Discursul dlui Valeriu Stoica cu ocazia evenimentului de lansare a cărții „IN HONOREM VALERIU STOICA”

Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, vă mulțumesc pentru că sunteți prezenți astăzi, aici, la această lansare a cărții – care n-ar fi fost posibilă fără contribuția editorilor și fără contribuția celor care au scris efectiv această carte –, le mulțumesc, deci, tuturor. O mulțumire specială am pentru echipa de redacție a acestei cărți – pentru Marian Nicolae, Radu Rizoiu și Laura Toma Dăuceanu – și pentru cei doi care au sprijinit echipa – mă refer la Silviu Munteanu și la Daniel Moreanu –, dar nu pot să nu subliniez, nu atât cât ar trebui, că meritul principal îl are Nicolae Marian. Marian a instituit o tradiție, pe care văd că o susține de 15 ani cel puțin. Dacă recunoașterea și recunoștința sunt flori rare oriunde, dar mai ales în România, Marian Nicolae a sădit această floare a recunoașterii și recunoștinței, o îngrijește ca un bun grădinar, de cel puțin 15 ani – nu știu dacă mă înșel, Marian, primul volum In honorem cred că a fost cel dedicat profesorului Bîrsan și profesorului Liviu Pop, sunt deja 15 ani de atunci. Dragii mei, vă rog să-l aplaudați pe Nicolae Marian pentru că are această grijă de grădinar, nu pentru unul sau altul dintre cei care performează în domeniul științelor juridice, în domeniul dreptului, ci pentru că are grijă de toți cei care au contribuit, mai mult sau mai puțin, în viața academică și în știința juridică. Vă rog să-l aplaudați pe Nicolae Marian.

Îi mulțumesc dlui rector Mircea Dumitru, pentru că, dincolo de afinitățile elective intelectuale care ne leagă, este ceea ce se cheamă nu un administrator, cum spune dumnealui în mod repetat, de câte ori are ocazia – este ceea ce se cheamă un constructor de instituții. Și de când domnia sa este rector al acestei universități, s-a schimbat fața acestei instituții și poziția ei în comunitatea academică românească și în cea europeană și internațională a devenit din ce în ce mai pregnantă, din ce în ce mai puternică. Vă mulțumesc, dle rector, pentru ceea ce ați făcut și faceți pentru Universitatea București.

Chiar dacă în absență – ca să nu spun „în contumacie” –, îi mulțumesc „marelui bolnav”, decanul Facultății de Drept, Flavius Baias, pentru că, dacă vorbim de constructori de instituții, și el este decanul acestei facultăți, de zece ani, dacă nu mă înșel, este în al treilea mandat de decan, poate că o să fie și în al patrulea, după câte simt, adică va deveni cel mai longeviv al acestei facultăți, din toate timpurile. Fără a scădea în vreun fel meritul pe care l-au avut predecesorii lui postdecembriști – mă refer la profesorul Corneliu Bîrsan și la profesorul Viorel Mihai Ciobanu, amândoi având, împreună cu prodecanii lor de la acea vreme, un merit extraordinar în ceea ce privește reconstrucția programei curriculare a facultății după ’89 și în ceea ce privește recâștigarea unei poziții a facultății în viața academică europeană – fără să scad cu nimic meritele lor, nu pot, totuși, să nu subliniez că Flavius Baias, cu echipele de prodecani pe care le-a avut de-a lungul timpului, inclusiv cu cea pe care o are astăzi, a reușit să consolideze statutul acestei instituții, Facultatea de Drept din București, a reușit să mențină poziția ei de primă facultate de Drept din țară și, mai ales, a reușit să consolideze legăturile internaționale ale acestei facultăți cu facultăți importante, de prestigiu, din Franța, începând cu Sorbona, dar și cu facultăți din Germania, din Statele Unite, din Anglia. Recent Flavius Baias a fost, împreună cu dl rector Mircea Dumitru, la Oxford; au fost împreună, de asemenea, în Statele Unite, unde au vizitat diverse universități, inclusiv facultăți de drept – și toate acestea arată că mandatele de decan ale lui Flavius Baias au fost fructuoase.

S-a spus aici că este un moment de bilanț. E un moment de bilanț provizoriu, dragii mei, pentru că, deși Legea învățământului mă obligă să mă pensionez la sfârșitul acestui an academic – ceea ce fac cu plăcere și fără regret, nu pentru că n-aș regreta viața academică, ci pentru că, de fapt, voi rămâne în viața academică, iar ceea ce spunea mai devreme, devoalând un plan al nostru, rectorul universității, dacă se va realiza acest proiect pe care l-am pus la cale cu Nicolae Marian, cu decanul facultății și cu rectorul universității, dacă planul nostru de a înființa un centru de studiu al filosofiei dreptului natural se va realiza, asta înseamnă că voi rămâne, sine die, în viața academică. Și, chiar dacă n-ar fi această formă instituțională, oricum o să aparțin, până la ultima suflare, vieții academice. Și o să aparțin vieții academice juridice.

