Creanţe incerte, creanţe sub condiţie sau afectate de termen în procedura insolvenţei; înscrierea creanţei fiscale

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

A. Aspecte prealabile

Modalitatea de aplicare a normei juridice trebuie să fie, înainte de toate, echilibrată, în raport de cele cinci repere fundamentale ale sale: imperativul ipotetic, constrângerea, validitatea, înlănţuirea şi eficacitatea.

Astfel cum demonstra, cu eleganţa simplă a logicii, H. Kelsen în Reine Rechtslehre^[1] (Teoria pură a dreptului), „Ordinea juridică nu este un sistem de norme juridice situate toate la acelaşi nivel, ci un edificiu cu mai multe etaje supra­puse, o piramidă sau, astfel spus, o ierarhie formată dintr‑un anumit număr de niveluri sau straturi de norme juridice. Coeziunea sa rezultă din relaţia dintre elemente, care decurg din faptul că validitatea unei norme legate corespunzător de o alta se fondează pe aceasta din urmă, că, la rândul ei, crearea acesteia din urmă a fost condiţionată de altele, care, la rândul lor, constituie fundamentul validităţii sale”.

Compatibilitatea dintre normele aferente procedurii de insolvenţă şi alte norme aparţinând altor materii ale dreptului constituie, în continuare, o provocare, iar soluţia în privinţa problemei de compatibilitate ar trebui să aibă în vedere verificarea interpretării şi aplicării normelor suprapuse, pentru a le regăsi în echilibru şi a nu le afecta, în cele din urmă, coerenţa ultimă.

În studiul de faţă, norma juridică ce va fi analizată, în principal, nu este cea aferentă materiei insolvenţei, ci norma juridică de contencios fiscal, devenită necesară pentru verificarea, în afara procedurii de insolvenţă, a unui drept de creanţă, de către instanţa specializată de contencios fiscal.

Este una dintre situaţiile atipice de compa­tibilitate care are la bază, de această dată, nu preva­lenţa normei specifice insolvenţei, ci doar aplicarea consecventă şi riguroasă a unei soluţii pronunţate de instanţa de contencios fiscal, în interiorul şi în cadrul procedurii de insolvenţă.

Cu alte cuvinte, în această situaţie, procedura insolvenţei este cea care trebuie adaptată şi integrată materiei speciale de contencios fiscal, pentru a respecta ordinea de drept creată de aceasta din urmă.

Ceea ce vom demonstra, în finalul acestui studiu, este că materia insolvenţei, recent modificată prin prevederile pct. 9 din Legea nr. 113/2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte nor­mative^[2], deţine în prezent instituţiile juridice care permit reflec­tarea soluţiilor pe care instanţa de contencios fiscal le poate pronunţa în privinţa suspendării executării actului administrativ fiscal contestat, astfel încât să se obţină, în final, echilibrarea drepturilor participanţilor la procedura de insolvenţă.

B. Instrumente juridice necesare analizei

În analiza juridică de faţă vom pleca de la definiţia „dreptului de creanţă”, conţinută de dispoziţiile art. 1.164
C. civ.: „Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată”.

Doctrina juridică a stabilit faptul că dreptul de creanţă este „dreptul în temeiul căruia o persoană are libertatea de a pretinde şi de a obţine de la o altă persoană o prestaţiune sau o abstenţiune”^[3].

Conceptul tehnic al dreptului de creanţă este unul dintre cele mai des uzitate concepte în materia insolvenţei^[4], în esenţa sa un concurs al drepturilor de creanţă, adică „un aşezământ proce­dural menit să satisfacă interese ale unor creditori numeroşi^[5]”.

O primă poziţionare a dreptului de creanţă în procedura insolvenţei este chiar la momentul deschiderii sale. Dispoziţiile art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014 stabilesc astfel: „creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei este creditorul a cărui creanţă asupra patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 60 de zile. Prin creanţă certă, în sensul prezentei legi, se înţelege acea creanţă a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. (…)” (s.n.).

Un al doilea moment al vizualizării dreptului de creanţă în procedura insolvenţei este acela al verificării îndreptăţirii de a participa la aceasta. Astfel, prevederile art. 5 pct. 19 din Legea nr. 85/2014 sunt relevante în acest scop, pentru că nu mai prevăd cerinţa „caracterului cert”, astfel cum aceasta a fost stabilită la momentul deschiderii: „creditor îndreptăţit să participe la procedură este acel titular al unui drept de creanţă asupra averii debitorului, care a înregistrat o cerere de înscriere a creanţei, în urma admiterii căreia acesta dobândeşte drepturile şi obligaţiile reglementate de prezenta lege pentru fiecare stadiu al procedurii” (s.n.).

De asemenea, nici dispoziţiile art. 5 pct. 69 din Legea nr. 85/2014, când stabilesc care sunt creanţele care vor fi înscrise în tabelul preliminar de creanţe, moment decisiv al formării masei credale, nu dispun cerinţa caracterului cert al titularului acestora: „tabelul preliminar de creanţe cuprinde toate creanţele scadente sau nescadente, sub condiţie sau în litigiu, născute înainte de data deschiderii procedurii, acceptate de către admi­nistratorul judiciar în urma verificării acestora” (s.n.).

Coroborând elementele distinctive selectate mai sus, concluzia care se impune este aceea că şi o creanţă incertă poate forma obiect al cererii de admitere a creanţei, urmând ca, prin efectul procedurii de verificare a creanţei şi a administrării probatoriului, caracterul cert să fie astfel ulterior dobândit. Pentru deschiderea procedurii de insolvenţă însă, este necesar caracterul cert al creanţei.

Distincţia de mai sus nu este nouă, pentru că a caracterizat şi vechiul drept falimentar român^[6], întrucât formarea masei credale avea în vedere atât creanţe contestate, cât şi creanţe necontestate, precum şi procedura de soluţionare a acestora: „(dacă – n.n.) s‑a făcut admiterea unei creanţe prin procesul verbal de verificare, avem un contract judiciar, care se poate sfărâma prin contestaţie; ori de câte ori contractul judiciar nu este definitiv – şi el nu e definitiv, atâta timp cât Tribunalul este sesizat cu judecarea contestaţiunilor ce i s‑a trimis de către judecătorul‑sindic”.

C. Cauze pentru care creanţele sunt calificate juridic ca fiind incerte

În primul rând, urmează a argumenta în continuare un nou instrument juridic, considerat util şi concludent în analiza de faţă, şi anume acela al „creanţelor certe absolut”.

În cadrul acestei categorii de creanţe se includ acele creanţe care au traversat filtrul de legalitate al instanţei de judecată, având ca finalitate dobândirea efectului judiciar al res iudicata pro veritate accipitur.

Doctrina juridică^[7] a argumentat convingător raţiunea pentru care provenienţa acestor creanţe, şi anume hotărârea judecătorească, le conferă un caracter absolut cert: „În ipoteza în care titlul executoriu este reprezentat de o hotărâre judecătorească, creanţa pe care aceasta o constată are un caracter de certitudine absolută, cu excepţia acelor hotărâri date cu execuţie vremelnică (…)” (s.n.).

Legislaţia insolvenţei nu face decât să transpună riguros acest regim juridic al res iudicata pro veritate accipitur prin dispoziţiile art. 105 alin. (1) teza I, „extrăgând” din sfera de verificare a practicianului în insolvenţă astfel de creanţe: „Toate creanţele vor fi supuse procedurii de verificare prevăzute de prezentul capitol, cu excepţia creanţelor constatate prin hotărâri judecătoreşti executorii, precum şi prin hotărâri arbitrale executorii”.

În al doilea rând, următorul instrument juridic care se conturează, pe cale de consecinţă, este acela al „creanţelor relativ certe”.

Intră în această categorie creanţele care nu provin din hotărâri judecătoreşti sau arbitrale definitive, cum ar fi titluri de creanţă de tipul: cambiei, biletului la ordin (art. 61 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin), actelor autentice care constată o datorie certă şi lichidă care devin titluri executorii de la data scadenţei [art. 101 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale], contractul de închiriere [art. 1.816 alin. (3) C. civ.] sau decizia de impunere [art. 226 alin. (4) C. pr. fisc.].

Cu alte cuvinte, specificul acestor creanţe este acela că se bucură de o certitudine relativă, întrucât pot fi contestate, în sensul dispoziţiilor art. 713 alin. (2) C. pr. civ., care constituie sediul materiei pentru contestaţia la titlu, cale de atac care poate viza inclusiv, în anumite condiţii, existenţa sau întinderea dreptului de creanţă.

Analizând regimul juridic al atacării acestor creanţe, doctrina juridică^[8] s‑a pronunţat astfel: „Actualul Cod de procedură civilă îngăduie ca, pe calea contestaţiei la executare, să se invoce şi apărări care ar fi putut fi formulate pe calea unei acţiuni de drept comun, fiind excluse numai acele apărări ce vizează anumite titluri executorii pentru care diferitele legi speciale reglementează proceduri speciale de atac”, situaţie care şi sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă era posibilă, în condiţiile art. 399.

Faţă de elemente distinctive generate de aceste două instrumente juridice, şi anume categoria creanţelor absolut certe şi categoria creanţelor relativ certe, rezultă că ultima categorie este cea în cadrul căreia trebuie situate actele administrativ fiscale atacate prin căile şi modalităţile specifice, ratione materiae, şi anume:

(i) stricto sensu, prin referinţă la dispoziţiile art. 281 alin. (2) C. pr. fisc.: „Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoa­nele introduse în procedura de soluţionare a con­testaţiei, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii” (s.n.).

(ii) lato sensu, prin referinţă la dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Apariţia acestor tipuri de creanţe în procedura insolvenţei le conferă, astfel, un regim de contestare reglementat de legea specială, intrând în sfera de competenţă a instanţelor specia­lizate de contencios fiscal, conform regulilor stabilite prin Decizia nr. 11 din 18 aprilie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept^[9]: „Verificarea legalităţii unei creanţe fiscale cuprinse într‑un titlu executoriu nu poate fi efectuată decât în condiţiile reglementate de legislaţia specială, respectiv Codul de procedură fiscală, iar nu în cadrul procedurii insolvenţei, supuse unei alte reglementări legale speciale”.

D. Creanţe relativ certe – creanţe înscrise provizoriu

În cele ce urmează, vom analiza modalitatea în care categoria creanţelor relativ certe se reflectă în procedura insolvenţei, raportat la specificul provenienţei acestei „incertitudini”.

În acest context, devine necesară analiza regimului juridic al provizoratului înscrierilor în materia insolvenţei, regim juridic conferit, până în prezent, exclusiv judecătorului‑sindic, iar în prezent, urmare a modificărilor legislative aduse prin dispoziţiile alin. (8¹) al art. 102 din Legea nr. 85/2014, şi practicianului în insolvenţă.

Regimul juridic al înscrierii provizorii este stabilit de art. 111 alin. (6) din Legea nr. 85/2014: „(…) judecătorul‑sindic va soluţiona deodată, printr‑o singură sentinţă, toate contestaţiile, chiar dacă pentru soluţionarea unora ar fi nevoie de administrare de probe; în acest din urmă caz, judecătorul‑sindic poate admite, în tot sau în parte, înscrierea creanţelor respective în mod provizoriu în tabelul definitiv”.

Rezultă astfel că înscrierea provizorie este determinată de complexitatea probatoriului şi de factorul timp în care acest probatoriu, odată încuviinţat, ar trebui administrat, raportat la necesitatea depunerii unui plan de reorganizare, în condiţiile soluţionării restului contestaţiilor la tabel, pentru respectarea termenului de un an alocat duratei procedurii de observaţie^[10]. Măsura este una intrinsecă procedurii de insolvenţă, provenind din regulile sale speciale.

Caracterul just al unui astfel de „provizorat” se explică prin necesitatea stabilizării pasivului debitorului, fiind strâns legată de tipologia „măsurilor provizorii”, ca instituţii specifice dreptului comun al procedurii civile. Analogia cu procedura ordonanţei preşedinţiale, reglementată prin dispoziţiile art. 997‑1.002 C. pr. civ., apare, astfel, evidentă.

Pe cale de consecinţă, dispunerea unei înscrieri provizorii ar trebui să fie dispusă în mod excepţional, căci aceasta înseamnă, per se, un anumit grad de verificare a aparenţei fondului dreptului contestat, efectul admiterii unei astfel de înscrieri însemnând, ca finalitate urmărită, recunoaşterea conferită pentru creditorul beneficiar de a exercita dreptul său de vot în procedura insolvenţei. Iar exercitarea activă a acestui vot, cu anticipaţie faţă de momentul prezumtiv la care ar fi soluţionată contestaţia la creanţă, este exact rezultatul stabilirii unei „aparenţe” a dreptului în sine.

Raportând dispoziţiile nou‑introduse prin art. (8¹) al art. 102 din Legea nr. 85/2014 la regimul juridic al provizoratului înscrierii în insolvenţă la sfera creanţelor relativ certe, rezultă faptul că o astfel de înscriere reprezintă corolarul stabilirii acestei „aparenţe” a dreptului, de această dată pe o cale extrin­secă procedurii de insolvenţă, şi anume în materia conten­ciosului administrativ, ca efect al admiterii unei suspendări a executării actului administrativ fiscal.

E. Creanţe incerte conform izvorului acestora (actul din care rezultă)

Pe lângă categoria „creanţelor relativ certe”, astfel cum aceasta a fost argumentată supra, în sfera raporturilor juridice pot apărea şi „creanţe incerte”, prin raportare la izvorul din care acestea provin.

Este vorba despre creanţele afectate de modalităţi, şi anume de termen sau condiţie.

În opinia noastră, deşi beneficiind de un grad relativ de certitudine datorat pronunţării unei soluţii de suspendare în executarea actului administrativ fiscal, creanţele fiscale aflate în această poziţie la masa credală nu pot fi calificate ca fiind creanţe sub condiţie suspensivă sau rezolutorie.

Îndelung disputată în practica judiciară, conturată ca argumentaţie la momentul pronunţării Deciziei nr. 11/2016 a Înaltei Curţi, problema condiţiei sus­pensive sau rezolutorii a suscitat multe şi intense dezbateri.

În acest context, clarificarea regimului con­diţiei, ca moda­litate a actului juridic, permite şi simplifică concluzia propusă în analiza de faţă.

În primul rând, conform interpretării siste­matice, regimul juridic al condiţiei suspensive este reglementat de Codul civil în cadrul Cărţii a V‑a („Despre obligaţii”), al Titlului III („Modalităţile obligaţiilor”), şi anume după Titlul II („Izvoarele obligaţiilor”), Capitolul I („Contractul”), Capitolul II („Actul juridic unilateral”).

Beneficiul câştigării sau riscul pierderii unui litigiu civil nu reprezintă echivalentul afectării creanţei de o condiţie suspensivă, ca modalitate a obligaţiei, în sensul dispoziţiilor art. 1.400 C. civ.: „Condiţia este suspensivă atunci când de înde­plinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei”.

Există, evident, o similaritate între caracterul „relativ cert” al creanţelor, pentru că în privinţa acestora ar exista un litigiu în derulare, de natură a afecta, prin soluţia judiciară, caracterul cert, pe de o parte, şi caracterul incert al creanţelor, pe de altă parte, ca urmare a ataşării, de la momentul originar al încheierii actului, a unei condiţii suspensive. Acest „cod genetic comun”^[11] este reprezentat de finalitatea demersului de „certificare” al creanţei, însă cele două direcţii în analiză sunt şi rămân distincte.

Relevante, în acest sens, sunt şi dispoziţiile art. 1.404 C. civ., care relaţionează incidenţa condiţiei suspensive de voinţa părţilor semnatare ale actului juridic, subsumând‑o la nivelul unui act voluntar, conştient şi asumat al voinţei juridice originare, manifestate de către subiectele de drept: „Înde­plinirea condiţiei se apreciază după criteriile stabilite de părţi sau pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după împrejurări”.

Ca atare, părţile sunt cele care condiţionează evoluţia raportului juridic dintre ele de un eveniment viitor şi nesigur, pentru că acesta reprezintă acordul lor, aspect dezvoltat şi de vechea doctrină juridică civilistă^[12]: „si rex Parthoram vivit (dacă trăieşte regele Partitor). Starea caracterului posibil, licit şi moral al condiţiei este atributul justiţiei, iar aprecierea, în raport cu data la care s‑a încheiat acordul de voinţă al părţilor”.

În al doilea rând, o astfel de valorizare a condiţiei în cadrul juridic al actului de voinţă al părţilor exclude încadrarea creanţei fiscale faţă de care s‑a dispus suspendarea ca fiind o creanţă sub condiţie suspensivă sau rezolutorie. Niciun contribuabil nu se află într‑o relaţie contractuală cu statul, pentru a obţine acordul acestuia de a considera că, în viitor, dacă şi numai dacă contribuabilul ar declanşa o dispută juridică, Statul să accepte realizarea condiţiei suspensive, astfel încât raportul juridic fiscal să fie unul sub condiţie. Întreaga arhitectură a dreptului fiscal, parte componentă a dreptului administrativ, se bazează pe raporturi de subordonare, părţile nefiind în raporturi de egalitate juridică: „în accepţiunea sa structural‑organizaţională, actul administrativ se caracte­rizează prin următoarele trăsături: este forma juridică de realizare a faptului administrativ public; reprezintă o manifestare unilaterală de voinţă a organelor de stat (…); se realizează într‑un regim juridic de putere publică (admi­nistrativ) ce presupune, ca regulă, controlul de legalitate al instanţelor de judecată^[13]”.

Concluzia se impune, întrucât soluţionarea unui astfel de litigiu fiscal consolidează („certifică”) sau nu un drept de creanţă, transformându‑l dintr‑un drept contestat într‑unul soluţionat judiciar, cu dispariţia, în final, a caracterului „disputat” al acestui drept.

Prin analogie, instituţia retractului litigios definea cu suficientă concizie caracterul „litigios” al dreptului, condiţionând acest caracter de existenţa unui „proces început, dar neterminat, asupra fondului dreptului”^[14].

În schimb, condiţia suspensivă trebuie să existe în însuşi izvorul (originea) creanţei, rezultând din chiar înscrisul său constatator, întrucât obligaţia afectată de modalitatea condiţiei suspensive este „formată, dar nu este încă născută” (s.n.).

De aici şi distincţiile operate în doctrină^[15] între „eficacitatea obligaţiei” şi „naşterea obligaţiei”, ambele având o cauză pur contractuală, întrucât au drept bază comună „un drept distinct recunoscut creditorului (subiectul activ al raportului juridic, care are dreptul să spere că) şi o obligaţie negativă, ce revine debitorului (de a nu întreprinde nimic de natură a afecta posibilitatea manifestării evenimentului viitor)”.

La nivel procesual, dispariţia caracterului litigios al dreptului conduce la dispariţia incertitudinii juridice a acestuia, în timp ce, în materia dreptului substanţial, obligaţia condi­ţională se naşte prin ataşarea unei condiţii suspensive, caracterul perfect al obligaţiei ţinând, în schimb, de eficacitatea acesteia.

Aplicarea mecanismelor sub care acţionează condiţia suspensivă sau rezolutorie în insolvenţă devine obligatorie, pentru că testul de compatibilitate trasat prin dispoziţiile art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 o impune.

Diferenţa notabilă, care nu permite transpunerea litigiului fiscal într‑o condiţie, ca modalitate a actului juridic civil şi a obligaţiei civile, este subsumarea sa materiei răspunderii contractuale, prin decizia originară a părţilor, iar nu delictuale, cum este materia contenciosului fiscal.

F. Drepturile care se nasc ca efect al deţinerii unei creanţe în procedura insolvenţei

Fără nicio îndoială, majoritatea drepturilor aferente creditorilor îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei sunt drepturi patrimoniale, între care, ratio legis, dreptul de îndestulare/realizare a creanţei.

Cu toate acestea, regimul „sindicalizării masei credale”^[16], specific insolvenţei, permite şi exercitarea unor drepturi nepatrimoniale sau, pentru o încadrare juridică cât mai aproape de finalitatea normei, a unor drepturi „mai puţin patrimoniale”.

În această categorie putem încadra: dreptul de vot în cadrul Adunării creditorilor, dreptul de a fi ales şi de a exercita votul în calitate de membru în Comitetul creditorilor, dreptul de a introduce acţiunile specifice insolvenţei, cum ar fi acţiunile în anularea unor acte sau transferuri frauduloase ori acţiunile în angajarea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale debitorului.

Astfel cum, în materia dreptului societar, acţionarii exercită şi drepturi nepatrimoniale^[17] (dreptul de a participa la adunarea generală a acţionarilor, dreptul la vot, dreptul la informare), creditorii care formează masa credală se bucură de acelaşi tip de drepturi, pentru că acestea concură şi sprijină însăşi finalitatea dreptului de realizare a creanţelor, prin încasarea de plăţi în cadrul programului de plăţi sau de distribuţii, în faliment.

O elegantă conturare a sferei acestor drepturi a fost realizată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul Deciziei nr. 19/2020, pronunţată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel: „În acest context, se pune în mod firesc întrebarea care ar putea fi motivele pentru care un creditor, deşi îndreptăţit să invoce compensarea, ar accepta să facă plata datorată debitorului aflat în insolvenţă, în vreme ce creanţa sa ar căpăta potenţialele dezavantaje descrise anterior. Răspunsul la această întrebare se regăseşte în cumulul de drepturi individuale şi colective pe care le dobândeşte un creditor îndreptăţit să participe la procedură, în sensul art. 5 pct. 19 din Legea nr. 85/2014, drepturi care nu se limitează la acoperirea creanţei sale.

Astfel, un creditor îndreptăţit să participe la procedură poate contesta menţiunile din tabelul creanţelor nu numai în ceea ce priveşte respingerea, în tot sau în parte, a propriei creanţe, ci şi cu privire la decizia administratorului/lichi­datorului judiciar de înscriere în tabel a altor creditori, are dreptul de a participa la organele colective ale creditorilor, dreptul de informare şi control asupra activităţii debitorului şi a administratorului judiciar etc. Creditorii ce deţin creanţe mai mari în raport cu ceilalţi creditori pot, individual, să desemneze un administrator sau un lichidator judiciar să formuleze o acţiune în anulare sau în răspundere (dacă deţin minimum 50% din creanţe) sau să propună un plan de reorganizare (dacă deţin minimum 20% din creanţe)” (s.n.).

În aceste condiţii, problema care urmează a fi analizată în continuare este aceea a stabilirii regimului juridic al acestor drepturi, în cadrul procedurii insolvenţei şi pentru realizarea intereselor concursuale, pentru titularii lor, înscrişi în regim provizoriu, dar eficacitatea drepturilor rezultate din raportul fiscal este serios afectată, ca urmare a obţinerii de către debi­to­rul insolvent a unei suspendări în materia contenciosului fiscal.

Înainte însă, considerăm utilă analiza specificului dreptu­rilor execuţionale ale unor creditori, în materia dreptului comun, creditori ale căror creanţe sunt afectate de termen, condiţie sau, după caz, sunt contestate.

G. Executarea drepturilor de către titularii de creanţe al căror regim nu este acela de certitudine absolută – viziunea dreptului comun

Dreptul comun al procedurii execuţionale este un bun exemplu pentru argumentul de analogie juridică.

În acest scop, urmează a analiza cum funcţionează plata creanţelor afectate de termen, de condiţie sau a creanţelor contestate, având în vedere faptul că dreptul execuţional deţine, în raport de procedura insolvenţei, un element substanţial de similaritate, având o raţiune comună: realizarea drepturilor de creanţă.

Astfel, dispoziţiile art. 881 C. pr. civ. reglementează plata creanţelor afectate de termen, stabilind posibilitatea efectuării plăţii, chiar înainte de împlinirea termenului: „Dacă creanţa este afectată de un termen suspensiv, aceasta se va plăti chiar dacă termenul nu s‑a împlinit. Când o astfel de creanţă este fără dobândă, plata înainte de termen nu se va face decât dacă se scade dobânda cuvenită până la împlinirea termenului. Dacă însă creditorul nu este de acord să se facă scăderea, creanţa sa se va consemna la unitatea prevăzută de lege, pentru a fi eliberată la împlinirea termenului” (s.n.).

În contrapondere, plata creanţelor condiţionale se poate realiza însă, pentru că există o zonă de incertitudine, obligatoriu cu acordarea unei cauţiuni, conform dispoziţiilor art. 882 C. pr. civ., astfel: „(1) Atunci când condiţia este rezolutorie, nu se va putea elibera creditorului suma cuvenită, decât dacă acesta va da o cauţiune sau va constitui o ipotecă în favoarea celor care ar trebui să se folosească de această sumă în cazul îndeplinirii condiţiei. (2) Dacă însă condiţia este suspensivă, suma cuvenită creditorului va fi distribuită creditorilor care vin după acesta, dacă aceştia vor da o cauţiune sau vor constitui o ipotecă pentru a garanta restituirea sumei primite în caz de îndeplinire a condiţiei. (3) În cazul în care creditorii prevăzuţi la alin. (1) şi (2) nu dau o cauţiune sau nu constituie o ipotecă, suma se va consemna la unitatea prevăzută de lege până la îndeplinirea condiţiei rezolutorii sau suspensive” (s.n.).

Justificarea este logică, şi anume caracterul viitor şi nesigur al realizării condiţiei, doctrina juridică^[18] argumentând astfel: „(Depunerea unei cauţiuni sau constituirea unei ipoteci) este o măsură de prevedere, pentru ipoteza în care s‑ar îndeplini, ulterior, condiţia rezolutorie. (…) pentru a garanta restituirea sumei primite în caz de îndeplinire a condiţiei”.

În privinţa creanţelor contestate sau a celor pentru care s‑au înfiinţat măsuri asigurătorii, dispoziţiile art. 883 C. pr. civ. impun necesitatea consemnării sumelor: „(2) După rămânerea definitivă a hotărârii de soluţionare a contestaţiei sau a celei date asupra acţiunii pe baza căreia s‑a înfiinţat măsura asigurătorie, executorul, la cererea debitorului sau a creditorului interesat, va dispune, potrivit hotărârii respective, fie eliberarea sumelor corespunzătoare creanţei contestate ori alocate pe bază de măsură asigurătorie, fie distribuirea lor, în condiţiile legii, între creditorii rămaşi neîndestulaţi. Suma rămasă se va elibera debitorului. (3) Dacă suma reclamată a fost păstrată pentru obţinerea de către creditorii intervenienţi a titlurilor executorii necesare, în condiţiile prevăzute la art. 692 alin. (6), executorul, la cererea uneia dintre părţi sau chiar din oficiu, va cita debitorul, creditorul urmăritor şi creditorii intervenienţi, cu excepţia celor îndestulaţi integral, şi, după ascultarea celor prezenţi, va dispune eliberarea sumei reţinute în contul creditorilor intervenienţi care au obţinut între timp un titlu executoriu. Înfăţişarea părţilor interesate va putea fi dispusă, la cererea oricăruia dintre creditori, şi înainte de expirarea termenului legal pentru obţinerea titlului executoriu, în afară de cazul în care mai există alţi creditori care urmează să obţină titlul executoriu. Suma rămasă se va elibera debitorului” (s.n.).

Prin noţiunea de „creanţe contestate” în procedura execuţională de drept comun se înţelege „creanţe faţă de care s‑au formulat obiecţiuni împotriva proiectului de distribuire”, conform dispoziţiilor art. 883 alin. (3) C. pr. civ., fiind necesară formularea acţiunii în obţinerea titlului executoriu pentru eliberarea garanţiilor constituite sau a sumelor consemnate.

Din analiza regimului juridic al plăţii sumelor aferente acestor trei tipuri de creanţe, sub termen, afectate de condiţie sau contestate, în dreptul comun execuţional, rezultă elementele clare de similaritate cu procedura insolvenţei.

Astfel, dispoziţiile art. 165 din Legea nr. 85/2014 stabilesc obligativitatea provizionării^[19] sumelor datorate pentru creanţele afectate de o condiţie suspensivă nerealizată sau pentru cele admise provizoriu: „Cu ocazia distribuirilor parţiale, următoarele sume vor fi provizionate: 1. sume proporţionale datorate creditorilor ale căror creanţe sunt supuse unei condiţii suspensive care nu s‑a realizat încă; (…) 3. sume proporţionale datorate creanţelor admise provizoriu” (s.n.).

De asemenea, un comportament preventiv şi precaut, de natură a nu vătăma interesele concursuale ale masei credale, printr‑o realizare ireversibilă a unor drepturi incerte, este reglementat şi prin dispoziţiile art. 166 („Pentru creditorii deţinând creanţe înscrise în tabelul consolidat definitiv de creanţe, cărora li s‑au alocat sume numai parţial sau creanţe sub condiţie suspensivă şi care au luat parte la distribuire, sumele cuvenite vor fi păstrate la bancă, într‑un cont special de depozit, până ce situaţia lor va fi lămurită.”) şi art. 167 („Creanţele care la data înregistrării raportului final vor fi încă sub condiţie nu vor participa la ultima distribuire.”).

