Dreptul material la acţiune în materia drepturilor reale principale

9 apr. 2021
3 voturi, medie: 5,00 din 53 voturi, medie: 5,00 din 53 voturi, medie: 5,00 din 53 voturi, medie: 5,00 din 53 voturi, medie: 5,00 din 5 (3 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
749 views

Despre

  • Noţiunile, conceptele şi teoriile dreptului civil formează un ansamblu, astfel încât ele nu pot fi înţelese decât unele prin altele, iar nu în mod izolat. Aceste noţiuni au, dincolo de structura lor logică, un fundament teoretic, alcătuit în primul rând din ideea de libertate a persoanei.
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

I. Introducere

Noțiunile, conceptele și teoriile dreptului civil formează un ansamblu, astfel încât ele nu pot fi înțelese decât unele prin altele, iar nu în mod izolat. Problema aleasă spre a fi tratată în acest articol confirmă din plin această constatare. Noțiunea de drept material la acțiune este indisolubil legată de noțiunile de drept subiectiv, protecție juridică a dreptului subiectiv, drept procesual la acțiune și acțiune. Este deci o între­pătrundere între noțiuni de drept civil și noțiuni de drept procesual civil. Referirea la noțiunea de drept subiectiv ridică ea însăși mai multe întrebări și necesită o delimitare de noțiunea de drept obiectiv. Toate aceste noțiuni au, dincolo de structura lor logică, un fundament teoretic, alcătuit în primul rând din ideea de libertate a persoanei. Este ușor de observat că nu numai dimensiunea teoretică, ci și structura logico‑juridică a acestor noțiuni se situează într‑un context problematic complex, iar semnificațiile prezentate în doctrină sunt diferite, uneori contradictorii.

Disputele care persistă de mult timp în jurul conceptului de drept real[1] și în legă­tură cu diferențele care separă drepturile reale principale de drepturile reale accesorii au acutizat acest context problematic. Ca urmare, a discuta despre dreptul material la acțiune în domeniul drepturilor reale principale presupune identificarea unor răspun­suri – desigur, succinte și provizorii, care vor avea, așadar, nevoie de clarificări ulte­rioare, dar toate fiind rezultatul unor reflecții personale, unele intuitive, altele cristali­zate în timp, pe măsura studierii dreptului ca sistem de norme, a dreptului civil în special, în raport cu experiența practică proprie – la aceste întrebări (II). Apoi, pe temeiul acestor răspunsuri succinte se pot schița elementele logico‑juridice ale noțiunii de drept material la acțiune în domeniul drepturilor reale principale și pot fi puse în evidență particularitățile ei în raport cu noțiunea de drept material la acțiune în general (III).

II. Clarificări conceptuale: libertate, libertate specială,
putere specială, drept obiectiv, drept subiectiv, drept material
la acțiune, drept procesual la acțiune, acțiune civilă

1. LIBERTATE ȘI DREPT OBIECTIV ÎN CONTEXTUL DEMOCRAȚIEI CONSTITU­ȚIONALE. Nu există societate fără reguli, principii și valori exprimate într‑o formă mai mult sau mai puțin rațională, unele având chiar funcția de mituri fondatoare. Totuși, în istorie, organizarea socială și politică a comunităților umane a avut înfățișări diferite, de cele mai multe ori determinate nu de un efort de construcție pe baza unei elaborări prealabile, ci de întâmplări, procese economice, mituri și religii, războaie, descoperiri geografice. Chiar dacă ideea de libertate și cele mai multe concepte juridice își au rădă­cinile în cultura greco‑romană și în etica iudeo‑creștină, totuși până în zorii epocii moderne nu a existat o teorie cuprinzătoare și coerentă a unui regim politic întemeiat pe libertatea persoanei și pe mijloace instituționale și juridice de apărare a acestei libertăți împotriva încălcărilor violente, mai ales a celor comise de către structurile de putere constituite la nivel comunitar (trib, popor, națiune). Filozofia politică modernă a elaborat teoria democrației constituționale, iar apoi, timp de câteva secole, regimul politic întemeiat pe această teorie s‑a răspândit în spații tot mai largi, mai întâi în Europa, apoi pe alte continente, dar fără a deveni universal și fără a exista prea multe speranțe că o asemenea extindere va fi posibilă într‑un viitor apropiat.

