Efectul sechestrului asigurător în vederea reparării prejudiciului încetează ulterior valorificării bunului printr-o procedură execuțională, inclusiv sub imperiul Legii nr. 85/2006

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Scopul și premisele prezentei analize^[1]

Scopul prezentei analize este clarificarea efectelor juridice civile ale sechestrului asigurător în vederea acoperirii prejudiciului, în cadrul procedurilor colective execuționale^[2], față de efectele sechestrului asigurător instituit în vederea confiscării^[3] speciale sau extinse, acesta din urmă punând sub semnul întrebării chiar dreptul de proprietate și titularul acestuia, ceea ce înseamnă că, din punct de vedere juridic, putem vorbi chiar și despre o posibilă proprietate rezolubilă.

Sechestrul penal în vederea acoperirii prejudiciului este o măsură preventivă prin care se urmărește menținerea bunului asupra căruia este instituită în patrimoniul proprietarului, aceasta pentru a‑i permite creditorului realizarea creanței sale la momentul obținerii titlului executoriu. Bunurile nu sunt scoase din patrimoniul proprietarului sau nu se instituie o îndoială cu privire la titularul dreptului de proprietate, rămân în circuitul civil, fiind suspendat, pe durata instituirii măsurii, doar dreptul de dispoziție voluntară aparținând proprietarului^[4].

În ceea ce privește confiscarea specială^[5], doctrina arată că aceasta presupune, în fapt, o trecere silită și gratuită în proprietatea privată a statului a anumitor bunuri care se află în posesia sau proprietatea persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală^[6] deoarece menținerea bunurilor în patrimoniul făptuitorului creează o stare de pericol pentru valorile sociale ocrotite^[7].

Așadar, spre deosebire de sechestrul asigu­rător instituit în vederea acoperirii prejudi­ciului, adică în cadrul acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal^[8], „scopul măsurii asigurătorii dispuse în vederea confiscării nu este acela de a crea un avantaj patrimonial vreunei persoane având un potențial drept de creanță, ci de a asigura că anumite categorii de bunuri rămân în patrimoniul unei persoane, urmând fi trecute în patrimoniul statului în condițiile în care se dispune luarea măsurii”^[9], respectiv în condițiile în care măsura confiscării este validată definitiv de către instanță.

2. Definirea și scopul procedurii insolvenței și al procedurii executării silite desfășurată conform Codului de procedură civilă

Legea insolvenței din 2006 definește, la art. 2, scopul procedurii de insolvență ca fiind instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență^[10] ceea ce înseamnă că, în cadrul procedurii, se urmărește și prevalează plata tuturor datoriilor certe, lichide și exigibile conform tabelului definitiv sau definitiv consolidat, respectiv creanțelor curente născute după întocmirea tabelului definitiv consolidat, dacă debitorul este în faliment. După întocmirea raportului final de către lichidatorul judiciar și aprobarea acestuia de către judecătorul‑sindic, urmează să se realizeze distribuirea finală, iar persoana juridică încetează ca subiect de drept, în timp ce persoana fizică va fi descărcată de obligații numai în măsura în care aceasta nu a fost găsită vinovată de bancrută frauduloasă sau nu a făcut plăți sau transferuri frauduloase^[11].

Procedura de executare silită desfășurată conform Codului de procedură civilă, însumând măsurile și demersurile pe care le poate lua creditorul unei obligații neexecutate benevol de debitor, are, în sine, același scop al îndestulării creanței certe, lichide și exigibile a creditorului, izvorâtă dintr‑un titlu executoriu, apelând la forța coercitivă a statului în acest sens.

Distincția dintre cele două proceduri este dată de caracterul colectiv al procedurii insolvenței (în cadrul căreia sunt chemați, în mod obligatoriu, toți creditorii care ar putea pretinde vreun drept de creanță față de debitor) și de caracterul individual al executării silite, conform procedurii reglementate de Codul de procedură civilă (de regulă, executarea pornind la cererea expresă a unui/unor creditori, participarea altor creditori fiind lăsată la latitudinea acestora, dar și condiționată, pe de altă parte, de deținerea unui titlu executoriu împotriva debitorului).

Doctrina a evidențiat scopul comun al ambelor proceduri, individuală sau colectivă, respectiv caracterul unor proceduri execu­­ționale reglementate legal, subliniind că „ambele proceduri – și cea individuală și cea colectivă – au aceeași finalitate: plata datoriilor prin valorificarea bunurilor în condițiile legii. Ambele sunt: a) proceduri legale, regle­mentate prin dispoziții legale predominant de ordine publică; b) proceduri judiciare ce se desfășoară sub autoritatea justiției și c) proceduri execuționale”^[12].

În ceea ce privește procedura falimentului, care are specific caracterul colectiv prin participarea tuturor creditorilor pe care îi are debitorul, aceiași reputați autori au arătat că și „procedura falimentului poartă amprenta executării silite. Ca și aceasta, ea constă în lichidarea forțată a bunurilor debitorului, dar prin căi mai variate, lăsându‑se judecătorului‑sindic posibilități largi de opțiune”^[13].

De cealaltă parte, în cadrul procedurilor execuționale individuale, există instituția intervenției creditorilor interesați, regle­mentată de art. 690‑696 C. pr. civ., ceea ce înseamnă că, în funcție de specificul indi­vidual sau colectiv al procedurii, o discuție cu privire la procedură poate avea loc doar în ceea ce privește numărul persoanelor partici­pante și modalitatea efectivă de exercitare a drepturilor acestora și mai puțin în privința scopului celor două tipuri de proceduri execuționale, care rămâne a fi unul comun.

Privind procedura insolvenței în întregul ei, s‑a susținut în doctrină că „procedura reorganizării judiciare și a falimentului este o procedură execuțională, dar nu se confundă cu procedura executării silite de drept comun”^[14], ceea ce înseamnă că, în sine, insolvența este tot o procedură execuțională, deci, în mod firesc, forma în care aceasta se desfășoară – individual sau colectiv – nu trebuie să schimbe sensul și tratamentul instituției juridice.

Autori reputați au subliniat în mod constant caracterul execuțional al falimentului, arătând că „falimentul a mai fost definit ca fiind o procedură de executare silită, având un caracter unitar, concursual și egalitar (…)”^[15].

Abordarea falimentului, ca instituție execuțională, a fost consecventă doctrinar prin aceea că, finalmente, s‑a considerat că este o procedură execuțională, arătându‑se că „procedura falimentului este o procedură de executare silită unitară, colectivă și egalitară (…)”^[16].

Mai mult decât atât, alți autori au arătat că, în privința procedurii de insolvență, prevederile Codului de procedură civilă reprezintă dreptul comun, astfel că „procedura reglementată de Legea nr. 85/2006 este o procedură specială de executare silită, concursuală și egalitară. Dispozițiile acestei legi speciale se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă, care reprezintă dreptul comun în materia executării silite”^[17]. Aceasta înseamnă că, prin dispozițiile de trimitere cuprinse în art. 149 din Legea nr. 85/2006, în ipoteza unei tăceri a legii insolvenței, efectele asupra bunurilor lichidate trebuie să fie cele reglementate de Codul de procedură civilă.

3. Definirea, scopul și efectul sechestrului asigurător în vederea acoperirii prejudiciului; decizii ale ICCJ privind dezlegarea unor probleme de drept sau uniformizarea practicii

Doctrina de specialitate în materie penală arată că măsurile asigurătorii privind reparațiile civile urmăresc să ofere protecție părții civile împotriva riscului ieșirii din patrimoniul suspectului sau al inculpatului și părții responsabile civilmente până la soluționarea definitivă a cauzei, a bunurilor și a veniturilor acestora, grevarea cu sarcini ori pierderea dreptului de folosință asupra lor și garantează posibilitatea realizării eficiente a acțiunii civile, prin împiedicarea înstrăinării unor bunuri sub orice titlu^[18]. Rezultă că măsura asigurătorie are menirea de a asigura repararea unui eventual prejudiciu prin împiedicarea ieșirii bunurilor din patrimoniu, și nu de a institui o garanție în vederea îndestulării cu preferință sau în a urmări bunul în orice patrimoniu, deci nu de a repara efectiv prejudiciul.

În ceea ce privește efectul sechestrului penal asigurător în vederea recuperării prejudiciului, s‑a susținut^[19] că „până la soluționarea definitivă a procesului penal, bunurile nu sunt confiscate și nici nu pot servi la repararea prejudiciului dacă asupra lor există drepturi constituite anterior înființării măsurii asigurătorii de terți de bună‑credință”. Astfel, rezultă că dreptul persoanei în favoarea căreia se instituie sechestrul în vederea reparării pagubei nu este preferat dreptului creditorului ipotecar, ci este un simplu drept de creanță chirografară.

Învestită cu soluționarea unui recurs în interesul legii pentru rezolvarea divergenței apărute în practică în legătură cu corelația și efectele sechestrului asigurător penal și dreptul de ipotecă imobiliară, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 2/2018, a reținut că această problemă „presupune, în primul rând, analiza celor două instituții juridice în concurs, respectiv sechestrul asigurător penal și dreptul de ipotecă (imobiliară) în etapa valorificării sale pe cale silită, prin observarea efectelor și scopului instituirii sechestrului asigurător penal, a drepturilor conferite beneficiarului unui drept de ipotecă și a regimului general aplicabil executărilor silite”^[20].

În continuare, instanța supremă arată în considerente că: „Nicio dispoziție legală a Codului de procedură penală ori a Codului de procedură civilă nu declară ca fiind inalienabile ori insesizabile bunurile asupra cărora a fost instituit un sechestru asigurător penal ori bunurile indisponibilizate, ceea ce presupune, implicit, că regimul juridic al unui bun grevat de o astfel de măsură nu este incompatibil cu derularea unei proceduri execuționale [în procedura civilă, măsura sechestrului asigurător instituită asupra unui bun supus unei proceduri execuționale aflate în curs dă dreptul creditorului în beneficiul căruia a fost instituită de a interveni în respectiva procedură, în condițiile art. 690 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă]^[21]”.

Măsurile asigurătorii instituite în cursul procesului penal nu infirmă contractele și situațiile juridice existente anterior sechestrului, cu atât mai puțin ar putea afecta exercitarea drepturilor creditorilor izvorâte din acestea în cadrul procedurilor execuționale.

Înalta Curte a stabilit, în mod definitiv și obligatoriu, că sechestrul asigurător dispus în procesul penal nu poate conduce la o inalienabilitate sau insesizabilitate, fie și temporară, a bunurilor asupra cărora a fost instituit, întrucât „măsura asigurătorie astfel instituită tinde să apere un interes particular, iar beneficiarul acesteia – parte civilă în procesul penal – este titularul unei creanțe incerte sau eventuale care, în caz de condamnare definitivă a inculpatului, va deveni un simplu creditor chirografar”. Astfel că existența unei măsuri cu funcție de garanție în vederea nediminuării patrimoniului în cadrul procesului penal, cum este sechestrul asigurător, nu poate paraliza exercitarea unui drept de creanță cu caracter cert, lichid și exigibil, izvorât dintr‑un titlu executoriu, titularul măsurii asigurătorii nedobândind și un drept de preferință.

Astfel, devine incontestabilă afirmația potrivit căreia „exis­tența unui sechestru asigurător penal asupra imobilelor unei persoane fizice sau juridice nu suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra acelorași bunuri a devenit opozabil terților anterior înființării măsurii asigurătorii din procesul penal și nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înființării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra acelorași bunuri”. Ceea ce înseamnă că bunul indisponibilizat de măsura asigurătorie a sechestrului în cadrul procesului penal nu este exclus de la urmărirea silită în cadrul unei proceduri execuționale.

Mai mult, procedura judiciară execuțională nici nu poate fi condiționată de desființarea măsurilor asigurătorii în cauza penală, ICCJ reținând, fără dubiu, că: „Pentru a proceda la executarea silită a bunului ce face obiectul sechestrului, creditorul (chirografar sau ipotecar) nu trebuie să parcurgă procedura contestației împotriva măsurii asigurătorii prevăzute de art. 250 din Codul de procedură penală (…) întrucât executarea silită nu este condiționată de ridicarea sechestrului”^[22].

Decizia nr. 2/2018 nu reprezintă un reviriment al ICCJ în ceea ce privește concursul între sechestrul asigurător, creditorii ipotecari și executarea silită; a se vedea în acest sens și decizia de speță a ICCJ, Secția Penală, Decizia nr. 1392/23.04.2013^[23], prin care se constată că sechestrul asigurător penal are ca obiect o „prezumtivă creanță a unor prezumtivi creditori chirografari”.

Deși nu este o hotărâre prin care s‑a admis sesizarea și s‑a dezlegat o problemă de drept, și anterior Deciziei nr. 2/2018, în mod similar, prin Decizia nr. 8/27.04.2015, ICCJ a reținut că: „(…) hotărârile judecătorești aflate la dosar cuprind, în cele mai multe cazuri, soluția de respingere a contestațiilor la executare formulate de parchet, reținându‑se, în principal, că o măsură asigurătorie instituită într‑un dosar penal nu poate constitui un impediment la inițierea sau continuarea executării silite, iar creanța ipotecară are prioritate chiar și în ipoteza în care o parte vătămată ar avea un drept de creanță împotriva proprietarului imobilului supus urmăririi silite (s.n.)”, ceea ce dovedește afirmația anterioară, în sensul că Decizia nr. 2/2018 nu reprezintă un reviriment al ICCJ în dezlegarea unor probleme de drept sau unificarea practicii.

Continuând analiza asupra considerentelor Deciziei nr. 2/2018, constatăm, în ceea ce privește efectele măsurii asigur­ătorii a sechestrului penal, că legiuitorul nu a conferit acesteia rangul unei ipoteci legale, cu atât mai puțin al vreunei măsuri care să tindă la insesizabilitatea ori inalienabilitatea bunului.

Mai mult decât atât, jurisprudența ICCJ confirmă faptul că sechestrul penal în vederea reparării pagubei nu este nici asimilat unei ipoteci legale, neavând caracter constitutiv al unor drepturi reale asupra bunurilor sechestrate, care ar putea permite urmărirea bunurilor în patrimoniul terților, în măsura în care acesta iese în mod legal din patrimoniul debitorului, prin exercitarea dreptului creditorilor de a se îndestula din averea debitorului urmărit. Eventualii beneficiari ai măsurii sechestrului asigurător sunt doar posibili creditori chirografari, fiind astfel lipsiți de beneficiul vreunui drept real accesoriu.

De altfel, nu există nicio rațiune pentru care s‑ar considera că simpla împrejurare a constituirii unei măsuri asigurătorii în acțiunea civilă formulată în cadrul unui proces penal ar avea caracter special, prioritar față de orice altă garanție, fie ea legală sau convențională.

Principiile de abordare a corelației între instituțiile sechestrului asigurător, în vederea acoperirii prejudiciului, și efectul valorificării bunului, subliniate în Decizia ICCJ
nr. 2/2018, au fost preluate și în Decizia ICCJ nr. 1/2020^[24], care privește în mod particular procedura insolvenței și corelația între prevederile art. 91 din Legea nr. 85/2014 și prevederile art. 249 C. pr. pen., respectiv textul similar din Codul de procedură penală din 1968, art. 163, subliniind că: „(…) existența unor măsuri asigurătorii înființate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenței, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare: a) nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce privește bunul sechestrat; b) nu este de natură a indispo­nibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispozi­țiilor Legii nr. 85/2014; c) nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuțiilor conferite de Legea nr. 85/2014”.

În decizia anterior menționată se arată clar că efectul măsurii asigurătorii este acela de indisponibilizare a bunului în mâinile suspectului, inculpatului sau persoanei responsabile civilmente, în scopul împiedicării dispunerii voluntare de bun: „Consecința acestei măsuri (sechestrul penal instituit în vederea reparării prejudiciului părții civile sau a recuperării cheltuielilor judiciare, s.n.) constă în menținerea bunului în proprietatea celui ce urmează a fi obligat prin soluționarea laturii civile a procesului penal, adică (…) împiedicarea vânzării bunului de bunăvoie de către cel la care se referă măsura sechestrului, nicidecum împiedicarea vânzării silite a bunului, chiar și prin intermediul unei proceduri concursuale (a insolvenței)”^[25].

Ca atare, efectul indisponibilizării bunului asupra căruia este aplicat sechestrul penal privește doar dreptul de dispoziție al suspectului, inculpatului sau persoanei responsabile civilmente.

Or, în cadrul procedurilor de executare silită, deci inclusiv în insolvență, dreptul de dispoziție al debitorului este limitat, vânzările fiind organizate și încheiate de executorul judecătoresc sau, după caz, de lichidatorul judiciar.

Astfel, când situația bunurilor este gestionată de o altă persoană decât suspectul, inculpatul sau partea responsabilă civilmente, și anume de executorul judecătoresc sau lichidatorul judiciar, nu poate fi vorba despre o vânzare benevolă, prin urmare, scopul pentru care este instituită măsura asigurătorie – indisponibilizarea în mâinile suspectului, inculpatului sau a părții responsabile civilmente – este atins, fără a afecta însă regimul juridic al bunurilor, care rămân a fi sesizabile și alienabile.

ICCJ reține, prin aceeași decizie menționată mai sus, că atunci „când bunurile vizate de măsura sechestrului asigurător aparțin unei persoane aflate în procedura falimentului, un astfel de avantaj patrimonial [împiedicarea vânzării bunului de bunăvoie de către cel la care se referă măsura sechestrului, s.n.] nu mai poate fi menținut, dat fiind faptul că dispozițiile legii insolvenței nu instituie niciun tratament privilegiat în ceea ce privește creanța unei părți civile din cadrul unui proces penal, față de ceilalți creditori din aceeași procedură”^[26] astfel că orice confuzie între instituțiile civile este tranșată, instituirea sechestrului asigurător neacordând un drept de urmărire a bunului în mâinile terților.

Revenind la corelația făcută mai sus, între procedura insolvenței și procedura de executare silită, transpare cu evidență că dezlegările oferite de ICCJ în cadrul Deciziei nr. 2/2018, care, potrivit par. 96 din Decizia nr. 1/2020^[27], se aplică prin analogie și procedurii insolvenței, se aplică mutatis mutandis și în cadrul procedurii insolvenței, având în vedere că procedura insolvenței este tot o procedură de executare silită colectivă, care suspendă orice executare silită individuală. Astfel, odată declanșată procedura de faliment și de lichidare, toate bunurile debitorului urmează a fi valorificate, iar creditorii trebuie să participe împreună la distribuirea fondurilor rezultate numai în cadrul acestei proceduri. În contextul în care debitorul este supus unei proceduri de lichidare judiciară, bunurile acestuia nu mai pot face obiectul unei distribuiri sau valorificări în afara procedurii, fiind limitat, așadar, dreptul de dispoziție al debitorului asupra bunurilor.

Efectul indisponibilizării pe care îl produce măsura sechestrului asigurător încetează în momentul ieșirii bunului asupra căruia este instituită măsura din patrimoniul suspectului, inculpatului sau părții responsabile civilmente printr‑o procedură execuțională, fie ea individuală, conform Codului de procedură civilă, fie colectivă a insolvenței.

În primul rând, pentru că efectul indisponibilizării nu presupune schimbarea regimului juridic al bunului, acesta nu devine inalienabil sau insesizabil. Dacă s‑ar susține altfel, s‑ar încălca dispozițiile legale care reglementează măsurile asigurătorii în procesul penal.

În al doilea rând, drept consecință a celor de mai sus, efectul de indisponibilizare nu este perpetuu, nici absolut, pentru că indisponibilizarea nu are aptitudinea de a opri, suspenda sau împiedica procedura de valorificare silită a bunurilor de către executorul judecătoresc sau lichidatorul judiciar^[28].

În al treilea rând, cum nu are caracter perpetuu și absolut, efectul indisponibilizării prevăzut de legea penală nu se poate extinde temporal și după ce bunul a fost vândut în cadrul procedurilor execuționale, de vreme ce nu există dispoziții legale care să prevadă acest efect. Legiuitorul a dat dovadă de consecvență în ceea ce privește efectul de „curățare” de sarcini al vânzării silite a bunurilor imobile în cadrul procedurilor execuționale: art. 53 din Legea nr. 85/2006, preluat în art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, precum și în art. 518 C. pr. civ. 1865, respectiv în art. 857 alin. (3) C. pr. civ. actual, care dispun în mod expres că bunurile vândute silit de lichidatorul judiciar sau executorul judecătoresc se dobândesc libere de sarcini.

În ipoteza în care Legea insolvenței, fie nr. 85/2006, fie nr. 85/2014, nu ar cuprinde nicio prevedere cu privire la efectul liberatoriu al valorificării bunurilor în cadrul procedurii insolvenței, acesta ar trebui să se aplice oricum în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă la care face trimitere art. 149 din Legea nr. 85/2006 (respectiv art. 342 din Legea nr. 85/2014), Codul de procedură civilă constituind dreptul comun.

4. Procedura de radiere din cartea funciară a sechestrului asigurător în situația în care în actul de adjudecare nu se menționează expres „liber de sarcini” sau registrul de carte funciară nu radiază din cartea funciară mențiunea privind sechestrul asigu­rător în vederea acoperirii preju­diciului

Sunt situații în care actul de adjudecare nu menționează expres că bunul se vinde liber de sarcini, pe motiv că efectul liberatoriu este unul legal, astfel încât adjudecatarul este ținut să facă demersuri suplimentare în vederea radierii tuturor sarcinilor notate în cartea funciară. În special, când vine vorba despre sechestrul asigurător penal, cu privire la care au existat și există atâtea divergențe sau temeri, iar Regulamentul de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară^[29] nu este tocmai clar în acest sens.

În măsura în care, ca efect al intabulării dreptului de proprietate al adjudecatarului, nu se dispune și radierea din oficiu a tuturor sarcinilor, ipotecilor și a altor drepturi de preferință care grevează bunul adjudecat, inclusiv măsura asigurătorie a sechestrului penal, titularul dreptului de propri­etate urmează să formuleze o cerere de radiere a sarcinilor pe care să o depună la oficiul de cadastru și publicitate imobiliară în circumscripția căruia se situează bunul.

Potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, persoanele interesate sau notarul public pot formula cerere de reexaminare a încheierii de admitere sau de respingere în termen de 15 zile de la comunicarea acesteia. Cererea de reexaminare se depune la biroul teritorial de cadastru și publicitate imobiliară și se înscrie din oficiu în cartea funciară, urmând să fie soluționată de către registratorul‑șef al biroului teritorial, prin încheiere, în termen de 20 de zile.

La alin. (3) al aceluiași text legal, se prevede că împotriva încheierii registratorului‑șef, prin care se soluționează cererea de reexaminare formulată potrivit alin. (2), cei interesați sau notarul public pot formula plângere în termen de 15 zile de la comunicarea încheierii. Plângerea se depune la biroul teritorial de cadastru și publicitate imobiliară (care o va înainta spre soluționare, împreună cu tot dosarul, judecătoriei în a cărei rază de competență teritorială se află imobilul) și se înscrie din oficiu în cartea funciară sau la judecătoria în a cărei rază de competență teritorială se află imobilul (în această situație, instanța va solicita din oficiu biroului teritorial comunicarea dosarului încheierii și copia cărții funciare, precum și notarea plângerii în cartea funciară). Conform alin. (5), hotărârea pronunțată de judecătorie poate fi atacată numai cu apel.

5. Cazul particular al evoluției legislative în ceea ce privește art. 53 din Legea nr. 85/2006: indiferent de forma legii în urma abrogării exprese a prevederilor art. 81 din Legea nr. 255/2013, bunurile valorificate în procedura insolvenței se dobândesc libere de sarcini

Sechestrul asigurător instituit de organele de cercetare și urmărire penală a fost de mai multe ori un măr al discordiei în cadrul modificărilor legislative privind efectul de indisponibilizare al acestuia în raport de procedura insolvenței, precum și de întinderea acestuia în timp. Modificările succesive ale dispozițiilor art. 53 din Legea nr. 85/2006 au dat naștere la mai multe interpretări și aplicări distincte ale „efectului liberator” al înstrăi­nărilor făcute de practicianul în insolvență.

În cele ce urmează, prezentăm o evoluție succesivă a modificărilor art. 53 din Legea nr. 85/2006, precum și analiza acestor modificări din punctul de vedere al efectului purgatoriu al vânzării silite.

i) Evoluția dispozițiilor legale privind efectul înstrăinării bunurilor în cadrul procedurii insolvenței. Succesiunea modifi­cărilor art. 53 din Legea nr. 85/2006

Prima variantă a textului art. 53 din Legea nr. 85/2006 era după cum urmează: „Bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau de lichidator, în exercițiul atribuțiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum ipoteci, garanții reale mobiliare sau drepturi de retenție, de orice fel, ori măsuri asigurătorii”^[30].

 Prin această prevedere se enunță textul de lege care făcea posibilă producerea efectului purgatoriu al unei proceduri care are și caracter execuțional, logica instituției constând în aceea că drepturile tuturor creditorilor sunt exercitate deja în carul procedurii; or, după exercitare, dreptul nu mai poate subzista ^[31].

Prin Legea nr. 169/2010 (în vigoare de la data de 24 iulie 2010) s‑a realizat prima modificare a art. 53 din Legea nr. 85/2006, art. I pct. 26 prevăzând că: „Articolul 53 se modifică și va avea următorul cuprins: Art. 53. Bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidator, în exercițiul atribuțiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum ipoteci, garanții reale mobiliare sau drepturi de retenție, de orice fel, ori măsuri asigurătorii, inclusiv măsurile asigurătorii instituite în cursul procesului penal”.

În opinia noastră, textul nu aduce o redefinire a principiului purgatoriu al procedurilor execuționale asupra sarcinilor și interdicțiilor existente după exercitarea drepturilor creditorilor așa cum sunt și câte sunt, ci, cel mai probabil, o clarificare a efectelor sechestrului asigurător în vederea acoperirii prejudiciului, dat fiind că perioada respectivă era dominată de interpretări extensive în privința acestora.

A doua modificare a textului art. 53 are loc odată cu adoptarea Legii nr. 255/2013 (în vigoare de la data de 1 februarie 2014), care, la art. 81, prevede: „Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006, cu modificările și completările ulterioare, se modifică după cum urmează: (…) 2. Articolul 53 va avea următorul cuprins: «Bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidator, în exercițiul atribuțiilor sale, prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum ipoteci, garanții reale mobiliare sau drepturi de retenție, de orice fel, ori măsuri asigurătorii, cu excepția masurilor asigurătorii sau măsurilor preventive specifice, instituite în cursul procesului penal»”.

Aparent, împotriva cursului firesc al logicii juridice referitoare la efectul sechestrului asigurător în vederea acoperirii prejudiciului, se instituie o prevedere care menționează o persistență a măsurilor asigurătorii și după o posibilă valorificare a bunului, ceea ce finalmente lipsește de efecte juridice posibile ipoteci anterioare legal constituite, golește de valoare economică bunul și îl face relativ insesizabil, deoarece, aparent, dobânditorul va lua bunul cu pretinse sarcini asupra lui, dovedind o confuzie a unor instituții juridice care nu erau noi sau echivoce.

Ultima modificare a textului reprezintă o abrogare expresă a textului modificator prin art. 344 lit. f) din Legea nr. 85/2014 (în vigoare de la data de 28 iunie 2014), prin care s‑a stabilit că: „La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: (…) art. 81 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual‑penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013”.

De altfel, abrogarea art. 81 din Legea nr. 255/2013 de modificare a Legii nr. 85/2006 vine, în ordine, după abrogarea expresă a Legii nr. 85/2006 în integralitatea sa la momentul intrării în vigoare a noii legi a insolvenței, nr. 85/2014, prin art. 344 lit. a)^[32].

Așadar, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 85/2014, s‑a realizat o a treia modificare a textului art. 53 din Legea nr. 85/2006, în sensul în care acesta a tins la revenirea efectelor juridice statuate prin Legea nr. 169/2010, ca urmare a abrogării exprese a modificării intervenite prin art. 81 din Legea nr. 255/2013.

ii) Reguli posibile de interpretare a aplicării în timp a prevederilor art. 53 din Legea nr. 85/2006

Intervenirea unor modificări succesive asupra aceleiași instituții pune în dificultate profesioniștii în interpretarea și aplicarea în practică a acestora, mai ales în condițiile în care tratamentul juridic aplicabil aceleiași situații de fapt este distinct în funcție de data care determină forma legii aplicabile.

Existența art. 53 din Legea nr. 85/2006 este marcată de câteva momente importante, și anume: 24.07.2010 – când intră în vigoare prima modificare introdusă prin Legea nr. 169/2010, care menționează expressis verbis efectul purgatoriu al valorificării asupra sechestrului asiguratoriu; 01.02.2014 – când intră în vigoare a doua modificare introdusă prin Legea nr. 255/2013, prin care, atipic, pare să subziste măsura asigurătorie independent de natura acesteia; 28.06.2014 – când intră în vigoare a treia modificare cu privire la regimul juridic instituit prin art. 53, respectiv odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 85/2014, când este abrogat expres textul modificator al menținerii măsurii asigurătorii, independent de natura acestuia (fie în vederea asigurării acoperirii prejudiciului, fie în vederea confiscării).

Dacă în privința formei art. 53 aplicabile procedurilor deschise înainte și după prima modificare (din 2010) nu poate exista vreun dubiu de interpretare, în ceea ce privește aplicarea modificărilor ulterioare (din 2013 și 2014), se pot analiza mai multe variante de interpretare a voinței legiuitorului și, respectiv, a efectelor unui text de lege modificat sau abrogat, însă, finalmente, cu privire la efectul de curățare de sarcini al valorificării bunului într‑o procedură execu­țională nu există dubiu, indiferent de interpre­tarea aplicării legii în timp.

În raport de abrogarea expresă a Legii nr. 85/2006 și a art. 81 din Legea nr. 255/2013, la intrarea în vigoare a Legii nr. 85/2014, în ceea ce privește efectul purgatoriu al valori­ficării bunurilor în procedura insol­venței, în special în ceea ce privește sechestrul asigurător în vederea reparării prejudiciului, sunt posibile două interpretări: fie (1) prin art. 344 lit. f) din Legea nr. 85/2014 a fost abrogat doar articolul modificator – art. 81, așa cum acesta a fost redactat prin Legea nr. 255/2013, ceea ce presupune că subzistă textul art. 53 din Legea nr. 85/2006 în forma în vigoare până la modificarea prin Legea nr. 255/2013, respectiv cu conținutul introdus prin Legea nr. 169/2010, fie (2) art. 53 din Legea nr. 85/2006 nu mai există cu desăvârșire, ca urmare a abrogării textului de modificare a acestuia, prin urmare, situației juridice îi sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă cu care legea insolvenței (2006) se completează, potrivit art. 149.

Prima interpretare are la bază următoarele argumente:

Este evident că Legea nr. 255/2013 modifică, prin art. 81, textul art. 53 din Legea nr. 85/2006, prevăzând, în mod expres, spre deosebire de reglementarea în vigoare până la acel moment, că bunurile înstrăinate în cadrul procedurii de insolvență sunt dobândite libere de sarcini, cu excepția măsurilor asigurătorii sau măsurilor preventive specifice, instituite în cursul procesului penal.

Această modificare a conținutului textului art. 53 nu poate fi considerată însă o dispoziție de abrogare a art. 53, care să presupună că textul de lege a dispărut definitiv ca prevedere legală. Scopul dispoziției de modificare cuprinse în art. 81 din Legea nr. 255/2013 este de adăugare la textul de lege anterior a unei excepții exprese de la efectul dobândirii bunurilor libere de sarcini, „cu excepția măsurilor asigurătorii sau măsurilor preventive specifice, instituite în cursul procesului penal”. Anterior modificării, textul prevedea că bunurile se dobândesc libere de sarcini, „inclusiv [libere de, s.n.] măsurile asigurătorii instituite în cursul procesului penal”.

Ulterior, art. 81 din Legea nr. 255/2013, care dispune menținerea măsurilor asigurătorii și după valorificarea bunului, a fost abrogat în mod expres prin art. 344 lit. f) din Legea nr. 85/2014, voința legiuitorului fiind foarte clară în sensul abrogării exprese a acelei adăugiri la textul anterior al art. 53, respectiv cu privire la excepția liberatorie asupra măsurilor asigurătorii sau măsurilor preventive specifice, instituite în cursul procesului penal, care se mențin și după valorificarea bunului în cadrul insolvenței.

Așadar, o primă variantă de interpretare poate fi aceea că nu avem o abrogare a unui text de lege abrogat, ci doar abrogarea legii, mai concret a părții din legea care modifică textul anterior al art. 53 din Legea nr. 85/2006, ceea ce ar face să subziste textul anterior adăugirii făcute prin Legea nr. 255/2013. Aceasta, deoarece, prin Legea nr. 85/2014, s‑a abrogat, separat, întreaga Lege nr. 85/2006.

Abrogarea expresă a art. 81 din Legea nr. 255/2013 nu face decât să reflecte intenția directă a legiuitorului de a lipsi de efecte juridice anume aceste prevederi legale, independent de abrogarea Legii nr. 85/2006 în integralitatea sa.

Nevoia unei abrogări explicite a excepției de la efectul liberatoriu (în ceea ce privește măsurile asigurătorii instituite în procesul penal) o regăsim în art. 343 din Legea nr. 85/2014, potrivit căruia „procesele începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse legii aplicabile anterior acestei date”, instituind practic principiul ultraactivității legii vechi în cazul procedurilor începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 85/2014^[33].

Prin urmare, procedând de asemenea manieră, intenția legiuitorului este clară în sensul de a abroga expres forma modificată, conform art. 81 din Legea nr. 255/2013, a art. 53 din Legea nr. 85/2006, urmând ca forma textului de lege care urmează să se aplice procedurilor de insolvență deschise sub imperiul legii vechi, în conformitate cu art. 343 din Legea nr. 85/2014 și art. 24 C. pr. civ., să fie cea anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013, abrogată expres la intrarea în vigoare a noii legi a insolvenței.

Practic, abrogarea expresă a formei art. 53, introdusă prin art. 81 din Legea nr. 255/2013, face ca regimul juridic aplicabil înstrăinărilor făcute în cadrul procedurilor de insolvență începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 169/2010 și până la intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 85/2014 să fie cel stabilit de forma art. 53, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 169/2010, și anume: „Bunurile înstrăinate de administra­torul judiciar sau lichidator, în exercițiul atribuțiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum ipoteci, garanții reale mobiliare sau drepturi de retenție, de orice fel, ori măsuri asigurătorii, inclusiv măsurile asigurătorii instituite în cursul procesului penal”.

Această interpretare poate fi vulnerabilă prin aceea că legea de modificare^[34], deși reproduce textul legal anterior, poate fi considerată, în baza regulilor de tehnică legislativă, ca fiind o abrogare implicită a textului anterior.

Așa ajungem la a doua interpretare, pe care o considerăm însă destul de formalistă și de natură a pune cumva în umbră intenția legiuitorului la adoptarea Legii nr. 85/2014, interpretare întemeiată pe dispozițiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora: „Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial”.

Aplicând această interpretare, ajungem la concluzia că abrogarea expresă a art. 81 din Legea nr. 255/2013 atrage o abrogare a formei art. 53, modificată prin Legea nr. 255/2013, dar și o abrogare implicită a formei modificate prin Legea nr. 169/2010 (care abrogă, la rândul său, forma inițială a textului de lege), caz în care legea insolvenței din 2006, care continuă să fie aplicabilă procedurilor deschise sub imperiul acesteia, nu ar mai avea o prevedere expresă în ceea ce privește dobândirea liberă de sarcini a bunurilor vândute în procedura de insolvență în ceea ce privește măsurile asigurătorii și nici în ceea ce privește alte sarcini, astfel că dispare complet art. 53, care prevedea că „bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau de lichidator, în exercițiul atribuțiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum ipoteci, garanții reale mobiliare sau drepturi de retenție, de orice fel, ori măsuri asigurătorii”.

O interpretare de o manieră deosebit de acoperitoare în ceea ce privește tehnica legislativă a fost avută în vedere de unele instanțe^[35], care însă au subliniat că acest lucru nu trebuie să impieteze radierea din cărțile funciare a mențiunii privind măsura sechestrului asigurător ulterior valorificării bunului într‑o procedură execuțională, fie că este individuală, fie că este colectivă^[36].

Chiar și în ipoteza în care s‑ar ajunge la concluzia că art. 53 din Legea nr. 85/2006 ar fi fost abrogat integral, situația sechestrului asigurător penal (ca, de altfel, a tuturor sarcinilor care grevează bunul valorificat în cadrul procedurii de lichidare) urmează a fi rezolvată prin aplicarea principiilor de drept comun în materia executării silite, respectiv dispozițiile Codului de procedură civilă [art. 518 alin. (3) C. pr. civ. 1865 sau art. 857 alin. (3) C. pr. civ. actual], cu care Legea nr. 85/2006 se completează potrivit art. 149 și care prevăd că bunul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanță.

Indiferent de abordarea acceptată în ceea ce privește efectul abrogării exprese a art. 81 din Legea nr. 255/2013, efectul de „curățare” de sarcini, în special de sechestrul penal asigurător în vederea reparării pagubei, a bunurilor vândute silit, fie în procedura individuală, fie în procedura colectivă a insolvenței, este de necontestat.

iii) Menținerea măsurii sechestrului asigurător, instituit pentru repararea pagubei, este lipsită de rațiune practică în cazul vânzării silite a bunului, deoarece sechestrul asigurător nu dă dreptul de a urmări bunul în mâinile terților adjudecatari în cadrul unei proceduri execuționale individuale sau colective

Arătam anterior, în cuprinsul prezentei analize, că măsura asigurătorie a sechestrului în procesul penal are ca scop constituirea unei garanții imperfecte fixate exclusiv la limitarea dreptului de dispoziție al titularului dreptului de proprietate în favoarea titularului acesteia pentru repararea pagubei care se va stabili (deci, eventuală) la definitivarea procesului penal. Ca atare, măsura este una menită doar să indisponi­bilizeze bunul asupra căruia se instituie sechestrul, pentru evitarea dispunerii de acesta de către suspect, inculpat sau persoana respon­sabilă civilmente și pierderea posibili­tății reparării pagubei.

Măsura asigurătorie a sechestrului penal în vederea reparării pagubei nu este asimilată unei ipoteci legale, nu are ca efect schimbarea regimului juridic al bunului, care continuă să fie alienabil și sesizabil, și nici nu conferă titularului măsurii vreun drept de preferință. Vânzarea silită a bunurilor asupra cărora este instituit sechestrul asigurător atrage încetarea efectului indisponibilizării, lipsind de efecte măsura asigurătorie, întrucât titularul măsurii nu poate urmări bunul în mâinile oricui s‑ar afla.

Așa fiind, raționamentul care a stat la baza reglementării regimului juridic al dobândirii libere de sarcini a bunurilor valorificate în cadrul procedurilor execuționale, fie indivi­duale, fie colective, este golit de conținut în măsura în care s‑ar accepta că măsura sechestrului asigurător instituit în vederea reparării pagubei trebuie menținut și după vânzarea silită^[37].

iv) Radierea din cartea funciară a sechestrului asigurător nu este condiționată de desființarea măsurii asigurătorii în cadrul procesului penal

Efectul sechestrului asigurător în vederea reparării pagubei, așa cum detaliam anterior în prezenta analiză, este acela de indisponibilizare a bunului în mâinile suspectului, inculpatului sau persoanei responsabile civilmente, în scopul împiedicării dispunerii voluntare de bun, fără a transforma bunul într‑unul inalienabil, mai ales insesizabil, și fără a constitui în favoarea titularului măsurii asigurătorii a vreunui drept de preferință și de urmărire în mâinile oricui s‑ar afla.

Opiniile exprimate în literatura de specialitate nu lasă urmă de echivoc în privința efectului sechestrului asigurător, arătându‑se că, până la soluționarea definitivă a procesului penal, bunurile nu sunt confiscate și nici nu pot servi la repararea prejudiciului, dacă asupra lor există drepturi constituite anterior înființării măsurii asigurătorii de terți de bună‑credință^[38], așa încât, indiferent de existența unei măsuri asigurătorii, creditorii garantați vor fi plătiți înainte de potențialii creditori din procesul penal, iar sechestrul va rămâne instituit asupra sumei de bani rămase, dacă e cazul, după plata creditorilor garantați^[39].

La momentul valorificării bunului în cadrul unei proceduri execuționale, fie ea individuală, fie colectivă, efectul de indisponibilizare al măsurii asigurătorii încetează ope legis, la fel ca efectele altor sarcini care ar putea greva bunul. Consecința firească a încetării efectelor este radierea din cartea funciară, astfel încât dobânditorul bunului în procedura execu­țională să poată beneficia nestingherit de toate atributele dreptului de proprietate^[40].

Radierea din cartea funciară a sechestrului asigurător în vederea reparării pagubei nu presupune o infirmare a măsurii, întrucât, în niciun moment, nu sunt analizate legalitatea și modul de aducere la îndeplinire a acesteia, ci o aplicare a dispozițiilor legale exprese în privința efectului liberatoriu al valorificării bunurilor în cadrul procedurilor execuționale.

Așadar, chiar legală fiind, existența măsurii asigurătorii a sechestrului în vederea reparării prejudiciului, instituită în cursul procesului penal, nu poate impieta exercitarea, inclusiv pe calea executării silite, a drepturilor de preferință notate anterior sechestrului de către alți creditori^[41]. Dacă s‑ar accepta ideea contrară, ar însemna să se încalce ordinea legală de preferință în caz de concurs între creditorul ipotecar sau titular al unui alt drept de preferință anterior și potențialul creditor chirografar – titular al sechestrului.

În acest context, radierea din cartea funciară a mențiunii privind sechestrul asigurător în vederea reparării prejudiciului, ca efect al valorificării bunului în cadrul executării silite, nu este și nici nu poate fi condiționată de obținerea, în prealabil, a unei hotărâri de desființare a măsurii asigurătorii pe calea contestației prevăzute de art. 250 C. pr. pen.^[42], mijloc procedural pus la dispoziția părților implicate în procesul penal interesate să obțină desființarea măsurii asigurătorii pentru motive care țin strict de legalitatea instituirii acesteia^[43].

Încetarea efectului de indisponibilizare prin vânzarea silită a bunului lipsește și de miză practică menținerea notării sechestrului asigurător, în condițiile în care bunul a fost vândut silit (deci, nu voluntar de debitor) și nu mai poate fi urmărit în mâinile terțului adjudecatar^[44]