Observăm astfel, atât în materia execuţională a dreptului comun, cât şi în materia insolvenţei, aceeaşi tipologie a reglementării, având ca fundament un numitor comun: evitarea caracterului nereparabil al unor distribuţii inechitabile, în raport de evenimente sau fapte de natură a crea un dubiu în certitudinea circuitului juridic civil.

H. Regimul juridic al suspendării în materia contenciosului fiscal

Normele juridice aferente materiei contenciosului fiscal, prezentând relevanţă în raport de problemele de drept analizate, sunt următoarele:

• art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate” (s.n.).
• art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr‑o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond” (s.n.).
• art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004: „În ipoteza admiterii acţiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condiţiile art. 14, se prelungeşte de drept până la soluţionarea definitivă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul
  alin. (1)”.
• art. 278 alin. (3) C. pr. fisc.: „În cazul suspendării executării actului administrativ fiscal, dispusă de instanţele de judecată în baza prevederilor Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, toate efectele actului administrativ fiscal sunt suspendate până la încetarea acesteia şi obligaţiile fiscale nu se înscriu în certificatul de atestare fiscală. Aceste efecte privesc atât obligaţiile fiscale principale individualizate în actul administrativ suspendat la executare, cât şi obligaţiile fiscale accesorii aferente acestora, chiar dacă aceste obligaţii fiscale accesorii sunt individualizate în acte administrative fiscale care nu sunt suspendate la executare”.

De‑a lungul evoluţiilor legislative, astfel cum acestea au fost reflectate de doctrină^[20] şi jurisprudenţă, trebuie admis că una dintre cele mai complicate probleme ale procedurii de insolvenţă a constituit‑o înscrierea creanţei fiscale, contestată în procedura contenciosului fiscal.

Fără a reprezenta doar un simplu demers teoretic, modalitatea de înscriere a creanţei fiscale s‑a demonstrat a reprezenta, în practică, un adevărat prag de necesitate, pentru că multe proceduri de insolvenţă se derulează având ca actor principal creditorul fiscal, decident în privinţa deciziei de restructurare a debitorului şi a modalităţilor sale de implementare.

Urmare a soluţiilor neuniforme pronunţate de instanţele judecătoreşti, Curtea de Apel Alba Iulia a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în privinţa următoarei probleme de drept: „dacă sunt supuse procedurii verificării creanţele bugetare rezultând dintr‑un titlu executoriu contestat în termenul prevăzut de legea specială şi limitele verificării făcute de administratorul judiciar”.

Prin Decizia nr. 11/2016, Înalta Curte a tranşat problema în sensul următor: „Verificarea legalităţii unei creanţe fiscale cuprinse într‑un titlu executoriu nu poate fi efectuată decât în condiţiile reglementate de legislaţia specială, respectiv Codul de procedură fiscală, iar nu în cadrul procedurii insolvenţei, supuse unei alte reglementări legale speciale. Prin urmare, controlul de legalitate/de temeinicie a titlurilor executorii din care izvorăsc creanţe bugetare, pentru care se solicită înscrierea în tabelul de creanţă, în ipoteza în care aceste titluri au fost contestate în faţa instanţei judecătoreşti în termenele speciale prevăzute de legea specială, revine exclusiv instanţei specializate de control administrativ şi fiscal, o atare verificare pe fond neputând fi făcută de practicianul în insolvenţă”.

Considerăm că raţiunile şi premisele avute în vedere de Înalta Curte în cadrul considerentelor Deciziei nr. 11/2016, dezvoltate şi aprofundate mai recent în cadrul Deciziei nr. 28 din 16 aprilie 2018, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept^[21], constituie, în esenţă, instrumentul de relaţionare, de o manieră coerentă şi echilibrată, a celor două proceduri: de contencios fiscal şi insolvenţă.

Astfel, dacă textul nou‑introdus prin prevederile Legii nr. 113/2020 are în vedere o condiţionare în ipoteza sa de aplicare („imperativ ipotetic”^[22]), şi anume „nu a fost suspendată prin hotărâre judecătorească definitivă”, rezultă că soluţiile pronunţate în materia suspendării actului administrativ fiscal trebuie să se reflecte de o manieră adecvată în procedura insolvenţei.

• 1
• 2