Important este însă că, acolo unde a fost instituită, cu structuri mai puternice sau mai firave, cu cetățeni mai mult sau mai puțin atașați de valorile acestui sistem politic, democrația constituțională a limitat drastic folosirea nelegitimă a violenței în corpul politic în care se organizează, respectiv în cadrul național. Premisele acestui succes – mereu fragil și mereu vulnerabil – au fost câteva idei simple: libertatea persoanei este o valoare universală; spațiul de libertate al fiecărei persoane este limitat de spațiile de libertate ale celorlalte persoane; pentru a împiedica folosirea violenței în scopul știrbirii sau distrugerii acestei libertăți este necesar ca fiecare membru al societății să renunțe la utilizarea violenței (este ceea ce s‑a numit în teoria politică prima cedare reciprocă și parțială de libertate în cadrul societății sau prima convenție de schimb negativ); pentru a asigura protecția acestei prime reguli, a doua cedare reciprocă și parțială de libertate (sau a doua convenție de schimb negativ) a fost necesară, prin transmiterea mono­polului utilizării forței fizice către structuri speciale de putere[2]; funcționarea corectă a acestor două reguli – prin care se asigură coincidența dintre interesul general și cel particular de prezervare a libertății fiecărei persoane în condiții de ordine și pace socială – a impus stabilirea unor mecanisme instituționale care să împiedice concentrarea și centralizarea puterii la nivelul structurilor comunitare, astfel încât să nu devină ele însele o primejdie pentru libertatea persoanei; aceste reguli, principii și mecanisme au fost consacrate într‑un act întemeietor, în care au fost cuprinse atât drepturile și liber­tățile fundamentale ale persoanei, cât și modul de alcătuire, organizare și funcționare a structurilor de putere (conform principiilor împărțirii puterii, pluralismului și alter­nanței la putere), astfel încât acestea să‑și păstreze funcția inițială, de apărătoare ale libertății persoanei; aceste reguli, principii și valori întemeietoare au fost sustrase autorității legiuitorului obișnuit, normele juridice care formează dreptul obiectiv fiind inte­grate la două niveluri diferite: primul, al normelor constituționale supuse unui păzitor care să vegheze ca însuși legiuitorul să respecte Legea fundamentală; altul, la un nivel subordonat, cuprinzând toate celelalte norme juridice, ele însele organizate într‑o anumită ierarhie; în cadrul democrației constituționale, această ierarhizare a normelor juridice a fost dublată de ideea că legea guvernează societatea (rule of law), astfel încât ea trebuie să fie respectată nu numai de cetățeni, ci și de autoritățile publice, adică de cei care dețin puterea politică.

Aceste considerații elementare despre sistemul politic al democrației constituțio­nale pun în lumină însăși schimbarea radicală care s‑a produs în interiorul sistemului dreptului obiectiv: principiile și valorile întemeietoare ale societății, având valoare constituțională, adică fiind obiect al contractului social, nu pot fi schimbate sau încălcate nici de către legiuitor, întrucât sursa lor nu mai este voința acestui legiuitor, nici măcar voința unei Constituante, întrucât această voință doar le consacră, ele preexistând teoretic oricărei înfățișări concrete a democrației constituționale. Dintr‑o perspectivă, sursa acestor principii și valori este una naturală, dintr‑o altă perspectivă, preferabilă, este una divină[3].

Ca urmare, singura diviziune esențială în cadrul sistemului dreptului obiectiv este aceea dintre normele cu valoare constituțională și normele subordonate, celelalte divi­ziuni (drept public și drept privat, ramuri și instituții) având mai mult un caracter didactic.

Nivelul constituțional al dreptului obiectiv este cel care asigură protecția juridică a libertății persoanei, inclusiv respectarea modului de constituire, de organizare și funcțio­nare a autorităților publice pentru a asigura această libertate.

În ultimele decenii, nivelul constituțional de apărare a libertății persoanei, mai ales în raporturile pe verticală, adică în cele stabilite între subiectele de drept privat și auto­ritățile publice, a fost dublat de sisteme de protecție juridică internațională, cu caracter universal sau regional, precum și de un set de valori și norme de drept european.

Pornind de la ideea că spațiul de libertate al fiecărei persoane este limitat de spațiile de libertate ale celorlalte persoane, dar se și află în raporturi de cooperare și de competiție cu acestea, precum și de la ideea că autoritățile publice trebuie nu numai să respecte aceste spații de libertate, ci și să le asigure protecția juridică, în filozofia politică, în științele politice, în teoria dreptului și în științele juridice au fost modelate și remodelate noțiuni și concepte care să exprime aceste idei într‑o structură juridică și instituțională cu caracter funcțional.

Cele două idei au caracter universal și constituie fundamentul regimului politic al democrației constituționale, dar, întrucât acest regim politic nu se poate organiza decât într‑un cadru național, noțiunile și conceptele care exprimă aceste idei într‑o structură juridică și instituțională cu caracter național au determinări teoretice și logice variabile, în funcție de procesele istorice particulare în cursul sinuos al cărora au fost asimilate aceste idei și a fost construită fiecare structură juridică și instituțională, cu urzeala de noțiuni și concepte corespunzătoare.

Analiza comparativă a acestor structuri juridice și instituționale cu caracter nați­onal evidențiază atât diferențele, în care sunt imprimate procesele istorice particulare, cât și asemănările, ca reflectare a valorilor și principiilor comune care întemeiază regimul democrației constituționale.

