Concepte antagonice în insolvență – contul unic şi executarea silită individuală

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Aspecte introductive

Procedura de insolvență și‑a creat, de‑a lungul timpului, propriile mecanisme de reglare și control, care au dat naștere la adevărate concepte/principii, funcționând ca structuri unitare și independente față de alte domenii ale dreptului.

Tocmai de aceea, „defragmentarea” unei dimensiuni a acestui mecanism integrat, care este și rămâne insolvența, con­duce la ruperea echilibrului. Iar ruperea acestui echilibru deter­mină soluții incompatibile cu procedura recuperării colective sau cel puțin „bizare”, care lipsesc de eficiență o atare procedură.

Plecând de la principiile care guvernează procedura colec­tivă a insolvenței, a susține că executarea silită individuală este compatibilă cu cea dintâi pune în discuție, în primul rând, încălcarea regulii electa una via, non datur recursus ad alteram.

Mai mult decât atât, executarea silită individuală nu se poate derula în paralel cu insolvența, pentru că insolvența a apărut tocmai ca o formă de executare concursuală, menită să asigure un echilibru între drepturile creditorilor. Un debitor se poate afla într‑o procedură de executare silită individuală demarată de unul dintre creditorii săi, fiind, în egală măsură, în relații comerciale normale cu restul. Dar, odată „atins” de ceea ce înseamnă fenomenul insolvenței, el este insolvent față de oricare și față de toți creditorii săi.

Singularitatea stării de insolvență este coro­larul unui singur raport juridic procedural, care are drept subiecți debitorul și toți creditorii săi. Dat fiind acest caracter obiectivat al stării de insolvență, analiza sau testul aplicabil față de un debitor de referință nu poate avea rezultate diferite în mai multe raporturi juridice.

De asemenea, insolvența nu permite comporta­mente duale. Executarea silită individuală poate fi „temperată” ca urmare a apariției mai multor inci­dente procedurale: suspendarea, pe cale de contes­tație la executare sau în ordonanță președințială, încetarea, ca urmare a desființării titlului executoriu sau ca efect al plății creanței. Însă procedura insol­venței, odată declanșată, are o evoluție previzibilă din acest punct de vedere și rareori, cu titlu de excepție, permite incidentul procedural al suspen­dării [de exemplu, în cazurile expres și restrictiv prevăzute de art. 43 alin. (5) din Legea nr. 85/2014].

Această expunere introductivă are rolul de a justifica finalitatea studiului de față, și anume ana­liza modului în care procedura insolvenței repre­zintă, în sine, un „fine de neprimire” pentru insti­tuția exe­cutării silite individuale. Ca element al unei analize istorice a normelor aplicabile procedurii de insol­vență^[1], amintim că dreptul insolvenței a fost numit, la origine, „dreptul concursului” (Koncursreht).

Iar în ceea ce privește instanța competentă să soluționeze caracterul justificat sau nu al acestui „fine de neprimire”, apre­ciem că resorturile interne prin care funcționează insol­vența, modul în care acestea sunt înțelese și devin aplicabile, toate repre­zintă argumente pentru competența exclusivă a judecătorului‑sindic în acest sens.

2. „Contul unic” – concept de referință în materia insolvenței

Protejarea debitorului față de toți creditorii săi, grupați în ceea ce în materia insolvenței poartă tradițional denumirea de „masă credală”, a necesitat crearea conceptului de „cont unic al debitorului insolvent” sau, mai pe scurt, „contul unic”.

Așa cum într‑o procedură de insolvență există o masă credală unică, compusă însă din toți creditorii admiși în tabelele de creanță, la fel există un cont unic de insolvență, care cuprinde absolut toate dispo­nibilitățile debitorului, prin care acesta își derulează activitatea operațională sau cea de lichidare, dar acest cont unic poate avea mai multe „extensii” la nivel bancar.

Existența contului unic se fundamentează pe principiul unicității procedurii de îndestulare și distribuire în cadrul insolventei, singura procedură care poate conduce fie la dispa­riția subiectului de drept, în cazul falimentului, fie la renașterea ca afacere a debitorului, prin reorganizarea acestuia, cu respec­tarea echitabilă a drepturilor creditorilor, urmând ca aceștia să fie îndestulați cel puțin la nivelul distribuirilor care ar avea loc în caz de faliment.

De asemenea, existența contului unic își găsește suport și în tradiționala concepție a „unicității gajului general conferit creditorilor de către debitor”^[2], devenită în prezent „garanția comună a creditorilor” în temeiul art. 2324 alin. (1) C. civ., res­pectiv accesul acestora la întregul patrimoniu al debitorului, dar după reguli unitare, în cadrul procedurii de îndestulare concursuale a insolvenței, ca o ultimă și finală procedură execuțională de îndestulare a creditorilor.

Unicitatea contului unic este, astfel, un con­cept care cuprinde toate lichiditățile debitorului care se vor putea distribui în cadrul procedurii colective a insolvenței, con­form unui set unic de reguli (ceea ce nu presupune doar o singură valută sau un singur simbol de cont al debito­rului), deoarece există un singur gaj general al creditorilor și un singur patrimoniu de distribuit în cadrul procedurii colec­tive (potrivit principiului unicității patrimoniului persoanei fizice sau juridice).

În acest sens, dispozițiile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 stabilesc care este rațiunea pentru care a fost necesară introducerea acestui concept al „contului unic”, tehnica de reglementare fiind aceea de determinare a rezultantei stabilirii normei, iar nu a definirii sale:

„Plățile se vor face dintr‑un cont deschis la o unitate a unei bănci, pe bază de dispoziții emise de debitor sau, după caz, de administratorul judiciar, iar în cursul falimentului, de lichi­datorul judiciar”.

Faptul că în contul unic pot să existe mai multe tipuri de valute, situație determinată, în principal, în funcție de posibile încasări în diverse valute a contraprestației debitorului aflat în insolvență sau de măsuri de conservare a activului patrimonial al acestuia, nu înfrânge sub nicio formă principiul unicității patrimoniului, nu este nici măcar o divi­zare a patrimoniului în sensul prevăzut de art. 31 alin. (2) C. civ., deoarece divizibilitatea reglemen­tată de alin. (2) reprezintă o afectațiune diferită a unor mase patri­mo­niale în cadrul aceluiași patri­moniu, afectațiuni regle­mentate de prevederile legis­lației civile^[3].

În cadrul insolvenței se menține unicitatea patrimoniului și răspunderea debitorului cu întregul patrimoniu și atunci când există constituit un patrimoniu de afectațiune în cazul profe­sioniștilor (comercianți) organizați sub imperiul prevederilor O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, între­prinderile individuale și întreprinderile fami­liale^[4]. Și în această ipoteză se prevede aplicarea reglementărilor care menționează ca principiu răspun­derea cu întreg patrimoniul a persoanei fizice autorizate, dispo­zițiile art. 20 și art. 26 fiind reve­latoare în acest sens^[5], astfel că și în privința comerciantului profesionist, constituit în baza O.U.G. nr. 44/2008, se aplică principiul contului unic și al unicității procedurii insolvenței.

Doctrina juridică, referindu‑se la aplicația tehnică a contului unic de insolvență, a explicat originea acestui cont: odată cu deschiderea procedurii de insolvență, patrimoniul debitorului dobândește o nouă funcție, și anume aceea de „instrument de supraviețuire”^[6]: „Rolul patrimoniului se schimbă cu intervenția unor drepturi fundamentale, devenind un instrument de supraviețuire și de luptă împotriva sărăciei. El nu mai poate avea drept vocație satisfacerea drepturilor creditorilor prin gajul general. Invocând beneficiul unor drepturi fundamentale, debitorul se plasează sub protecția acestuia”.

În acest context al analizei, trebuie remarcat modul circular, unitar și unic în care trei concepte fundamentale ale insolvenței interacționează, creând acest echilibru marcat de logica internă a normei juridice: masa credală, suspendarea ope legis a executărilor indivi­duale/pro­cedurilor de realizare a creanțelor împo­triva debitorului și contul unic de insolvență, toate avându‑și izvorul în unicitatea patrimoniului din care urmează a se realiza creanțele, respectiv unicitatea regulilor de distri­buire.

Astfel, masa credală se formează în scopul prote­jării debitorului de realizări individuale ale drepturilor de creanță. Nu există conceptul de „mase credale” (plural) în insolvență. Este adevărat faptul că masa credală are propria sa structură, pe clase sau pe grupe de creditori, dar „unicitatea masei” nu poate fi pusă la îndoială.

În continuare, creditorii care formează masa credală vor respecta, pe tot pacursul procedurii de insolvență, regula suspendării executărilor silite, așa‑numita suspendare ope legis.

Caracterul imperativ al normei este edictat de necesitatea păstrării consistenței și a disciplinei „masei credale” și a „unicității patrimoniului”, sin­gura excepție admisă fiind aceea a ridicării suspen­dării și a valorificării garanției, în mod prevalent, dar în procedura insolvenței, nu în afara ei. Dispo­zițiile art. 78 din Legea nr. 85/2014 sunt edificatoare în acest sens.

Iar conceptul „contului unic” a fost necesar pentru a determina modalitatea în care se verifică faptul că „masa credală” respectă în orice moment al existenței sale regula suspendării ope legis și principiul „uni­cității patrimoniului”, destinate să satisfacă interesele tuturor creditorilor, printr‑o unică procedură colectivă de îndestulare finală (ceea ce ar presupune că nu se mai derulează, în paralel cu insolvența, proceduri individuale de realizare a drepturilor sau de executare silită, care să conducă la eludarea regulilor de concurs și distribuție).

3. Regimul juridic al „contului unic” – insesiza­bilitatea acestuia în afara procedurii colective

Pornind de la aspectele de mai sus, apreciem că regimul juridic de „insesizabilitate” este de esența, și nu doar de natura contului deschis în confor­mitate cu dispozițiile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, respectiv a contului deschis și operat de către debitor, ulterior deschiderii procedurii de insolvență.

Dreptul comun definește „insesizabilitatea” ca fiind imposi­bilitatea urmăririi de către creditori a dreptului de proprietate asupra bunului^[7].

Legea nr. 85/2014 conține o referire expresă, în cadrul dispozițiilor art. 163 alin. (3): „Contul de insolvență deschis în condițiile art. 39 alin. (2) nu va putea fi în niciun mod indispo­nibilizat prin nicio măsură de natură penală, civilă sau admi­nistrativă dispusă de organele de cercetare penală, de organele administrative sau de instanțele judecătorești” (s.n.).

Putem concluziona astfel că interdicția de urmărire a con­tului unic, ca element individual, dar definitoriu al averii debi­torului, este doar o aplicație restrânsă a interdicției generale de urmărire a averii debitorului după deschiderea procedurii de insolvență, altfel decât în interiorul și cu respec­tarea normelor care o guvernează.

La nivel obiectiv și trecând peste conceptele tehnice ale materiei insolvenței, întregul și unicul „patrimoniu” al debi­torului se reflectă și funcțio­nează prin contul unic.

Plecând de la premisele de aplicare a subro­gației reale cu titlu particular, orice bun aparținând debitorului, odată valorificat sau, în orice altă moda­litate, transferat, este urmat de încasarea unei contraprestații echivalente. Dacă această contrapres­tație este reprezentată de o sumă de bani, încasarea sa în contul unic reflectă cu acuratețe sensul unic direcționat al actelor și operațiunilor care se deru­lează în procedura insolvenței, și anume conser­varea activului și distribuirea sa către masa credală, în mod organizat, concursual, într‑o unică pro­cedură.

În final, rezultă că insesizabilitatea extraproce­durală nu este doar a contului unic, ci este a patrimoniului unic al debitorului în raport de creditorii săi, care, nemaiputând acționa individual, nu mai pot urmări individual niciun bun din acest patri­moniu, aceasta pentru a nu frauda drepturile celor­lalți creditori, inclusiv a celor cu creanțe curente, care se îndestulează conform regulilor de distribuție prevăzute de Secțiunea a 7‑a, Subsecțiunea 3, „Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării”, art. 159‑167 din Legea nr. 85/2014^[8].

4. Executarea silită individuală în temeiul art. 143 alin. (1), în forma modi­ficată prin O.U.G. nr. 88/2018. Reglemen­tare contra legem

Contrar conceptelor de „masă credală” și „unicitate a patrimoniului”, amintite anterior, prin art. 143 alin. (1) în forma modificată prin O.U.G. nr. 88/2018, practic se permite întoarcerea la o executare silită individuală: „Pentru datoriile acumulate în perioada procedurii de insolvență care au vechime mai mare de 60 de zile se poate începe executarea silită”. Cu alte cuvinte, se abandonează ideea de „concursua­lism” și se revine la cea de „individualism”, deși individualis­mul este respins de toate mecanismele și reperele procedurii de insolvență.

a) Sesizăm, încă de la început, un conflict față de rațiunea normei, care inițial a permis, iar ulterior a impus, suspendarea tuturor executărilor silite în materia insolvenței pentru a se permite aplicarea principiilor concursualismului, unicității și echității distribuirilor în cadrul insolvenței.

Nicio normă juridică nu poate reglementa contra rațiunii corpului normativ prin care a fost edictată.

Astfel, chiar anterior deschiderii procedurii de insolvență, legiuitorul a permis așa‑numitele „acțiuni preventive”, și anume posibilitatea suspendării executărilor silite aflate pe rol, având în vedere existența unei cereri de deschidere, pentru a da o șansă reală viitoarei proceduri de insolvență.

„După depunerea cererii de deschidere a proce­durii, în cazuri urgente, care ar pune în pericol activele debitorului, judecătorul‑sindic poate dis­pune de urgență, în camera de consiliu și fără citarea părților, suspendarea provizorie a oricăror proceduri de executare silită a bunurilor debito­rului până la pronunțarea hotărârii cu privire la respectiva cerere”. Dispozițiile art. 66 alin. (11) și art. 70 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 sunt relevante și demonstrează acel ratio legis pe care orice normă juridică trebuie să‑l conțină și, mai mult, orice altă normă juridică aflată în legătură sau derivată din aceasta ar trebui să‑l respecte:

„Creditorul care are înregistrată o cerere de deschidere a procedurii, în cazuri urgente, până la data judecării cererii, poate solicita judecăto­rului‑sindic pronunțarea unei ordonanțe președințiale prin care să dispună măsuri vremelnice, în scopul suspendării operațiunilor de înstrăinare a unor bunuri sau drepturi patrimoniale importante din averea debitorului, sub sancțiunea nulității, precum și măsuri de conservare a acestor bunuri”.

Ghidul Legislativ UNCITRAL^[9] recomandă de o manieră fermă admisibilitatea suspendării execu­tărilor silite anterior deschiderii procedurii de insolvență, justificarea fiind aceea a împiedicării dezmembrării premature a averii debitorului (engleză: „to prevent premature dismemberment of the debtor’s assets by individual creditor actions to collect individual debts”).