Discursul domnului Valeriu Stoica de acordare a premiului „Matei Barbu Cantacuzino – Opera Omnia” în cadrul festivității „PREMIILE RRDP pe anul 2016”

Doamnelor și domnilor,

Dacă în cadrul celorlalte premii exista o listă din care un juriu a ales pe fericitul câștigător, când e vorba de premiul Matei Cantacuzino nu se mai poate vorbi de o listă, pentru că există o personalitate proeminentă care domină, de la bun început, și care nu lasă loc de contracandidați. Anul acesta RRDP a hotărât să acorde premiul „Opera Omnia”, premiul „Matei Cantacuzino”, domnului profesor Liviu Pop. Într-adevăr, este un premiu care se acordă pentru operă. Și dl profesor Liviu Pop are o triplă operă: mai întâi este opera scrisă – mi-aduc aminte, student fiind, că citeam cu mult interes din lucrările de drepturi reale publicate de domnia sa – după aceea lucrările de obligații, și, mai ales, în ultima parte, în ultimii ani, Tratatul de obligații – mă refer la cele două volume pe care le-a scris sub imperiul Vechiului Cod Civil, dar mă refer și la Tratatul de obligații scris împreună cu mai tinerii săi colaboratori. Este, după aceea, opera pedagogică. Și uneori mă întreb ce e mai important pentru un jurist, pentru o personalitate în domeniul dreptului: e mai importantă opera scrisă, sau opera pedagogică? Pentru că opera pedagogică înseamnă toate generațiile de studenți pe care profesorul Liviu Pop le-a format de-a lungul câtorva decenii. Și ce operă mai mare, mai importantă și mai frumoasă poate să fie, decât pasiunea cultivată în generații de studenți, pasiunea nu doar pentru știința Dreptului, pasiunea pentru dreptate, pasiunea pentru adevăr.

Nu mai devreme decât astăzi, unul dintre foștii studenți și colaboratori ai profesorului Liviu Pop, care a primit premiul „Octavian Căpățână”, domnul Ioan Ilieș Neamț, evoca […] contribuția pe care a avut-o la formarea sa profesională dl profesor Liviu Pop.

Și în al doilea rând este vorba de o operă care cred că este și mai importantă decât primele două – i-aș zice opera de om bun. Și spunând asta, aș vrea să fac un scurt portret al profesorului Liviu Pop, dincolo de opera scrisă și de opera pedagogică. Pentru că acest portret este conturat de câteva calități, deja binecunoscute de toți cei care îl cunosc, direct sau cel puțin indirect pe profesorul Liviu Pop. E vorba de seriozitate – nu numai pentru că este ardelean este serios, ci pentru că are această profundă vocație a muncii, ca un truditor al ogorului și pentru domnia sa Dreptul Civil a fost un ogor fertil, sau, dacă nu era fertil, l-a fertilizat domnia sa.

În al treilea rând e vorba de continuitate. Mulți începem o carieră, mulți începem să facem ceva, puțini avem răbdarea de a continua până la sfârșit. Și puțini au curajul ca, vreme de decenii, să revină mereu și mereu, pentru a face același lucru mai bine. Îmi aduc aminte că un coleg de facultate îmi spunea: „Cum e posibil ca profesorii să aibă răbdare ca în fiecare an să vină să le spună studenților același lucru?”. Și i-am spus, deși pe vremea aceea încă nu înțelegeam prea bine cum stau lucrurile, eram încă student: „Totuși, nu cred că fac mereu același lucru”.

Sunt profesori buni, de fiecare dată descoperă lucruri noi în lucruri vechi. Și marea calitate a unui profesor este de a merge în adâncime și de a descoperi mereu, forând tot mai adânc, lucrurile noi în lucrurile vechi. Este ceea ce face profesorul Liviu Pop de câteva decenii: tot sapă în câmpul Dreptului Civil. Și de data asta nu este vorba numai de cultivarea ogorului, este un miner de data asta – tot sapă în profunzime, până ajunge la esența lucrurilor. E vorba apoi de pasiune, pentru că nu poți să ai nici seriozitate, nici continuitate fără pasiune. Iar pasiune înseamnă, de fapt, credință. Înseamnă o convingere puternică. Și chiar dacă nu pot să reiau formula pe care am folosit-o în cazul lui Nicolae Marian, „vocație monahală”, în orice caz, profesorul Liviu Pop are sentimentul unui fidel al Dreptului – al Dreptului Civil, fidel al științei Dreptului, fidel al pedagogiei juridice – și de câte ori vorbesc cu domnia sa simt această pasiune, vibrează sufletul domniei sale.

Spuneam mai devreme că cea mai importantă operă a sa este opera de om bun, pentru că are o funciară bunătate dl profesor Liviu Pop și de când îl știu, de câteva decenii, n-am auzit vreodată din gura domniei sale măcar un cuvânt care să arate o umbră de invidie și cu atât mai puțin de răutate. Când nu poate să spună ceva foarte generos despre cineva, mai bine tace. Dar nu l-am auzit niciodată având o remarcă acidă, acră, nici măcar în glumă – cum face, de exemplu, prietenul Nicolae Marian, care, în privința asta, fără să fie rău, are vocația replicilor acide, spuse tot din bunătate, însă.

Generozitatea pe care o are domnul Pop este cunoscută și n-ar fi putut să fie un bun pedagog fără generozitate. Pentru că, așa cum știm, profesorii buni dăruiesc din sufletul lor studenților și colaboratorilor. Și ceea ce este miraculos este că, dăruind din sufletul tău celorlalți, în loc să te sărăcești, sufletul se îmbogățește tot mai mult. Și pe măsură ce dl Pop a dăruit din sufletul său celorlalți, sufletul domniei sale a devenit tot mai amplu, tot mai frumos, tot mai puternic, tot mai generos.

Nu poți să fii, însă, un om cu toate aceste calități dacă nu ai cultură. Și am auzit de multe ori discursurile domnului Liviu Pop și din fiecare discurs a răzbătut această solidă cultură clasică pe care domnia sa o stăpânește și care completează în mod fericit cultura juridică. Pentru că nu cred că poți să fii un mare jurist ocupându-te doar de drept.

Și, în sfârșit, toate aceste calități sunt însoțite ca de un veșmânt exterior, care se cheamă eleganță. Eleganța d-lui Liviu Pop este binecunoscută și aș îndrăzni să folosesc sintagma „arbiter elegantiarum”, așa cum în urmă de mii de ani se vorbea despre Pretonius.

Așadar, eu mă opresc aici și îl rog pe dl decan Flavius Baias să rostească laudatio pentru dl profesor Liviu Pop cu ocazia acordării Premiului Opera Omnia. La mulți ani, domnule profesor și la mai multe capitole, și în opera scrisă, și în opera pedagogică și, mai ales, în opera de bunătate omenească!

Prof. univ. dr. Valeriu Stoica