Rostul principal al unei asemenea analize comparative nu este acela de a înlocui noțiunile și conceptele juridice specifice unui anumit sistem de drept național cu acelea specifice altui sistem de drept național, ci de a vedea în ce măsură ele exprimă și prote­jează în mod eficient aceste principii și valori comune; acest rost principal al analizei comparative este accentuat în cazul sistemelor de drept din țările care alcătuiesc Uniunea Europeană, întrucât în cadrul acestei construcții instituționale regionale prin­cipiile și valorile comune ale democrației constituționale au caracter fondator, astfel încât respectarea lor se cere a fi verificată cu rigoare maximă.

Numai în subsidiar și numai în măsura justificată de considerente de eficiență, o asemenea analiză comparativă poate avea și un rost de ajustare a unor noțiuni și concepte juridice ori chiar a unor instituții cu caracter național. Altfel, cea mai recentă lectură doctrinară, oricât de seducătoare ar fi și oricâte satisfacții intelectuale ar pro­voca, nu poate constitui un motiv suficient pentru schimbări conceptuale sau, chiar mai mult, instituționale. Mai este de adăugat că, fără a ignora unele influențe germane, italiene sau, mai nou, anglo‑saxone, totuși modelul francez a avut, indiferent dacă ne place sau nu ne place, cea mai mare influență asupra sistemului juridic modern român, exercitată o lungă perioadă de timp. Schimbarea centrului de greutate al acestor influ­ențe culturale este nu numai dificilă, ci și inoportună într‑un moment în care reperul nu mai este un sistem de drept național sau altul, ci însuși dreptul european.

Ca urmare, ar fi mai util ca eforturile doctrinare să se concentreze mai mult pe rafinarea noțiunilor și conceptelor specifice sistemului de drept român în care sunt deja absorbite ideile fondatoare ale democrației constituționale și pe creșterea eficienței insti­tuțiilor care asigură funcționarea acestui regim politic, în acord cu exigențele aparte­nenței României la Organizația Atlanticului de Nord și la Uniunea Europeană.

Bibliolex Biblioteca juridica virtuala

O primă direcție a eforturilor doctrinare ar trebui să fie zona raporturilor dintre autoritățile publice și persoanele private, în general, respectiv dintre aceste autorități și cetățeni, în special.

Există încă o inerție de gândire, mai ales în teoria dreptului public, conform căreia în aceste raporturi persoanele private, respectiv cetățenii se subordonează autorităților publice. Or, în aceste raporturi – ținând seama de finalitatea celor două cedări reciproce și parțiale de libertate, cu caracter fondator, postulate în teoria politică a democrației consti­tuționale – subordonarea funcționează, în principal, în sens invers: autoritățile publice, constituite prin cele două cedări reciproce și parțiale de libertate, au funcția principală de a proteja spațiile de libertate rămase ale membrilor societății, adică se subordonează acestora; pluripartidismul și instituțiile electorale care asigură alternanța la putere sunt garanția acestei subordonări.

Sensul în care funcționează subordonarea în așa‑numitele raporturi de drept public se schimbă numai în două ipoteze: mai întâi, când autoritățile publice intervin pentru a sancționa încălcările spațiilor de libertate ale persoanelor private, săvârșite de alte persoane private, acestea din urmă intrând într‑un raport de subordonare cu auto­ri­tățile publice care au competența legală de sancționare; apoi, când pentru buna funcțio­nare a autorităților publice, inclusiv pentru a preveni ca ele însele să încalce spațiile de libertate ale particularilor sau să săvârșească alte abuzuri care pun în pericol demo­crația constituțională, se stabilesc raporturi de subordonare în interiorul autorităților publice sau între acestea, distincte de raporturile de control reciproc impuse de princi­piul separației puterilor stat, dar complementare acestora.

2. DREPTURI FUNDAMENTALE, LIBERTĂȚI ȘI PUTERI SPECIALE. A. Premisele libertății persoanei. Drepturile fundamentale – privite ca noțiuni de drept constituțional și ca noțiuni de drept internațional al drepturilor omului, respectiv de drept european al drepturilor omului – sunt instrumente juridice generale de protecție a spațiilor de libertate ale persoanelor private, indispensabile mai ales în raporturile cu autoritățile publice, adică așa‑numitele raporturi pe verticală. Din perspectiva dreptului civil, drep­turile personalității sunt un corespondent aproape identic al drepturilor fundamentale, dar funcția lor de protecție juridică operează în principal în raporturile dintre persoa­nele private[4], adică în așa‑numitele raporturi pe orizontală[5]. Important este că, din ambele perspective, aceste drepturi au ca obiect înseși premisele libertății persoanei, iar protecția juridică pe care le‑o acordă dreptul obiectiv este, indirect, și o modalitate de protecție a libertății persoanei. Fără protecția juridică a dreptului la viață, a dreptului la integritate și la sănătate fizică și psihică, a dreptului la identificare, a dreptului la demni­tate și a dreptului la viață privată, cu toate componentele sale, libertatea persoanei ar fi lipsită de subiect și și‑ar pierde sensul.

Numai prin asigurarea protecției acestor drepturi, care sunt expresia juridică a dimensiunii sale ontologice, sintetizată în verbul a fi, persoana poate avea cu adevărat un spațiu social de libertate în care poate delibera, alege și acționa pentru satisfacerea nevoilor și plăcerilor sale, pentru realizarea propriilor interese, adică poate împlini verbul a fi cu verbele a vrea, a face și a avea, nu doar în lumea materială, ci și, mai ales, în lumea spirituală. Altfel spus, în acest spațiu de libertate devine posibilă căutarea fericirii de către fiecare persoană.

Conturarea spațiului social abstract de libertate al persoanei și a limitării sale de către spațiile de libertate ale celorlalți, ceea ce presupune cooperarea și competiția dintre persoane, este doar fundamentul teoretic pe care s‑a înălțat construcția juridică a acestui spațiu de libertate. Fără această construcție juridică, libertatea ar rămâne doar un concept filozofic, fără nicio protecție reală. Este adevărat însă că nici construcția juridică nu ar fi putut exista fără îndelungata elaborare teoretică a conceptului de liber­tate în filozofia politică și în științele politice. Dar, pentru a fi mereu în acord cu fundamentul ei teoretic, construcția juridică trebuie să fie evaluată și reevaluată suc­cesiv pentru a evita pierderea sau chiar negarea acestui fundament fie prin exces de reglementare, de birocratizare și, chiar mai periculos, prin concentrarea și centralizarea puterii, fie, dimpotrivă, prin anomie și anarhie.

Elementele principale, pe lângă multe altele adiacente, care se îmbină în această construcție sunt persoana[6], capacitatea juridică, sfera juridică a persoanei (incluzând o sferă juridică nepatrimonială și una patrimonială, respectiv patrimoniul[7]), libertățile speciale, drepturile subiective, puterile speciale[8], datoriile și răspunderea.

B. Libertățile speciale. Libertatea abstractă a persoanei, ca idee filozofică, se concre­tizează juridic mai întâi prin conceptul de „persoană”, ca subiect (ca titular) al libertății, prin conceptul de „capacitate juridică”, înțeleasă ca motor și ca limită potențială a libertății, precum și prin conceptul de „sferă juridică a persoanei”, înțeleasă ca spațiu social concret, adică determinat și limitat prin libertățile speciale, drepturile subiective, puterile speciale, datoriile și răspunderea, în sensul ei cel mai general, pe care le are o anumită persoană la un moment dat și în dinamica lor pe toată durata existenței persoanei.

Apoi, libertatea abstractă a persoanei se concretizează juridic prin libertățile speciale[9]. În funcție de anumite categorii de nevoi, interese și scopuri, precum și în funcție de anumite categorii de acțiuni, inacțiuni, mijloace și metode de realizare a acestora, libertatea abstractă se specializează prin recunoașterea de către dreptul obiectiv și protecția juridică acordată de acesta. Printre aceste libertăți speciale se numără libertatea de mișcare, libertatea de conștiință (care include libertatea de religie), libertatea de expresie, libertatea de voință, cu varianta sa cea mai importantă, care este libertatea contractuală, libertatea economică etc.[10]. Ca și drepturile fundamentale, aceste libertăți speciale, caracterizate și ele ca fiind fundamentale, sunt indispensabile mai ales în raporturile pe verticală, adică în raporturile cu autoritățile publice, care au datoria să le respecte și să le protejeze, dar ele se exercită și în raporturile dintre particulari, adică în raporturile pe orizontală.

Fiecare libertate specială nu este o simplă prerogativă, ci un set sau un evantai de prerogative juridice. Cadrul juridic recunoscut și protejat de dreptul obiectiv prin aceste prerogative pentru fiecare libertate specială nu este total nedeterminat[11], pentru că nu s‑ar mai diferenția de libertatea abstractă, dar determinările acestor prerogative își păstrează un anumit grad de generalitate, tocmai pentru ca aria posibilităților de exercitare a fiecărei libertăți speciale să fie cât mai largă.

Dar prin această exercitare, oricât de largă ar fi sfera ei, nu este îngăduit să fie încălcate drepturile subiective și libertățile speciale ale altor persoane. Altfel spus, libertățile speciale nu sunt discreționare, ci au anumite limite de exercitare, dincolo de care exercitarea lor ar deveni abuzivă[12]. De exemplu, prin exercitarea abuzivă a libertății de expresie poate fi încălcat dreptul fundamental la demnitate ori dreptul fundamental la viață privată.

Nu se confundă caracterul relativ determinat al libertăților speciale, prin stabilirea unui conținut general și a unor limite de exercitare, cu ideea de condiționare[13], care are în vedere circumstanțele nașterii lor. Libertățile speciale, ca și drepturile fundamentale, nu se nasc dintr‑un act juridic sau fapt juridic în sens restrâns, ci se nasc odată cu persoana și încetează odată cu ea, adică sunt necondiționate, spre deosebire de alte drepturi subiective decât cele fundamentale[14].

Caracterul necondiționat al libertăților speciale este strâns legat de caracterul lor universal, dar diferă de acesta. Mai exact, nu numai că ele se nasc odată cu persoana, dar aparțin oricărei persoane. Așa cum libertatea abstractă a devenit universală odată cu interzicerea sclaviei și a oricărei forme de dependență personală, tot astfel sunt universale și libertățile speciale, ca forme de concretizare a libertății abstracte.

Ca și drepturile fundamentale și toate celelalte drepturi personal‑nepatrimoniale, libertățile speciale sunt absolute, adică au un subiect activ determinat, în timp ce subiectul pasiv este general și nedeterminat, caracter care exprimă opozabilitatea erga omnes a acestor libertăți.

Fiind strâns legate de persoană, libertățile sunt inalienabile sau indisponibile[15].

Așadar, libertatea specială este o formă de concretizare a libertății abstracte, constând într‑un set de prerogative juridice, cu o largă sferă de posibilități de manifestare, dar relativ determinată prin conținutul, obiectul și cadrul ei de exercitare, necondiționată, universală, absolută și indisponibilă, recunoscută și protejată de dreptul obiectiv prin mijloace juridice specifice[16].

C. Puterile speciale. Ca prerogative juridice, puterile speciale sunt conferite titula­rului lor pentru realizarea unui interes, cel puțin parțial distinct de al său, adică al altor persoane, fiind supuse unui control judiciar pentru deturnare de putere[17]. De cele mai multe ori, puterile speciale intră în conținutul juridic al unor raporturi de repre­zentare[18], dar există și puteri speciale independent de raporturile de reprezentare, după cum există și reprezentare în absența unei puteri speciale[19].

Totuși, puterea de reprezentare rămâne cea mai frecventă variantă de putere specială[20]. Ea permite subiectului de drept căruia i‑a fost încredințată –­ prin lege, prin voința judecătorului sau prin act juridic – să acționeze în numele și pe seama altuia, în limitele stabilite prin izvorul încredințării. Rezultă că în aceste raporturi de reprezentare se produce un transfer, o cedare de putere de la cel reprezentat la cel care reprezintă.

Noțiunea juridică de putere domină sfera dreptului public. În principal, puterile sunt de drept public. De la puterile separate ale statului, care cooperează și se contro­lează reciproc, până la puterile celei mai periferice autorități publice, dreptul public este un sistem de norme juridice de organizare și de limitare a puterii. Raporturile electorale, prin care se constituie adunările constituante și cele legiuitoare, consiliile comunităților locale și orice alte autorități publice alese, sunt raporturi de reprezentare, adică rapor­turi prin care se transferă, în limitele constituționale și legale, o parte din puterea cetă­țenilor către autoritățile publice. În mod indirect și atipic, mai mult sau mai puțin vizibil, celelalte autorități publice, deși nu sunt alese în mod direct, se află și ele într‑un raport de reprezentare cu cetățenii. Prin procedurile și tehnicile electorale, precum și prin toate celelalte proceduri de constituire a autorităților publice se realizează cea de‑a doua cedare reciprocă de libertate, cu transferul corespunzător de putere de la cetățeni către aceste autorități. Se explică astfel de ce în dreptul public funcționează regula conform căreia autorității îi este interzis tot ceea ce nu este permis de lege, iar în dreptul privat acționează regula conform căreia este permis tot ce nu este interzis de lege[21].

Ca excepție de la această ultimă regulă, persoanelor care exercită puterile consti­tuite în raporturile juridice private de reprezentare le este interzis tot ce nu le este permis prin lege sau prin actul juridic de constituire. Puterea (autoritatea) părintească, puterea tutorelui, puterea administratorului persoanei juridice, puterea administra­torului bunurilor altuia, puterea mandatarului sunt puteri de drept privat[22], guvernate de această normă de excepție.

Rezultă că puterea de reprezentare, ca specie a noțiunii de putere specială, este o formă de concretizare a libertății abstracte, din dublă perspectivă: pe de o parte, ea restrânge sfera libertății pozitive[23] a celui reprezentat și, pe de altă parte, lărgește sfera libertății celui care reprezintă, astfel încât acesta din urmă deliberează, decide și acțio­nează în numele și pe seama primului, desigur, cu respectarea limitelor și a scopului puterii încredințate. Ca prerogativă juridică născută dintr‑un raport de reprezentare, puterea este precis determinată prin conținutul, obiectul și cadrul ei de exercitare. În plus, este condiționată, personală, relativă, indisponibilă de regulă și este recunoscută și protejată de dreptul obiectiv prin mijloace juridice specifice[24].

Puterea specială, inclusiv cea de reprezentare, se deosebește de dreptul subiectiv civil stricto sensu[25], fiind o prerogativă juridică acordată titularului – prin lege, prin act juridic sau prin hotărâre judecătorească – pentru realizarea, cel puțin în parte, dacă nu în totalitate, a interesului altei persoane. Titularul nu mai este decât în sens larg subiect de drept; în sens propriu‑zis, el este un agent al persoanei al cărei interes este realizat, iar nu un subiect de drept, pentru simplul motiv că nu are un drept subiectiv civil[26]. Ca urmare, sintagma abuz de putere, ca extensie a noțiunii de abuz de drept, este improprie; titularului acestei prerogative juridice i se poate reproșa fie deturnarea de putere, fie depășirea limitelor puterii, fie neexercitarea ori exercitarea necorespunzătoare a puterii. Spre deosebire de dreptul subiectiv civil, puterea specială este întotdeauna acordată, iar nu doar recunoscută. Ca urmare, prin natura ei, orice putere specială este supusă controlului judiciar pentru a se asigura exercitarea ei în limitele stabilite prin izvorul constituirii și în concordanță cu interesul persoanei pentru care a fost acordată.

Deși este diferită de dreptul subiectiv civil, deci și de dreptul de creanță, totuși puterea specială civilă este corelată cu diferite raporturi obligaționale la constituirea, pe parcursul exercitării și la stingerea ei.


* Articolul este extras din Revista Română de Drept Privat nr. 4/2018.

[1] Pentru noțiunea de drept real în comparație cu noțiunea de drept de creanță și pentru clasificarea drepturilor reale, a se vedea: V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2004, pp. 97‑112, 138‑140; idem, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 3‑a, Ed. C.H. Beck, București, 2017, pp. 31‑37, 50‑52. Clasificarea generală a drepturilor subiective civile în principale și accesorii este diferită de clasificarea specială a drepturilor reale în principale și accesorii.

Prima clasificare are în vedere autonomia sau dependența drepturilor subiective civile unele în raport cu altele; sunt principale drepturile subiective civile care au o existență autonomă, sunt accesorii drepturile subiective civile care sunt dependente de alte drepturi subiective civile (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil. Partea generală. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a 8‑a, revăzută și adăugită de M. Nicolae, P. Trușcă, Ed. Universul Juridic, București, 2003, p. 80; deși autorul are în vedere clasificarea generală a drepturilor subiective civile, totuși apreciază că „Principalul domeniu de aplicație a clasificării în drepturi principale și accesorii este cel al drepturilor reale”, or, aceste drepturi se clasifică în funcție de criteriul autonomiei sau dependenței față de un drept de creanță).

A doua clasificare are în vedere autonomia sau dependența drepturilor reale în raport cu drepturile de creanță; sunt principale drepturile reale care nu sunt dependente de un drept de creanță, sunt accesorii drepturile reale care sunt dependente de un drept de creanță (a se vedea: G.N. Luțescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale, București, 1947, pp. 43, 44 și 599; C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1970, p. 514; V. Stoica, op. cit., 2004, p. 138; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 31; V. Stoica, op. cit., 2017, p. 51).

S‑a atras atenția asupra criteriului specific în funcție de care se face clasificarea specială a drepturilor reale în principale și accesorii, precizându‑se că servitutea este un drept real principal, pentru că nu depinde de un drept de creanță, chiar dacă, din perspectiva clasificării generale a drepturilor subiective civile, servitutea este un drept accesoriu, pentru că depinde de un drept de proprietate imobiliară (a se vedea: C. Stătescu, op. cit., pp. 514, 515 și 812; C. Bîrsan, op. cit., pp. 31 și 290; V. Stoica, op. cit., 2004, p. 138, text și nota 133, și p. 533; idem, op. cit., 2017, pp. 51 și 252).

Cu toate acestea, un eminent civilist – în mod surprinzător și consecvent, omițând diferența dintre criteriile celor două clasificări, deși are rara vocație a cercetării aproape exhaustive a surselor bibliografice pentru oricare dintre temele abordate – critică totuși de aproape două decenii calificarea dreptului de servitute ca fiind un drept real principal (a se vedea: M. Nicolae, Publicitatea imobiliară și noile cărți funciare, Edit Press Mihaela, București, 2000, p. 377; idem, în lucrarea monumentală, care l‑a acreditat ca savant, Tratat de prescripție extinctivă, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 329, text și notele 3 și 4; idem, Drept civil. Teoria generală. Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, pp. 82 și 83, text și notele 208 și 209).

