Creanţe incerte, creanţe sub condiţie sau afectate de termen în procedura insolvenţei; înscrierea creanţei fiscale

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

A. Aspecte prealabile

Modalitatea de aplicare a normei juridice trebuie să fie, înainte de toate, echilibrată, în raport de cele cinci repere fundamentale ale sale: imperativul ipotetic, constrângerea, validitatea, înlănțuirea și eficacitatea.

Astfel cum demonstra, cu eleganța simplă a logicii, H. Kelsen în Reine Rechtslehre^[1] (Teoria pură a dreptului), „Ordinea juridică nu este un sistem de norme juridice situate toate la același nivel, ci un edificiu cu mai multe etaje supra­puse, o piramidă sau, astfel spus, o ierarhie formată dintr‑un anumit număr de niveluri sau straturi de norme juridice. Coeziunea sa rezultă din relația dintre elemente, care decurg din faptul că validitatea unei norme legate corespunzător de o alta se fondează pe aceasta din urmă, că, la rândul ei, crearea acesteia din urmă a fost condiționată de altele, care, la rândul lor, constituie fundamentul validității sale”.

Compatibilitatea dintre normele aferente procedurii de insolvență și alte norme aparținând altor materii ale dreptului constituie, în continuare, o provocare, iar soluția în privința problemei de compatibilitate ar trebui să aibă în vedere verificarea interpretării și aplicării normelor suprapuse, pentru a le regăsi în echilibru și a nu le afecta, în cele din urmă, coerența ultimă.

În studiul de față, norma juridică ce va fi analizată, în principal, nu este cea aferentă materiei insolvenței, ci norma juridică de contencios fiscal, devenită necesară pentru verificarea, în afara procedurii de insolvență, a unui drept de creanță, de către instanța specializată de contencios fiscal.

Este una dintre situațiile atipice de compa­tibilitate care are la bază, de această dată, nu preva­lența normei specifice insolvenței, ci doar aplicarea consecventă și riguroasă a unei soluții pronunțate de instanța de contencios fiscal, în interiorul și în cadrul procedurii de insolvență.

Cu alte cuvinte, în această situație, procedura insolvenței este cea care trebuie adaptată și integrată materiei speciale de contencios fiscal, pentru a respecta ordinea de drept creată de aceasta din urmă.

Ceea ce vom demonstra, în finalul acestui studiu, este că materia insolvenței, recent modificată prin prevederile pct. 9 din Legea nr. 113/2020 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul insolvenței și a altor acte nor­mative^[2], deține în prezent instituțiile juridice care permit reflec­tarea soluțiilor pe care instanța de contencios fiscal le poate pronunța în privința suspendării executării actului administrativ fiscal contestat, astfel încât să se obțină, în final, echilibrarea drepturilor participanților la procedura de insolvență.

B. Instrumente juridice necesare analizei

În analiza juridică de față vom pleca de la definiția „dreptului de creanță”, conținută de dispozițiile art. 1.164
C. civ.: „Obligația este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată”.

Doctrina juridică a stabilit faptul că dreptul de creanță este „dreptul în temeiul căruia o persoană are libertatea de a pretinde și de a obține de la o altă persoană o prestațiune sau o abstențiune”^[3].

Conceptul tehnic al dreptului de creanță este unul dintre cele mai des uzitate concepte în materia insolvenței^[4], în esența sa un concurs al drepturilor de creanță, adică „un așezământ proce­dural menit să satisfacă interese ale unor creditori numeroși^[5]”.

O primă poziționare a dreptului de creanță în procedura insolvenței este chiar la momentul deschiderii sale. Dispozițiile art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014 stabilesc astfel: „creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței este creditorul a cărui creanță asupra patrimoniului debitorului este certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 60 de zile. Prin creanță certă, în sensul prezentei legi, se înțelege acea creanță a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. (…)” (s.n.).

