Imprescriptibilitatea dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic: o soluţie discutabilă

15 dec. 2020
3 voturi, medie: 3,67 din 53 voturi, medie: 3,67 din 53 voturi, medie: 3,67 din 53 voturi, medie: 3,67 din 53 voturi, medie: 3,67 din 5 (3 votes, average: 3,67 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
2.150 views
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

I. Introducere

Reglementarea generală a contractului în Codul civil cuprinde o secțiune care sintetizează soluțiile legale, doctrinare și jurisprudențiale anterioare cu privire la nuli­tatea contractului. Sub acest aspect, noua reglementare este evident superioară vechii reglementări, care era neunitară, nesistematizată și lacunară, ceea ce a solicitat doctrinei și practicii judiciare eforturi de interpretare și de aplicare a normelor juridice relevante pentru a se depăși aceste dificultăți[1].

Dispozițiile legale introduse în art. 1.246‑1.265 C. civ. alcătuiesc un ansamblu coerent, sistematizat și logic, reunind nu numai soluții existente în Codul civil din 1864, ci și soluțiile conturate și decantate îndelung în doctrina și practica judiciară anterioare, de aproape un secol și jumătate. Deși aceste dispoziții privesc contractul, ele sunt apli­cabile, mutatis mutandis, tuturor actelor juridice de drept privat. Altfel spus, ele regle­mentează nulitatea actului juridic de drept privat, în general, iar nu numai nulitatea contractului.

Inteligența artificială în materie penală

Această judecată de valoare nu exclude însă critica unora dintre soluțiile adoptate în noua reglementare a nulității contractului; niciun rezultat al minții și al lucrării omului nu poate fi perfect. Intră în această categorie soluția înscrisă în art. 1.249 alin. (1) C. civ., care consacră, la nivel de principiu, ideea imprescriptibilității dreptului material la acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic, soluție care o repetă pe aceea cuprinsă în art. 2 din Decretul nr. 167/1958[2], precum și soluția cuprinsă în art. 1.249 alin. (2) fraza a II‑a C. civ., inexistentă în reglementarea anterioară și care consacră adagiul que temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum[3]. Invocarea nulității relative pe cale de excepție în toate situațiile și fără nicio barieră în timp este și ea o soluție criticabilă, dar în cele ce urmează discuția va fi restrânsă la soluția imprescriptibilității dreptului material la acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic[4].

Discuția nu pune sub semnul întrebării diferența de regim juridic dintre nulitatea absolută și nulitatea relativă[5]. Această diferență rămâne relevantă, în mod justificat, în legătură cu sfera persoanelor care pot invoca nulitatea, inclusiv cu atribuția invocării ei din oficiu de către instanța de judecată, precum și cu posibilitatea confirmării actului juridic afectat de un motiv de nulitate absolută ori de unul de nulitate relativă.

Cu caracter prealabil, vor fi prezentate, în mod succint, originea acestei soluții și câteva exemple din dreptul străin privind chestiunea prescriptibilității dreptului mate­rial la acțiunea în nulitate, în funcție de natura acesteia (II), iar apoi vor fi inventariate argumentele care sprijină, de lege ferenda, soluția prescriptibilității acțiunii prin care se solicită constatarea nulității absolute a unui act juridic (III), pentru a ajunge, la sfârșit, la o concluzie (IV).

