Bănuiala legitimă ca motiv de strămutare și obligația de rezervă a judecătorilor în ipoteza situațiilor litigioase complexe

1 mai 2020
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 518

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

1. Situațiile litigioase complexe

A. Structura situațiilor litigioase complexe

Nu de puține ori, în practica aplicării dreptului, se întâlnesc mai multe raporturi de drept substanțial, cu aceleași părți sau cu părți diferite, legate între ele prin izvorul lor: o unică situație de fapt cu caracter complex. Când aceste raporturi de drept substanțial devin litigioase, este posibil ca fiecare să genereze un proces judiciar distinct. Ca urmare, pe rolul aceleiași instanțe, este posibil să se afle, în același timp sau în mod succesiv, mai multe procese legate între ele tocmai prin interdependența raporturilor juridice substanțiale în legătură cu care s-au născut. Este vorba despre o situație litigioasă complexă.

Conferința națională de Drept Penal al Afacerilor, ediția a VIII-a, ON-LINE

De exemplu, cu ocazia executării lucrărilor sistematice de cadastru și de carte funciară, s-a constatat că, în același sector cadastral, există suprapuneri între terenurile proprietarilor vecini, terenuri care constituie imobile distincte, dintre care unele sunt înscrise în cărțile funciare deschise în cadrul înregistrării sporadice. Când aceste suprapuneri ale terenurilor implică mai mult de două imobile, se nasc litigii în lanț între proprietarii vecini. Raporturile juridice de drept substanțial în conținutul cărora intră drepturile de proprietate asupra imobilelor vecine au caracter litigios, generând mai multe procese, simultane sau succesive, între care există, în mod firesc, influențe reciproce: se constituie astfel o situație litigioasă complexă.

De asemenea, când există mai multe contracte, între aceleași părți sau între părți diferite, legate între ele, formând un lanț contractual sau un grup de contracte[1], litigiul care se naște în legătură cu unul dintre contracte „contaminează” și celelalte raporturi contractuale, generând mai multe litigii concomitente sau succesive, pe rolul aceleiași instanțe, astfel încât ia naștere o situație litigioasă complexă.

În domeniul sistematizării teritoriului și al urbanismului, actele administrative – fie ele normative sau individuale, emise de autoritățile competente – pot produce efecte asupra unor raporturi de proprietate multiple, între diferite persoane. Când un asemenea act administrativ este vătămător pentru aceste persoane, generând mai multe procese, concomitente sau succesive, aflate pe rolul aceleiași instanțe, se naște de asemenea o situație litigioasă complexă.

Exemplele de acest fel sunt destul de numeroase în practica judiciară, în diverse domenii de drept.

 

B. Specificul situațiilor litigioase complexe

Două elemente importante sunt specifice acestor situații litigioase complexe. Mai întâi, există raporturi juridice multiple între aceleași persoane sau între persoane diferite, raporturi care sunt legate între ele prin izvorul lor comun. Apariția unui litigiu într-unul dintre raporturile juridice determină litigii și între raporturile juridice conexe. Apoi, ca urmare a existenței mai multor litigii născute între persoanele care au drepturi și interese în respectiva situație juridică, sunt pornite mai multe procese distincte, dar cu influențe reciproce, procese care se judecă pe rolul aceleiași instanțe, în mod concomitent sau succesiv.

Astfel înțeleasă, situația litigioasă complexă nu se confundă cu ipoteza litispendenței și nici cu ipoteza judecării succesive a aceluiași litigiu, astfel încât să fie posibilă invocarea efectului negativ al puterii lucrului judecat. De asemenea, situația litigioasă complexă este diferită și de ipoteza în care există suficiente elemente comune între două procese succesive încât să se poată invoca efectul pozitiv al puterii de lucru judecat.

Totuși, elementele care structurează situația litigioasă complexă, adică atât raporturile de drept substanțial, cât și raporturile procesuale dintre părțile în litigiu, sunt legate între ele, astfel încât, într-un fel sau altul, judecarea unuia dintre procese are consecințe, în fapt și/sau în drept asupra celorlalte procese.