S-a vorbit aici mai devreme, de către Radu Rizoiu, despre faptul că aș fi poet. Da, în sufletul meu am rămas poet, numai că am sacrificat practica poeziei de multă vreme. Să vă fac o confesiune – unii dintre prietenii mei apropiați știu despre ce e vorba: Am avut două mari dileme în ceea ce privește cariera mea profesională. Prima dilemă, în anii de liecu, o dilemă care m-a frământat mult de tot, pentru că eram pasionat de literatură, scriam poezie pe vremea aia, în timpul liceului, și n-a fost ușor să fac opțiunea pentru facultatea de Drept și să renunț la ideea de literatură. Dragii mei, a fost o opțiune pe care am făcut-o, atunci, pentru toată viața. Adică atunci mi-am dat seama că e greu să pui egală pasiune și putere de sacrificiu în două domenii. Unii poate reușesc, dar trebuie să ai un domeniu predilect. Și pentru mine domeniul de predilecție a rămas Dreptul și mai ales Dreptul Civil, ca să nu spun Dreptul Privat. A doua opțiune grea a fost în anul I de facultate, eram student la facultatea de Drept și, pentru că, pe lângă poezie, eram un mare cititor de filosofie – și am rămas în continuare –, profesorul meu din anul I de la facultatea de Drept, profesorul Georgescu, nu știu dacă vi-l amintiți dumneavoastră, dle rector, care ne ținea prelegeri foarte frumoase de filosofie și, mai ales, de epistemologie, mi-a spus la examenul de Filosofie, în iunie 1973: Eu cred că d-ta ești bun pentru Drept, dar cred că ești mai bun pentru Filosofie și îți propun să te muți la Facultatea de Filosofie. Toată vara dintre anul I și anul II, toată vara anului 1973 m-am frământat, m-am perpelit și eram aproape hotărât să mă mut la Facultatea de Filosofie. Dar, când am început anul II de studii la facultate și am avut bucuria, privilegiul să-l ascult pe profesorul Constantin Stătescu, atunci hotărârea mea a fost luată, încă o dată, în favoarea Dreptului și am rămas până astăzi dedicat Dreptului.

Cei care mă cunosc știu că afirm, ori de câte ori am ocazia, că adevărata mea patrie este spațiul juridic și constituțional în care trăiesc, adică spațiul juridic și constituțional al României și al Europei. Cu asta vreau să spun că, dacă s-a vorbit de ideea de libertate și dacă ideea unificatoare a acestui volum este ideea de libertate, vreau să spun că patria mea este patria libertății și, dacă avem o garanție pentru a fi liberi, aceasta este modul de a construi comunitatea în care trăim, într-un spațiu juridic și constituțional care să se fundamenteze pe ideea de libertate. Și, din momentul în care am făcut opțiunea în favoarea Dreptului, am fost aderentul, cu tot sufletul meu, al acestei idei de libertate, chiar dacă, cum spunea Radu Rizoiu, când ești tânăr ești mai la stânga, și am sprijinit ideea de libertate în felul meu, plecând de la stânga, și ajungând, încet, încet, după câțiva ani, mai spre dreapta și din ce în ce mai mult către ceea ce astăzi spunea Radu că ar fi liberal-conservatorismul meu. Cred, însă, că sunt câteva momente importante în viața mea în care am slujit ideea de libertate, în acest spațiu juridic și constituțional, la construcția căruia, într-un fel sau altul, am participat și eu. Mai întâi, ca practician al Dreptului – am fost judecător, am fost avocat, arbitru, expert legal, calitate în care văd că sunt, astăzi, pus în discuție pe tot felul de canale de televiziune –, dar în toate aceste calități de practician al Dreptului am urmărit un singur lucru, ceea ce mi se pare esențial în viața Dreptului: să găsesc acele resurse prin care Dreptul ne poate garanta libertatea, fără ca libertatea să fie în vreun fel în contradicție cu siguranța noastră. Eu cred, spre deosebire de un politolog german care a trăit multă vreme în Anglia, că nu există un balansoar al libertății și al siguranței. Le spun și studenților mereu asta, atunci când le mai vorbesc, din când în când, de ideea de libertate, le spun că nu există un balansoar al libertății și al siguranței, pentru că nu cred că, dacă ne creștem libertatea, trebuie să ne scădem siguranța sau dacă ne creștem siguranța trebuie să ne scădem libertatea. Eu cred că aceste două mari țeluri trebuie să fie în concordanță și nu trebuie să alterneze. Eu cred că putem avea maxim de siguranță dacă avem maxim de libertate și avem maxim de libertate dacă avem maxim de siguranță.

Dar am încercat să slujesc această idee de libertate prin tot ceea ce am scris eu – și îi mulțumesc lui Nicolae Marian pentru că a făcut, mai devreme, o trecere în revistă a modului în care, în ceea ce am scris, am slujit ideea de libertate. Mai important decât ceea ce am făcut în practica juridică și în viața doctrinară este, însă, pedagogia căreia i-am fost fidel din momentul în care am început cariera didactică și până astăzi. Radu spunea că m-am întors din cariera politică la facultate; nu m-am întors, pentru că n-am plecat niciodată. Și când am fost ministru, și când am fost om politic, mi-am ținut cursurile săptămânal, cu rigoare – și studenții mei pot să vă confirme lucrul acesta. Adică, pentru mine pedagogia Dreptului este cea mai importantă pedagogie a libertății. Și promoțiile de studenți – peste 30 – cu care am colaborat sper să fi învățat cel puțin ceva din ce le-am spus despre ideea de libertate și mai ales sper ca în sufletul lor să împărtășească această valoare a libertății.

Dar am învățat, în anul 1991, când am fost pentru prima dată în Statele Unite ale Americii, că a profesa intelectual ideile și valorile noastre este important, dar și mai important este să vezi dacă aceste idei și valori lucrează în viața reală; și nu numai în viața domeniului tău, adică în viața Dreptului. Trebuie să vezi dacă ele lucrează în primul rând în viața politică a țării tale și în viața economică a țării tale. Este motivul pentru care m-am angajat în politică în anul 1990 și, în măsura în care a fost posibil, am încercat să fac ceea ce americanii fac, și anume să alterneze experiența în sectorul public cu experiența în sectorul privat. Am făcut ce am putut în viața politică și mai ales în construcția legislativă a acelei perioade. Cel mai important lucru pentru mine este că, atunci când am fost ministru, am consolidat ceea ce inițiasem încă din anul 1991, și anume Institutul Național al Magistraturii. Dacă vorbim de construcția instituțională, produsul care a rămas viabil, care există și care își dovedește forța pedagogiei juridice, nu doar pentru studenți și pentru magistrați, acest institut este, din punctul meu de vedere, cea mai importantă realizare instituțională a mea.

Dar, pentru că vorbeam și de viața privată și de sectorul privat, am spus de câteva ori în ultimul timp că am făcut două pariuri – primul este societatea de avocați Stoica și Asociații, al doilea este societatea de vinuri AVINCIS. Vreau să spun că nu este vorba doar de pariul meu personal; este vorba de pariul echipelor cu care am lucrat și lucrez în aceste două instituții. Dacă vrem să vedem cum lucrează ideile și valorile noastre în viața noastră reală, trebuie să le confruntăm cu viața reală – societatea de avocați Stoica și Asociații este un asemenea experiment, prin care vreau să văd cum valorile și ideile în care cred rezistă la confruntarea cu viața reală, și nu de puține ori sunt dificultăți foarte mari. După cum, atunci când, profitând de o moștenire de familie, împreună cu soția mea, m-am apucat de proiectul AVINCIS, ne-am gândit în primul rând – și m-am gândit în primul rând – că este important să vedem că este greu să produci idei valoroase, este greu să le pui în operă, dar și mai greu este să produci ceva care se poate gusta. Vă asigur că nu e ușor să produci vin, dar ceea ce mă ajută este că vinul este înconjurat de întreaga viață culturală și intelectuală a unei țări. Dacă rezist la această confruntare în continuare – că am avut momente de cumpănă –, este pentru că dimensiunea sacră a vinului, dimensiunea filosofică a vinului, dimensiunea poetică a vinului, dimensiunea juridică a vinului și multe alte dimensiuni, toate acestea mă fac să fiu mereu motivat și remotivat pentru a duce mai departe acest proiect.

Închei, dragii mei, cu câteva cuvinte care ar trebui să dea seamă despre ceea ce este chiar mai important decât libertatea. Sunt multe lucruri importante legate de libertate – și binele, și frumosul, și dreptatea, și adevărul, sunt valori foarte importante și care, de fapt, sunt slujite de ideea de libertate. Deasupra tuturor, însă, este altceva; deasupra tuturor este iubirea; iubirea în sens creștin, în sensul de agape. Mulțumesc familiei mele pentru că m-a înconjurat cu iubire, m-a tolerat cu iubire și m-a sprijinit cu iubire. Am descoperit acest sens al iubirii creștine când am citit prima dată Scrisoarea către Corinteni a Sfântului Paul, descoperisem acest sens și din Evanghelia după Matei, și din Evanghelia lui Ioan, dar Sfântul Paul, în Scrisoarea către Corinteni, are, cred, cel mai frumos elogiu al iubirii – și îngăduiți-mi să închei cu câteva cuvinte din Prima Scrisoare către Corinteni a Sfântului Pavel: „De-aș vorbi în limbile oamenilor și în limbile îngerilor, dar dacă iubire nu am, făcutu-m-am aramă răsunătoare și chimval zăngănitor. De-aș avea darul profeției, de-aș cunoaște toată știința și toate tainele, de-aș avea puterea toată, să pot muta și munții, dar dacă iubire nu am, nimic nu sunt. Averile mele toate de le-aș împărți și trupul meu de mi l-aș da să-l ardă, dar dacă n-am iubire, nimic nu-mi folosește. Iubirea rabdă îndelung, iubirea se dăruie, iubirea nu invidiază, iubirea nu se trufește, nu se îngâmfă, iubirea nu se poartă fără cuviință, iubirea nu își caută de ale sale, nu se întărâtă, nu ține în seamă răul, nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr se bucură. Pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduiește, pe toate le rabdă. Iubirea niciodată nu se trece.” Vă mulțumesc.