II. Succinte considerații de ordin istoric privind chestiunea prescriptibilității dreptului material la acțiunea în nulitate. Exemple din dreptul străin

În Codul civil român din 1864, care a urmat modelul său francez din 1804, nu au existat norme specifice cu privire la chestiunea de principiu a prescriptibilității drep­tului material la acțiunea în nulitatea absolută a unui act juridic. Această chestiune a fost abordată în doctrină, dar soluțiile propuse au fost divergente. Rezumând, într‑o concepție, dreptul material la acțiune a fost considerat prescriptibil, indiferent dacă era vorba de nulitatea relativă sau de nulitatea absolută a unui act juridic[6]. În concepția contrară, s‑a făcut distincție între aceste două tipuri de nulitate a actului juridic, apreciindu‑se că dreptul material la acțiune este prescriptibil numai când actul juridic este afectat de o cauză de nulitate relativă, în timp ce nulitatea absolută poate fi invocată oricând, dreptul material la acțiune fiind imprescriptibil[7]. Niciuna dintre aceste con­cepții nu a fost însă expusă în doctrina de drept civil din România într‑o manieră funda­mentată și sistematică, până în al VII‑lea deceniu al secolului trecut, respectiv până la elaborarea teoriei nulității actului juridic de către Traian Ionașcu și Eugen Barasch, care au îmbrățișat a doua concepție, în contextul politic, economic și social al acelei perioade istorice.

Regimul totalitar comunist estompase până la dispariție interesele personale și supra­dimensionase interesul general, imaginând o societate utopică, abstractă și sacri­ficând viața reală a oamenilor. Normele juridice care protejau interesul general au devenit regula, iar normele juridice care protejau un interes personal (particular, privat) au devenit excepția.

S‑a ignorat, astfel, legătura indisolubilă care există între interesul general și interesele personale (particulare, private): interesul general nu poate exista în mod autonom față de interesele personale. În realitate, orice interes general se conturează prin agregarea intereselor personale. Chiar dacă acestea nu sunt privite doar ca o sumă, existența fiecăruia dintre ele nu dispare prin agregarea lor în interesul general, ci îi dă substanță acestuia. Așa fiind, normele juridice care protejează interesul general, în principal, protejează și interesele particulare agregate în acesta, iar normele juridice care protejează un interes particular exprimă, în subsidiar, un interes general, întrucât interesele personale (particulare, private) sunt chiar motorul întregii activități culturale, sociale și economice.

Supralicitarea ideologică a interesului general în regimul totalitar comunist a fost absorbită în teoria normei juridice civile și în teoria actului juridic civil. Ca urmare, nu numai că s‑a cristalizat diferența dintre noțiunea de nulitate absolută și noțiunea de nulitate relativă, pe temeiul distincției dintre normele juridice care protejează interesul general și normele juridice care protejează interesele personale (particulare, private), ci s‑a și ridicat un zid conceptual între regimul juridic al nulității absolute și regimul juridic al nulității relative[8]. Odată făcute aceste statuări de principiu, doctrina ulterioară s‑a raliat în mod unanim, iar elementele care alcătuiesc regimul juridic al celor două tipuri de nulitate s‑au transformat în tabuuri, deși, ori de câte ori legiuitorul nu a prevăzut expres că încheierea unui act juridic cu încălcarea unei anumite norme juridice se sancțio­nează cu nulitatea absolută, practica judiciară a fost și a rămas ezitantă în pri­vința distincției dintre normele juridice care protejează un interes general și cele care protejează interese personale (particulare, private).

Dintre elementele care alcătuiesc regimul juridic al nulității absolute[9], imprescrip­ti­bilitatea dreptului material la acțiune a primit o consacrare în art. 2 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „Nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție”.

Caracterul sacrosanct al acestei reguli nu a mai fost pus în discuție, ceea ce era firesc în condițiile date, până la prăbușirea sistemului totalitar comunist. În mod sur­prin­zător însă, această regulă nu numai că nu a fost pusă ulterior sub semnul întrebării, dar a fost preluată ca atare în Codul civil în vigoare. Astfel, potrivit art. 1.249 alin. (1), „Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție”.

Caracterul surprinzător al acestei soluții rezultă, pe de o parte, din faptul că nu se mai justifică, în noile condiții ale democrației constituționale și ale economiei de piață liberă, bazată pe proprietatea privată, continuarea inerției de gândire, care ignora, din considerente ideologice, legătura indisolubilă dintre interesele generale și interesele personale (particulare, private). În plus, aceeași inerție de gândire a pus și pune în pericol securitatea juridică, sub ambele ei aspecte, atât static, cât și dinamic.

Pe de altă parte, chiar Codul civil francez – care este modelul Codului civil român din 1864 – nu numai că nu a consacrat niciodată regula imprescriptibilității dreptului material la acțiunea în nulitate absolută, jurisprudența franceză aplicând termenul de prescripție de 30 de ani, prevăzut în art. 2262 C. civ. fr., în forma inițială, dar a fost drastic reformat, în mod succesiv, astfel încât în prezent se aplică termenul general de prescripție de 5 ani, atât în cazul nulității absolute, cât și în cazul nulității relative, cu excepția unor termene speciale prevăzute de lege[10].

Instituția prescripției extinctive din Codul civil german a fost supusă unei reforme profunde prin Legea din 26 noiembrie 2001, cunoscută și sub numele de Legea moder­nizării dreptului obligațiilor[11]. Prin această reformă, s‑a stabilit că termenul general de prescripție (de drept comun) este de 3 ani (§ 195). Termenul special de prescripție de 10 ani se referă la pretențiile privind transferul proprietății unui imobil, crearea, transferul sau stingerea unui drept care poartă asupra unui imobil sau la modificarea conținutului unui asemenea drept, precum și la pretențiile privind contraprestațiile corelative prestațiilor respective (§ 196). Pretențiile enumerate în § 197 alin. (1) se prescriu în termen de 30 de ani. Mai mult, în cazul în care se invocă dolul sau violența, termenul de prescripție pentru acțiunea în anulare este redus la un an (§ 123 și § 124). Nulitatea absolută sancționează doar declarația de voință a unei persoane incapabile să‑și exercite drepturile și declarația de voință a unei persoane în stare de inconștiență sau de tulburare mintală pasageră (§ 105).

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

În art. 1304 din Codul civil belgian se prevede că acțiunea în anularea sau resci­ziunea unei convenții se prescrie în termen de 10 ani, cu excepția cazului în care legea specială prevede un termen mai mic.

Un termen de 3 ani pentru prescrierea dreptului la acțiunea în anularea unui act juridic este prevăzut în art. 3:52 din Cartea a III‑a a Codului civil olandez.

În Codul elvețian al obligațiilor nu sunt prevăzute termene speciale de prescripție pentru nulitatea unui act juridic, astfel încât se aplică regulile generale din materia prescripției extinctive[12].

Deși în Codul civil spaniol nu există un text care să consacre imprescriptibilitatea dreptului material la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului, totuși, atât jurisprudența, cât și doctrina din Spania au apreciat că o asemenea acțiune este imprescriptibilă. Cât privește acțiunea în anulare, în art. 1301 C. civ. sp. este prevăzut un termen de 4 ani.

Regula imprescriptibilității dreptului material la acțiunea în declararea nulității absolute este însă înscrisă în art. 1422 C. civ. it., cu precizarea că acțiunea în anularea actului juridic se prescrie în termen de 5 ani (art. 1442 C. civ. it.)[13].

Rezultă că tendința generală în dreptul străin este aceea de a reduce termenele de prescripție extinctivă, pe de o parte, iar pe de altă parte, de a supune prescripției extinc­tive dreptul material la acțiune întemeiat pe o cauză de nulitate, indiferent de natura nulității. Când imprescriptibilitatea dreptului material la acțiunea în nulitatea absolută a unui act juridic este menținută, soluția este restrânsă la câteva cazuri expres prevăzute de lege. Codul civil italian face excepție de la această tendință, dar este de observat că materia prescripției din acest cod nu a fost supusă unei reforme în ultima perioadă de timp.


* Articolul este extras din Revista Română de Drept Privat nr. 3/2020. Anterior, a fost publicat în lucrarea colectivă Actul juridic în Noul Cod civil. Probleme teoretice cu implicații practice, coord. M. Nicolae, Ed. Solomon, București, 2020.

[1] În legătură cu vechea reglementare a nulității actului juridic și cu critica acesteia, a se vedea doctrina citată de R.M. Oprea, D.N. Petrescu Reglementarea clauzelor nescrise în Codul civil – un prim pas spre recunoașterea nulităților de plin drept în dreptul civil român?, în RRDP nr. 1/2019,
p. 450, nota 1.

[2] Abrogat prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 287/2009 privind Codul civil.

[3] Pentru discuția privind aplicarea soluției exprimate în acest adagiu înainte de intrarea în vigoare a Codului civil actual, a se vedea: M. Nicolae, Prescripția extinctivă, Ed. Rosetti, București, 2003, nr. 257, pp. 435‑438; idem, Tratat de prescripție extinctivă, Ed. Universul Juridic, București, 2010, nr. 145‑146, pp. 417‑424.

[4] Pentru sensul propriu al noțiunii de acțiune civilă, a se vedea art. 29 C. pr. civ. Pentru delimitarea noțiunilor de drept material la acțiune, drept procesual la acțiune, acțiune civilă și cerere de chemare în judecată, a se vedea: V. Stoica, Dreptul material la acțiune în materia drep­turilor reale principale, în RRDP nr. 4/2018, pp. 33, 34 și 41; V. Stoica, R. Bădescu, Distincția dintre acțiunea pauliană și acțiunea în nulitate pentru cauză ilicită, în RRDP nr. 1/2019, pp. 490‑492, text și notele 7‑9.

[5] Pentru regimul juridic al nulității absolute, regimul juridic al nulității relative și comparația între aceste două regimuri juridice, a se vedea M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală. Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, pp. 557‑564.

[6] În perioada interbelică s‑a precizat că „jurisprudența nu admite că acțiunea în nulitate este imprescriptibilă, și decide că această acțiune se prescrie prin treizeci de ani, deoarece art. 1890 declară prescriptibile prin treizeci de ani toate acțiunile pe care legea nu le‑a declarat neprescrip­tibile sau pentru care s‑au fixat termene de prescripție diferite. Art. 1890 conține deci o regulă generală, de la care acțiunea în nulitate nu poate fi sustrasă, în lipsa unui text expres. În consecință, când un act lovit de nulitate absolută a fost executat, nicio persoană interesată nu mai poate cere anularea sa dacă au trecut treizeci de ani” (C. Hamangiu, I. Rosetti‑Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. 1, Ed. „Naționala” S. Ciornei, București, 1928, p. 188; este de observat că acești autori nu au în vedere termenul special de prescripție de 10 ani, care era prevăzut în
art. 1900 C. civ. 1864). În același sens, în doctrina franceză s‑a observat, în legătură cu perioada anterioară reformelor introduse prin Legea din 17 iunie 2008 și prin Ordonanța din 10 februarie 2016, că „Acțiunea în nulitate absolută este supusă prescripției de 30 de ani, care este prescripția de drept comun aplicabilă acțiunilor în justiție (art. 2262 C. civ.). Această soluție a fost criticată; trecerea unei anumite perioade de timp n‑ar trebui, s‑a spus, să dea viață unui act care nu mai există. Acest argument n‑a reținut atenția Curții de Casație, care a aplicat acțiunii în nulitate absolută prescripția de treizeci de ani din art. 2262” (H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, Tome II, Premier volume, Obligations, théorie générale, 9e éd. par Fr. Chabas, Montchrestien, Paris, 1998, p. 316, nr. 316, text și nota 1, trad. ns.). În același sens, a se vedea:
Th. Genicon, Nullité, annulation, în „Dictionnaire du contrat”, sous la direction de D. Mazeaud,
R. Boffa, N. Blanc, LGDJ, Paris, 2018, p. 764; M. Fabre‑Magnan, Les obligations, PUF, Paris, 2004,
p. 408.

[7] În acest sens, a se vedea: M. Planiol, G. Ripert, Traité élémentaire de droit civil, 11e éd., tome premier, LGDJ, Paris, 1928, 134; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Obligations, 2, Contrat, 5e éd., Litec, Paris, 1995, p. 377 (autorii trimit la adagiul quod nullum est nullo lapsu temporis convalescere potest). În doctrina română din perioada interbelică s‑a afirmat că, „În principiu, nulitățile… abso­lute… nu sunt susceptibile… a se stinge prin prescripția specială din art. 1900” (M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All Educational, București, 1998, p. 65; autorul nu face referire însă la termenul de prescripție de 30 de ani, prevăzut în art. 1890 C. civ. 1864); pe de altă parte, s‑a apreciat că legiuitorul din 1864 nu a avut o concepție clară despre tipurile de nulitate și despre regimul lor juridic (a se vedea I. Micescu, Curs de drept civil, Ed. All Beck, București, 2000,
pp. 139‑142).

[8] A se vedea: Tr. Ionașcu, E. Barasch, Concepția dreptului civil al Republicii Socialiste România asupra nulității actului juridic, în SCJ nr. 2/1966, p. 223 și urm.; SCJ nr. 1/1967, p. 19 și urm.; Nuli­tatea actului juridic civil, în „Tratat de drept civil”, vol. I, „Partea generală”, Ed. Academiei, București, 1967, pp. 317‑388.

[9] Orice persoană interesată poate invoca nulitatea absolută, pe cale de acțiune sau de excepție; instanța de judecată are nu doar prerogativa, ci și datoria de a invoca din oficiu nulitatea absolută (este specificul oricărei puteri speciale, de drept public sau de drept privat, de a include în conținutul său juridic nu doar prerogative, ci și datoria de a le exercita; a se vedea, în acest sens, V. Stoica, Despre puterea de reprezentare, în RRDP nr. 2/2019, pp. 31 și 32); actul juridic afectat de o cauză de nulitate absolută nu se poate confirma decât în cazurile prevăzute de lege; dreptul material la acțiunea în nulitatea absolută a unui act juridic este imprescriptibil, nulitatea putând fi invocată oricând, pe cale de acțiune sau de excepție.

[10] Pentru chestiunea prescripției în Codul civil francez, înainte de intrarea în vigoare a Legii din 3 ianuarie 1968, a Legii din 17 iunie 2008 și a Ordonanței din 10 februarie 2016, precum și după aceste reforme succesive, a se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Fr. Chénedé, Droit civil. Les obligations, 12e éd., Dalloz, Paris, 2018, pp. 632‑638.

[11] A se vedea M. Pédamon, Notice sur la Partie générale du BGB, în „Code civil allemand. Bürgerliches Gesetzbuch. BGB”, coordination R. Legeais et M. Pédamon, Juriscope/Dalloz, Paris, 2010, p. 21.

[12] A se vedea P. Engel, Traité des obligations en droit suisse. Dispositions générales du CO,
2e éd., Stæmpfli SA, Berne, 1997, pp. 91‑368, 806‑810.

[13] A se vedea D. Barbero, Il sistema del diritto privato, seconda edizione rielaborata da
A. Liserre, G. Floridia, UTET, Torino, 1993, pp. 155‑158, 305‑312.

Imprescriptibilitatea dreptului material la acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic: o soluție discutabilă was last modified: decembrie 15th, 2020 by Valeriu Stoica

Vă recomandăm:

Despre autor:

Valeriu Stoica

Valeriu Stoica

Este doctor în drept magna cum laude, avocat, membru al Baroului Bucureşti, profesor universitar la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, autorul a peste 80 de articole, studii şi lucrări de specialitate, publicate atât în România cât şi în străinătate.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter