Acţiunile în anularea transferurilor patrimoniale efectuate în perioada suspectă, efectul răspunderii personale în insolvenţă

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

A. Considerații teoretice și reflectarea acestora în realitatea insolvenței

Analiza aferentă studiului de față pornește de la pre­misa conform căreia, odată cu deschiderea procedurii de insolvență, acțiunea pauliană de drept comun devine concursuală și dobândește o specificitate aparte.

Pentru înțelegerea naturii acestei specificități care creează un regim juridic aparte pentru acțiunile în anulare aferente procedurii de insolvență, ne vom referi în continuare la regimul juridic al acestora:

– efectul admiterii acțiunii pauliene de drept comun constă în inopozabilitatea actului de transfer față de creditorul îndreptățit, ceea ce îi conferă acestuia bene­ficiul unei îndestulări exclusive din prețul aferent bunului urmărit (lato sensu). Or, în materia insolvenței, îndestu­lările exclusive sunt și rămân apanajul creditorilor bene­ficiari ai unor cauze de preferință. Iar astfel de cauze de preferință, pentru a fi opozabile masei credale, trebuie să fi fost constituite anterior deschiderii procedurii;

– este adevărat că procedura insolvenței permite inclusiv creditorului majoritar să devină titularul unei acțiuni revocatorii. Numai că efectul admiterii acțiunii nu se răsfrânge doar în patrimoniul său, ci, de o manieră egalitară, în patrimoniile creditorilor îndreptățiți să parti­cipe la procedură, conform art. 140 alin. (2) coroborat cu art. 163:

Art. 140 alin. (2): „Dacă după confirmarea planului de reorganizare se vor recupera sume suplimentare din acțiuni introduse în temeiul art. 117, acestea se vor distribui în modul prevăzut de art. 163”.

Art. 163 alin. (1): „Titularilor de creanțe dintr‑o cate­gorie li se vor putea distribui sume numai după deplina îndestulare a titularilor de creanțe din categoria ierarhic superioară, potrivit ordinii prevăzute la art. 161”.

Principiul de distribuție este pro rata și pari passu.

– de aici rezultă și paradoxul acțiunii revocatorii în materia insolvenței: creditorul majoritar poate acționa în anularea unor acte sau operațiuni, poate avea câștig de cauză, dar este posibil să nu beneficieze de nicio distri­buție din valorificarea bunurilor sau a valorilor readuse la masa credală, pentru că nu deține vocația concretă de a încasa: de exemplu, este un creditori chirografar. Un astfel de caz este complet necunoscut dreptului comun al acțiunii pauliene.

În acest sens, chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/2014, practica judiciară^[1] a pronunțat soluții în sensul incompatibilității acțiunii pauliene cu acțiunea revocatorie concursuală a insolvenței:

„Procedura insolvenței, atât în reglementarea ante­rioară, cât și în reglementarea actuală (art. 79 și urm.) are dispoziții speciale cu privire la anularea actelor frauduloase încheiate de debitoare în dauna drepturilor creditorilor, ceea ce va face inaplicabile dispozițiile art. 975 Cod civil privitoare la acțiunea pauliană și, prin urmare, cu atât mai mult impun suspendarea acțiunii”.

De altfel, chiar în cazul Deko Marty (CJUE) se relevă prevalența caracterului concursualismului, calificat drept un principiu general al insolvenței, conform ada­giului „par conditio creditorum”: „Diferența esențială dintre acțiunea pauliană de drept civil și acțiunea revocatorie formulată în cadrul procedurii de insolvență constă în efectele pe care le produce fiecare acțiune, întrucât reglementările generale limitează aceste efecte la creditorii individuali care au introdus o acțiune, în timp ce normele de drept al insolvenței extind efectele asupra masei bunurilor, astfel încât toți creditorii trebuie să beneficieze de efectele respective”^[2].

Pe de altă parte, este de reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție^[3] a admis compatibilitatea unei alte acțiuni prin care creditorul ar putea acționa individual, însă aceasta pentru protecția masei credale, și anume acțiunea oblică:

„Creditorul nu dobândește un drept propriu, efectele acțiunii producându‑se în patrimoniul debitorului. Rezultatul obținut profită tuturor creditorilor debitorului neglijent, această acțiune fiind individuală prin exercițiu și colectivă prin efecte. Pe cale de consecință, hotărârea judecătorească de admitere a unei asemenea acțiuni este opozabilă și celorlalți creditori, ceea ce înseamnă că această acțiune este compatibilă cu procedura insol­venței, pregătind, practic, executarea silită asupra patri­moniului debitorului”.

Diferențele specifice, dar care justifică soluția admisi­bilității acțiunii oblice, constau în faptul că efectele admiterii unei astfel de acțiuni sunt benefice întregii mase credale, fără a profita, în mod individual, unui creditor sau altul, de natură a conduce la crearea unor cauze de preferință nereglementate de lege.

a) Sancționarea fraudei debitorului – unde se termină rațiunea salvării a ceea ce se mai poate salva și unde începe frauda?

Relativitatea începe acolo unde a acționa sau a nu acționa poate primi, în funcție de momentul la care are loc analiza relevantă, soluții contrare.

Pentru a materializa o astfel de relativitate în dome­niul dreptului insolvenței, facem trimitere la dispozițiile art. 117 alin. (3) din Legea nr. 85/2014: „Prevederile alin. (2) lit. d)‑f) nu sunt aplicabile actelor încheiate, cu bună‑credință, în executarea unui acord cu creditorii, încheiat ca urmare a unor negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor debitorului, sub rezerva ca acordul să fi fost de natură a conduce, în mod rezonabil, la redresarea financiară a debitorului și să nu aibă ca scop prejudicierea și/sau discriminarea unor creditori (…)”.

Analizând modalitatea de reglementare a acestui text normativ, se ridică mai multe întrebări:

– unde începe și unde se termină rezonabilitatea? Lipsa unei definiții sau a unor criterii care să contureze conținutul juridic al termenului;

– se poate considera că un creditor a fost discriminat dacă s‑ar demonstra că reorganizarea nu ar fi avut șanse, iar în faliment un astfel de creditor nu ar fi încasat nimic?

– un creditor a cărui creanță nu se născuse încă la data transferului sau a operațiunii vizate ar putea fi considerat discriminat?

b) Limitele libertății de acțiune a unui debitor de bună‑credință și riscurile pe care și le asumă cel sau cei care îl sprijină, sau A regândi trecutul din perspec­tiva a ceea ce se întâmplă în prezent (Hindsight bias)

Întotdeauna perspectiva a ceea ce a fost (s‑a petrecut ca act sau ca fapt juridic) nu poate fi analizată decât întorcându‑ne în timp și aplicând criteriile atunci dispo­nibile.

Numai că acesta este începutul unei analize de risc și de oportunitate, pentru că a analiza în prezent cu gân­direa din trecut înseamnă, inevitabil, o marjă de eroare.

Există totuși anumite inconsecvențe legislative, de asemenea practicianul în insolvență se confruntă cu suspiciunea unor creditori, cu negarea unor realități din trecut, cu imposibilitatea de a demonstra evoluția în paralel a două comportamente distincte (a acționa și a sta în pasivitate), iar peste toate acestea latura teoretică se confruntă și cu latura umană a insolvenței.

B. Probleme întâlnite în practică…

a) Aplicarea în timp a noilor termene sub care este definită perioada suspectă specială sau generală

Principiul neretroactivității legii civile impune aplicarea legii în vigoare la momentul perfectării actului sau a efectuării operațiunii vizate.

Raportat la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 85/2014 (28 iunie 2014), putem considera că la această dată s‑a împlinit termenul extins al perioadei suspecte, astfel încât toate procedurile de insolvență care se vor deschide ulterior acestui moment vor avea în vedere noile termene ale perioadei suspecte.

b) Regimul juridic al termenelor în care pot fi introduse acțiunile, și anume dacă sunt termene de prescripție sau de decădere

Primul termen, de 1 an de la data expirării termenului pentru întocmirea raportului cauzal, este un termen de prescripție, raportându‑se la dreptul la acțiune în sens material, deci susceptibil de întreruperi, suspendări, even­tual repunere în termen, pe când cel de‑al doilea, de 16 luni de la data deschiderii procedurii, este un termen de decădere, raportându‑se deci la componenta procedurală a dreptului la acțiune.

În același sens sunt și concluziile Minutei întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii și ai Ministerului Justiției cu președinții secțiilor specializate din cadrul curților de apel și ai tribunalelor specializate, astfel: „Soluția propusă a fost în sensul că primul termen (1 an) este un termen de prescripție, iar cel de‑al doilea termen (16 luni de la data deschiderii procedurii) este un termen de decădere, pentru următoarele argumente:

– termenul de 1 an este reglementat, ca orice termen de prescripție, prin indicarea momentului la care se naște și prin durată, Legea nr. 85/2006 utilizând, în legătură cu acest termen și cu dreptul la acțiune în sens material, termeni juridici uzuali în materie de prescripție: «acțiunea» «poate fi introdusă» «în termen de 1 an de la data»;

– faptul că termenul de 1 an începe să curgă la expi­rarea termenului în care trebuie depus raportul prevăzut de art. 20 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006, care trimite la art. 59 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția insolvenței debitorului, moment care marchează data limită până la care administratorul judiciar trebuie să cunoască paguba și persoanele care răspund de ea, acțiunea în anularea actelor frauduloase având caracte­rul unei acțiuni în răspundere civilă delictuală;

– termenul de 16 luni începe să curgă de la data deschiderii procedurii, independent de orice conduită a vreunui subiect de drept procesual îndreptățit să exercite acțiunea și expiră fără posibilitatea influențării lui de către vreun subiect de drept.

Legea nr. 85/2006 utilizează, în legătură cu termenul de 16 luni, expresia «nu mai târziu de», care trimite, în mod neechivoc, la «tardivitate», termen juridic asociat, în mod uzual, cu instituția juridică a decăderii, și nu cu aceea a prescripției”.

c) Aplicabilitatea acestor termene doar în ipoteza în care titular este practicianul în insolvență sau și în cazul celorlalți titulari – comitetul creditorilor și creditorul majoritar

În doctrină și în jurisprudență a fost exprimată opinia în sensul că acțiunea exercitată de Comitetul creditorilor nu ar fi supusă unui termen de decădere, ci doar terme­nului general de prescripție de 3 ani.

În cadrul Minutei de uniformizare a practicii (Tg. Mureș, 2014) s‑a considerat că trebuie recunoscută apli­carea acelorași termene și în cazul acțiunilor promovate de comitetul creditorilor, cu reținerea însă a unor remedii care să permită conservarea drepturilor comitetului credi­torilor, respectiv:

– exercitarea de către judecătorul‑sindic a rolului activ, în sensul de a cunoaște într‑un moment cât mai inci­pient al procedurii dacă practicianul în insolvență inten­țio­nează să promoveze una dintre acțiunile reglementate de Legea nr. 85/2006;

– posibilitatea repunerii comitetului creditorilor în termenul de exercitare a acțiunii, în ipoteza în care poate fi dovedit un abuz de drept din partea practicianului în insolvență.

Principalele argumente aduse în sprijinul acestei so­luții au fost:

– egalitatea de tratament juridic care trebuie asigurată celor două categorii de titulari ai acțiunii, egalitate care ar fi ruptă în cazul în care s‑ar admite că termenele încep să curgă diferit, în funcție de titularul dreptului la acțiune;

– dacă s‑ar admite că pentru comitetul creditorilor acți­unea se prescrie în termenul de drept comun de 3 ani, pe de o parte, ar fi o situație unică în economia reglementării, în care un termen de prescripție ar succeda unui termen de decădere, în care administratorul judiciar nu a exercitat acțiunea prescrisă de lege. Legat de acest aspect, s‑a pre­cizat însă că dispozițiile art. 81 consacră, în cele două alineate, două acțiuni cu doi titulari diferiți – în timp ce alin. (1) recunoaște un drept la acțiune, alin. (2) oferă același drept, dar ca sancțiune pentru neexercitarea drep­tului la acțiune reglementat la alin. (1);

– recunoașterea în favoarea comitetului creditorilor a posibilității de a promova acțiunea în termenul general de prescripție de 3 ani ar putea conduce la prelungirea pro­cedurii. Legat de acest aspect, s‑a subliniat însă că există reglementate mecanisme care permit instanței închiderea procedurii chiar și în cursul termenului prevăzut în favoarea administratorului/lichidatorului judiciar, art. 131 din Legea nr. 85/2006 fiind în continuare aplicabil.

d) Competența de soluționare a judecătorului‑sindic în ipoteza în care transferul față de care se solicită anularea a operat în cadrul unei executări silite

La nivelul jurisprudenței au fost exprimate două opinii. Prima dintre acestea este în sensul că un act sau o operațiune aferentă unei proceduri de executare silită se atacă prin căile și mijloacele specifice procedurii de exe­­cutare silită: „Administratorul judiciar a promovat, astfel, o contestație la executare propriu‑zisă, ce are la bază un titlu executoriu care nu este emis de o instanță de judecată și față de care reclamantul a înțeles să for­­­muleze apărări de fond, care vizează însăși valabilitatea acestuia, astfel încât, raportat la prevederile art. 399 alin. (1) teza I și art. 400 alin. (1) C. pr. civ., competența materială de soluționare în primă instanță a acestei cereri revine Judecătoriei Botoșani, ca instanță de executare”^[4].

Cea de‑a doua opinie este în sensul că și un act de executare poate forma obiectul unei acțiuni în anulare în procedura de insolvență, analizându‑se pe fond va­labil­i­tatea operațiunii^[5]:

„Referitor la cea de‑a doua pârâtă, se reține că titlul acesteia asupra terenului în litigiu îl reprezintă actul de adjudecare obținut în cadrul procedurii de executare silită de drept comun. Aflându‑ne în procedura insol­venței, sunt de reținut prevederile art. 84 potrivit cu care administratorul judiciar, lichidatorul sau Comitetul cre­di­torilor vor putea introduce acțiune pentru a recupera de la subdobânditor bunul ori valoarea bunului transferat numai dacă subdobânditorul nu a plătit valoarea corespunzătoare a bunului și cunoștea sau trebuia să cunoască faptul că transferul inițial este susceptibil de a fi anulat. Se pune deci problema prețului plătit de către subdobânditor, iar sub acest aspect se reține că din actul de adjudecare rezultă că imobilul în litigiu a fost vândut la licitație publică la prețul de x Euro, fiind adjudecat în contul creanței. Astfel, bunul a ajuns în proprietatea pârâtei în urma unei proceduri publice de executare silită de drept comun și, în plus, nu s‑a făcut dovada că subdobânditorul nu a plătit valoarea corespunzătoare a bunului”.

Se ajunge, astfel, din nou, la problema competenței judecătorului‑sindic, la interpretarea și aplicarea a două hotărâri, prima pronunțată într‑un recurs în interesul legii respins, dar ale cărui considerente decidente sunt și rămân relevante^[6], iar cea de‑a doua de către Curtea Europeană de Justiție, în cauza Deko Marty, astfel:

a) „În același timp însă, această soluție legislativă (art. 11 din Legea nr. 85/2006 – n.n.) este și restrictivă, în sensul că judecătorul‑sindic nu are atribuții în soluțio­narea unei cereri ori acțiuni ce transcende procedurii insol­venței, respectiv realizarea unui drept, o pretenție, somație de plată ori recuperarea unei creanțe, operațiuni care nu sunt prevăzute în mod expres de Legea nr. 85/2006, fiind reglementate prin dispozițiile dreptului comun și aparținând competenței judecătorului de fond”.

b) „Astfel, potrivit considerentului 6, Regulamentul 1346/200 ar trebui să se limiteze la dispozițiile care reglementează competența de a deschide proceduri de insolvență și de a pronunța hotărâri care derivă direct din procedurile de insolvență și sunt strâns legate de acestea. Ținând seama de această intenție a legiuitorului și de efectul util al regulamentului respectiv, articolul 3 alineatul (1) din acest Regulament trebuie interpretat în sensul că atribuie de asemenea o competență interna­țională statului membru pe teritoriul căruia a fost deschisă procedura de insolvență pentru judecarea acțiu­nilor care rezultă în mod direct din această procedură și care sunt strâns legate de aceasta. O astfel de concen­trare a tuturor acțiunilor legate în mod direct de insol­vența unei întreprinderi, acțiuni introduse la instanțele din statul membru competent pentru deschiderea pro­cedurii de insolvență, pare de asemenea conformă cu obiectivul de a ameliora eficiența și de a accelera pro­cedurile de insolvență cu efecte transfrontaliere, prevăzut în considerentele (2) și (8) ale Regulamentului 1346/2000”.