Vinovăţia, în forma culpei prezumate – condiţie a rezoluţiunii şi a rezilierii în reglementarea Codului civil

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

I. Considerații preliminare

1. O afirmație general acceptată. Deși reglementarea rezoluțiunii în Codul civil din 1864 era echivocă (art. 1020 și 1021), totuși, după o evoluție îndelungată, doctrina, cu unele ezitări recurente, și jurisprudența, tot mai consolidată, au clarificat, între altele: sensurile termenilor de rezoluțiune și reziliere, ca sancțiuni civile; diferența dintre condiția rezolutorie, pe de‑o parte, și rezoluțiune, respectiv reziliere, pe de altă parte; înțelegerea vinovăției, în forma culpei prezumate, ca o condiție a rezoluțiunii și a rezilierii; distincția dintre desființarea sau încetarea contractului sinalagmatic prin rezoluțiune sau reziliere, după caz, pe de‑o parte, și desființarea sau încetarea contrac­tului sinalagmatic ca urmare a imposibilității fortuite de executare totale și definitive.

După 10 ani de la intrarea în vigoare a Codului civil, multe întrebări privind înțelesul unor texte din acest opus legislativ și‑au găsit răspunsuri în doctrină și în jurisprudență. Unele dintre aceste răspunsuri erau de la bun început conținute în textele respective, dar deslușirea lor a fost împiedicată de formulări mai puțin inspirate ale legiuitorului. Ideea că vinovăția, în forma culpei [art. 16 alin. (3) fraza I C. civ.], este o condiție a rezoluțiunii și a rezilierii, precum și distincția dintre desființarea sau încetarea contractului sinalagmatic prin rezoluțiune sau reziliere, după caz, pe de‑o parte, și desființarea sau încetarea contractului sinalagmatic ca urmare a imposibilității fortuite de executare totale și definitive au fost prezente în actualul Cod civil, încă de la intrarea sa în vigoare, în ansamblul normativ care reglementează aceste moduri de desființare sau de încetare, specifice contractelor sinalagmatice [art. 1.516 alin. (2) pct. 2, art. 1.549‑1.554, art. 1.557 și 1.634, cu referire la art. 1.351 și 1.352 C. civ.].

Majoritatea doctrinei, în mod explicit, și jurisprudența, aproape fără excepție, recunosc regula potrivit căreia vinovăția, în forma culpei prezumate, este o condiție a rezoluțiunii și a rezilierii în reglementarea Codului civil, regulă care cunoaște și excepții, în mod similar cu situația răspunderii civile contractuale, în forma sa tipică. Este motivul pentru care titlul acestui articol conține o afirmație, iar nu o întrebare.

Această afirmație necesită două nuanțări.

Mai întâi, de cele mai multe ori, ca și în cazul răspunderii civile contractuale, vino­văția îmbracă forma culpei în ipoteza rezoluțiunii sau a rezilierii. Intenția, ca formă de vinovăție, este relevantă numai dacă cererea de rezoluțiune sau de reziliere este însoțită și de o cerere în daune‑interese, dar numai dacă creditorul pretinde acordarea și a valorii prejudiciului imprevizibil.

Apoi, tot ca și în cazul răspunderii civile contractuale, culpa nu trebuie să fie dovedită de către creditor. Textul art. 1.548 C. civ. este tranșant în această privință: „Culpa debito­rului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării”.

2. Importanța practică a acestei condiții a rezoluțiunii și a rezilierii. Afirmarea culpei prezumate ca o condiție a rezoluțiunii și a rezilierii nu este o chestiune fără relevanță practică. Dimpotrivă, această condiție are cel puțin două consecințe practice. Nu trebuie să se confunde însă consecințele practice ale acestei condiții cu argumentele care susțin existența acestei condiții sau o justifică. Aspectele prezentate mai jos (lit. A și B) pun în lumină importanța practică a acestei condiții, fiind diferite de argumentele care susțin existența acestei condiții (II) sau o justifică (III).

A. Dovada contrară prezumției de culpă. Prima consecință practică este de ordin probatoriu. Ca și în ipoteza răspunderii civile contractuale, în forma ei tipică, întrucât și în cazul rezoluțiunii sau al rezilierii operează o prezumție legală relativă de culpă, debitorul poate să facă dovada contrară, adică să dovedească oricare dintre cauzele justificate de neexecutare a obligației sale, prevăzute în art. 1.555‑1.557 C. civ. În situații excepționale, sfera cauzelor justificate de neexecutare a obligațiilor contractuale este restrânsă; mai exact, din sfera imposibilității fortuite de executare sunt excluse cazul fortuit și împrejurările asimilate acestuia. În asemenea situații excepționale, fie culpa nu mai este o condiție a rezoluțiunii și a rezilierii, fie este prezumată în mod absolut.

B. Efectul pozitiv al lucrului judecat. A doua consecință practică privește efectul pozitiv al lucrului judecat [art. 430 alin. (1) C. pr. civ.]. Modul în care se produce această consecință depinde, dar în mod nesemnificativ, de modul în care operează rezoluțiunea sau rezilierea, pe cale judiciară sau prin declarație unilaterală (art. 1.550, 1.552 și 1.553 C. civ.). Singura diferență este aceea că, în cazul rezoluțiunii sau al rezilierii judiciare, hotărârea judecătorească se pronunță la cererea creditorului, iar în cazul în care rezoluțiunea sau rezilierea este declarată de către creditor, hotărârea judecătorească se pronunță la cererea debitorului care contestă îndeplinirea condițiilor necesare pentru emiterea declarației unilaterale. În ambele cazuri, hotărârea judecătorească definitivă intră în puterea lucrului judecat.

Dacă prin hotărârea judecătorească a fost admisă cererea de rezoluțiune sau de reziliere formulată de către creditor, întrucât debitorul nu a făcut dovada unei împrejurări fortuite, de natură să justifice neexecutarea obligațiilor sale, fiind îndeplinite și celelalte condiții pentru pronunțarea rezoluțiunii sau a rezilierii, culpa prezumată care apasă în sarcina debitorului intră și ea în puterea lucrului judecat; ca urmare, dacă creditorul formulează ulterior o cerere pentru acordarea daunelor‑interese, el poate invoca efectul pozitiv al lucrului judecat [art. 430 alin. (1) C. pr. civ.], astfel încât nu se mai poate pune în discuție problema culpei debitorului; instanța va analiza numai celelalte condiții pentru acordarea daunelor‑interese.

Tot astfel, dacă debitorul introduce o cerere de chemare în judecată, prin care susține că declarația de rezoluțiune emisă de către creditor nu îndeplinește condițiile legale, iar cererea este respinsă de către instanță, întrucât debitorul nu a făcut dovada unei împrejurări fortuite care să răstoarne prezumția de culpă, care operează în sarcina sa, culpa prezumată intră și ea în puterea lucrului judecat. Creditorul, care formulează o cerere ulterioară de daune‑interese, va beneficia de efectul pozitiv al lucrului judecat [art. 430 alin. (1) C. pr. civ.] sub aspectul culpei prezumate a debitorului, rămânând ca instanța să analizeze numai îndeplinirea celorlalte condiții pentru acordarea dau­nelor‑interese.

O altă ipoteză este aceea în care instanța de judecată respinge cererea prin care creditorul a solicitat pronunțarea rezoluțiunii sau a rezilierii, reținând că debitorul a făcut dovada unei împrejurări fortuite, de natură să înlăture prezumția de culpă care opera în sarcina acestuia, justificând astfel neexecutarea obligațiilor. Dacă, ulterior, creditorul formulează o cerere de chemare în judecată prin care solicită daune‑interese, debitorul va putea invoca efectul pozitiv al lucrului judecat [art. 430 alin. (1) C. pr. civ.], sub aspectul absenței vinovăției (a culpei) sale. Este adevărat că, în această ipoteză, nu este îndeplinită condiția triplei identități pentru invocarea excepției autorității de lucru judecat (art. 431 și 432 C. pr. civ.), deci nu operează efectul negativ al lucrului judecat, întrucât obiectul celor două cereri de chemare în judecată este diferit, deși cauza și părțile sunt aceleași. Totuși, deoarece debitorul a făcut dovada contrară prezumției de culpă în procesul anterior, ar fi inutilă analizarea celorlalte condiții pentru acordarea daunelor‑interese, absența vinovăției (a culpei) debitorului fiind suficientă pentru respingerea cererii de chemare în judecată. Practic, în această ipoteză, efectul pozitiv al lucrului judecat operează într‑un mod asemănător efectului negativ al lucrului judecat.

Tot astfel, dacă instanța de judecată a admis cererea debitorului împotriva decla­rației de rezoluțiune emise de către creditor, constatând că debitorul a făcut dovada contrară prezumției de culpă, acesta din urmă va beneficia de efectul pozitiv al lucrului judecat [art. 430 alin. (1) C. pr. civ.], pe care îl va putea invoca în procesul ulterior în care creditorul ar solicita daune‑interese.

Nu este exclus ca însuși creditorul, după emiterea declarației unilaterale de rezolu­țiune, să introducă o cerere de chemare în judecată a debitorului, solicitând instanței să constate că declarația a fost emisă în mod valabil. Așadar, în această ipoteză, nu este vorba de o cerere de chemare în judecată în realizare de drepturi, ci de una în constatare de drepturi (art. 35 C. pr. civ.), spre deosebire de cererea de chemare în judecată prin care creditorul solicită instanței să declare rezoluțiunea sau rezilierea. Sub aspectul modului în care operează efectul pozitiv al lucrului judecat, hotărârea prin care instanța soluționează cererea creditorului de constatare a valabilității declarației de rezoluțiune sau reziliere se aseamănă cu hotărârea prin care instanța soluționează cererea credi­torului de pronunțare a rezoluțiunii sau a rezilierii.

3. Două linii de argumentare. Prima linie de argumentare (II), cea care susține existența vinovăției (a culpei prezumate) ca o condiție a rezoluțiunii și a rezilierii, este construită chiar de textele din Codul civil care reglementează aceste sancțiuni civile [art. 1.516 alin. (2) pct. 2 și art. 1.549‑1.554 C. civ., cu referire la art. 1.557, 1.634, 1.351 și 1.352 C. civ.], în corelație cu textele care instituie regula potrivit căreia vinovăția este o condiție a răspunderii civile, în general, respectiv a răspunderii civile contractuale, în special [art. 16, art. 1.350 alin. (2), art. 1.357, art. 1.516 alin. (2), art. 1.530, 1.547 și 1.548 C. civ.]. Tocmai pentru că această linie de argumentare este construită chiar de texte determinate din Codul civil, al căror înțeles ar putea fi schimbat numai prin îndepărtarea de litera și spiritul lor, referirea la aceste texte este suficientă prin ea însăși, astfel încât în acest articol nu se face nicio trimitere la doctrină și jurisprudență, la istoria dreptului civil și la dreptul comparat, nefiind necesară nicio notă de subsol, care nu ar face decât să tulbure limpezimea demersului logic.

A doua linie de argumentare (III) justifică aceste soluții de drept pozitiv prin testul principiului echității, adică prin corelația care există între structura de drept pozitiv a Codului civil și infrastructura sa de drept natural.

În ambele linii de argumentare sunt folosite și formulări din articole anterioare, valorificate însă dintr‑o perspectivă nouă.