Imprescriptibilitatea dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic: o soluţie discutabilă

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

I. Introducere

Reglementarea generală a contractului în Codul civil cuprinde o secţiune care sintetizează soluţiile legale, doctrinare şi jurisprudenţiale anterioare cu privire la nuli­tatea contractului. Sub acest aspect, noua reglementare este evident superioară vechii reglementări, care era neunitară, nesistematizată şi lacunară, ceea ce a solicitat doctrinei şi practicii judiciare eforturi de interpretare şi de aplicare a normelor juridice relevante pentru a se depăşi aceste dificultăţi^[1].

Dispoziţiile legale introduse în art. 1.246‑1.265 C. civ. alcătuiesc un ansamblu coerent, sistematizat şi logic, reunind nu numai soluţii existente în Codul civil din 1864, ci şi soluţiile conturate şi decantate îndelung în doctrina şi practica judiciară anterioare, de aproape un secol şi jumătate. Deşi aceste dispoziţii privesc contractul, ele sunt apli­cabile, mutatis mutandis, tuturor actelor juridice de drept privat. Altfel spus, ele regle­mentează nulitatea actului juridic de drept privat, în general, iar nu numai nulitatea contractului.

Această judecată de valoare nu exclude însă critica unora dintre soluţiile adoptate în noua reglementare a nulităţii contractului; niciun rezultat al minţii şi al lucrării omului nu poate fi perfect. Intră în această categorie soluţia înscrisă în art. 1.249 alin. (1) C. civ., care consacră, la nivel de principiu, ideea imprescriptibilităţii dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic, soluţie care o repetă pe aceea cuprinsă în art. 2 din Decretul nr. 167/1958^[2], precum şi soluţia cuprinsă în art. 1.249 alin. (2) fraza a II‑a C. civ., inexistentă în reglementarea anterioară şi care consacră adagiul que temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum^[3]. Invocarea nulităţii relative pe cale de excepţie în toate situaţiile şi fără nicio barieră în timp este şi ea o soluţie criticabilă, dar în cele ce urmează discuţia va fi restrânsă la soluţia imprescriptibilităţii dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic^[4].

Discuţia nu pune sub semnul întrebării diferenţa de regim juridic dintre nulitatea absolută şi nulitatea relativă^[5]. Această diferenţă rămâne relevantă, în mod justificat, în legătură cu sfera persoanelor care pot invoca nulitatea, inclusiv cu atribuţia invocării ei din oficiu de către instanţa de judecată, precum şi cu posibilitatea confirmării actului juridic afectat de un motiv de nulitate absolută ori de unul de nulitate relativă.

Cu caracter prealabil, vor fi prezentate, în mod succint, originea acestei soluţii şi câteva exemple din dreptul străin privind chestiunea prescriptibilităţii dreptului mate­rial la acţiunea în nulitate, în funcţie de natura acesteia (II), iar apoi vor fi inventariate argumentele care sprijină, de lege ferenda, soluţia prescriptibilităţii acţiunii prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a unui act juridic (III), pentru a ajunge, la sfârşit, la o concluzie (IV).

II. Succinte consideraţii de ordin istoric privind chestiunea prescriptibilităţii dreptului material la acţiunea în nulitate. Exemple din dreptul străin

În Codul civil român din 1864, care a urmat modelul său francez din 1804, nu au existat norme specifice cu privire la chestiunea de principiu a prescriptibilităţii drep­tului material la acţiunea în nulitatea absolută a unui act juridic. Această chestiune a fost abordată în doctrină, dar soluţiile propuse au fost divergente. Rezumând, într‑o concepţie, dreptul material la acţiune a fost considerat prescriptibil, indiferent dacă era vorba de nulitatea relativă sau de nulitatea absolută a unui act juridic^[6]. În concepţia contrară, s‑a făcut distincţie între aceste două tipuri de nulitate a actului juridic, apreciindu‑se că dreptul material la acţiune este prescriptibil numai când actul juridic este afectat de o cauză de nulitate relativă, în timp ce nulitatea absolută poate fi invocată oricând, dreptul material la acţiune fiind imprescriptibil^[7]. Niciuna dintre aceste con­cepţii nu a fost însă expusă în doctrina de drept civil din România într‑o manieră funda­mentată şi sistematică, până în al VII‑lea deceniu al secolului trecut, respectiv până la elaborarea teoriei nulităţii actului juridic de către Traian Ionaşcu şi Eugen Barasch, care au îmbrăţişat a doua concepţie, în contextul politic, economic şi social al acelei perioade istorice.

Regimul totalitar comunist estompase până la dispariţie interesele personale şi supra­dimensionase interesul general, imaginând o societate utopică, abstractă şi sacri­ficând viaţa reală a oamenilor. Normele juridice care protejau interesul general au devenit regula, iar normele juridice care protejau un interes personal (particular, privat) au devenit excepţia.

S‑a ignorat, astfel, legătura indisolubilă care există între interesul general şi interesele personale (particulare, private): interesul general nu poate exista în mod autonom faţă de interesele personale. În realitate, orice interes general se conturează prin agregarea intereselor personale. Chiar dacă acestea nu sunt privite doar ca o sumă, existenţa fiecăruia dintre ele nu dispare prin agregarea lor în interesul general, ci îi dă substanţă acestuia. Aşa fiind, normele juridice care protejează interesul general, în principal, protejează şi interesele particulare agregate în acesta, iar normele juridice care protejează un interes particular exprimă, în subsidiar, un interes general, întrucât interesele personale (particulare, private) sunt chiar motorul întregii activităţi culturale, sociale şi economice.

Supralicitarea ideologică a interesului general în regimul totalitar comunist a fost absorbită în teoria normei juridice civile şi în teoria actului juridic civil. Ca urmare, nu numai că s‑a cristalizat diferenţa dintre noţiunea de nulitate absolută şi noţiunea de nulitate relativă, pe temeiul distincţiei dintre normele juridice care protejează interesul general şi normele juridice care protejează interesele personale (particulare, private), ci s‑a şi ridicat un zid conceptual între regimul juridic al nulităţii absolute şi regimul juridic al nulităţii relative^[8]. Odată făcute aceste statuări de principiu, doctrina ulterioară s‑a raliat în mod unanim, iar elementele care alcătuiesc regimul juridic al celor două tipuri de nulitate s‑au transformat în tabuuri, deşi, ori de câte ori legiuitorul nu a prevăzut expres că încheierea unui act juridic cu încălcarea unei anumite norme juridice se sancţio­nează cu nulitatea absolută, practica judiciară a fost şi a rămas ezitantă în pri­vinţa distincţiei dintre normele juridice care protejează un interes general şi cele care protejează interese personale (particulare, private).

Dintre elementele care alcătuiesc regimul juridic al nulităţii absolute^[9], imprescrip­ti­bilitatea dreptului material la acţiune a primit o consacrare în art. 2 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „Nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie”.

Caracterul sacrosanct al acestei reguli nu a mai fost pus în discuţie, ceea ce era firesc în condiţiile date, până la prăbuşirea sistemului totalitar comunist. În mod sur­prin­zător însă, această regulă nu numai că nu a fost pusă ulterior sub semnul întrebării, dar a fost preluată ca atare în Codul civil în vigoare. Astfel, potrivit art. 1.249 alin. (1), „Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie”.

Caracterul surprinzător al acestei soluţii rezultă, pe de o parte, din faptul că nu se mai justifică, în noile condiţii ale democraţiei constituţionale şi ale economiei de piaţă liberă, bazată pe proprietatea privată, continuarea inerţiei de gândire, care ignora, din considerente ideologice, legătura indisolubilă dintre interesele generale şi interesele personale (particulare, private). În plus, aceeaşi inerţie de gândire a pus şi pune în pericol securitatea juridică, sub ambele ei aspecte, atât static, cât şi dinamic.

Pe de altă parte, chiar Codul civil francez – care este modelul Codului civil român din 1864 – nu numai că nu a consacrat niciodată regula imprescriptibilităţii dreptului material la acţiunea în nulitate absolută, jurisprudenţa franceză aplicând termenul de prescripţie de 30 de ani, prevăzut în art. 2262 C. civ. fr., în forma iniţială, dar a fost drastic reformat, în mod succesiv, astfel încât în prezent se aplică termenul general de prescripţie de 5 ani, atât în cazul nulităţii absolute, cât şi în cazul nulităţii relative, cu excepţia unor termene speciale prevăzute de lege^[10].

Instituţia prescripţiei extinctive din Codul civil german a fost supusă unei reforme profunde prin Legea din 26 noiembrie 2001, cunoscută şi sub numele de Legea moder­nizării dreptului obligaţiilor^[11]. Prin această reformă, s‑a stabilit că termenul general de prescripţie (de drept comun) este de 3 ani (§ 195). Termenul special de prescripţie de 10 ani se referă la pretenţiile privind transferul proprietăţii unui imobil, crearea, transferul sau stingerea unui drept care poartă asupra unui imobil sau la modificarea conţinutului unui asemenea drept, precum şi la pretenţiile privind contraprestaţiile corelative prestaţiilor respective (§ 196). Pretenţiile enumerate în § 197 alin. (1) se prescriu în termen de 30 de ani. Mai mult, în cazul în care se invocă dolul sau violenţa, termenul de prescripţie pentru acţiunea în anulare este redus la un an (§ 123 şi § 124). Nulitatea absolută sancţionează doar declaraţia de voinţă a unei persoane incapabile să‑şi exercite drepturile şi declaraţia de voinţă a unei persoane în stare de inconştienţă sau de tulburare mintală pasageră (§ 105).

În art. 1304 din Codul civil belgian se prevede că acţiunea în anularea sau resci­ziunea unei convenţii se prescrie în termen de 10 ani, cu excepţia cazului în care legea specială prevede un termen mai mic.

Un termen de 3 ani pentru prescrierea dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic este prevăzut în art. 3:52 din Cartea a III‑a a Codului civil olandez.

În Codul elveţian al obligaţiilor nu sunt prevăzute termene speciale de prescripţie pentru nulitatea unui act juridic, astfel încât se aplică regulile generale din materia prescripţiei extinctive^[12].

Deşi în Codul civil spaniol nu există un text care să consacre imprescriptibilitatea dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului, totuşi, atât jurisprudenţa, cât şi doctrina din Spania au apreciat că o asemenea acţiune este imprescriptibilă. Cât priveşte acţiunea în anulare, în art. 1301 C. civ. sp. este prevăzut un termen de 4 ani.

Regula imprescriptibilităţii dreptului material la acţiunea în declararea nulităţii absolute este însă înscrisă în art. 1422 C. civ. it., cu precizarea că acţiunea în anularea actului juridic se prescrie în termen de 5 ani (art. 1442 C. civ. it.)^[13].

Rezultă că tendinţa generală în dreptul străin este aceea de a reduce termenele de prescripţie extinctivă, pe de o parte, iar pe de altă parte, de a supune prescripţiei extinc­tive dreptul material la acţiune întemeiat pe o cauză de nulitate, indiferent de natura nulităţii. Când imprescriptibilitatea dreptului material la acţiunea în nulitatea absolută a unui act juridic este menţinută, soluţia este restrânsă la câteva cazuri expres prevăzute de lege. Codul civil italian face excepţie de la această tendinţă, dar este de observat că materia prescripţiei din acest cod nu a fost supusă unei reforme în ultima perioadă de timp.