Probleme de compatibilitate între procedura insolvenţei şi procedura civilă

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Prezentul studiu își propune să analizeze impactul pe care normele procedurii de insolvență îl produce asupra regulilor și a principiilor dreptului comun, și anume normele Codului de procedură civilă. Esențial este că, intrând în profunzimea acestei analize, soluțiile juridice devin mai complicate, argu­mentele dobândesc un grad mai ridicat de specializare, iar rezultatul depinde într‑o proporție substanțială de aplicarea, în final, a unui raționament specific materiei insolvenței.

Iar aceasta întrucât soluția de compatibilitate în procedura de insolvență, reglementată la nivel legislativ doar prin dispo­zițiile art. 342 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de pre­venire a insolvenței și de insolvență^[1] (denumită în continuarea „Codul insolvenței”, față de larga asimilare în practică a acestei denumiri^[2]) reprezintă un cumul de probleme cu un grad ridicat de complexitate într‑o singură normă juridică: „Dispo­zițiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă și ale Codului civil”.

Materia insolvenței se bazează pe câteva principii, care reprezintă un fundament structural, adică esența de a fi a acesteia. Concursul inerent realizat între această procedură de insolvență și normele dreptului comun în materie trebuie solu­ționat de o asemenea manieră încât să nu‑i afecteze insolvenței tocmai aceste principii de bază, care pot fi calificate ca fiind resorturile sale interne, funcționale, care o modelează și care‑i justifică scopul și rațiunea. Pentru că, în caz contrar, odată cu afectarea acestor principii, justificarea intrinsecă a normei juridice specifice reglementată de materia insolvenței nu‑și mai poate atinge finalitatea, devenind astfel vulnerabilă în legiti­mitatea și eficacitatea^[3] aplicării sale.

Doctrina juridică a conferit de‑a lungul timpului instrumente de construcție și interpretare utilă în soluționarea acestui concurs dintre o normă specială și o normă generală, pornind de la ideea de bază a unității logice a ordinii de drept: „Cum însă cunoașterea dreptului – ca orice cunoaștere – caută să‑și înțeleagă obiectul ca pe un întreg cu sens și să‑l descrie în propoziții necontradictorii, ea pornește de la premisa că conflictele de norme în cadrul materialului de norme ce‑i este dat – mai exact, îi este dat în sarcină – pot fi soluționate pe calea interpretării și că trebuie să fie soluționate în acest fel”^[4].

1. Momentul nașterii creanței fiscale în procedura insolvenței

Potrivit legislației de lege lata, nu există o definiție care să stabilească care este criteriul în funcție de care o creanță afe­rentă materiei insolvenței este anterioară sau ulterioară deschi­derii procedurii. Codul insolvenței a preferat să folosească raționamente deductive, prin care să permită calificarea juridică a unei creanțe curente plecând de la două noțiuni: definiția tabelului preliminar de creanțe și stabilirea termenului limită în care trebuie finalizat controlul fiscal pentru creanțele bugetare anterioare deschiderii procedurii.

Astfel, prin dispozițiile art. 5 pct. 69 din Codul insol­venței, în tabelul preliminar se înscriu „toate creanțele sca­dente sau nescadente, sub condiție sau în litigiu, născute înainte de data deschiderii procedurii” (s.n. – A.D.).

Conform art. 102 alin. (1) din Codul insolvenței, credi­torul fiscal are obligația de a‑și înscrie în tabelul preliminar toate aceste creanțe fiscale anterioare deschiderii, acordându‑i‑se un termen mai lung decât față de ceilalți creditori, și anume 60 de zile de la data publicării în Buletinul Procedurilor de Insolvență a notificării privind deschiderea procedurii. În plus, Codul insolvenței introduce un instrument juridic cert în calificarea componentei anterioare, respectiv a componentei ulterioare deschiderii procedurii în privința creanței fiscale: „Sunt creanțe anterioare și creanțele bugetare constatate printr‑un raport de inspecție fiscală întocmit ulterior deschiderii procedurii, dar care are ca obiect activitatea anterioară a debitorului”.

Interpretând per a contrario aceste text normativ și coroborând o astfel de interpretare cu caracterul concursual al procedurii, adică cu uniformitatea în aplicarea regimului juridic a creanțelor masei credale, rezultă că esența calificării unei creanțe, indiferent de natura juridică a acesteia, bugetară sau chirografară, este dată de momentul nașterii raportului juridic de drept substanțial care a generat‑o.

Aspectul determinării momentului nașterii unei creanțe se cumulează, în raport de creanța creditorului fiscal, cu acela al emiterii actului juridic prin care „se stabilește și se individua­lizează creanța fiscală”, conform art. 1 pct. 37 C. pr. fisc. Cu alte cuvinte, asemenea acte juridice pot fi, nelimitativ: decizia de impunere, decizia referitoare la plata accesoriilor, decizia prin care se stabilește și se individualizează datoria vamală, procesele‑verbale de stabilire a unei creanțe bugetare în cadrul ordinelor de finanțare sau a contractelor având ca obiect fonduri europene nerambursabile.

Această problemă a fost dezbătută și în cadrul întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) din cadrul curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței^[5] (Sinaia, iunie 2016), cu următoarea temă: Momentul la care se naște creanța Agenției pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (fostă Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit), izvorâtă dintr‑un contract de finanțare prin care se acordă asistență financiară nerambursabilă din fondul european pentru dezvoltare rurală – înainte de deschiderea procedurii generale a insolvenței sau după deschiderea proceduri.

Într‑o primă opinie, s‑a considerat că o astfel de creanță este o creanță anterioară deschiderii procedurii de insolvență, fiind născută dintr‑un raport juridic anterior acestei proceduri, și anume contractul de finanțare nerambursabilă, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 224/2008^[6], care este titlu executoriu.

În cea de‑a doua opinie, s‑a considerat că o astfel de creanță este o creanță născută după deschiderea procedurii de insolvență, pentru că aceasta, deși izvorăște din contractul de finanțare prin care s‑a acordat asistență financiară nerambur­sabilă, a fost stabilită odată cu emiterea procesului‑verbal de constatare a neregulii, conform dispozițiilor art. 43 din O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora^[7].

În opinia noastră, creanța astfel născută este o creanță ante­rioară deschiderii procedurii, întrucât, pe de o parte, ra­portul juridic din care provine, și anume încheierea contractului de finanțare, este anterior deschiderii acestei proceduri, iar pe de altă parte, titlul de creanță bugetară, care stabilește și individualizează obli­gația, deși emis ulterior deschiderii proce­durii, are în vedere acțiuni sau inacțiuni anterioare acestui moment.

O astfel de opinie este în concordanță și cu dispozițiile art. 102 alin. (1) din Codul insolvenței, care stabilesc regula conform căreia nu contează momentul emiterii unui act administrativ fiscal, ci momentul nașterii și derulării raportului juridic care l‑a generat. Cu toate acestea, rămânem consecvenți argumentului în sensul că emiterea actului administrativ fiscal, în sine, este un fapt juridic necesar pentru ridicarea unor pretenții împotriva debitorului insolvent, pe calea cererii de admitere a creanței.

Mai mult, argumentația exprimată în prima opinie, în sensul că acest contract de finanțare are, conform legii speciale, caracterul de titlu executoriu, nu are relevanță în ceea ce privește raționamentul calificării creanței în sine, pentru că acest contract este doar cauza juridică a creanței, dar nu îi conferă certitudine sau exigibilitate, elemente stabilite exclusiv de procesul‑verbal de constatare a neregulilor finanțării.

Dreptul de creanță, ab originem, nu se naște prin actul admi­nistrativ fiscal, ci prin întrunirea în cauză a condițiilor răspunderii civile contractuale, pentru că acest drept de creanță reprezintă, în esență, echivalentul reparării unui prejudiciu ge­nerat de nerespectarea unei obligații contractuale. În consecință, derularea raporturilor de finanțare, în cadrul proiectului aferent fondurilor europene, este elementul de fapt relevant, pentru că reprezintă fapta ilicită care, corelativ, are un moment de producere anterior deschiderii procedurii de insolvență.

Tocmai de aceea, ceea ce contează în analiza în drept pentru calificarea creanței bugetare ca fiind anterioară sau ulterioară deschiderii procedurii de insolvență este perioada de rapor­tare la care se referă obligațiile bugetare în cauză.

Această concluzie a fost reținută în practica judiciară, astfel: „Faptul că în speță au fost întocmite de către creditori titluri de creanță ulterior deschiderii procedurii nu este de natură a modifica data nașterii creanței, documentele fiscale emise având caracterul unor acte constatatoare ale obligației fiscale, nefiind acte constitutive de drepturi”^[8].

În sensul celor de mai sus este și practica judiciară a Curții de Apel București^[9]: „nu prezintă relevanță data la care ea a fost constatată, ci, în mod exclusiv, data la care obligațiile bugetare (…) ar fi fost, în mod legal, datorate de debitoare. (…) Or, atât timp cât perioada supusă verificării (…) se situează anterior datei deschiderii procedurii generale (…) obligația de plată s‑a născut anterior deschiderii procedurii, chiar dacă a fost constatată printr‑un control fiscal efectuat mai târziu”.

În același sens a fost și opinia for­ma­torilor Institutului Național al Magistraturii, cu următoarea moti­vație^[10]: „Natura juridică a creanței este de creanță anterioară deschiderii procedurii, iar izvorul acesteia este procesul‑verbal de constatare a nere­gulilor finanțării. În lipsa întocmirii procesului‑verbal de constatare a nere­gulilor finanțării și de determinare a obiectului și cuantumului creanței, o asemenea creanță nu este certă și exigibilă, astfel că nu poate fi înscrisă la masa credală a debito­rului. Temeiul verificării îl constituie contractul de finanțare și activitățile întreprinse anterior deschiderii procedurii insol­venței, doar verificarea fiind făcută după data deschiderii procedurii, astfel că nu se poate aprecia că o eventuală creanță individualizată prin actul de control este ulterioară deschiderii procedurii. Așadar, prin procedura de verificare se identifică în fapt o creanță ce își are originea temporal înainte de data deschiderii procedurii, legiuitorul stabilind obligația organelor de control de a o individualiza în condițiile prevăzute la art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011, după deschiderea procedurii de insolvență”.

2. Caracterul devolutiv al apelului în procedura insolvenței

Codul insolvenței a introdus^[11] o sancțiune drastică pentru nedepunerea anumitor acte de către debitorul care solicită deschi­derea procedurii de insolvență, și anume respingerea cererii. Dispozițiile art. 67 alin. (2) stabilesc astfel: „Nede­punerea documentelor prevăzute la alin. (1) lit. a)‑g), k), l), m) atrage respingerea cererii de deschidere a procedurii (…)”. Rațiunea introducerii acestei sancțiuni, față de vechea reglementare, constă în atingerea unei anumite discipline și transparențe în procedură, compatibile cu principiile edictate pentru asigurarea scopului său. În acest sens, considerăm relevante dispozițiile art. 5 pct. 3 („asigurarea unei proceduri eficiente, inclusiv prin mecanisme adecvate de comunicare și derulare a procedurii într‑un timp util și rezonabil”) și pct. 5 [„asigurarea unui grad ridicat de transparență (…) în procedură”].