Alți autori preiau criteriul clasificării generale a drepturilor subiective civile în principale și accesorii, dar nu îl aplică în mod identic în cazul clasificării speciale a drepturilor reale în principale și accesorii, precizând că drepturile reale accesorii sunt afectate garantării unor drepturi de creanță, astfel încât califică dreptul de servitute ca un drept real principal (a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, ed. a 2‑a, revizuită și adăugită de C. Munteanu, Ed. Universul Juridic, București, 2017, pp. 32 și 33, text și notele 33‑36). Alteori, fără a se prezenta criteriul clasificării drepturilor reale în principale și accesorii, se tratează dreptul de servitute în categoria drepturilor reale principale, dar se nuanțează în mod judicios că este„un accesoriu al dreptului de proprietate” (I. Sferdian, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 629).

[2] A se vedea V. Stoica, op. cit., 2004, pp. 8‑11.

[3] Pentru o expunere tot sintetică, dar mai cuprinzătoare, a democrației constituționale (denu­mită și liberală), a se vedea V. Stoica, D. Aligică, Reconstrucția dreptei, Ed. Humanitas, București, 2009, pp. 72‑101, 164‑204, 316‑353.

[4] Într‑un sens asemănător, a se vedea M. Nicolae, op. cit., 2018, p. 49. Pentru calificarea juri­dică a datelor cu caracter personal și a dreptului la protecția acestor date, a se vedea V. Stoica, Ce sunt datele cu caracter personal, în RRDP nr. 4/2017, pp. 214‑221.

[5] Pentru distincția între raporturile pe verticală și cele pe orizontală, a se vedea: V. Stoica, op. cit., 2004, pp. 13, 14, 245 și 246; idem, op. cit., 2017, pp. 471 și 472.

[6] Pentru sublinierea importanței conceptului de persoană, a se vedea V. Stoica, loc. cit., p. 215.

[7] Pentru noțiunea de sferă juridică a persoanei, a se vedea V. Stoica, op. cit., 2004, p. 68, text și nota 86.

[8] Nu este potrivit să se includă între aceste elemente și noțiunea de „facultate”, deoarece aceasta este vagă, fără un înțeles clar atât la nivelul sistemului de drept, în general, cât și la nivelul dreptului civil, în special. Așa‑numitele „facultăți” sunt doar posibilități de a alege între a exercita și a nu exercita un drept sau o libertate specială ori de a alege una sau alta ori toate modalitățile de exercitare pe care le conferă prerogativa ori prerogativele drepturilor subiective și ale libertăților speciale. „Facultățile” nu sunt prerogative juridice propriu‑zise, nu au caracter autonom, ci țin mai degrabă de corelația dintre capacitatea juridică și dobândirea ori exercitarea efectivă a drepturilor subiective civile și a libertăților speciale. Pentru o prezentare sintetică a conceptului de „facultate”, a se vedea M. Nicolae, op. cit., pp. 24‑26, text și notele 57‑63; în opinia acestui erudit civilist, „facul­tățile sunt atribute interne ale dreptului subiectiv civil”, ceea ce înseamnă că nu sunt distincte de acesta; dar, dacă este așa, nu se poate înțelege de ce atributele interne ale dreptului subiectiv civil „se exercită, în principiu, discreționar”, iar „dreptul subiectiv se exercită cu respectarea anumitor limite interne și externe, deoarece exercițiul dreptului poate vătăma pe altul” (p. 26). Un semn de întrebare în legătură cu autonomia noțiunii de „facultate” este pus și de R. Dincă în excelenta monografie Protecția secretului comercial în dreptul privat, Ed. Universul Juridic, București, 2009, op. cit., p. 112.

[9] Libertatea rămâne vagă, adică abstractă, dacă este înțeleasă numai ca a face ceea ce vrem și ca a nu face ceea ce nu vrem, astfel încât este necesar ca dreptul obiectiv să recunoască forme concrete de libertate; în acest sens, a se vedea doctrina franceză citată de M. Nicolae, op. cit., p. 20, nota 44.

[10] Pentru o clasificare a libertăților speciale cu caracter civil și pentru natura lor juridică, a se vedea M. Nicolae, op. cit., pp. 21‑23. Este de observat că nu există încă o delimitare clară între aceste libertăți speciale și drepturile fundamentale sau alte drepturi subiective.

[11] În sensul că libertățile speciale ar fi nedeterminate, a se vedea R. Dincă, op. cit., p. 112. Totuși, autorul observă că orice libertate specială „deschide pentru titular o întreagă plajă de con­duite posibile, unite numai prin domeniul în care se manifestă interesele pe care le prote­jează” (s.n.). Or, fixarea acestui domeniu este tocmai o determinare relativă a fiecărei libertăți speciale.

[12] În sens contrar, a se vedea doctrina franceză citată de M. Nicolae, op. cit., p. 21, nota 46. Limitarea exercitării acestor libertăți speciale nu le schimbă însă natura juridică și nu le transformă în drepturi subiective (în sens contrar, a se vedea M. Nicolae, op. cit., pp. 22 și 23). Dacă prin limitarea exercitării libertăților speciale ele ar deveni drepturi subiective, nu ar mai rămâne nicio libertate specială și s‑ar nega astfel însăși figura juridică a libertăților speciale.

[13] Pentru utilizarea termenului „condiționare” cu sensul de „determinare”, a se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 23.

[14] Într‑un sens asemănător, a se vedea R. Dincă, op. cit., p. 112. Totuși, autorul extinde caracterul condiționat la toate drepturile subiective, fără distincție; or, drepturile fundamentale, denumite, din perspectiva dreptului civil, drepturi ale personalității, sunt necondiționate, ca și libertățile speciale.

[15] Despre drepturile subiective s‑a spus că sunt disponibile, în sensul că titularul lor poate exercita dispoziția; în acest sens, a se vedea R. Dincă, op. cit., pp. 115 și 116; autorul precizează că legiuitorul poate retrage dispoziția din „rațiuni de eficiență economică sau alte preferințe distri­buționale”. Este însă de observat că drepturile fundamentale și toate celelalte drepturi personal‑nepatrimoniale sunt inalienabile prin esența lor, iar nu pentru că legiuitorul le‑a retras dispoziția, deoarece nu au avut‑o niciodată. Ca urmare, legiuitorul nici nu le‑ar putea declara alienabile, pentru că ar încălca Legea fundamentală.

[16] Este de discutat dacă printre aceste mijloace juridice specifice de protecție juridică, dintre care cele mai multe sunt de drept public, libertățile speciale sunt protejate și prin drepturi mate­riale la acțiune, altele decât dreptul material la acțiune corespunzător dreptului de creanță născut dintr‑o faptă ilicită prin care se aduce atingere acestor libertăți.

[17] În acest sens, a se vedea E. Gaillard, Le pouvoir en droit privé, Economica, Paris, 1985, p. 232.

[18] Pentru structura operației juridice a reprezentării și corelația dintre raportul intern și raportul extern care alcătuiesc această structură, a se vedea I.F. Popa, Limitele reprezentării volun­tare și opozabilitatea, în RRDP nr. 2/2018, pp. 86‑93.

[19] A se vedea E. Gaillard, op. cit., pp. 221‑223.

[20] Sintagma putere specială este utilizată pentru a marca distincția față de noțiunea generală de putere. Pentru noțiunea de putere în teoria politică, a se vedea V. Stoica, Puterea, un rău necesar în societatea democratică, în „Sfera politicii” nr. 5/1993. Sensurile termenului putere sunt multiple în limbajul comun, în teoria dreptului și în științele juridice, în teoria politică și în științele politice, în sociologie și în psihologie.

[21] A se vedea V. Stoica, op. cit., 2004, p. 10.

[22] Pentru noțiunea de putere civilă și comparația cu dreptul subiectiv civil, a se vedea M. Nicolae, op. cit., pp. 26 și 27.

[23] Pentru conceptele de libertate negativă și libertate pozitivă, a se vedea I. Berlin, The Proper Study of Mankind. An Anthology of Essays, Chatto & Windus, London, 1997, pp. 191‑242. Pentru aplicarea acestor idei în legătură cu unele concepte de drept civil, a se vedea V. Stoica, op. cit., pp. 8‑11 și 105.

[24] Și în cazul puterilor civile este de discutat dacă ele sunt protejate printr‑un drept material la acțiune propriu, distinct de drepturile materiale la acțiune corespunzătoare drepturilor de creanță aflate într‑o anumită legătură cu aceste puteri, precum și de dreptul material la acțiune cores­punzător răspunderii delictuale. În orice caz, persoana în interesul căreia se exercită puterea specială are un drept material la acțiune pentru controlul judiciar al modului de exercitare a puterii.

[25] S‑ar putea considera că, lato sensu, noțiunea de drept subiectiv civil ar include în sfera ei libertățile speciale, puterile speciale și drepturile subiective civile stricto sensu.

[26] În acest sens, a se vedea E. Gaillard, op. cit., pp. 218‑221.

Dreptul material la acțiune în materia drepturilor reale principale was last modified: aprilie 9th, 2021 by Valeriu Stoica

Vă recomandăm:

Despre autor:

Valeriu Stoica

Valeriu Stoica

Este doctor în drept magna cum laude, avocat, membru al Baroului Bucureşti, profesor universitar la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, autorul a peste 80 de articole, studii şi lucrări de specialitate, publicate atât în România cât şi în străinătate.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter