Concepte antagonice în insolvență – contul unic şi executarea silită individuală

10 oct. 2019
Articol UJ Premium
Vizualizari: 4880
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dacă o asemenea dispoziție legală există, se pune întrebarea cum se poate executa silit acest cont prin poprire, deoarece art. 784 C. pr. civ. stabilește că efectul înființării popririi este tocmai indisponibilizarea „sumelor de bani sau a bunurilor mobile poprite”.

O dispoziție similară este și în art. 236 pct. 14 C. pr. fisc., care statuează că „din momentul indisponibilizării, respectiv de la data și ora primirii adresei de înființarea popririi asupra disponibilităților bănești, băncile nu procedează la decontarea documentelor de plată primite”.

Dispozițiile art. 163 sunt firești și în acord cu alte prevederi similare din Codul de procedură civilă, și aici avem în vedere art. 873, care reglementează interdicția popririi, menționând că „sumele rezultate din valorificarea bunurilor urmărite și cele consem­nate la dispoziția executorului nu pot fi poprite de către creditorii debitorului sau ai adjudecatarului”.

În concluzie, pentru situații similare în proceduri execu­ționale în care sunt reguli determinate privind distribuția, contul în care se colectează sumele nu poate fi indisponibilizat, ceea ce ne arată că preve­derea art. 143 este nefirească, fiind o imixtiune în altă procedură, care are o ordine de distribuție bine regle­mentată, nefiind realizate corelările constituționale, așa cum impun deciziile Curții Constituționale a României.

Mai mult decât atât, în cadrul unei executări indi­viduale demarate sub imperiul Codului de procedură civilă (art. 690 reglementează expres dreptul credi­torilor care dețin titluri executorii, cei care au luat măsuri asigurătorii sau care au un drept real asupra bunurilor debitorului), există instituția inter­venției creditorilor în procedura de executare individuală. În mod relativ similar, este permisă participarea la distribuire a altor creditori cu titluri în cadrul executării silite fiscale (art. 258 C. pr. fisc., cu toate corelările la care acesta face trimitere).

Această posibilitate poate conduce ca, în cadrul procedurilor execuționale individuale, să poată interveni anumiți creditori care au fie drepturi de preferință, fie titluri de creanță care sunt preferite în ordinea de distribuție, cu titlul de exemplu, creanțe salariale [art. 236 alin. (14) lit. a) C. pr. fisc.], așa încât se poate ajunge la situația în care procedura nu mai este, de esență, o procedură execuțională individuală.

Deci, la nivel teoretic, nu ar trebui să fie exclus să asistăm, într‑o procedură individuală demarată în raport de prevederile art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 (în forma modificată prin O.U.G. nr. 88/2018), la intervenții ale credi­torilor din proce­dura insolvenței, care dețin titluri executorii sau ale căror creanțe sunt verificate și sunt incluse în tabelul definitiv al creditorilor[19], astfel încât să asistăm la transformarea în caracter „aproape colectiv” al exe­cutării individuale.

În final, ceea ce se remarcă este instalarea unui paralelism al procedurilor juridice de executare: o procedură de executare silită care apare ca o executare individuală în raport de insol­vență, dar care poate apărea și ca o executare silită concursuală, în raport de amploarea sa, prin astfel de cereri de intervenție, care îi schimbă radical caracterul individual. Mai mult, asistăm chiar la o alterare a caracterului individual sau concursual al celor două proceduri, cu efect în planul ordinii de distribuție a sumelor, ordine considerată, prin natura sa, singura echitabilă în insolvență.

Or, un astfel de paralelism a fost respins de către Curtea Constituțională în cadrul Deciziei nr. 149 din 17 martie 2015[20]: „procedura (de insolvență, n.n.) care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, consensual și egalitar în care creditorii unui debitor comun să își poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvență. În aceste condiții, existența unor acțiuni paralele cu procedura concursuală prevăzută de lege ar produce incertitudine cu privire la masa credală”.

7.2. Cerința constituțională privind tratamentul egal și fără discriminări prevăzută de art. 16 alin. (1), care stipulează că „cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice fără privilegii și fără discriminări”, astfel că, pentru un tratament diferit, trebuie să existe o justificare obiectivă și rezonabilă și, bineînțeles, trebuie să existe o proporționalitate între mijloace și scopul urmărit.

Fără îndoială că, prin introducerea acestei prevederi în cadrul art. 143 alin. (1), s‑a dorit, conform Expunerii de motive[21], disciplinarea debitorilor aflați în insolvență, în vederea realizării plăților curente cu prioritate, adică conform documentelor din care rezultă, așa cum prevede în mod expres art. 102 alin. (6) din Lege[22]. Această prevedere nu trebuie însă să conducă la o discriminare a creditorilor care au un drept de preferință, în măsura în care, prin executarea individuală care se realizează asupra sumelor aflate în contul unic, rezultate din valorificarea bunurilor asupra cărora există acest drept, credi­torul cu creanță curentă ar primi mai mult decât ar fi primit în caz de faliment, cu încălcarea dreptului de preferință legal reglementat pentru creditorii ipotecari.

Practic, în anumite circumstanțe, un creditor cu o creanță curentă, prin executarea individuală, va putea încasa în această executare mai mult decât ar putea lua echitabil în cadrul falimentului, unde se impune respectarea prevederilor art. 159 și art. 161 pct. 4 din Legea nr. 85/2014, deci cu încălcarea priorității cheltuielilor de conservare (prin indisponibilizarea contului unic, imposibil de realizat), ceea ce conduce la o fraudare a intereselor creditorilor garantați, a celor care au acordat credite în cadrul insolvenței, beneficiind astfel de o super‑prioritate legală, a creditorilor cu creanțe salariale și, în final, a tuturor creditorilor, pentru că se vor putea afecta chiar cheltuielile de conservare a patrimoniului cu efect în dimi­nuarea acestuia, iar patrimoniul este unica sursă de îndestulare a tuturor creditorilor.

Am putea spune chiar că se încalcă un drept de proprietate al acestora din urmă, din moment ce au așteptarea legală rezonabilă de a se îndestula cu preferință, fiind afectate preve­derile art. 44, art. 136 alin. (5), respectiv art. 53 din Constituție, care statuează că măsura restrângerii drepturilor trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat‑o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

i) Principiul egalității și nediscriminării reglementat de 16 din Constituție este descris mai amplu și mai clar de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 755/2014[23], care arată că „principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deose­birea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional[24].

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Curtea reține, de asemenea, că, potrivit jurisprudenței sale, „discriminarea se bazează pe noțiunea de excludere de la un drept (Decizia Curții Constituționale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituțional spe­cific, în cazul constatării neconstituționalității discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului[25].

Privilegiul deci se definește prin aceea că se creează un avantaj sau o favoare nejustificată acordată unei categorii de persoane sau unei persoane, iar remediul constituțional constă în eliminarea acestei situații de favoare.

ii) Discriminarea realizată de prevederile art. I pct. 14 din O.U.G. nr. 88/2018 prin permiterea executării individuale pentru creanțele curente constă în dreptul conferit titularului acestor creanțe de a urmări sumele existente în contul unic, sume care trebuie utilizate pentru plata creditorilor privilegiați, conform art. 159, pentru plata cheltuielilor procedurale, inclusiv a celor de conservare și administrare a bunurilor din averea debitorului, conform art. 161, pentru plata creditelor acordate în cadrul procedurii în condițiile art. 87 alin. (4), care au tot natura unor drepturi de preferință, respectiv a drepturilor salariale, astfel că ordinea de prioritate reglementată în cadrul insolvenței nu mai este respectată.

Ca o concluzie, toți creditorii care se puteau îndestula în cadrul procedurii insolvenței în temeiul unui rang de prioritate superior creditorului cu creanțe curente (art. 161 pct. 4) sunt sau pot fi defavorizați. Aceasta este situația în care debitorul ajunge în stare de faliment, pentru că nu poate face față plății datoriilor curente născute după data deschiderii procedurii cu sumele disponibile, iar măsura firească este trecerea la procedura falimentului, așa cum prevăd art. 75 alin. (3) și (4), respectiv art. 143 alin. (2) și (3) din Legea nr. 85/2014.

Creditorii beneficiind de aceste drepturi nu se pot proteja efectiv, pentru că executarea individuală produce efecte rapide, în timp ce solicitarea lor de trecere la faliment sau contestarea executării este sau devine iluzorie. Mai mult, prin posibila afectare a resurselor dedicate cheltuielilor de conservare, chiar întregul activ patrimonial poate fi afectat, fiind deci afectată nu doar ordinea de distribuire, ci chiar procentul de îndestulare a tuturor creditorilor.

Situația reglementată de art. 143 alin. (1) teza finală, așa cum acesta a fost modificat prin art. I pct. 14 din O.U.G. nr. 88/2018, este aceea că titularii unor creanțe curente, născute în perioada de până la trecerea la faliment, deși ar trebui să primească sumele conform ordinii de prioritate prevăzute de art. 161 pct. 4, aceștia se îndestulează efectiv înaintea credito­rilor cu cauze de preferință sau a celor cu ordine de prioritate superioară (cheltuieli de conservare, drepturi salariale, alte asemenea creanțe prevăzute de art. 161 pct. 1, 2 sau 3 din Legea nr. 85/2014).

8. Competența judecătorului‑sindic în privința acelor cereri care „derivă din sau sunt în strânsă legătură cu procedura insolvenței” – argumente și dezvoltări

În cele ce urmează, vom demonstra că o astfel de compe­tență a judecătorului‑sindic relaționată modului de respectare a regimului de insesizabilitate al contului unic derivă din apli­carea unui criteriu de testare a compatibilității dintre materia insolvenței și materia dreptului comun – intensitatea legăturii cu procedura de insolvență.

a) În teoria generală a dreptului[26] se arată că „un sistem coerent de drept este acela în care toate regulile decurg (aproape matematic) dintr‑un principiu general”.

Cu alte cuvinte, orice interpretare sau analogie trebuie să plece de la un principiu fundamental, pentru că intensitatea acestuia acaparează, în gândirea juridică care se formează, aplicarea oricărui raționament deductiv, pe care îl califică automat ca fiind unul subsecvent.

Doctrina juridică[27] a identificat acest criteriu atunci când a apreciat asupra lipsei de identitate între valabilitatea și efica­citatea normei juridice: „Normele unei ordini de drept pozitive sunt valabile fiindcă norma de bază care constituie regula fundamentală a producerii lor este considerată valabilă, nu fiindcă ele sunt valabile; însă ele sunt valabile doar dacă, deci doar atât timp cât această ordine de drept este valabilă. (…) O ordine de drept nu‑și pierde însă valabilitatea prin aceea că o normă de drept individuală își pierde eficacitatea, adică nu este aplicată deloc sau nu este aplicată în cazuri individuale. O ordine de drept este considerată valabilă dacă normele ei sunt eficace în linii mari, deci dacă sunt urmate și aplicate”.

Cu alte cuvinte, norma fundamentală, adică legislația mate­riei insolvenței, atrage în sfera sa de reglementare și alte norme de drept care, deși ar putea fi considerate fundamentale în materia în care au fost edictate, în speță normele privind calea contestației la executare silită, intensitatea legăturii cu proce­dura de insolvență aplanează legătura cu Codul de procedură civilă prin faptul că regimul juridic al contului unic este reglementat de Legea insolvenței. Cu certitudine, dacă nu exista această prevedere specială în Legea insolvenței, nu exista nici litigiul privind nelegalitatea executării silite individuale.

b) Potrivit art. 342 din Legea nr. 85/2014, dispozițiile Codului de procedură civilă completează dispozițiile Legii insolvenței „în măsura în care nu contravin” cu prevederile și principiile acesteia. Dispoziția similară anterioară din Legea 85/2006 era mult mai judicios formulată, se făcea referire la „compatibilitatea dispozițiilor” dintre prevederile generale cu prevederile Legii insolvenței. Cert este că trebuie verificată dispoziția generală, dacă nu există o prevedere specială în cadrul Legii nr. 85/2014.

În măsura în care se începe o executare silită individuală, fie că este executare silită supusă prevederilor Codului de pro­cedură civilă sau Codului de procedură fiscală, există calea da a o contesta, fie în temeiul art. 712 C. pr. civ., în cazul executării individuale civile, fie conform art. 260 și urm. C. pr. fisc., în cazul executării silite individuale fiscale.

Instanța competentă în cadrul unei executării silite de drept comun se determină conform prevederilor art. 714 C. pr. civ., dispozițiile execuționale fiscale făcând trimitere, de asemenea, la prevederi similare procedurii execuționale civile.

În cadrul contestației se pot formula critici care privesc titlul executoriu raportat la întinderea și lămurirea titlului execu­toriu[28] sau se pot contesta și actele de executare care încalcă prevederile Codului de procedură civilă. De exemplu, în cadrul unei executări prin poprire, urmărirea vizează sume care sunt exceptate/limitate de la executare [de exemplu, prevederile
art. 729 C. pr. civ. sau prevederile art. 236 alin. (14) și (15) C. pr. fisc.]. Deci, conform acestor prevederi, instanța compe­tentă este instanța de executare.


[19] În acest sens, a se vedea V. Pătulea, C. Turianu, Drept comercial. Practică judiciară adnotată, Ed. All Beck, București, 1999, cu privire la faptul că în practică s‑a decis că procedura de verificare de creanțe nu este o simplă procedură de înregistrare a acestor creanțe, „ci o adevărată pro­cedură judiciară de valorificare a creanțelor, cu caracter contradictoriu și definitiv, opozabile oricăror contestații tardive, având deci autoritate de lucru judecat”, apud Fl. Moțiu, D. Moțiu, Tratat practic de insolvență, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 475.

[20] Publicată în M. Of. nr. 268 din 22 aprilie 2015.

[21] Alin. (2) din Expunerea de motive: „(…) ținând seama de necesitatea adoptării unor măsuri menite să evite afectarea mediului concurențial prin folosirea procedurilor insolvenței în mod abuziv de către unii debitori care utilizează mecanismele reglementate de legea insolvenței cu scopul de a se sustrage de la plata sumelor datorate bugetului general consolidat”.

[22] Art. 102 alin. (6) prevede astfel: „Creanțele născute după data des­chiderii procedurii, în perioada de observație sau în procedura reorga­nizării judiciare vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală. Prevederea se aplică în mod corespunzător pentru creanțele născute după data deschiderii procedurii de faliment”.

[23] Publicată în M. Of. nr. 101 din 9 februarie 2015. În același sens, a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994.

[24] A se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ: Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în M. Of. nr. 207 din 31 martie 2003; Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în M. Of. nr. 599 din 11 iulie 2006; Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011; Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 644 din 2 septembrie 2014.

[25] A se vedea, în acest sens: Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în M. Of. nr. 470 din 11 iulie 2012; Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în M. Of. nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 889 din 8 decembrie 2014.

[26] C. Aubry, C. Rau, Cours de Droit Civil Français, West Publishing Company, 1965.

[27] H. Kelsen, op. cit., p. 262.

[28] Decizia RIL nr. XIV din 5 februarie 2007, pronunțată de ICCJ cu privire la instanța cu competență materială și teritorială de soluționare a contestației la executarea silită și a contestației împotriva unui titlu execu­toriu fiscal, publicată în M. Of. nr. 733 din 30 octombrie 2007.

Concepte antagonice în insolvență – contul unic și executarea silită individuală was last modified: octombrie 10th, 2019 by Stan Tîrnoveanu

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autori:

Stan Tîrnoveanu

Stan Tîrnoveanu

Este Partener Senior în cadrul societății de avocați Zamfirescu Racoți Vasile & Partners și Partener Fondator R & I GROUP S.P.R.L.
A mai scris:
Andreea Deli Diaconescu

Andreea Deli Diaconescu

Este doctor în Drept, avocat și membru al Consiliului de Conducere al INPPI.
A mai scris: