Refuzul transcrierii dreptului asupra unei nave în lipsa unui titlu translativ de proprietate. Criterii pentru calificarea actului ca refuz nejustificat și aplicabilitatea normelor privind proprietatea publică

• Legea nr. 554/2004: art. 20 alin. (3)
• NCC: art. 868
• NCPC: art. 20 alin. (3)
• NCPC: art. 22 alin. (2)
• NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b)
• NCPC: art. 478 alin. (3)
• NCPC: art. 483
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 5
• NCPC: art. 494
• NCPC: art. 497
• NCPC: art. 55

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța – secția contencios administrativ și fiscal – la data de 27.01.2023, sub nr. x/27.01.2023, reclamanta Comuna Sfântu Gheorghe a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Navală Română, obligarea pârâtei la înmatricularea navei „Sinoe” în sensul transcrierii dreptului asupra acestei nave în Atestatul de bord și în evidențele prevăzute de lege pe numele Comunei Sfântu Gheorghe, după cum urmează: a) în principal, dreptul de proprietate publică asupra acestei nave; b) în subsidiar, dreptul de administrare, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate publică asupra acestei nave; c) în subsidiar, dreptul de proprietate privată asupra acestei nave; reclamanta a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 1902 din 3 aprilie 2024)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Prin trei cereri succesive, intimata-reclamantă a solicitat recurentei-pârâte ANR-Căpitănia Zonală Tulcea transcrierea dreptului de proprietate asupra navei Sinoe, recurenta răspunzând că operațiunea nu poate fi efectuată deoarece procesul-verbal de predare-primire prezentat de intimată nu intră în categoria actelor translative de proprietate.

În aceste condiții, intimata a formulat cea de-a patra cerere administrativă adresată recurentei Autoritatea Navală Română (ANR), prin care a solicitat acesteia din urmă înmatricularea navei Sinoe, cu indicativ 0983-TL, în sensul transcrierii dreptului asupra acestei nave în Atestatul de bord și în toate evidențele prevăzute de lege pe numele Comunei Sfântu Gheorghe, după cum urmează: a) în principal, dreptul de proprietate publică asupra acestei nave, b) în subsidiar, dreptul de administrare, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate publică asupra acestei nave și c) în subsidiar, dreptul de proprietate privată asupra acestei nave.

Prin adresa nr. x/19.01.2023, recurenta pârâtă ANR a răspuns că își menține punctul de vedere exprimat prin adresele nr. x/10.01.2018, nr. y/09.01.2018 și nr. y/22.01.2019, în sensul că nu se poate da curs niciuneia din cererile formulate, de transcriere a dreptului de proprietate publică a x cu nr. de înmatriculare x, deoarece bunul este în proprietatea privată a Agenției de Protecție a Mediului, transcrierea dreptului de administrare a x, ținând cont de faptul că Agenția de Protecție a Mediului este proprietara și nu administratorul bunului, transcrierea dreptului de proprietate privată a x cu nr. de înmatriculare x, deoarece procesul-verbal de predare-primire încheiat în data de 05.05.2014 nu este titlu de proprietate conform legii.

Așa fiind, intimata Comuna Sfântu Gheorghe a chemat în judecată Autoritatea Navală Română, solicitând obligarea acesteia la înmatricularea navei „Sinoe”.

Prima instanță a admis în parte cererea de chemare în judecată, respectiv a dispus obligarea pârâtei ANR la înmatricularea navei „Sinoe” în sensul transmiterii dreptului de proprietate publică de la Garda Națională de Mediu – Comisariatul General la reclamanta Comuna Sfântu Gheorghe reprezentată de Primar.

Soluția primei instanțe a fost întemeiată pe procesul-verbal de predare-preluare nr. x/GM/05.05.2014 privind transmiterea fără plată și de valorificare a bunurilor aparținând instituțiilor publice, prin care Garda Națională de Mediu, reprezentată de Comisarul General, transferă fără plată Primăriei Comunei Sfântu Gheorghe, jud. Tulcea, reprezentată de Primar, mai multe bunuri, inclusiv Bacul Motor, nume înmatriculare-Sinoe, an fabricație-1978, motor putere-3D6, 110 kw, caracteristici-corp oțel L=17.71, stare tehnică-bună.

În drept, prima instanță a reținut că sunt incidente prevederile H.G. nr. 841/1995, modificată prin H.G. nr. 966/1998 și H.G. nr. 411/2005, prin care s-au reglementat procedurile de transmitere fără plată și de valorificare a bunurilor aparținând instituțiilor publice.

S-au mai reținut și prevederile art. 868 C. civ. precum și dispozițiile Legii nr. 213/1998

Privind recursul Căpităniei Zonale Tulcea, Înalta Curte reține că acesta este inadmisibil întrucât Căpitănia Zonală Tulcea nu a avut calitatea de parte la judecata fondului.

Din prevederile art. 488 și urm. C. proc. civ. rezultă că sunt subiecte ale recursului părțile care au participat ca reclamante și pârâte la judecata în fond și care critică hotărârea pronunțată de prima instanță.

Potrivit art. 55 C. proc. civ. „Sunt părți reclamantul și pârâtul, precum și, în condițiile legii, terțele persoane care intervin voluntar sau forțat în proces”.

Or, în cauză, la judecata în primă instanță au avut calitatea de părți numai Comuna Sfântu Gheorghe – reclamantă și Autoritatea Navală Română – pârâtă, sentința dispunând numai cu privire la aceste părți.

Pe de altă parte, Căpitănia Zonală Tulcea, nefiind parte în etapa judecării fondului cauzei, nu a formulat apărări în fața primei instanțe, astfel că motivele sale de recurs sunt, practic, aspecte invocate pentru prima dată în recurs.

Or, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.: „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot formula pretenții noi”, iar potrivit art. 494 din același act normativ: „Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune”.

Înalta Curte va avea în vedere și dispozițiile art. 483 C. proc. civ., potrivit cărora, prin recurs se examinează conformitatea hotărârii pronunțate cu regulile de drept aplicabile, prevederi care, coroborate cu textele de lege sus indicate, conduc spre concluzia imposibilității prezentării în recurs a unor motive de nelegalitate suplimentare.

Privind recursul pârâtei Autoritatea Navală Română, Înalta Curte notează că sentința primei instanțe este criticată pentru aspecte care pot fi subsumate cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Hotărârea recurată va fi verificată mai întâi din perspectiva incidenței prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât în ipoteza unei hotărâri nemotivate sau care cuprinde motive contradictorii, este imposibil să se stabilească dacă s-au interpretat corect normele de drept material incidente.

Înalta Curte reamintește că este de principiu că, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se va arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă și nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligație esențială, a cărei încălcare duce la desființarea hotărârii.

Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, și, de altfel, ea se circumscrie și noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (în acest sens hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Verificând sentința atacată prin prisma considerentelor teoretice de mai sus, Înalta Curte constată că în cauza de față judecătorul fondului nu a efectuat o cercetare reală a litigiului, ci doar a preluat, necritic, argumentele expuse de către intimata-reclamantă.

Din conținutul hotărârii recurate se observă că partea de considerente a acesteia se identifică în conținut cu susținerile formulate de reclamantă, fără ca instanța să argumenteze de ce a respins susținerile părții adverse, felul în care a analizat probatoriile administrate și cum a interpretat, în manieră proprie, dispozițiile legale incidente.

Concret, prima instanță nu a lămurit niciuna dintre împrejurările esențiale ale cauzei și nici nu a analizat susținerile recurentei-pârâte pentru a le înlătura motivat.

Astfel, recurenta a arătat constant că Nava Sinoe a fost înmatriculată în Registrul Nave de Categoria a-ll-a și Nave de Agrement în proprietatea privată a Agenției de Protecție a Mediului (la cererea proprietarului), operațiune care intră sub incidența OMT 889/2013 privind evidența și înmatricularea navelor care arborează pavilionul roman.

Această situație juridică este confirmată de Atestatul de bord seria x eliberat la 14.05.2004, valabil până la 12.05.2009 și reiese și din adresa nr. x/18.01.2023 a Căpităniei Zonale Tulcea (anexată la dosar).

Prin adresa nr. x/10.01.2018, pârâta ANR – Căpitănia Zonală Tulcea a răspuns reclamantei la solicitarea acesteia privind transcrierea dreptului de proprietate asupra navei Sinoe, comunicându-i că operațiunea nu poate fi efectuată deoarece procesul-verbal de predare-primire nu intră în categoria actelor translative de proprietate.

În acest sens, recurenta a invocat dispozițiile art. 2 lit. o) din OMT 1079/2014, care arată ce se înțelege prin titlu de proprietate, și anume: contract de vânzare-cumpărare, contract de donație, certificat de moștenitor, hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă privind recunoașterea, transmiterea sau dobândirea proprietății, orice alt document prevăzut de legislația în vigoare care atestă dreptul de proprietate.

Deși recurenta-pârâtă a susținut constant că nu a existat un refuz al său de soluționare a cererii și, cu atât mai puțin, că refuzul ar fi fost nejustificat, instanța de fond a reținut că refuzul recurentei-pârâte este nejustificat și emis cu exces de putere deoarece titlul de proprietate care dă intimatei dreptul la transcriere este procesul-verbal de predare-primire și, respectiv predare preluare nr. x/GM/05.05.2014.

Prima instanță nu analizează însă susținerile recurentei conform cărora procesul-verbal în discuție nu face parte din categoria actelor translative de proprietate enunțate de art. 2 lit. o) din OMT 1079/2014, mai sus menționat.

Tot astfel, prima instanță reține că temeiul legal al transferului de proprietate l-ar constitui prevederile H.G. nr. 841/1995 privind procedurile de transmitere fără plată și de valorificare a bunurilor aparținând instituțiilor publice.

Prima instanță nu lămurește însă în niciun fel susținerea recurentei-pârâte conform căreia H.G. nr. 841/1995 nu este incidentă în cauză deoarece are ca obiect transmiterea fără plată a bunurilor proprietate publică din administrarea unui subiect de drept în administrarea altui subiect de drept, în timp ce, așa cum s-a arătat mai sus, nava Sinoe nu figurează în evidențe ca fiind proprietate publică, ci figurează ca fiind proprietate privată a Agenției de Protecție a Mediului.

De precizat în acest sens și faptul că din adresa invocată de recurentă reiese că nava Sinoe nu a fost niciodată în proprietatea publică a statului.

A mai reținut prima instanță că prin H.G. nr. 841/1995, modificată prin H.G. nr. 966/1998 și H.G. nr. 411/2005, s-au reglementat procedurile de transmitere fără plată și de valorificare a bunurilor aparținând instituțiilor publice, din prevederile art. 1 rezultând că transmiterea, fără plată, de la o instituție publică la o altă instituție publică a unor bunuri, altele decât clădiri, aflate în stare de funcționare, se realizează cu respectarea condițiilor și a procedurilor prevăzute în anexa nr. 1.

Prima instanță citează prevederile Anexei nr. 1, reținând că aceasta reglementează Condițiile și procedurile de transmitere, fără plată, de la o instituție publică la altă instituție publică a unor bunuri aflate în stare de funcționare și că ar fi aplicabile în speță.

Instanța de fond nu observă însă că, la pct. 1, Anexa precizează că pot fi transmise, fără plată, orice fel de bunuri aflate în stare de funcționare, indiferent de durata de folosință, dacă acestea nu mai sunt necesare instituției publice care le are în administrare, dar care pot fi folosite în continuare de altă instituție publică sau dacă, potrivit reglementărilor în vigoare, instituția nu mai are dreptul să utilizeze bunul respectiv.

În consecință, prima instanță nu răspunde criticii recurentei-pârâte conform căreia nava nu este în administrarea Gărzii Naționale de Mediu-Comisariatul General, care figurează în procesul –verbal de predare-primire, ci este în proprietatea privată a Agenției de Protecție a Mediului.

Sunt întemeiate și susținerile recurentei în sensul că, dacă Agenția de Protecție a Mediului, proprietara navei Sinoe, s-a reorganizat de-a lungul timpului, instanța de fond trebuia să solicite lămuriri privind modalitatea în care nava a ajuns în proprietatea Gărzii Naționale de Mediu și dacă este vorba despre proprietate privată ori publică.

Conchide prima instanță că, prin încheierea procesului-verbal de predare-preluare nr. x/GH/05.05.2014, mijlocul fix Bac Motor Sinoe a rămas tot în domeniul public de interes național, schimbându-se doar titularul dreptului de administrare urmare a transferului fără plată, actualul titular al dreptului de administrare fiind UAT-Comuna Sfântu Gheorghe, jud. Tulcea.

Înalta Curte mai constată că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 868 C. civ., reținut de instanța de fond, întrucât acestea reglementează exercitarea dreptului de administrare ce aparține regiilor autonome sau, după caz, autorităților administrației publice centrale sau locale și altor instituții publice de interes național, județean ori local.

Tot astfel, nu sunt incidente nici dispozițiile Legii nr. 213/1998, care, după cum îi arată și denumirea, privește proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în timp ce nava în discuție este, conform actelor existente, proprietate privată.

Este contradictorie și concluzia judecătorului fondului conform căreia „în cazul de față, bunul ce a făcut obiectul preluării fără plată este reprezentat de un bun mobil Bac Motor Sinoe, dispozițiile relevante nu sunt cele de la art. 292 – Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale, ci cele ale art. 291 referitoare la acceptarea donațiilor și legatelor deoarece în realitate prin cele două procese-verbale s-a realizat o astfel de gratificare”.

Instanța de fond nu explică în niciun fel cum a ajuns la ideea că procesul-verbal de preluare fără plată a Bacului Motor Sinoe este, de fapt, un act de donație, care ar constitui titlu pentru transcrierea navei în proprietatea comunei Sfântu Gheorghe, potrivit art. 2 lit. o) din OMT 1079/2014.

Față de acestea, Înalta Curte conchide că instanța de fond nu a explicat raționamentul juridic propriu pe care l-a adoptat, astfel că, prin preluarea necenzurată a opiniei unei singure părți, hotărârea pronunțată nu creează transparență asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și care să permită realizarea controlului judiciar.

Deși instanța a pronunțat o soluție care reprezintă fondul cauzei, este notabil că afirmațiile din argumentele/apărările formulate nu au fost cercetate, deci nu au servit ca suport al concluziilor instanței, concluzii care nu se fundamentează pe stabilirea unei stări de fapt sau pe maniera în care legea devine incidentă în cauză.

Procedând în acest mod, prima instanță nu a cercetat fondul cererii cu care a fost sesizată, iar pronunțarea unei soluții direct în recurs ar conduce la nerespectarea principiului dublului grad de jurisdicție.

În contextul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind nesocotite și dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond este nelegală și prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ., care cuprinde, pe lângă cele mai variate neregularități de ordin procedural, și încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, cum ar fi principiul dreptului la un proces echitabil, principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, principii fundamentale ale procesului civil, pe care judecătorul are îndatorirea să le respecte el însuși.

Constatând sunt fondate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., iar admiterea acestora conduce la casarea hotărârii cu consecința trimiterii cauzei la prima instanță, Înalta Curte constată că nu este necesară și nici posibilă verificarea celui de-al treilea motiv de casare – art. 488 alin. (8) C. proc. civ., prima instanță urmând să cerceteze toate motivele invocate în cererea de chemare în judecată, reiterate în prezentul recurs, dar și apărările pârâtei.

Temeiul de drept al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, apreciind recursul ca fiind fondat în limitele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 teza I C. proc. civ., republicat, Înalta Curte urmează să caseze sentința recurată și să trimită cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

În rejudecare, prima instanță va administra probe (inclusiv adresă la Minusterul de Finanțe, cum a solicitat recurenta-pârâtă), pentru a stabili dacă nava Sinoe este proprietate publică.

Va stabili, de asemenea, dacă Nava Sinoe și-a schimbat proprietarul de la data când a fost înmatriculată în Registrul Nave de Categoria a-ll-a și Nave de Agrement în proprietatea privată a Agenției de Protecție a Mediului (la cererea proprietarului) și până în prezent.

Pe baza probelor administrate va stabili, în funcție de tipul dreptului de proprietate asupra navei, ce prevederi legale sunt aplicabile și, prin prisma acestora, va analiza dacă intimata-reclamantă era îndreptățită la transcrierea solicitată și în consecință dacă refuzul recurentei – pârâte a fost sau nu nejustificat.

Sursa informației: www.scj.ro.