Imprescriptibilitatea dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic: o soluţie discutabilă

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

III. Argumente în favoarea soluției prescriptibilității dreptului material la acțiunea în nulitatea absolută a unui act juridic

Pe lângă argumentul care rezultă chiar din succinta privire asupra dreptului străin, mai există câteva argumente care ar justifica, de lege ferenda, soluția prescriptibilității dreptului material la acțiunea în nulitatea absolută a unui act juridic, cu unele excepții.

Cel mai important argument rezultă din examinarea fundamentului și a funcțiilor prescripției extinctive, pe de o parte, și a justificării imprescriptibilității anumitor drepturi materiale la acțiune, pe de altă parte.

Sub primul aspect, cum este cunoscut, prescripția extinctivă are o întemeiere multiplă, reunind ideea de securitate a raporturilor juridice, ideea de prezumție de plată, ideea de evitare a sarcinii probatorii prea oneroase pentru dovedirea unor acte și fapte juridice încheiate sau săvârșite cu mai mult timp în urmă, ideea de sancționare a titularilor drepturilor subiective pentru pasivitatea lor în exercitarea acestor drepturi, ideea de beneficiu pentru persoanele care au datoriile corelative^[14].

De regulă, drepturile subiective civile nu sunt perpetue, mai ales când este vorba despre drepturi patrimoniale. Cu excepția dreptului de proprietate, care se bucură de perpetuitate, celelalte drepturi patrimoniale, reale sau de creanță, sunt temporare, iar exercitarea lor este necesară pentru realizarea finalității lor economice și sociale. Ca urmare, neexercitarea acestor drepturi pe o durată îndelungată împiedică realizarea finalității lor. Din perspectiva datoriilor corelative drepturilor subiective neexercitate timp îndelungat, titularii acestora rămân într‑o situație incertă, ceea ce afectează securi­tatea raporturilor juridice. Trecerea timpului are, în acest context, efecte diferite, dar convergente pentru a da expresie principiului securității raporturilor juridice. Prescrip­ția extinctivă operează ca o sancțiune pentru titularii drepturilor subiective neexercitate pe o durată mai mică sau mai mare de timp, dar și ca un beneficiu pentru persoanele care sunt ținute de datoriile corelative acestor drepturi. Ambele efecte ale prescripției extinctive pun în lumină virtutea timpului de a consolida o anumită stare de fapt printr‑un anumit corespondent în drept, adică de a pune dreptul de acord cu faptele^[15].

Sub al doilea aspect, sunt situații în care trecerea timpului nu poate determina schimbarea hainei juridice a unei anumite stări de fapt. Astfel, de regulă, drepturile personalității sunt imprescriptibile. Chiar și în sfera drepturilor patrimoniale, în cazul cărora dreptul material la acțiune este, de regulă, prescriptibil, există exemple de imprescriptibilitate. Dreptul de proprietate publică și dreptul de proprietate privată sunt imprescriptibile sub aspect extinctiv, după cum dreptul material la acțiunea în constatarea existenței sau a inexistenței oricărui drept patrimonial este imprescriptibil.

Ce determină imprescriptibilitatea dreptului material la acțiune în aceste cazuri? De ce trecerea timpului nu are ca efect stingerea dreptului material la acțiune, ca sancțiune pentru titularul dreptului subiectiv și ca beneficiu pentru persoana care este ținută de datoria corelativă?

Ne aflăm într‑una dintre ipotezele în care valorile și principiile care fundamentează sistemul de drept în general și dreptul civil în special acționează într‑un sens divergent, astfel încât restabilirea armoniei juridice este posibilă prin recunoașterea priorității unora dintre acestea.

Forța trecerii timpului de a schimba situațiile juridice pentru a le pune de acord cu situațiile de fapt nu operează întotdeauna.

Pe de o parte, anumite drepturi subiective sunt perpetue, cum sunt drepturile personalității, iar între drepturile patrimoniale, dreptul de proprietate privată și dreptul de proprietate publică. Rațiunea perpetuității acestor drepturi decurge fie din legătura lor indisolubilă cu persoana umană, fie din funcția pe care o au în ordinea juridică. Ca urmare, ele sunt imune în fața trecerii timpului, inclusiv sub aspectul dreptului material la acțiune care le asigură protecția juridică. Trecerea timpului nu stinge dreptul material la acțiune. În dialectica securității statice și a securității dinamice a raporturilor juridice, cea din urmă este, de regulă, prevalentă când intră în conflict cu prima. Această prevalență decurge din virtutea trecerii timpului de a consolida situațiile de fapt prin recunoașterea unui veșmânt juridic corespunzător. Totuși, însăși securitatea ordinii juridice în ansamblu depinde de perpetuitatea unor drepturi subiective, care trebuie să fie apărate printr‑un drept material la acțiune imun față de trecerea timpului. În aceste ipoteze, securitatea statică prevalează asupra securității dinamice.

Pe de altă parte, securitatea juridică, în ambele ei dimensiuni, statică și dinamică, depinde de înlăturarea incertitudinilor care afectează, din varii motive, drepturile subiective și situațiile juridice. Iată de ce dreptul material la acțiunea în constatarea existenței sau a inexistenței unui drept subiectiv este imprescriptibil. Acest drept mate­rial la acțiune nu se întemeiază pe ideea de perpetuitate a drepturilor sau a situațiilor juridice. De altfel, chiar atunci când dreptul material la acțiunea în realizare este prescriptibil, tocmai pentru că dreptul subiectiv apărat nu este perpetuu, nefiind imun la trecerea timpului, dreptul material la acțiunea în constatarea dreptului subiectiv res­pectiv rămâne imprescriptibil. Nevoia de înlăturare a incertitudinilor care tulbură ordinea juridică justifică această imprescriptibilitate. În mod simetric, acțiunea în constatarea inexistenței unui drept are aceeași finalitate, chiar dacă în acest caz dreptul material la acțiune nu mai apără un anumit drept subiectiv, ci doar un interes legitim, adică tocmai interesul înlăturării incertitudinilor^[16]. În aceste cazuri, nu perpetuitatea drepturilor subiective a căror existență sau inexistență se cere a fi constatată justifică imprescriptibilitatea dreptului material la acțiune, ci perpetuitatea nevoii de înlăturare a incertitudinilor și de clarificare a situațiilor juridice existente.

Pe temeiul considerațiilor de mai sus, se poate găsi un răspuns rezonabil la întrebarea dacă se justifică întotdeauna imprescriptibilitatea dreptului material la acțiu­nea în constatarea nulității absolute a unui act juridic. Altfel spus, există în acest caz un principiu care este întotdeauna mai puternic decât forța timpului de a consolida situațiile de fapt, dându‑le o expresie juridică adecvată?

Revenind la temeiul distincției dintre nulitatea absolută și nulitatea relativă a unui act juridic, rezultă că interesul general apărat prin norma juridică încălcată prin încheierea unui anumit act juridic ar fi principiul mai puternic decât forța timpului de a stinge dreptul material la acțiunea în nulitatea absolută a acelui act juridic. Or, cum s‑a subliniat mai sus, interesul general nu are o existență autonomă față de interesele particulare, el rezultând din agregarea specifică a acestora la un moment dat. În plus, noțiunea de interes, fie el general sau particular, este variabilă în timp și în spațiu, lipsindu‑i tocmai dimensiunea perpetuității. Într‑adevăr, indiferent de natura intere­sului, acesta nu este doar expresia intrinsecă a unei anumite nevoi umane, ci și expresia posibilităților pe care le oferă societatea, într‑o anumită configurație temporală și locală, pentru satisfacerea acestei nevoi. Ca urmare, interesul este legat de complexul de activități necesare pentru realizarea acestor posibilități, deci implicit și de alegerile și actele de voință care pun în mișcare aceste activități.

Întrucât interesul, nici cel general și nici cel particular (altfel spus, interesul public și interesul privat), nu se bucură de perpetuitate, ci variază în funcție de timp și loc, nu se poate accepta că forța timpului de a stinge dreptul material la acțiunea în nulitatea absolută a unui act juridic este înfrântă de un principiu mai puternic.

Această concluzie este valabilă însă numai în ipoteza actelor juridice care nasc, modifică sau sting drepturi patrimoniale și prin care se încalcă o anumită normă legală. În ipoteza actelor juridice care privesc drepturi personal nepatrimoniale, din categoria drepturilor personalității, o asemenea concluzie nu se mai verifică. De exemplu, un contract care ar avea ca obiect vânzarea unei persoane ca sclav poate fi desființat oricând prin exercitarea dreptului material la acțiunea în constatarea nulității absolute. Imprescriptibilitatea dreptului material la acțiune nu se întemeiază însă pe criteriul distincției dintre nulitatea absolută și nulitatea relativă, respectiv pe criteriul naturii interesului protejat de norma juridică încălcată, ci pe ideea că libertatea personală este un principiu natural perpetuu, care nu poate fi înfrânt de trecerea timpului. S‑ar putea spune că și libertatea personală este un interes general, dar formularea ar fi improprie, pentru că libertatea nu este doar expresia interacțiunii dintre o anumită nevoie umană și posibilitățile pe care societatea le poate oferi pentru satisfacerea ei, ci este o valoare care transcende orice formă de organizare socială, fiind imună la trecerea timpului.

Această concluzie și precizarea sferei ei de aplicare pun însă în discuție nu numai chestiunea imprescriptibilității dreptului material la acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic, ci însuși criteriul distincției dintre nulitatea absolută și nuli­tatea relativă, respectiv criteriul naturii interesului protejat prin normele juridice.

Fără a contesta întru totul importanța acestui criteriu, totuși el nu este suficient pentru a justifica în toate cazurile de nulitate absolută soluția imprescriptibilității drep­tului material la acțiunea în constatarea nulității absolute. Această soluție este judicioasă în cazul în care norma juridică încălcată protejează mai mult decât un interes general, în accepția precizată mai sus, respectiv o valoare a cărei existență nu este rezultatul voinței legiuitorului, ci transcende această voință, întrucât rezultă din natura lucrurilor, impu­nându‑se deci cu forța rațiunii.

În celelalte cazuri, când norma juridică protejează un interes general, iar nu o asemenea valoare, încălcarea normei juridice poate atrage nulitatea absolută, dar nu întregul regim juridic al acesteia, ci numai parțial, sub aspectul sferei persoanelor care o pot invoca și sub aspectul posibilității de confirmare, iar nu și sub aspectul imprescrip­tibilității dreptului material la acțiune. Aceasta rămâne operantă numai în cazul în care norma juridică protejează o valoare perenă, perpetuă, care fundamentează sistemul de drept. Chiar și în cazurile în care nu se justifică imprescriptibilitatea dreptului material la acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic, diferența dintre regimul juridic al nulității absolute și regimul juridic al nulității relative s‑ar putea păstra în privința duratei termenului de prescripție, acesta putând să fie mai mare în cazul nuli­tății absolute.

Restrângerea sferei de aplicare a soluției imprescriptibilității dreptului material la acțiunea în nulitatea absolută a unui act juridic este justificată și de compararea cu modul în care operează prescripția extinctivă în alte ramuri de drept.

În dreptul penal, prescripția înlătură răspunderea penală și executarea pedepsei, numai cu excepția infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise, și a infracțiunilor de omor și de omor calificat, precum și a infracțiunilor intenționate care au avut ca urmare moartea victimei (art. 153 și 161
C. pen.). Or, dacă prescripția răspunderii penale și prescripția executării pedepsei operează aproape pentru toate infracțiunile, unele foarte grave, este foarte greu de înțeles de ce, în materia dreptului civil, să existe o sferă foarte largă a imprescripti­bilității dreptului material la acțiunea în nulitatea absolută a unui act juridic. Într‑adevăr, uneori încheierea unui act juridic constituie și infracțiune, astfel încât, chiar dacă s‑a încălcat o normă juridică prin care se protejează un interes general, nu se justifică soluția imprescriptibilității dreptului material la acțiunea în nulitate absolută, de vreme ce pentru infracțiunea respectivă poate opera fie prescripția răspunderii penale, fie prescripția executării pedepsei. Tratamentul mai sever în materie civilă decât în materie penală sub aspectul modului în care operează prescripția extinctivă este, în mod vizibil, inechitabil.

În materie fiscală, dreptul organului fiscal de a stabili creanțe fiscale se prescrie,
de regulă, în termen de 5 ani. În mod excepțional, când creanța fiscală rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, termenul de prescripție este de 10 ani. Același argument de echitate arată că nu ar trebui să fie un regim juridic mai sever pentru prescripția extinctivă în dreptul civil în raport cu dreptul fiscal.

Mai mult, recent, prin Legea nr. 151/2019 pentru completarea Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, s‑a introdus un nou alineat la art. 64, prin care s‑a precizat că dreptul de a ataca hotărârile de aprobare a documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism se prescrie în termen de 5 ani de la data apro­bării. Și în acest caz este ușor de observat că regimul juridic al prescripției extinctive în domeniul dreptului administrativ este mai puțin sever decât cel al prescripției extinctive în dreptul civil.

IV. Concluzie

În raport cu toate aceste argumente, se justifică o soluție de lege ferenda privind regimul juridic al nulității reglementat în Codul civil. Este adevărat că trebuie să fie privite cu mare rezervă tentativele de modificare a acestui opus legislativ, care, prin natura și prin scopul său, se caracterizează prin stabilitate. Este firesc ca el să rămână protejat de pericolul tentației legiuitorului de a legifera în funcție de circumstanțe și de impulsuri de moment ori de un partizanat politic arbitrar. Totuși, oricât de importantă este stabilitatea Codului civil, regimul juridic al nulității ar putea fi ajustat în viitor sub câteva aspecte.

Mai întâi, ar trebui să fie exclusă categoria nulităților absolute virtuale. Acestea ar trebui să fie întotdeauna exprese. Interdicția ar trebui să fie introdusă în art. 1.253 C. civ., prin înlocuirea actualului conținut normativ. Până la adoptarea acestei soluții de către legiuitor, instanțele de judecată ar trebui să fie foarte rezervate în constatarea unor cazuri de nulitate absolută virtuală.

Apoi, caracterul imprescriptibil al dreptului material la acțiunea în nulitate absolută ar trebui să fie păstrat numai în cazurile, expres și limitativ prevăzute, în care prin încheierea actului juridic se încalcă o normă legală care protejează o valoare funda­mentală a sistemului de drept; în cazurile în care se încalcă o normă legală care prote­jează un interes general, cazuri care trebuie să fie și ele expres și limitativ prevăzute de legiuitor, dreptul material la acțiunea în nulitatea absolută a unui act juridic ar trebui să fie prescriptibil.

În fine, în această ultimă ipoteză, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune ar putea să aibă o durată mai mare (10 ani sau 5 ani, după caz) decât termenul de prescripție de drept comun, care se aplică și dreptului material la acțiunea în nuli­tatea relativă a unui act juridic.