Un al doilea moment al vizualizării dreptului de creanță în procedura insolvenței este acela al verificării îndreptățirii de a participa la aceasta. Astfel, prevederile art. 5 pct. 19 din Legea nr. 85/2014 sunt relevante în acest scop, pentru că nu mai prevăd cerința „caracterului cert”, astfel cum aceasta a fost stabilită la momentul deschiderii: „creditor îndreptățit să participe la procedură este acel titular al unui drept de creanță asupra averii debitorului, care a înregistrat o cerere de înscriere a creanței, în urma admiterii căreia acesta dobândește drepturile și obligațiile reglementate de prezenta lege pentru fiecare stadiu al procedurii” (s.n.).

De asemenea, nici dispozițiile art. 5 pct. 69 din Legea nr. 85/2014, când stabilesc care sunt creanțele care vor fi înscrise în tabelul preliminar de creanțe, moment decisiv al formării masei credale, nu dispun cerința caracterului cert al titularului acestora: „tabelul preliminar de creanțe cuprinde toate creanțele scadente sau nescadente, sub condiție sau în litigiu, născute înainte de data deschiderii procedurii, acceptate de către admi­nistratorul judiciar în urma verificării acestora” (s.n.).

Coroborând elementele distinctive selectate mai sus, concluzia care se impune este aceea că și o creanță incertă poate forma obiect al cererii de admitere a creanței, urmând ca, prin efectul procedurii de verificare a creanței și a administrării probatoriului, caracterul cert să fie astfel ulterior dobândit. Pentru deschiderea procedurii de insolvență însă, este necesar caracterul cert al creanței.

Distincția de mai sus nu este nouă, pentru că a caracterizat și vechiul drept falimentar român^[6], întrucât formarea masei credale avea în vedere atât creanțe contestate, cât și creanțe necontestate, precum și procedura de soluționare a acestora: „(dacă – n.n.) s‑a făcut admiterea unei creanțe prin procesul verbal de verificare, avem un contract judiciar, care se poate sfărâma prin contestație; ori de câte ori contractul judiciar nu este definitiv – și el nu e definitiv, atâta timp cât Tribunalul este sesizat cu judecarea contestațiunilor ce i s‑a trimis de către judecătorul‑sindic”.

C. Cauze pentru care creanțele sunt calificate juridic ca fiind incerte

În primul rând, urmează a argumenta în continuare un nou instrument juridic, considerat util și concludent în analiza de față, și anume acela al „creanțelor certe absolut”.

În cadrul acestei categorii de creanțe se includ acele creanțe care au traversat filtrul de legalitate al instanței de judecată, având ca finalitate dobândirea efectului judiciar al res iudicata pro veritate accipitur.

Doctrina juridică^[7] a argumentat convingător rațiunea pentru care proveniența acestor creanțe, și anume hotărârea judecătorească, le conferă un caracter absolut cert: „În ipoteza în care titlul executoriu este reprezentat de o hotărâre judecătorească, creanța pe care aceasta o constată are un caracter de certitudine absolută, cu excepția acelor hotărâri date cu execuție vremelnică (…)” (s.n.).

Legislația insolvenței nu face decât să transpună riguros acest regim juridic al res iudicata pro veritate accipitur prin dispozițiile art. 105 alin. (1) teza I, „extrăgând” din sfera de verificare a practicianului în insolvență astfel de creanțe: „Toate creanțele vor fi supuse procedurii de verificare prevăzute de prezentul capitol, cu excepția creanțelor constatate prin hotărâri judecătorești executorii, precum și prin hotărâri arbitrale executorii”.

În al doilea rând, următorul instrument juridic care se conturează, pe cale de consecință, este acela al „creanțelor relativ certe”.

Intră în această categorie creanțele care nu provin din hotărâri judecătorești sau arbitrale definitive, cum ar fi titluri de creanță de tipul: cambiei, biletului la ordin (art. 61 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin), actelor autentice care constată o datorie certă și lichidă care devin titluri executorii de la data scadenței [art. 101 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale], contractul de închiriere [art. 1.816 alin. (3) C. civ.] sau decizia de impunere [art. 226 alin. (4) C. pr. fisc.].

Cu alte cuvinte, specificul acestor creanțe este acela că se bucură de o certitudine relativă, întrucât pot fi contestate, în sensul dispozițiilor art. 713 alin. (2) C. pr. civ., care constituie sediul materiei pentru contestația la titlu, cale de atac care poate viza inclusiv, în anumite condiții, existența sau întinderea dreptului de creanță.

Analizând regimul juridic al atacării acestor creanțe, doctrina juridică^[8] s‑a pronunțat astfel: „Actualul Cod de procedură civilă îngăduie ca, pe calea contestației la executare, să se invoce și apărări care ar fi putut fi formulate pe calea unei acțiuni de drept comun, fiind excluse numai acele apărări ce vizează anumite titluri executorii pentru care diferitele legi speciale reglementează proceduri speciale de atac”, situație care și sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă era posibilă, în condițiile art. 399.

Față de elemente distinctive generate de aceste două instrumente juridice, și anume categoria creanțelor absolut certe și categoria creanțelor relativ certe, rezultă că ultima categorie este cea în cadrul căreia trebuie situate actele administrativ fiscale atacate prin căile și modalitățile specifice, ratione materiae, și anume:

(i) stricto sensu, prin referință la dispozițiile art. 281 alin. (2) C. pr. fisc.: „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoa­nele introduse în procedura de soluționare a con­testației, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii” (s.n.).

(ii) lato sensu, prin referință la dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Apariția acestor tipuri de creanțe în procedura insolvenței le conferă, astfel, un regim de contestare reglementat de legea specială, intrând în sfera de competență a instanțelor specia­lizate de contencios fiscal, conform regulilor stabilite prin Decizia nr. 11 din 18 aprilie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept^[9]: „Verificarea legalității unei creanțe fiscale cuprinse într‑un titlu executoriu nu poate fi efectuată decât în condițiile reglementate de legislația specială, respectiv Codul de procedură fiscală, iar nu în cadrul procedurii insolvenței, supuse unei alte reglementări legale speciale”.

D. Creanțe relativ certe – creanțe înscrise provizoriu

În cele ce urmează, vom analiza modalitatea în care categoria creanțelor relativ certe se reflectă în procedura insolvenței, raportat la specificul provenienței acestei „incertitudini”.

În acest context, devine necesară analiza regimului juridic al provizoratului înscrierilor în materia insolvenței, regim juridic conferit, până în prezent, exclusiv judecătorului‑sindic, iar în prezent, urmare a modificărilor legislative aduse prin dispozițiile alin. (8¹) al art. 102 din Legea nr. 85/2014, și practicianului în insolvență.

Regimul juridic al înscrierii provizorii este stabilit de art. 111 alin. (6) din Legea nr. 85/2014: „(…) judecătorul‑sindic va soluționa deodată, printr‑o singură sentință, toate contestațiile, chiar dacă pentru soluționarea unora ar fi nevoie de administrare de probe; în acest din urmă caz, judecătorul‑sindic poate admite, în tot sau în parte, înscrierea creanțelor respective în mod provizoriu în tabelul definitiv”.

Rezultă astfel că înscrierea provizorie este determinată de complexitatea probatoriului și de factorul timp în care acest probatoriu, odată încuviințat, ar trebui administrat, raportat la necesitatea depunerii unui plan de reorganizare, în condițiile soluționării restului contestațiilor la tabel, pentru respectarea termenului de un an alocat duratei procedurii de observație^[10]. Măsura este una intrinsecă procedurii de insolvență, provenind din regulile sale speciale.

Caracterul just al unui astfel de „provizorat” se explică prin necesitatea stabilizării pasivului debitorului, fiind strâns legată de tipologia „măsurilor provizorii”, ca instituții specifice dreptului comun al procedurii civile. Analogia cu procedura ordonanței președințiale, reglementată prin dispozițiile art. 997‑1.002 C. pr. civ., apare, astfel, evidentă.

Pe cale de consecință, dispunerea unei înscrieri provizorii ar trebui să fie dispusă în mod excepțional, căci aceasta înseamnă, per se, un anumit grad de verificare a aparenței fondului dreptului contestat, efectul admiterii unei astfel de înscrieri însemnând, ca finalitate urmărită, recunoașterea conferită pentru creditorul beneficiar de a exercita dreptul său de vot în procedura insolvenței. Iar exercitarea activă a acestui vot, cu anticipație față de momentul prezumtiv la care ar fi soluționată contestația la creanță, este exact rezultatul stabilirii unei „aparențe” a dreptului în sine.

Raportând dispozițiile nou‑introduse prin art. (8¹) al art. 102 din Legea nr. 85/2014 la regimul juridic al provizoratului înscrierii în insolvență la sfera creanțelor relativ certe, rezultă faptul că o astfel de înscriere reprezintă corolarul stabilirii acestei „aparențe” a dreptului, de această dată pe o cale extrin­secă procedurii de insolvență, și anume în materia conten­ciosului administrativ, ca efect al admiterii unei suspendări a executării actului administrativ fiscal.

E. Creanțe incerte conform izvorului acestora (actul din care rezultă)

Pe lângă categoria „creanțelor relativ certe”, astfel cum aceasta a fost argumentată supra, în sfera raporturilor juridice pot apărea și „creanțe incerte”, prin raportare la izvorul din care acestea provin.

Este vorba despre creanțele afectate de modalități, și anume de termen sau condiție.

În opinia noastră, deși beneficiind de un grad relativ de certitudine datorat pronunțării unei soluții de suspendare în executarea actului administrativ fiscal, creanțele fiscale aflate în această poziție la masa credală nu pot fi calificate ca fiind creanțe sub condiție suspensivă sau rezolutorie.

Îndelung disputată în practica judiciară, conturată ca argumentație la momentul pronunțării Deciziei nr. 11/2016 a Înaltei Curți, problema condiției sus­pensive sau rezolutorii a suscitat multe și intense dezbateri.

În acest context, clarificarea regimului con­diției, ca moda­litate a actului juridic, permite și simplifică concluzia propusă în analiza de față.

În primul rând, conform interpretării siste­matice, regimul juridic al condiției suspensive este reglementat de Codul civil în cadrul Cărții a V‑a („Despre obligații”), al Titlului III („Modalitățile obligațiilor”), și anume după Titlul II („Izvoarele obligațiilor”), Capitolul I („Contractul”), Capitolul II („Actul juridic unilateral”).

Beneficiul câștigării sau riscul pierderii unui litigiu civil nu reprezintă echivalentul afectării creanței de o condiție suspensivă, ca modalitate a obligației, în sensul dispozițiilor art. 1.400 C. civ.: „Condiția este suspensivă atunci când de înde­plinirea sa depinde eficacitatea obligației”.

Există, evident, o similaritate între caracterul „relativ cert” al creanțelor, pentru că în privința acestora ar exista un litigiu în derulare, de natură a afecta, prin soluția judiciară, caracterul cert, pe de o parte, și caracterul incert al creanțelor, pe de altă parte, ca urmare a atașării, de la momentul originar al încheierii actului, a unei condiții suspensive. Acest „cod genetic comun”^[11] este reprezentat de finalitatea demersului de „certificare” al creanței, însă cele două direcții în analiză sunt și rămân distincte.

Relevante, în acest sens, sunt și dispozițiile art. 1.404 C. civ., care relaționează incidența condiției suspensive de voința părților semnatare ale actului juridic, subsumând‑o la nivelul unui act voluntar, conștient și asumat al voinței juridice originare, manifestate de către subiectele de drept: „Înde­plinirea condiției se apreciază după criteriile stabilite de părți sau pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după împrejurări”.

Ca atare, părțile sunt cele care condiționează evoluția raportului juridic dintre ele de un eveniment viitor și nesigur, pentru că acesta reprezintă acordul lor, aspect dezvoltat și de vechea doctrină juridică civilistă^[12]: „si rex Parthoram vivit (dacă trăiește regele Partitor). Starea caracterului posibil, licit și moral al condiției este atributul justiției, iar aprecierea, în raport cu data la care s‑a încheiat acordul de voință al părților”.

În al doilea rând, o astfel de valorizare a condiției în cadrul juridic al actului de voință al părților exclude încadrarea creanței fiscale față de care s‑a dispus suspendarea ca fiind o creanță sub condiție suspensivă sau rezolutorie. Niciun contribuabil nu se află într‑o relație contractuală cu statul, pentru a obține acordul acestuia de a considera că, în viitor, dacă și numai dacă contribuabilul ar declanșa o dispută juridică, Statul să accepte realizarea condiției suspensive, astfel încât raportul juridic fiscal să fie unul sub condiție. Întreaga arhitectură a dreptului fiscal, parte componentă a dreptului administrativ, se bazează pe raporturi de subordonare, părțile nefiind în raporturi de egalitate juridică: „în accepțiunea sa structural‑organizațională, actul administrativ se caracte­rizează prin următoarele trăsături: este forma juridică de realizare a faptului administrativ public; reprezintă o manifestare unilaterală de voință a organelor de stat (…); se realizează într‑un regim juridic de putere publică (admi­nistrativ) ce presupune, ca regulă, controlul de legalitate al instanțelor de judecată^[13]”.

Concluzia se impune, întrucât soluționarea unui astfel de litigiu fiscal consolidează („certifică”) sau nu un drept de creanță, transformându‑l dintr‑un drept contestat într‑unul soluționat judiciar, cu dispariția, în final, a caracterului „disputat” al acestui drept.

Prin analogie, instituția retractului litigios definea cu suficientă concizie caracterul „litigios” al dreptului, condiționând acest caracter de existența unui „proces început, dar neterminat, asupra fondului dreptului”^[14].

În schimb, condiția suspensivă trebuie să existe în însuși izvorul (originea) creanței, rezultând din chiar înscrisul său constatator, întrucât obligația afectată de modalitatea condiției suspensive este „formată, dar nu este încă născută” (s.n.).

De aici și distincțiile operate în doctrină^[15] între „eficacitatea obligației” și „nașterea obligației”, ambele având o cauză pur contractuală, întrucât au drept bază comună „un drept distinct recunoscut creditorului (subiectul activ al raportului juridic, care are dreptul să spere că) și o obligație negativă, ce revine debitorului (de a nu întreprinde nimic de natură a afecta posibilitatea manifestării evenimentului viitor)”.

La nivel procesual, dispariția caracterului litigios al dreptului conduce la dispariția incertitudinii juridice a acestuia, în timp ce, în materia dreptului substanțial, obligația condi­țională se naște prin atașarea unei condiții suspensive, caracterul perfect al obligației ținând, în schimb, de eficacitatea acesteia.

Aplicarea mecanismelor sub care acționează condiția suspensivă sau rezolutorie în insolvență devine obligatorie, pentru că testul de compatibilitate trasat prin dispozițiile art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 o impune.

Diferența notabilă, care nu permite transpunerea litigiului fiscal într‑o condiție, ca modalitate a actului juridic civil și a obligației civile, este subsumarea sa materiei răspunderii contractuale, prin decizia originară a părților, iar nu delictuale, cum este materia contenciosului fiscal.

F. Drepturile care se nasc ca efect al deținerii unei creanțe în procedura insolvenței

Fără nicio îndoială, majoritatea drepturilor aferente creditorilor îndreptățiți să participe la procedura insolvenței sunt drepturi patrimoniale, între care, ratio legis, dreptul de îndestulare/realizare a creanței.

Cu toate acestea, regimul „sindicalizării masei credale”^[16], specific insolvenței, permite și exercitarea unor drepturi nepatrimoniale sau, pentru o încadrare juridică cât mai aproape de finalitatea normei, a unor drepturi „mai puțin patrimoniale”.

În această categorie putem încadra: dreptul de vot în cadrul Adunării creditorilor, dreptul de a fi ales și de a exercita votul în calitate de membru în Comitetul creditorilor, dreptul de a introduce acțiunile specifice insolvenței, cum ar fi acțiunile în anularea unor acte sau transferuri frauduloase ori acțiunile în angajarea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale debitorului.

Astfel cum, în materia dreptului societar, acționarii exercită și drepturi nepatrimoniale^[17] (dreptul de a participa la adunarea generală a acționarilor, dreptul la vot, dreptul la informare), creditorii care formează masa credală se bucură de același tip de drepturi, pentru că acestea concură și sprijină însăși finalitatea dreptului de realizare a creanțelor, prin încasarea de plăți în cadrul programului de plăți sau de distribuții, în faliment.

O elegantă conturare a sferei acestor drepturi a fost realizată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul Deciziei nr. 19/2020, pronunțată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel: „În acest context, se pune în mod firesc întrebarea care ar putea fi motivele pentru care un creditor, deși îndreptățit să invoce compensarea, ar accepta să facă plata datorată debitorului aflat în insolvență, în vreme ce creanța sa ar căpăta potențialele dezavantaje descrise anterior. Răspunsul la această întrebare se regăsește în cumulul de drepturi individuale și colective pe care le dobândește un creditor îndreptățit să participe la procedură, în sensul art. 5 pct. 19 din Legea nr. 85/2014, drepturi care nu se limitează la acoperirea creanței sale.

Astfel, un creditor îndreptățit să participe la procedură poate contesta mențiunile din tabelul creanțelor nu numai în ceea ce privește respingerea, în tot sau în parte, a propriei creanțe, ci și cu privire la decizia administratorului/lichi­datorului judiciar de înscriere în tabel a altor creditori, are dreptul de a participa la organele colective ale creditorilor, dreptul de informare și control asupra activității debitorului și a administratorului judiciar etc. Creditorii ce dețin creanțe mai mari în raport cu ceilalți creditori pot, individual, să desemneze un administrator sau un lichidator judiciar să formuleze o acțiune în anulare sau în răspundere (dacă dețin minimum 50% din creanțe) sau să propună un plan de reorganizare (dacă dețin minimum 20% din creanțe)” (s.n.).

În aceste condiții, problema care urmează a fi analizată în continuare este aceea a stabilirii regimului juridic al acestor drepturi, în cadrul procedurii insolvenței și pentru realizarea intereselor concursuale, pentru titularii lor, înscriși în regim provizoriu, dar eficacitatea drepturilor rezultate din raportul fiscal este serios afectată, ca urmare a obținerii de către debi­to­rul insolvent a unei suspendări în materia contenciosului fiscal.

Înainte însă, considerăm utilă analiza specificului dreptu­rilor execuționale ale unor creditori, în materia dreptului comun, creditori ale căror creanțe sunt afectate de termen, condiție sau, după caz, sunt contestate.

G. Executarea drepturilor de către titularii de creanțe al căror regim nu este acela de certitudine absolută – viziunea dreptului comun

Dreptul comun al procedurii execuționale este un bun exemplu pentru argumentul de analogie juridică.

În acest scop, urmează a analiza cum funcționează plata creanțelor afectate de termen, de condiție sau a creanțelor contestate, având în vedere faptul că dreptul execuțional deține, în raport de procedura insolvenței, un element substanțial de similaritate, având o rațiune comună: realizarea drepturilor de creanță.

Astfel, dispozițiile art. 881 C. pr. civ. reglementează plata creanțelor afectate de termen, stabilind posibilitatea efectuării plății, chiar înainte de împlinirea termenului: „Dacă creanța este afectată de un termen suspensiv, aceasta se va plăti chiar dacă termenul nu s‑a împlinit. Când o astfel de creanță este fără dobândă, plata înainte de termen nu se va face decât dacă se scade dobânda cuvenită până la împlinirea termenului. Dacă însă creditorul nu este de acord să se facă scăderea, creanța sa se va consemna la unitatea prevăzută de lege, pentru a fi eliberată la împlinirea termenului” (s.n.).

În contrapondere, plata creanțelor condiționale se poate realiza însă, pentru că există o zonă de incertitudine, obligatoriu cu acordarea unei cauțiuni, conform dispozițiilor art. 882 C. pr. civ., astfel: „(1) Atunci când condiția este rezolutorie, nu se va putea elibera creditorului suma cuvenită, decât dacă acesta va da o cauțiune sau va constitui o ipotecă în favoarea celor care ar trebui să se folosească de această sumă în cazul îndeplinirii condiției. (2) Dacă însă condiția este suspensivă, suma cuvenită creditorului va fi distribuită creditorilor care vin după acesta, dacă aceștia vor da o cauțiune sau vor constitui o ipotecă pentru a garanta restituirea sumei primite în caz de îndeplinire a condiției. (3) În cazul în care creditorii prevăzuți la alin. (1) și (2) nu dau o cauțiune sau nu constituie o ipotecă, suma se va consemna la unitatea prevăzută de lege până la îndeplinirea condiției rezolutorii sau suspensive” (s.n.).

Justificarea este logică, și anume caracterul viitor și nesigur al realizării condiției, doctrina juridică^[18] argumentând astfel: „(Depunerea unei cauțiuni sau constituirea unei ipoteci) este o măsură de prevedere, pentru ipoteza în care s‑ar îndeplini, ulterior, condiția rezolutorie. (…) pentru a garanta restituirea sumei primite în caz de îndeplinire a condiției”.

În privința creanțelor contestate sau a celor pentru care s‑au înființat măsuri asigurătorii, dispozițiile art. 883 C. pr. civ. impun necesitatea consemnării sumelor: „(2) După rămânerea definitivă a hotărârii de soluționare a contestației sau a celei date asupra acțiunii pe baza căreia s‑a înființat măsura asigurătorie, executorul, la cererea debitorului sau a creditorului interesat, va dispune, potrivit hotărârii respective, fie eliberarea sumelor corespunzătoare creanței contestate ori alocate pe bază de măsură asigurătorie, fie distribuirea lor, în condițiile legii, între creditorii rămași neîndestulați. Suma rămasă se va elibera debitorului. (3) Dacă suma reclamată a fost păstrată pentru obținerea de către creditorii intervenienți a titlurilor executorii necesare, în condițiile prevăzute la art. 692 alin. (6), executorul, la cererea uneia dintre părți sau chiar din oficiu, va cita debitorul, creditorul urmăritor și creditorii intervenienți, cu excepția celor îndestulați integral, și, după ascultarea celor prezenți, va dispune eliberarea sumei reținute în contul creditorilor intervenienți care au obținut între timp un titlu executoriu. Înfățișarea părților interesate va putea fi dispusă, la cererea oricăruia dintre creditori, și înainte de expirarea termenului legal pentru obținerea titlului executoriu, în afară de cazul în care mai există alți creditori care urmează să obțină titlul executoriu. Suma rămasă se va elibera debitorului” (s.n.).

Prin noțiunea de „creanțe contestate” în procedura execuțională de drept comun se înțelege „creanțe față de care s‑au formulat obiecțiuni împotriva proiectului de distribuire”, conform dispozițiilor art. 883 alin. (3) C. pr. civ., fiind necesară formularea acțiunii în obținerea titlului executoriu pentru eliberarea garanțiilor constituite sau a sumelor consemnate.

Din analiza regimului juridic al plății sumelor aferente acestor trei tipuri de creanțe, sub termen, afectate de condiție sau contestate, în dreptul comun execuțional, rezultă elementele clare de similaritate cu procedura insolvenței.

Astfel, dispozițiile art. 165 din Legea nr. 85/2014 stabilesc obligativitatea provizionării^[19] sumelor datorate pentru creanțele afectate de o condiție suspensivă nerealizată sau pentru cele admise provizoriu: „Cu ocazia distribuirilor parțiale, următoarele sume vor fi provizionate: 1. sume proporționale datorate creditorilor ale căror creanțe sunt supuse unei condiții suspensive care nu s‑a realizat încă; (…) 3. sume proporționale datorate creanțelor admise provizoriu” (s.n.).

De asemenea, un comportament preventiv și precaut, de natură a nu vătăma interesele concursuale ale masei credale, printr‑o realizare ireversibilă a unor drepturi incerte, este reglementat și prin dispozițiile art. 166 („Pentru creditorii deținând creanțe înscrise în tabelul consolidat definitiv de creanțe, cărora li s‑au alocat sume numai parțial sau creanțe sub condiție suspensivă și care au luat parte la distribuire, sumele cuvenite vor fi păstrate la bancă, într‑un cont special de depozit, până ce situația lor va fi lămurită.”) și art. 167 („Creanțele care la data înregistrării raportului final vor fi încă sub condiție nu vor participa la ultima distribuire.”).

Observăm astfel, atât în materia execuțională a dreptului comun, cât și în materia insolvenței, aceeași tipologie a reglementării, având ca fundament un numitor comun: evitarea caracterului nereparabil al unor distribuții inechitabile, în raport de evenimente sau fapte de natură a crea un dubiu în certitudinea circuitului juridic civil.

H. Regimul juridic al suspendării în materia contenciosului fiscal

Normele juridice aferente materiei contenciosului fiscal, prezentând relevanță în raport de problemele de drept analizate, sunt următoarele:

• art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate” (s.n.).
• art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acțiunea principală sau printr‑o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii în fond” (s.n.).
• art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004: „În ipoteza admiterii acțiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condițiile art. 14, se prelungește de drept până la soluționarea definitivă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul
  alin. (1)”.
• art. 278 alin. (3) C. pr. fisc.: „În cazul suspendării executării actului administrativ fiscal, dispusă de instanțele de judecată în baza prevederilor Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, toate efectele actului administrativ fiscal sunt suspendate până la încetarea acesteia și obligațiile fiscale nu se înscriu în certificatul de atestare fiscală. Aceste efecte privesc atât obligațiile fiscale principale individualizate în actul administrativ suspendat la executare, cât și obligațiile fiscale accesorii aferente acestora, chiar dacă aceste obligații fiscale accesorii sunt individualizate în acte administrative fiscale care nu sunt suspendate la executare”.

De‑a lungul evoluțiilor legislative, astfel cum acestea au fost reflectate de doctrină^[20] și jurisprudență, trebuie admis că una dintre cele mai complicate probleme ale procedurii de insolvență a constituit‑o înscrierea creanței fiscale, contestată în procedura contenciosului fiscal.

Fără a reprezenta doar un simplu demers teoretic, modalitatea de înscriere a creanței fiscale s‑a demonstrat a reprezenta, în practică, un adevărat prag de necesitate, pentru că multe proceduri de insolvență se derulează având ca actor principal creditorul fiscal, decident în privința deciziei de restructurare a debitorului și a modalităților sale de implementare.

Urmare a soluțiilor neuniforme pronunțate de instanțele judecătorești, Curtea de Apel Alba Iulia a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în privința următoarei probleme de drept: „dacă sunt supuse procedurii verificării creanțele bugetare rezultând dintr‑un titlu executoriu contestat în termenul prevăzut de legea specială și limitele verificării făcute de administratorul judiciar”.

Prin Decizia nr. 11/2016, Înalta Curte a tranșat problema în sensul următor: „Verificarea legalității unei creanțe fiscale cuprinse într‑un titlu executoriu nu poate fi efectuată decât în condițiile reglementate de legislația specială, respectiv Codul de procedură fiscală, iar nu în cadrul procedurii insolvenței, supuse unei alte reglementări legale speciale. Prin urmare, controlul de legalitate/de temeinicie a titlurilor executorii din care izvorăsc creanțe bugetare, pentru care se solicită înscrierea în tabelul de creanță, în ipoteza în care aceste titluri au fost contestate în fața instanței judecătorești în termenele speciale prevăzute de legea specială, revine exclusiv instanței specializate de control administrativ și fiscal, o atare verificare pe fond neputând fi făcută de practicianul în insolvență”.

Considerăm că rațiunile și premisele avute în vedere de Înalta Curte în cadrul considerentelor Deciziei nr. 11/2016, dezvoltate și aprofundate mai recent în cadrul Deciziei nr. 28 din 16 aprilie 2018, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept^[21], constituie, în esență, instrumentul de relaționare, de o manieră coerentă și echilibrată, a celor două proceduri: de contencios fiscal și insolvență.

Astfel, dacă textul nou‑introdus prin prevederile Legii nr. 113/2020 are în vedere o condiționare în ipoteza sa de aplicare („imperativ ipotetic”^[22]), și anume „nu a fost suspendată prin hotărâre judecătorească definitivă”, rezultă că soluțiile pronunțate în materia suspendării actului administrativ fiscal trebuie să se reflecte de o manieră adecvată în procedura insolvenței.

Creanțe incerte, creanțe sub condiție sau afectate de termen în procedura insolvenței; înscrierea creanței fiscale was last modified: mai 31st, 2022 by Stan Tîrnoveanu