Acest specific al situațiilor litigioase complexe determină anumite particularități legate de incompatibilitate și strămutare. Mai precis, cazurile de incompatibilitate prevăzute în art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 C. pr. civ. și bănuiala legitimă ca motiv de strămutare, definită în art. 140 alin. (2) C. pr. civ., dobândesc conotații noi în ipoteza situațiilor litigioase complexe.

 

2. Corelația dintre motivele de incompatibilitate prevăzute în art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 C. pr. civ. și motivul de bănuială legitimă definit în art. 140 alin. (2) C. pr. civ.

 A. Imparțialitatea judecătorului, din perspectiva incompatibilității și din cea a strămutării.

Pachet: Principiile procedurei judiciare

Cum s-a precizat în doctrină, dreptul la un proces echitabil, care constituie substanța unui principiu fundamental al procesului civil, implică și dreptul la o instanță independentă și imparțială. În mod judicios, s-a apreciat că independența și imparțialitatea judecătorului privesc „atât organizarea judiciară, cât și funcționarea concretă a instanței în circumstanțele unui litigiu determinat, fiind consecința inevitabilă și forma de obiectivare, instituțională și funcțională, a dreptului de acces la justiție”[2]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat dubla condiție a imparțialității: sub aspect subiectiv, judecătorul trebuie să fie echidistant față de părți, iar sub aspect obiectiv judecătorul trebuie să manifeste neutralitatea apreciată în raport cu garanțiile independenței[3]. Astfel înțeleasă, imparțialitatea este asigurată, între altele, și prin reglementarea de către legiuitor a unor incidente procedurale cu privire la instanță, respectiv prin normele juridice privind incompatibilitatea și strămutarea[4].

Deși imparțialitatea este o exigență care constituie scopul comun ce trebuie să fie asigurat prin normele specifice care reglementează incompatibilitatea și strămutarea, anumite nuanțe proprii fiecărei reglementării urmează să fie avute în vedere.

În ambele ei aspecte, subiectiv și obiectiv, imparțialitatea, ca exigență a dreptului la un proces echitabil, protejează, în primul rând părțile aflate în proces. Dreptul la un proces echitabil este, prin esența lui, un principiu fundamental al procesului civil care protejează interesele părților. Desigur, prin reglementarea cazurilor de incompatibilitate și a instrumentelor juridice prin care aceasta poate fi invocată (abținerea și recuzarea)[5] este protejat și prestigiul justiției. În cazul strămutării accentul este pus invers. Mai ales când este vorba de motivul de bănuială legitimă, reglementarea strămutării protejează în primul rând prestigiul instanței și al judecătorilor. Îndoiala cu privire la imparțialitatea judecătorului generează neîncrederea în justiție. Or, credibilitatea instituției justiției este indispensabilă pentru realizarea funcțiilor acesteia prin care se asigură ordinea socială și echilibrul comunității. Dacă în cazurile de incompatibilitate există o prezumție de imparțialitate, în cazul strămutării există doar o suspiciune de imparțialitate. Odată dovedite cazurile de incompatibilitate, prezumția de imparțialitate este absolută, ea neputând fi răsturnată. Această soluție este în concordanță cu ideea de a asigura, în primul rând, o bună protecție a intereselor părților. Bănuiala legitimă, ca motiv de strămutare, generând doar o suspiciune de imparțialitate, este lăsată la aprecierea suverană a instanței care judecă acest incident procedural, ținând seama mai ales de interesul protejării prestigiului și credibilității justiției. Pentru a exista încredere în justiție nu este suficient ca judecătorul să fie imparțial; mai este necesar ca părțile să creadă în această imparțialitate, iar dacă au îndoieli (suspiciuni) care generează o bănuială legitimă, soluția strămutării restabilește încrederea în imparțialitatea justiției, protejând astfel prestigiul acesteia.

Există totuși două cazuri de incompatibilitate care nu sunt atât de exacte în definirea lor și care pot interfera cu motivul de bănuială legitimă care justifică strămutarea pricinii. Deși s-a spus că motivele de strămutare sunt „cauze extrinseci incompatibilității”[6], interferențele totuși există între incompatibilitate și strămutare, mai pregnant în cazul de incompatibilitate reglementat în art. 42 alin. (1) pct. 13 C. pr. civ. și mai diluat în cazul de incompatibilitate reglementat în art. 42 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ. Aceste interferențe devin mai vizibile în ipoteza situațiilor litigioase complexe.

Astfel, potrivit art. 42 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., judecătorul este incompatibil „când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece”. Înțelesul acestui text este clar când este vorba de un litigiu simplu, care generează un sigur proces între părți, dar se tulbură în ipoteza situațiilor litigioase complexe. Tocmai pentru că acestea presupun existența mai multor procese născute în legătură cu raporturile de drept substanțial multiple, dar legate între ele, judecarea unui proces de către un judecător îi va afecta imparțialitatea când el va judeca un al doilea proces din aceeași situație litigioasă complexă. Dacă s-ar interpreta mai larg sintagma „și-a exprimat anterior părerea” s-ar putea vorbi despre existența unui caz de incompatibilitate. Uneori judecătorii se abțin invocând tocmai acest motiv de incompatibilitate, privit din perspectiva unei situații litigioase complexe.

Dacă însă sintagma „și-a exprimat anterior părerea” este interpretată în mod strict, prin raportare la unul și același proces, iar nu prin luarea în considerare a tuturor proceselor integrate în situația litigioasă complexă, această împrejurare poate fi privită cel puțin ca un motiv de bănuială legitimă de natură să justifice strămutarea pricinii[7].

 

B. Interferențe posibile între anumite cazuri de incompatibilitate și cazul de bănuială legitimă ca motiv de strămutare în ipoteza unei situații litigioase complexe

Mult mai pregnantă este interferența între incompatibilitate și bănuiala legitimă în cazul precizat în art. 42 alin. (1) pct. 13 C. pr. civ. Într-adevăr, nu se poate face o distincție netă între „alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa” (a judecătorului) și elementele care nasc „îndoială cu privire la imparțialitatea judecătorilor” din cauza „circumstanțelor procesului, calității părților ori unor relații conflictuale locale”, sintagmă inclusă în art. 140 alin. (2) C. pr. civ. Cu atât mai mult interferența dintre aceste elemente împiedică distincția clară dintre incompatibilitate și strămutare în ipoteza unei situații litigioase complexe.

Într-adevăr, într-o asemenea ipoteză, împrejurarea că același judecător s-a pronunțat mai întâi – nu numai în drept, ci și în fapt – într-un proces care face parte dintr-o situație litigioasă complexă, iar apoi este chemat să se pronunțe în al doilea proces din aceeași situație litigioasă complexă este de natură să nască cel puțin o îndoială legitimă cu privire la imparțialitatea instanței de judecată. Iar dacă acest motiv de îndoială nu atrage aplicarea art. 42 alin. (1) pct. 1 sau pct. 13 C. pr. civ., atunci el face necesară aplicarea art. 140 alin. (2) C. pr. civ. O asemenea soluție este cu atât mai potrivită în cazul în care însuși judecătorul respectiv a făcut cerere de abținere, invocând această împrejurare, dar cererea a fost respinsă.

Soluția strămutării pentru bănuială legitimă într-o asemenea ipoteză este cu atât mai justificată cu cât, înainte de soluționarea definitivă a tuturor proceselor integrate în aceeași situație litigioasă complexă, părțile, în mod direct sau prin avocații lor, desfășoară o adevărată campanie publică pentru a acredita o anumită înțelegere a faptelor și o anumită interpretare a prevederilor legale aplicabile care sunt analizate în mai multe procese din aceeași situație litigioasă complexă. Buna-credință cu care se desfășoară o asemenea campanie intelectuală nu este de natură să înlăture suspiciunea de imparțialitate cât timp, chiar și involuntar, judecătorii care sunt chemați să se pronunțe sau care s-au pronunțat în procesele din aceeași situație litigioasă complexă, sunt atrași, într-un fel sau altul, să-și spună părerea în legătură cu problemele de drept incidente. Consorțiul intelectual astfel creat constituie o circumstanță a procesului de natură să nască o îndoială cu privire la imparțialitatea judecătorilor, dând conținut bănuielii legitime, ca motiv de strămutare.

Mai trebuie adăugat că, în ipoteza unei situații litigioase complexe, ideea de dezînvestire a instanței dobândește și ea o conotație specială.


[1] Pentru noțiunea de grup de contracte, a se vedea: I. Deleanu, Părțile și terții. Relativitatea și opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rosetti, București, 2002, pp. 42-48; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Vol.II.Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2009, pp. 132-135,572-574; 697-702; I. –F. Popa, Contractul civil, în „Curs de drept civil. Obligațiile” de L. Pop, I.- F. Popa, St. Vidu, Ed. Universul Juridic, București, 2015, pp. 50,, 51,147 și 236.

[2] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Volumul I, Ediție revăzută, completată și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 211.

[3] A se vedea I. Deleanu, op. cit. p. 349, text și nota 2.

[4] S-a observat în mod judicios că, deși în actualul Cod de procedură civilă strămutarea este reglementată în capitolul dedicat incidentelor procedurale privitoare la competența instanței, fiind considerată un caz de prorogare judecătorească a competenței, totuși strămutarea este mai degrabă un „incident procedural care vizează instanța, în ansamblul ei, din motive de interes privat sau de siguranță publică” (I. Deleanu, op. cit. p. 366); ca urmare, se justifică tratarea strămutării împreună cu incompatibilitatea, indiferent de opțiunea de sistematizare a legiuitorului. Pentru doctrina care s-a pronunțat în sens contrar, a se vedea I. Deleanu, op. cit. p. 366, nota 2; Gh.- L. Zidaru, Comentariu la art. 140 C. pr. civ., în „Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I – Art. 1-526”, lucrare coordonată de V.M. Ciobanu și M. Nicolae, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 432.

[5] În sensul că motivele de incompatibilitate prevăzute în art. 41 C. pr. civ. au caracter absolut, asigurând imparțialitatea obiectivă a judecătorului, astfel încât pot fi invocate pe cale de excepție (peremptorie și absolută) de oricare dintre părți, de instanță din oficiu și de procuror (când participă la dezbateri), în timp ce motivele de incompatibilitate prevăzute în art 42 alin. (1) C. pr., civ. au caracter relativ, asigurând imparțialitatea subiectivă a judecătorului, astfel încât pot fi invocate pe cale de abținere sau recuzare, a se vedea I. Deleanu, op. cit., pp. 356 și 357. Anterior, acest autor criticase textele corepunzătoare din proiectului Codului de procedură civilă pentru absența unei distincții clare sub acest aspectele menționate (a se vedea I. Deleanu, Considerații generale și unele observații cu privire la proiectul Codului de procedură civilă, în RRDP nr. 2/2009, pp. 35-38).

[6] I. Deleanu, op. cit. p. 366.

[7] În legătură cu acest caz de incompatibilitate, s-a precizat că nu poate fi invocat cu temei dacă judecătorul și-a exprimat anterior părerea într-o lucrare științifică în legătură cu problema de drept ridicată în procesul pe care îl soluționează, dar abținerea s-ar justifica totuși potrivit art. 42 alin. (2) pct. 13; în acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, Comentariu la art. 42 C. pr. civ., în „Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I – art. 1-526”, lucrare coordonată de V. M. Ciobanu, M. Nicolae, cit. supra., p. 152.

Bănuiala legitimă ca motiv de strămutare și obligația de rezervă a judecătorilor în ipoteza situațiilor litigioase complexe was last modified: mai 1st, 2020 by Valeriu Stoica

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autori:

Valeriu Stoica

Valeriu Stoica

Este doctor în drept magna cum laude, avocat, membru al Baroului Bucureşti, profesor universitar la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, autorul a peste 80 de articole, studii şi lucrări de specialitate, publicate atât în România cât şi în străinătate.
A mai scris:
Cătălina Dicu

Cătălina Dicu

Este Senior Partner, STOICA & Asociații.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter