Tot ce nu este interzis este permis sau tot ce nu este permis este interzis? (Jocul permisiunilor, al comenzilor şi al interdicţiilor în dreptul privat şi în dreptul public)

2 dec. 2020
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
2.660 views
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

I. Introducere

1. PUNEREA PROBLEMEI. „În spațiul privat acționează principiul conform căruia este permis tot ce nu este interzis. În spațiul public acționează principiul conform căruia autorității îi este interzis tot ceea ce nu îi este permis de lege”[1]. În mod asemănător, s‑a afirmat că „în dreptul public funcționează regula conform căreia autorității îi este interzis tot ce nu este permis de lege, iar în dreptul privat acționează regula conform căreia este permis tot ce nu este interzis de lege”[2]. Aceste afirmații sunt un bun punct de plecare pe drumul unei succinte analize privind jocul permisiunilor, al comenzilor și al interdicțiilor în dreptul privat și în dreptul public[3]. O bună călăuză pe acest drum este G.H. von Wright[4].

În acest punct de plecare este firească întrebarea: de ce în prima pereche de afir­mații este vorba despre spațiul privat și despre spațiul public, iar în a doua pereche de afirmații apar dreptul privat și dreptul public? Răspunsul la această întrebare – strâns legat de libertatea și de siguranța persoanei – pune în lumină atât complementaritatea din interiorul fiecărei perechi de termeni, cât și complementaritatea dintre cele două perechi de termeni (II). Pe acest temei se poate înțelege mai bine de ce dreptul obiectiv nu este o simplă oglindire a realității sociale, nu este un scop în sine, realizarea sa asigurând schimbarea de la ceea ce este la ceea ce trebuie sau poate să fie, evitând, în măsura limitelor omenești, capcana a ceea ce este imposibil să fie, în interiorul uneia și aceleiași ordini juridice (III). Continuând analiza, se pot descifra, din perspectivă normativă și din perspectiva raporturilor sociale reglementate, câteva dintre sensurile adagiului „tot ce nu este interzis este permis” (IV) și ale adagiului „ tot ce nu este permis este interzis” (V), cu importante consecințe privind arhitectura instituțională și juridică a spațiului de libertate și de siguranță atât pentru fiecare ființă umană, în calitate de subiect de drept privat și de subiect de drept public, cât și pentru societate, în ansamblul ei, în raport cu structurile de putere statală (VI). Corelația justă dintre cele două adagii implică atât raportarea la o rațiune (naturală sau divină) exterioară și superioară oricărei autorități normative (adică la un criteriu suprem de validare a normelor), cât și ierarhia și coerența ordinii normative (VII). La capătul drumului acestei analize se vor putea desprinde câteva concluzii (VIII).

II. Spațiu juridic privat – spațiu juridic public, drept privat – drept public

2. PRECIZĂRI PREALABILE. Sensul acestor noțiuni este diferit în funcție de perspec­­tiva din care sunt privite. Întrucât, în cele ce urmează, perspectiva adoptată este aceea a democrației constituționale, este utilă reluarea sintezei anterioare a elementelor ei esențiale.

„Chiar dacă ideea de libertate și cele mai multe concepte juridice își au rădăcinile în cultura greco‑romană și în etica iudeo‑creștină, totuși până în zorii epocii moderne nu a existat o teorie cuprinzătoare și coerentă a unui regim politic întemeiat pe libertatea persoanei și pe mijloace instituționale și juridice de apărare a acestei libertăți împotriva încălcărilor violente, mai ales a celor comise de către structurile de putere constituite la nivel comunitar (trib, popor, națiune). Filozofia politică modernă a elaborat teoria democrației constituționale, iar apoi, timp de câteva secole, regimul politic întemeiat pe această teorie s‑a răspândit în spații tot mai largi, mai întâi în Europa, apoi pe alte conti­nente, dar fără a deveni universal și fără a exista prea multe speranțe că o asemenea extindere va fi posibilă într‑un viitor apropiat.

Important este însă că, acolo unde a fost instituită, cu structuri mai puternice sau mai firave, cu cetățeni mai mult sau mai puțin atașați de valorile acestui sistem politic, democrația constituțională a limitat drastic folosirea nelegitimă a violenței în corpul politic în care se organizează, respectiv în cadrul național. Premisele acestui succes – mereu fragil și mereu vulnerabil – au fost câteva idei simple: libertatea persoanei este o valoare universală; spațiul de libertate al fiecărei persoane este limitat de spațiile de libertate ale celorlalte persoane; pentru a împiedica folosirea violenței în scopul știrbirii sau distrugerii acestei libertăți este necesar ca fiecare membru al societății să renunțe la utilizarea violenței (este ceea ce s‑a numit în teoria politică prima cedare reciprocă și parțială de libertate în cadrul societății sau prima convenție de schimb negativ); pentru a asigura protecția acestei prime reguli, a doua cedare reciprocă și parțială de libertate (sau a doua convenție de schimb negativ) a fost necesară, prin transmiterea mono­polului utilizării forței fizice către structuri speciale de putere; funcționarea corectă a acestor două reguli – prin care se asigură coincidența dintre interesul general și cel particular de prezervare a libertății fiecărei persoane în condiții de ordine și pace socială – a impus stabilirea unor mecanisme instituționale care să împiedice concentrarea și centralizarea puterii la nivelul structurilor comunitare, astfel încât să nu devină ele însele o primejdie pentru libertatea persoanei; aceste reguli, principii și mecanisme au fost consacrate într‑un act întemeietor, în care au fost cuprinse atât drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, cât și modul de alcătuire, organizare și funcțio­nare a structurilor de putere (conform principiilor împărțirii puterii, pluralismului și alternanței la putere), astfel încât acestea să‑și păstreze funcția inițială, de apărătoare ale libertății persoanei; aceste reguli, principii și valori întemeietoare au fost sustrase autorității legiuitorului obișnuit, normele juridice care formează dreptul obiectiv fiind integrate la două niveluri diferite: primul, al normelor constituționale supuse unui păzitor care să vegheze ca însuși legiuitorul să respecte Legea fundamentală; altul, la un nivel subordonat, cuprinzând toate celelalte norme juridice, ele însele organizate într‑o anumită ierarhie; în cadrul democrației constituționale, această ierarhizare a normelor juridice a fost dublată de ideea că legea guvernează societatea (rule of law), astfel încât ea trebuie să fie respectată nu numai de cetățeni, ci și de autoritățile publice, adică de cei care dețin puterea politică.”[5]

Din perspectiva valorilor, principiilor și structurilor instituționale ale democrației constituționale, se pot schița mai conturat liniile de forță ale spațiului juridic privat și ale spațiului juridic public.

3. SPAȚIU JURIDIC PRIVAT ­­–­ SPAȚIU JURIDIC PUBLIC. A. Dimensiunea socială. Conotația fizică. Dincolo de conotația fizică a spațiului, sintagma „spațiu juridic” include o dimensiune socială, întrucât are în vedere raporturile care se stabilesc între fiecare individ, înțeles ca subiect de drept privat sau ca subiect de drept public, și ceilalți membri ai comunității. Tocmai pentru că spațiul de libertate al individului are o dimensiune socială, ideea de izolare este exclusă. Raporturile sociale prin care fiecare individ este legat de ceilalți membri ai comunității continuă să existe chiar desprinse de orice conotație fizică. Robinson Crusoe nu a fost niciodată singur pe insula lui, nu pentru că la un moment dat a apărut Vineri, ci pentru că a rămas în continuare legat cu fire invizibile (raporturi juridice și raporturi morale) de propria familie și de statul al cărui cetățean era. Aceste raporturi sociale nu au putut fi distruse integral nici în universul concentraționar al regimurilor totalitare, de stânga sau de dreapta[6].

Dar spațiul juridic nu poate fi reprezentat corect fără conotația lui fizică. Raportu­rile sociale – deși nu au caracter fizic, nu au substanță concretă – nu se pot stabili decât într‑un spațiu fizic, întrucât ființele umane nu pot trăi decât într‑un asemenea spațiu. Așa‑numitul „spațiu virtual” nu este mai puțin fizic, iar denumirea de spațiu digitalizat este mai potrivită. Libertatea de mișcare și circulația informațiilor presupun existența spațiului fizic, inclusiv a segmentului său digitalizat. Restrângerea spațiului fizic al persoanei determină – nu întotdeauna în mod proporțional – și o restrângere a spațiului ei juridic, în raport cu natura și motivația măsurilor de restrângere: dominație, represiune, violență, pe de o parte – protecția, apărarea și garantarea vieții și sănătății indivizilor, în împrejurări excepționale, generate de războaie, cataclisme sau pandemii, pe de altă parte. În această a doua ipoteză, spațiul juridic al persoanei rămâne unul al libertății, dacă măsurile de restrângere sunt adoptate cu respectarea cerințelor specifice democrației constituționale, potrivit Legii fundamentale, Convenției europene a dreptu­rilor omului și dreptului Uniunii Europene. Adoptarea Decretului nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României este o asemenea măsură, cu toate imperfecțiunile sale.

Conotația fizică și dimensiunea socială a spațiului juridic al persoanei nu se confundă cu dimensiunea morală a libertății persoanei. Chiar lipsită de libertate fizică și juridică, amenințată cu tortura sau chiar cu pierderea vieții, ființa umană își poate păstra libertatea morală, iar istoriografia, memorialistica și memoria colectivă păstrează numeroase asemenea exemple, de la Socrate, Papinian și Ulpian, Giordano Bruno și Thomas More până la milioanele de victime ale nazismului și comunismului. Deasupra acestor prea numeroase exemple luminează experiența unică a lui Iisus Hristos, care a afirmat pentru prima dată în istorie universalitatea libertății ființei umane.

Spațiul de libertate al fiecărui individ, cu conotația fizică și dimensiunea socială, se integrează cu spațiile de libertate ale celorlalți indivizi și alcătuiesc împreună spațiul de libertate al comunității. Acest spațiu este, la rândul lui, conectat prin multiple raporturi stabilite pe verticală cu statul și cu autoritățile acestuia. Spațiul juridic al comunității reunește spațiile de libertate ale indivizilor (spațiile private) și spațiul juridic public. Singurul sistem politic cunoscut în istorie care a construit un asemenea spațiu juridic al comunității ca spațiu al libertății este democrația constituțională. S‑a dovedit și se dovedește a fi singurul sistem politic în care este posibilă o societate normală, adică „aceea în care pentru a fi liber nu trebuie să alegi calea martiriului”[7].

B. Spațiul juridic privat. Relațiile sociale din spațiul juridic privat al comunității, care integrează spațiile juridice private ale membrilor săi, sunt raporturi stabilite pe orizon­tală. Raporturile familiale, raporturile economice, raporturile culturale și altele de asemenea natură se stabilesc între particulari. Componenta de putere publică este exclusă chiar atunci când în spațiul juridic privat se stabilesc raporturi pe verticală, cum se întâmplă în cazul autorității părintești sau al structurilor ierarhice care alcătuiesc persoanele juridice.

Spațiul juridic privat nu se confundă cu spațiul vieții private și familiale. În spațiul juridic privat al persoanei se desfășoară nu numai relațiile private și de familie, ci și toate celelalte relații stabilite între particulari[8].

C. Spațiul juridic public. În acest spațiu se articulează raporturile sociale pe verticală, prin care, pe de o parte, se constituie autoritățile publice, prin mecanismele specifice democrației constituționale, iar pe de altă parte, se exercită puterile acestor autorități pentru realizarea funcțiilor pentru care au fost constituite. Așadar, este necesară distinc­ția dintre raporturile de reprezentare specifice dreptului public, care sunt raporturi pe verticală, prin care cetățenii acceptă să transfere o parte din propria putere, în limite constituționale și legale, către autoritățile publice. Reprezentarea pe verticală, specifică spațiului juridic public, are un sens ascendent[9], caracteristic democrației constitu­ționale, spre deosebire de reprezentarea pe verticală descendentă, specifică monarhiei absolutiste și regimurilor autoritare și totalitare. Prin procedurile și tehnicile electorale se constituie autoritățile publice reprezentative, iar prin raporturi adiacente se orga­nizează celelalte autorități publice, specifice puterii executive și puterii judecătorești. Odată constituite, autoritățile publice stabilesc multiple raporturi între ele, scopul principal fiind acela de a proteja spațiile juridice private ale indivizilor, respectiv spațiul juridic privat al comunității.

Există încă o inerție de gândire, mai ales în teoria dreptului public, conform căreia, în raporturile dintre autoritățile publice și persoanele private, acestea din urmă s‑ar afla într‑o poziție de subordonare. „Or în aceste raporturi – ținând seama de finalitatea celor două cedări reciproce și parțiale de libertate, cu caracter fondator, postulate în teoria politică a democrației constituționale – subordonarea funcționează, în principal, în sens invers: autoritățile publice, constituite prin cele două cedări reciproce și parțiale de libertate, au funcția principală de a proteja spațiile de libertate rămase ale membrilor societății, adică se subordonează acestora; pluripartidismul și instituțiile electorale care asigură alternanța la putere sunt garanția acestei subordonări.

Bibliolex Biblioteca juridica virtuala

Sensul în care funcționează subordonarea în așa‑numitele raporturi de drept public se schimbă numai în două ipoteze: mai întâi, când autoritățile publice intervin pentru a sancționa încălcările spațiilor de libertate ale persoanelor private, săvârșite de alte persoane private, acestea din urmă intrând într‑un raport de subordonare cu autorită­țile publice care au competența legală de sancționare; apoi, când pentru buna funcțio­nare a autorităților publice, inclusiv pentru a preveni ca ele însele să încalce spațiile de libertate ale particularilor sau să săvârșească alte abuzuri care pun în pericol demo­crația constituțională, se stabilesc raporturi de subordonare în interiorul autorităților publice sau între acestea, distincte de raporturile de control reciproc impuse de prin­cipiul separației puterilor stat, dar complementare acestora.”[10]

D. Corelația dintre cele două spații juridice. Rezultă din cele de mai sus că spațiul juridic privat al comunității, în care sunt integrate spațiile juridice ale indivizilor, nu sunt separate unul de altul. Între ele există numeroase legături, întrucât funcția principală a spațiului juridic public este aceea de păstrare și de creștere a libertății și a siguranței în spațiul privat. Raporturile interne care se stabilesc în spațiul juridic public pentru construcția și reconstrucția instituțiilor de autoritate pe temeiul valorilor și principiilor democrației constituționale sunt necesare doar pentru a crea premisele realizării funcției principale a spațiului public.

Numeroasele puncte de inserție între spațiul privat și spațiul public explică de ce nu este posibilă o separație netă între acestea. Dar aceste puncte de inserție nu înlătură diferența dintre spațiul juridic privat și spațiul juridic public. Fiecare își păstrează configurația proprie, determinată de specificul raporturilor care se stabilesc în interiorul lor, fie preponderent raporturi pe orizontală, fie preponderent raporturi pe verticală. Pe cale de consecință, nu este justificată nici separarea absolută dintre dreptul privat și dreptul public, nici negarea instituțiilor mixte în care sunt reunite norme juridice de drept privat și norme juridice de drept public care reglementează situații complexe, ce reunesc atât raporturi sociale pe orizontală, cât și raporturi sociale pe verticală.

Coerența ordinii sociale depinde de această complementaritate dintre spațiul juridic privat și spațiul juridic public, care își are corespondentul în complementaritatea dintre dreptul privat și dreptul public[11].

E. Patria constituțională. Această unitate dintre spațiul juridic privat și spațiul juridic public este definitorie pentru ceea ce s‑ar putea numi patria constituțională. Încă din a doua jumătate a secolului trecut, pe măsură ce în lumea euroatlantică, dar și pe alte continente, democrația constituțională s‑a impus ca fiind preferabilă prin avantajele ei în raport cu alte regimuri politice, patria n‑a mai fost înțeleasă, în primul rând, ca un loc geografic, ci ca spațiu constituțional și juridic al libertății[12].

Ideea de patrie constituțională și sentimentul de patriotism constituțional sunt indisolubil legate de noțiunea de națiune civică. Democrația constituțională, privită ca spațiu juridic al libertății, nu se poate organiza decât în cadru național. Ideea utopică de republică universală a fost abandonată tocmai pentru că democrația are nevoie de un corp politic, iar acesta nu se poate constitui decât într‑un cadru limitat. Este motivul pentru care Pierre Manent a evidențiat legătura indisolubilă dintre statul național, națiunea civică și democrația constituțională[13].

4. DREPT PUBLIC – DREPT PRIVAT. Indiferent de direcția din care a fost contestată această împărțire a dreptului obiectiv[14], utilitatea ei practică este relevantă în continuare. Cât timp logica relațiilor sociale care alcătuiesc spațiul juridic privat este diferită de logica relațiilor sociale care alcătuiesc spațiul juridic public, este firesc să se păstreze distincția dintre dreptul privat și dreptul public. Această distincție a fost făcută încă din dreptul roman de Ulpian: Huius studii duae sunt positiones, publicum et privatum. Publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem pertinet (Digeste 1.1.1, § 2.) Distincția, chiar dacă nu trebuie să fie privită în mod rigid, are nu doar relevanță epistemologică (didactică), ci și ontologică[15]. Instituțiile juridice mixte, care reunesc norme de drept privat și norme de drept public, nu infirmă, ci doar nuanțează această distincție. Este firesc ca – ori de câte ori, în anumite domenii sociale, relațiile pe orizontală dintre particulari se îmbină în mod strâns cu raporturile pe verticală dintre autorități și particulari, prin care se protejează drepturile particularilor sau li se impun acestora acte și abțineri specifice – regle­mentarea acestor relații să se facă prin instituții mixte.

Raporturile pe orizontală, specifice spațiului juridic privat, adică raporturile dintre particulari, determină preeminența voinței juridice a individului, înțeles ca persoană, față de voința juridică a autorităților publice. Contractul este izvorul principal al rapor­tu­rilor juridice care se stabilesc între particulari. Chiar și celelalte raporturi juridice, generate de alte izvoare, rămân relații între particulari, adică relații pe orizontală, fiind diferite, prin esența lor, de raporturile pe verticală, specifice spațiului juridic public. Obiectul de reglementare fiind diferit, se justifică autonomia dreptului privat și autonomia dreptului public, precum și preponderența normelor dispozitive – în primul rând, a celor supletive, dar și a celor permisive – în dreptul privat, în timp ce în dreptul public normele sunt preponderent onerative (categorice), adică fie imperative, fie prohibitive[16].


* Articolul este extras din Revista Română de Drept Privat nr. 2/2020 și este varianta revizuită a articolului publicat în volumul omagial Hic et Nunc: Alexandru Athanasiu, Ed. C.H. Beck, București, 2020, pp. 24‑54.

[1] V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2004, p. 10.

[2] V. Stoica, Dreptul material la acțiune în materia drepturilor reale principale, în RRDP nr. 4/2018, p. 23. Pentru aceste idei și raportul dintre ele, a se vedea V. Stoica, D.P. Aligică, Reconstrucția dreptei, Ed. Humanitas, București, 2009, pp. 174‑176.

[3] Diviziunea dreptului obiectiv în drept privat și drept public este tradițională, dar s‑a afirmat că nu se poate face o delimitare netă între aceste două domenii normative, existând multe instituții juridice de graniță, astfel încât împărțirea bipartită a dreptului obiectiv pare să fie înlocuită cu una tripartită – prin identificarea unui nou domeniu normativ, respectiv dreptul mixt – sau pur și simplu abandonată; pentru aceste aspecte, a se vedea: V. Stoica, Corelația dintre dreptul public și dreptul privat în reglementarea dreptului de proprietate publică în Codul civil, în RRDP nr. 1/2012, pp. 279‑280 (text și notele 3 și 7); M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală. Vol. I. Teoria dreptului civil, Ed. Solomon, București, 2017, pp. 40‑51. Dincolo de dezbaterea doctrinară, interesul distincției dintre dreptul privat și dreptul public nu este doar teoretic și didactic, ci și practic, cum rezultă, în primul rând, din obiectul de reglementare specific fiecăreia dintre aceste două diviziuni ale dreptului obiectiv, aspect subliniat foarte clar de Ulpian, încă de la originea distincției. Pentru relevanța obiectului de reglementare, drept criteriu al acestei diviziuni, a se vedea și M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare și drept pozitiv, Ed. All Beck, București, 1999, pp. 70‑76. Un al doilea criteriu care justifică această diviziune este modul diferit în care operează comenzile, interdicțiile și permisiunile în aceste două mari domenii ale dreptului obiectiv, pro­blemă care este examinată în acest studiu. Aceste două criterii justifică în continuare delimitarea dreptului privat de dreptul public, iar nu criteriul interesului – public sau privat – apărat prin normele juridice. În mod judicios s‑a apreciat că acest ultim criteriu nu poate justifica o asemenea diviziune a dreptului obiectiv; s‑a precizat, astfel, că „e necesar de a observa că cele mai multe raporturi de drept privat privesc și interesul colectiv al societății, și că raporturile de drept public privesc și interesele private. Normele de drept privat sunt în principiu de ordine publică pentru că sunt stabilite în vederea unui scop obștesc de siguranță, de organizare și de pace socială. Deose­birea dintre drept privat și drept public nu privește deci natura intereselor care sunt în joc ci natura raporturilor care se leagă: pe de o parte raport de la individ la individ; pe de altă parte raport dintre individ privat… și societatea însăși reprezentată prin organele sale” (M. Cantacuzino, Curs de drept civil, ed. a 2‑a, revăzută și completată, Ed. Ramuri, Craiova, f.a., pp. 24 și 25). În același sens, a se vedea: M. Djuvara, op. cit., p. 69; Al. Văllimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 1999, pp. 140‑142; M. Nicolae, op. cit., pp. 32 și 50; ar mai fi de observat că absența caracterului universal (sistemul de drept anglo‑saxon nu e împărțit în drept privat și drept public) este un argument pentru critica acestei diviziuni numai din perspectiva dreptului comparat.

[4] A se vedea G.H. von Wright, Normă și acțiune, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982, passim. Această lucrare de logică deontică, în excelenta traducere a doi logicieni de excepție, D. Stoianovici și S. Vieru, este fundamentală pentru înțelegerea oricărui sistem normativ, inclusiv a sistemelor de drept.

[5] V. Stoica, loc. cit., 2018, pp. 17 și 18. Pentru o expunere tot sintetică, dar mai cuprinzătoare, a elementelor fundamentale ale democrației constituționale, a se vedea V. Stoica, D.P. Aligică, op. cit., pp. 72‑101, 164‑204, 316‑353. Pentru o expunere cuprinzătoare a originilor, valorilor, princi­piilor și instituțiilor democrației constituționale, a se vedea V. Constantinesco, St. Pierré‑Caps, Droit constitutionnel, 7ᶱ éd. mise à jour, PUF, 2016, pp. 5‑326.

[6] Pentru forța simplă, dar indestructibilă, a ființei umane de a‑și păstra propriul spațiu de libertate, chiar și la cea mai redusă dimensiune, în condițiile tragice ale universului concentraționar din Gulag, a se vedea tulburătoarea nuvelă scrisă de Al. Soljenițîn, O zi din viața lui Ivan Denisovici, Ed. Humanitas, București, 2000.

[7] V. Stoica, Puterea, un rău necesar, Ed. Allfa, București, 2002, p. 69.

[8] A se vedea V. Stoica, D.P. Aligică op. cit., p. 88.

[9] A se vedea A. Fumurescu, Compromisul. O istorie politică și filozofică, Ed. Humanitas, București, 2019, pp. 54‑61, 200‑209, 306‑317.

[10] V. Stoica, loc. cit., 2018, pp. 19 și 20. În aceeași ordine de idei, s‑a subliniat că „este importantă schimbarea treptată de mentalitate, individul nemaifiind perceput ca un supus al autorităților, ci, dimpotrivă, ca parte în contractul social, având drepturi față de autoritate, iar aceasta având obligația să le respecte. Cum se spune…, demnitarii și funcționarii publici sunt servitorii cetățenilor, și nu invers” (V. Stoica, D.P. Aligică, op. cit., p. 200). În sens asemănător, a se vedea M. Nicolae, op. cit., pp. 151‑154, nota 375 (autorul critică, în mod judicios și convingător, inerția de gândire potrivit căreia individul este un „Pigmeu”, iar administrația este un „Colos”).

Pentru istoria dreptului natural, a se vedea: L. le Fur, Les grands problèmes du droit, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1937, pp. 136‑202; J.‑L. Bergel, Théorie générale du droit, Dalloz, 1989, pp. 20‑24; M. Djuvara, op. cit., pp. 386‑393; J. Gaudemet, Les naissances du droit. Le temps, le pouvoir et la science au service du droit, 3ᶱ éd., Montchrestien, Paris, 2001 pp. 352 și 353. Critica dreptului natural din perspectivă pozitivistă a fost făcută în perioada interbelică de H. Kelsen, Théorie générale du droit et de l’État suivi de La doctrine du droit naturel et le positivisme juridique, Bruylant – LGDJ, Paris, 1997, pp. 437‑492.

În perioada interbelică, în contextul afirmării pozitivismului și al ascensiunii ideologiilor totalitare, viziunea iusnaturalistă despre stat și drept a fost abandonată. Chiar gânditori democrați au optat în favoarea primatului elementului social asupra celui individual, cu consecința atotputerniciei statului. Astfel, s‑a afirmat că „Realitatea desigur cea mai puternică și cea mai interesantă în drept, cea mai pasionantă de studiat, este statul. E o realitate atât de vie și de puternică, încât absoarbe individualitatea noastră a tuturor, care se pierde într‑însa. E o realitate atât de adâncă, încât ea se întinde în timp și în spațiu mult peste forțele și existențele persoanelor individuale. E o realitate absolută, întrucât nu recunoaște nicio autoritate superioară, cum recunoaște persoana privată autoritatea statului. Statul nu recunoaște nimic superior sieși” (M. Djuvara, op. cit., p. 67).

După al Doilea Război Mondial, ca urmare a atrocităților săvârșite de statele totalitare, a fost abandonat mitul atotputerniciei statului și s‑a produs o resurecție a viziunii iusnaturaliste, cu reprezentanți având un prestigiu intelectual excepțional, care au scris lucrări de referință în domeniu; a se vedea, de exemplu: J. Finnis, Natural Law and Natural Rights, Clarendon Press, Oxford – New York, 1980, passim; Reason in Action, Oxford University Press, Oxford – New York, 2011, passim; Intention and Identity, Oxford University Press, Oxford – New York, 2011, passim; Human Rights and Common Good, Oxford University Press, Oxford – New York, 2011, passim; Philosophy of Law, Oxford University Press, Oxford – New York, 2011, passim; Religion and Public Reasons, Oxford University Press, Oxford – New York, 2011; M. Tebbit, Philosophy of Law, 3rd edition, Routledge, Taylor and Francis Group, London – New York, 2017, passim.

[11] A se vedea V. Stoica, D.P. Aligică, op. cit., pp. 86‑89.

[12] Pentru patria constituțională și patriotismul constituțional, a se vedea V. Stoica, D.P. Aligică, op. cit., pp. 203‑204, 327‑333; V. Stoica, Despre patrie și patriotism, în „Șuete culturale la Facultatea de Drept”, Ed. Hamangiu, București, 2018, pp. 21‑43.

[13] A se vedea P. Manent, Originile politicii moderne. Machiavelli/Hobbes/Rousseau, Ed. Nemira, București 2000, passim; O filozofie politică pentru cetățean, Ed. Humanitas, București, 2003, passim. Această condiționare națională a democrației constituționale a fost intuită încă de la sfârșitul secolului al XVIII‑lea de Immanuel Kant; a doua condiționare, potrivit căreia democrația constituțională este indisolubil legată de ideea de republică („constituția cetățenească în fiecare stat trebuie să fie republicană”, afirmație care dădea substanță „primului articol definitiv pentru pacea eternă”), nu a fost validată de istoria politică ulterioară, care a dezvăluit că, pe lângă republică, există și altă formă de democrație constituțională, respectiv monarhia constituțională; pe de altă parte, tot istoria politică a dovedit că regimul republican nu este, prin esența lui, unul de democrație constituțională, fiind compatibil și cu forme autoritare sau totalitare de organizare a puterii de stat; „al doilea articol definitiv pentru pacea eternă”, potrivit căruia „dreptul ginților trebuie să fie întemeiat pe un federalism de state libere” (I. Kant, Spre pacea eternă, Ed. Mondoro, București, 2015, pp. 30 și 35), a fost avut în vedere, chiar dacă nu într‑un sens propriu‑zis de federalism, în sistemele de organizare a relațiilor internaționale concepute după marile conflagrații din secolul trecut, precum și în concepția care fundamentează Uniunea Europeană.

[14] A se vedea supra, nota 3.

[15] A se vedea V. Stoica, loc. cit., 2012, pp. 279 și 280. Afirmația potrivit căreia „singura diviziune esențială în cadrul sistemului dreptului obiectiv este aceea dintre normele cu valoare constituțională și normele subordonate, celelalte diviziuni (drept public și drept privat, ramuri și instituții) având mai mult un caracter didactic” (V. Stoica, loc. cit., 2018, p. 18) nu exclude relevanța ontologică a distincției dintre dreptul privat și dreptul public, ci pune accentul pe relevanța ei epistemologică.

[16] Tipurile de norme juridice menționate în text (cu înțelesul precizat în dreptul privat de M. Nicolae, op. cit., pp. 347‑349) pot fi avute în vedere și pentru clasificarea normelor juridice în teoria generală a dreptului.

Tot ce nu este interzis este permis sau tot ce nu este permis este interzis? (Jocul permisiunilor, al comenzilor și al interdicțiilor în dreptul privat și în dreptul public) was last modified: decembrie 15th, 2020 by Valeriu Stoica

Vă recomandăm:

Despre autor:

Valeriu Stoica

Valeriu Stoica

Este doctor în drept magna cum laude, avocat, membru al Baroului Bucureşti, profesor universitar la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, autorul a peste 80 de articole, studii şi lucrări de specialitate, publicate atât în România cât şi în străinătate.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter