de urgență, în camera de consiliu și fără citarea părților, suspendarea provizorie a oricăror proceduri de executare silită a bunurilor debitorului până la pronunțarea hotărârii cu privire la respectiva cerere”.

Se pune întrebarea firească dacă mai poate fi un caz de urgență, care poate pune în pericol activele debitorului și după data deschiderii procedurii, și dacă judecătorul‑sindic mai poate suspenda o executare silită individuală, deși procedura a fost deschisă, astfel încât, în mod firesc, ar urma să se realizeze îndestularea concursuală echitabilă, reglementată de Legea insolvenței[29].

Suntem tentați să credem că judecătorul‑sindic rămâne cu această competență pe toată durata procedurii, deoarece deține această competență excepțională chiar înainte de a dobândi deplină competență cu privire la supravegherea proce­durii insolvenței debitorului, adică cu atât mai mult, pentru că ulterior deschiderii procedurii insolvenței devine deplin învestit, iar starea de fapt de insolvență devine și stare de drept.

Din perspectiva reglementării speciale a art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, considerăm că lucrurile sunt clare și există o derogare expresă, astfel că judecătorul‑sindic va putea să suspende procedura execuțională care poate periclita averea debitorului și principiul concursualității, confruntat cu riscul înfrângerii prin procedura executării individuale.

d) Este utilă și folosirea unui criteriu care să conducă la o mai bună administrare a justiției, respectiv specializarea pe care trebuie să o aibă judecătorul care soluționează contestația.

În acest context, interesează, cu certitudine, dacă în cadrul contestației debitorului sau creditorilor din cadrul procedurii insolvenței/executării silite individuale sunt invocate prevederi ale Codului de procedură civilă sau ale Codului de procedură fiscală, așa cum arătam mai sus, adică încălcări ale reglemen­tarilor privind posibilele exceptări/limitări cu privire la sumele urmăribile în cazul unei executări silite individuale prin poprire sau prevederi exclusiv ale Legii insolvenței, regimul contului unic.

În speță, ceea ce se impune a se analiza, în primul rând, din punct de vedere juridic, este dacă se pot urmări sumele exis­tente în contul unic al debitorului în condițiile în care art. 163 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 prevede, fără echivoc: „Contul de insolvență deschis în condițiile art. 39 alin. (2) nu va putea fi în niciun mod indisponibilizat prin nicio măsură de natură penală, civilă sau administrativă dispusă de organele de cerce­tare penală, de organele administrative sau de instanțele judecătorești”.

Dispoziția legală este evident că subzistă și în cazul unei executări individuale, deoarece este o prevedere clară și expresă a Legii insolvenței și credem că, finalmente, în temeiul normei de trimitere prevăzute la art. 342 alin. (1), prevederile art. 163 alin. (3) se completează cu orice dispoziții procedurale compa­tibile, indiferent de tipul procedurii execuționale.

Așa cum arătam la pct. 1 și 2 supra, profesio­niștii (comer­cianții) organizați sub imperiul O.U.G. nr. 44/2008 răspund în cadrul procedurii falimen­tului cu întreg patrimoniul persoanei fizice autorizate, dispozițiile art. 20 și art. 26 fiind edifica­toare, deci nu numai cu patrimoniul de afec­tațiune, astfel cum aceștia l‑au dedicat exercitării activității profesionale (nu avem în vedere profesiile liberale excluse de la aplicarea Legii nr. 85/2014[30]). În cadrul unei asemenea proceduri se pune în discuție stabilirea patrimoniului urmăribil și deci, pe lângă cel cu afectațiune, și a patrimoniului personal. Ce avem a analiza este dacă insolvența este o stare a patrimoniului debitorului, impactând astfel oricare pro­cedură execuțională, indiferent de tipul acesteia, întrucât un debitor nu poate fi și insolvent, și neinsolvent în același timp, deși există o hotărâre judecătorească care constată această stare, atât de fapt, cât și de drept.

Dacă se aplică o interpretare forțată, fără a se avea în vedere specializarea, pentru buna administrare a justiției, s‑ar putea ajunge la concluzia în sensul că judecătorul‑sindic, în cadrul atribuției prevăzute de art. 45 alin. (1) lit. r), și anume „orice alte atribuții prevăzute de lege”, să soluționeze eventualele acțiuni privind partajarea bunurilor comune, fără a avea în vedere prevederile Codului procedură civilă, Cartea a VI‑a, „Proceduri spe­ciale”, respectiv Titlul V, „Procedura partajului judiciar”, adică prevederile relevante privind instanța competentă să soluționeze asemenea cereri.

Aceeași logică ar trebui să existe cu privire la competența judecătorului‑sindic și atunci când sunt exercitate contestații la executarea individuală a unui debitor aflat în insolvență, deci atunci când se pune în discuție o prevedere a Legii nr. 85/2014, cum este art. 143 alin. (3) teza finală sau art. 66 alin. (11) din aceeași lege, iar art. 45 alin. (1) lit. r) poate fi incident. Astfel, interpretarea în sensul că instanța de executare de drept comun ar fi compe­tentă este relativ forțată.

e) Deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene care stabilesc competența în funcție de gradul de intensitate a legăturii cu insolvența sau în funcție de cauzalitatea exis­tenței înseși a litigiului în fața unei instanțe de judecată ne conduc tot spre soluția competenței judecătorului‑sindic în soluționarea unei asemenea contestații.

Aplicarea acestui criteriu de stabilire a cauzalității apariției litigiului, adică dacă el provine din sau are o legătură cu procedura originară a insolvenței, a fost utilizată în Hotărârea SCT Industri AB i likvidation c. Alpenblume AB, C‑111/08[31], în care s‑a analizat prevalența dintre regulile apli­cabile unei cesiuni de părți sociale, în sfera dreptului comun, respectiv în sfera dreptului insolvenței. Scopul analizei era identificarea normei de drept a Uniunii Europene aplicabile unei cesiuni de părți sociale realizate în cadrul unei proceduri de insolvență, de către un lichidator, pentru identificarea vala­bilității sau, după caz, a nevalabilității unei astfel de operațiuni.

Astfel, Curtea a statuat în sensul aprecierii unei legături cu procedura insolvenței, pornind de la faptul ca acțiunea derivă dintr‑o procedură de insolvență: „acțiunea soluționată derivă în mod direct dintr‑o procedură de insolvență și se află în strânsă legătură cu aceasta. Pe de o parte, legătura dintre acțiunea în justiție și procedura de insolvență apare ca fiind deosebit de strânsă în măsura în care litigiul privește exclusiv proprietatea asupra părților sociale care au fost cedate, în cadrul unei proceduri de insolvență, de către un lichidator în temeiul unor dispoziții, precum cele edictate de legea statului membru B privind procedurile colective, care derogă de la normele generale de drept civil și în special de la cele privind dreptul de proprietate” (s.n.).

În ceea ce privește contestația la executarea individuală, este evident că acest litigiu derivă, la origine, din procedura insol­venței, din moment ce chiar temeiul juridic constă în dispozițiile art. 163 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.

În ceea ce privește cel de‑al doilea criteriu, și anume intensitatea legăturii cu procedura insol­venței, trebuie pornit de la jurisprudența constantă a CJUE, care a considerat că, pe lângă faptul că există legătura, această „intensitate a legăturii este deter­mi­nantă pentru a decide dacă excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) lit. b) din Regulamentul nr. 44/2001 este aplicabilă” (pct. 25).

Rezultă astfel că, în concepția Curții, legătura dintre acțiunea care formează litigiul principal și procedura insolvenței trebuie să fie suficient de directă și suficient de strânsă. Cu alte cuvinte, acest litigiu să nu poată să existe în absența unei proceduri de insolvență.

În situația noastră, este evident că o contestație la executarea silită individuală, pentru sumele existente în contul unic, nu ar putea să existe decât în con­di­țiile existenței contului unic și a regimului acestuia, în ipoteza debitorului aflat în insolvență, ipoteză ce face incidente prevederile
art. 163 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.

În cazul de față, există în mod clar o „legătură de inten­sitate” între modul de reglementare a concep­tului de „cont unic de insolvență”, în special carac­terul insesizabilității, și problema determinării instan­ței competente să emită un raționament deductiv în privința respectării sau nu a regimului său juridic.

Necesitatea identificării acelor situații în care ar exista o cauză derivând din sau având legătură cu procedura insol­venței a fost statuată de Curte și în Hotărârea Christopher Seagon c. Deko Marty Belgium NV, C‑339/07, astfel:

Acțiunile născute din sau având legături strânse cu procedura de insolvență, se soluționează de către instanța care a deschis procedura. (…) centralizarea tuturor acțiunilor rela­ționate procedurii de insolvență în fața unei Curți a unui stat membru este în concordanță cu obiectivele îmbunătățirii și eficientizării procedurilor transfrontaliere” (s.n.).

Pe cale de consecință, aceste statuări au fundamentat noua normă de competență în materia insolvenței transfrontaliere, în cadrul Regulamentului (UE) 2015/848 (reformare): „Instanțele statelor membre pe teritoriul cărora au fost deschise proce­durile de insolvență ar trebui să aibă competență și în ceea ce privește acțiunile care decurg în mod direct din procedurile de insolvență și sunt strâns legate de acestea. Printre aceste acțiuni ar trebui să se numere acțiunile revocatorii introduse împotriva pârâților din alte state membre”.

Aplicând aceste raționamente de analogie în cazul de față, trebuie plecat de la faptul că instituția contului unic este regle­mentată exclusiv de Legea nr. 85/2014. Pe cale de consecință, orice conduită prin care s‑ar încălca regimul juridic al contului de insolvență este de competența judecătorului‑sindic, preve­derile art. 45 alin. (1) lit. r) putând fi incidente, deoarece legă­tura cu procedura insolvenței este trainică și intensă, fără exis­tența stării de insolvență fiind evident că acest litigiu, cu privire la executarea silită individuală în privința contului unic, nu ar putea exista.


[29] Pentru dezvoltări cu privire la titularul cererii, respectiv soluțiile care se pot dispune, a se vedea N. Țăndăreanu, Codul insolvenței comentat, vol. I – art. 1‑182, Ed. Universul Juridic, București, 2017, pp. 277‑278.

[30] Conform art. 3 alin. (1): „Procedurile prevăzute de prezenta lege se aplică profesioniștilor, astfel cum sunt definiți la art. 3 alin. (2) din Codul civil, cu excepția celor care exercită profesii liberale, precum și a celor cu privire la care se prevăd dispoziții speciale în ceea ce privește regimul insolvenței lor”.

[31] Disponibilă la https://eur‑lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/ HTML/?uri=CELEX:62008CJ0111&from=RO.

Concepte antagonice în insolvență – contul unic și executarea silită individuală was last modified: octombrie 10th, 2019 by Stan Tîrnoveanu
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autori:

Stan Tîrnoveanu

Stan Tîrnoveanu

Este Partener Senior în cadrul societății de avocați Zamfirescu Racoti & Partners și Partener coordonator în cadrul firmei de insolvență ZRP Insolvency.
A mai scris:
Andreea Deli Diaconescu

Andreea Deli Diaconescu

Este doctor în Drept, avocat și membru al Consiliului de Conducere al INPPI.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter