Tot ce nu este interzis este permis sau tot ce nu este permis este interzis? (Jocul permisiunilor, al comenzilor şi al interdicţiilor în dreptul privat şi în dreptul public)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

V. Tot ce nu este permis este interzis

9. COMENZILE, INTERDICȚIILE ȘI PERMISIUNILE ÎN SPAȚIUL JURIDIC PUBLIC. Cum s‑a menționat mai sus, spațiul juridic public cuprinde, în primul rând, raporturile juridice pe verticală, cu caracter de reprezentare ascendentă, prin care se constituie autoritățile publice, raporturile juridice pe verticală prin care se realizează protecția spațiilor juridice de libertate ale persoanelor și a spațiului juridic privat al comunității, raporturile pe verticală prin care sunt sancționate încălcările normelor juridice și raporturile juridice interne prin care se construiesc și se reconstruiesc structurile autorităților publice. Reglementarea juridică a acestor raporturi se face prin norme de drept public, adică de drept constituțional, de drept administrativ, de drept financiar și fiscal etc. În principal, aceste norme juridice sunt onerative, normele dispozitive fiind excepția. Altfel spus, spațiul juridic public este reglementat, în primul rând, prin comenzi și interdicții, iar, în subsidiar, în mod limitat, prin permisiuni.

Din expunerea sintetică a elementelor democrației constituționale a rezultat că funcția principală a autorităților publice este aceea de a proteja spațiile de libertate ale persoanelor, respectiv spațiul juridic privat al comunității, sancționând în mod prompt și eficient încălcările acestora. Pentru a‑și exercita această funcție, autoritățile publice au competențe și atribuții sau puteri specifice. Cum s‑a remarcat, „Noțiunea juridică de putere domină sfera dreptului public. În principal, puterile sunt de drept public. De la puterile separate ale statului care cooperează și se conturează reciproc, până la puterile celei mai periferice autorități publice, dreptul public este un sistem de norme juridice de organizare și de limitare a puterii”^[54].

Dar chiar și în sfera juridică publică, reglementată prin normele dreptului public, trebuie să se țină seama de mutația de sens a termenului „putere” care s‑a produs pe baza unei multimilenare elaborări a conceptului filozofic de libertate și a conceperii și realizării practice, în epoca modernă, a structurilor instituționale ale democrației constitu­ționale. „Această mutație de sens nu se reduce la interzicerea utilizării violenței de către o persoană împotriva altei persoane, ci la transmiterea monopolului utilizării forței fizice către structurile speciale de puteri ale comunității organizate pe temeiul acestei forme de guvernământ, ce include și ideea generoasă a utilizării puterii proprii nu împotriva, ci în beneficiul celorlalți. Ideea își are sursa în etica creștină, dar instrumentalizarea ei juridică și instituțională nu a fost posibilă decât prin organizarea politică a societății pe temeiul valorilor și principiilor democrației constituționale.

Ca urmare a acestei mutații de sens, puterile speciale, ca prerogative juridice, fie că sunt de drept public sau de drept privat, se exercită fie exclusiv, fie în principal în interesul altei persoane, iar nu în primul rând în interesul propriu al titularului lor, cum se întâmplă în cazul drepturilor subiective și în cel al libertăților speciale”^[55].

De cele mai multe ori, aceste puteri speciale nu sunt rezultatul transformării unor permisiuni, ci a unor comenzi în prerogative juridice. Într‑adevăr, puterea specială conferită unei anumite autorități nu are semnificația unei permisiuni de a face sau de a nu face ceva, de a săvârși un act sau de a se abține de la săvârșirea acelui act, ci semni­ficația unei comenzi de a săvârși un act sau de a desfășura o anumită activitate. Mai ales când este vorba despre puterile speciale ale autorităților publice, ele includ prerogative juridice asociate nu cu ideea de permisiune, ci cu ideea de comandă. Titularii acestor puteri au datoria, iar nu facultatea de a exercita prerogativele juridice care intră în conținutul acestora^[56].

Organizarea puterilor publice este întemeiată pe principii care împiedică detur­narea sau depășirea ori neexercitarea sau exercitarea necorespunzătoare a puterilor acordate. Pe lângă principiul împărțirii puterii, inclusiv în forma specială a separației puterilor în stat, principiul pluralismului și principiul alternanței la putere^[57], principiul care interesează în contextul prezentei analize este acela exprimat în adagiul tot ce nu este permis este interzis. Într‑adevăr, autoritățile publice, spre deosebire de particulari, nu au libertatea de a face tot ceea ce doresc, actele lor trebuind să se înscrie în mod strict în sfera puterilor care le‑au fost acordate. Normele imperative constituie regula în reglementarea spațiului juridic public. Comenzile și interdicțiile sunt formele principale de reglementare a actelor, abținerilor și activităților autorităților publice. Ele trebuie să facă sau să nu facă numai ceea ce legea le comandă sau le interzice să facă. Permisiunile nu îmbracă forma unor prerogative juridice speciale, ci, cel mult, forma abilitării de a aprecia modul de exercitare a puterilor acordate într‑un context special (apreciere de oportunitate). În termenii lui G.H. von Wright, autoritățile nu se bucură de permisiuni slabe, iar permisiunile tari sunt conferite numai sub forma aprecierii de oportunitate. Ca urmare, adagiul tot ce nu este permis este interzis ar trebui citit mai degrabă în forma tot ce nu este comandat este interzis. Parafrazând, s‑ar putea spune că în dreptul public interdicțiile tari sunt cele care prohibesc expres anumite acte prevăzute în normele juridice, toate celelalte acte care ies din sfera comenzilor și a aprecierilor de oportu­nitate formând obiectul unei interdicții generale. Diferența este relevantă sub aspectul gravității nerespectării interdicției și al severității sancțiunii aplicabile.

Este de discutat dacă adagiul tot ce nu este permis (tot ce nu este comandat) este interzis creează în spațiul juridic public o ordine normativă închisă.

Cum s‑a precizat mai sus, permisiunile, comenzile și interdicțiile sunt adresate subiectelor normelor juridice sub dublul aspect al oricărei acțiuni, pozitiv sau negativ, adică act sau abținere. Dacă ideea de interdicție cuprinsă în adagiul tot ce nu este permis (tot ce nu este comandat) este interzis ar include și aspectul pozitiv, și aspectul negativ al acțiunii, respectiv și actul, și abținerea, rezultatul ar conține o contradicție logică ireconciliabilă. Dacă unei autorități publice sau unui organ al acesteia i se adresează interdicția de a săvârși și de a nu săvârși un act în același timp, conduita autorității este imposibilă din punct de vedere logic. Această contradicție logică este înlăturată numai dacă interdicția se referă la acte, iar nu și la abțineri. Așadar, ceea ce nu îi este permis autorității este săvârșirea unui anumit act, iar nu și abținerea de la acel act.

Sensul adagiului este tocmai acesta: autoritățile publice trebuie să săvârșească numai actele care le sunt permise (comandate, ordonate); celelalte acte le sunt interzise, tocmai pentru a se abține de la săvârșirea lor.

În cazul adagiului tot ce nu este interzis este permis, care acționează în spațiul juridic privat, permisiunea, care este una propriu‑zisă, distinctă de comenzi, are în vedere atât actele, cât și abținerile, fără a se crea vreo contradicție logică^[58].

VI. Arhitectura juridică a spațiului de libertate și de siguranță

10. ARMONIA LIBERTĂȚII ȘI A SIGURANȚEI. Adagiul tot ce nu este interzis este permis ordonează, prin intermediul normelor juridice subsumate, spațiul juridic privat al persoanei și spațiul juridic privat al comunității, iar adagiul tot ce nu este permis (comandat) este interzis ordonează spațiul juridic public, asigurând împreună unitatea acestora în spațiul constituțional și juridic al comunității, adică în patria constituțională. Conduita membrilor comunității și aceea a autorităților – actele, abținerile și activitățile – sunt reglementate prin norme juridice de drept privat și de drept public. Aceste norme juridice conțin permisiuni, comenzi și interdicții. În spațiul juridic privat, permisiunile care au o anumită tărie se transformă în prerogative juridice, respectiv în drepturi subiective, libertăți speciale și puteri speciale. În spațiul juridic public, puterile speciale ale autorităților publice nu au, de regulă, în substanța lor permisiuni, ci comenzi. Exer­citarea atribuțiilor (a puterilor speciale) acordate autorităților publice nu este benevolă, ci obligatorie.

Modul în care cele două adagii organizează normativ spațiul privat și spațiul public permite și înțelegerea arhitecturii juridice a spațiului de libertate și siguranță al persoanei și a celui al comunității. Din jocul permisiunilor, comenzilor și interdicțiilor conținute în normele juridice de drept privat și de drept public se nasc prerogativele juridice și elementele personalității, care sunt elementele de construcție ale acestei arhitecturi juridice.

În acest sens, făcându‑se o trecere în revistă a acestor elemente de construcție, s‑a precizat că „Drepturile fundamentale – privite ca noțiuni de drept constituțional și ca noțiuni de drept internațional al drepturilor omului, respectiv de drept european al drepturilor omului – sunt instrumente juridice generale de protecție a spațiilor de liber­tate ale persoanelor private, indispensabile mai ales în raporturile cu autoritățile publice, adică așa‑numitele raporturi pe verticală^[59]. Din perspectiva dreptului civil, drepturile personalității sunt un corespondent aproape identic al drepturilor fundamen­tale, dar funcția lor de protecție juridică operează în principal în raporturile dintre persoanele private, adică în așa‑numitele raporturi pe orizontală. Important este că, din ambele perspective, aceste drepturi au ca obiect înseși premisele libertății persoanei, iar protecția juridică pe care le‑o acordă dreptul obiectiv este, indirect, și o modalitate de protecție a libertății persoanei. Fără protecția juridică a dreptului la viață, a dreptului la integritate și la sănătate fizică și psihică, a dreptului la identificare, a dreptului la demnitate și a dreptului la viața privată, cu toate componentele sale, libertatea persoanei ar fi lipsită de subiect și și‑ar pierde sensul.

Numai prin asigurarea protecției acestor drepturi, care sunt expresia juridică a dimensiunii sale ontologice, sintetizată în verbul a fi, persoana poate avea cu adevărat un spațiu social de libertate în care poate delibera, alege și acționa pentru satisfacerea nevoilor și plăcerilor sale, pentru realizarea propriilor interese, adică poate împlini verbul a fi cu verbele a vrea, a face și a avea, nu doar în lumea materială, ci și, mai ales, în lumea spirituală. Altfel spus, în acest spațiu de libertate devine posibilă căutarea fericirii de către fiecare persoană.

Conturarea spațiului social abstract de libertate al persoanei și a limitării sale de către spațiile de libertate ale celorlalți, ceea ce presupune cooperarea și competiția dintre persoane, este doar fundamentul teoretic pe care s‑a înălțat construcția juridică a acestui spațiu de libertate. Fără această construcție juridică, libertatea ar rămâne doar un concept filozofic, fără nicio protecție reală. Este adevărat însă că nici construcția juridică nu ar fi putut exista fără îndelungata elaborare teoretică a conceptului de libertate în filozofia politică și în științele politice. Dar, pentru a fi mereu în acord cu fundamentul ei teoretic, construcția juridică trebuie să fie evaluată și reevaluată succesiv pentru a evita pierderea sau chiar negarea acestui fundament fie prin exces de reglementare, de birocratizare și, chiar mai periculos, prin concentrarea și centralizarea puterii, fie, dimpotrivă, prin anomie și anarhie.

Elementele principale, pe lângă multe altele adiacente, care se îmbină în această construcție sunt persoana, capacitatea juridică, sfera juridică a persoanei (incluzând o sferă juridică nepatrimonială și una patrimonială, respectiv patrimoniul), libertățile speciale, drepturile subiective, puterile speciale, datoriile și răspunderea”^[60].

Arhitectura juridică a spațiului de libertate și de siguranță al persoanei și a celui al comunității conține un raport direct proporțional între libertate și siguranță. Teoria democrației constituționale, rezultat al câtorva secole de gândire și acțiune politică, a fost integrată conceptului filozofic de libertate elaborat și rafinat de la gânditorii Greciei antice până la gânditorii contemporani. Reunirea conceptului de libertate cu structura instituțională și juridică a democrației constituționale înseamnă, în esență, crearea siguranței libertății. Altfel spus, libertatea și siguranța, privite în context social, sunt inseparabile. Iată de ce sintagma libertatea și siguranța persoanei este echivalentă cu sintagma siguranța libertății persoanei. Ideea că, pe măsură ce se extinde libertatea persoanei, scade siguranța, iar, pe măsură ce se extinde siguranța, se reduce libertatea acesteia ignoră legătura indisolubilă dintre libertate și siguranță. Un asemenea raport invers proporțional între libertate și siguranță ar presupune păstrarea caracterului abstract al libertății. Libertatea ar rămâne, în continuare, o noțiune pur filozofică. Teoria și practica democrației constituționale au depășit însă de multă vreme acest stadiu de înțelegere a libertății, tocmai prin elaborarea și îmbinarea elementelor de construcție juridică de natură să asocieze libertatea și siguranța atât pentru persoană, cât și pentru comunitate, într‑un spațiu constituțional și juridic coerent și puternic.

Chiar și în situații excepționale se păstrează acest raport direct proporțional dintre libertate și siguranță. Spațiul de libertate al persoanei și cel al comunității se restrâng tocmai din rațiuni de păstrare, în limita posibilului, a siguranței. Persoana nu e mai sigură prin restrângerea spațiului libertății. Războaiele, pandemiile și alte împrejurări excepționale vulnerabilizează, în egală măsură, libertatea și siguranța persoanei. Depășirea acestor împrejurări excepționale permite extinderea atât a libertății, cât și a siguranței persoanei. Există, așadar, o armonie între libertate și siguranță. Ființa umană are atâta libertate câtă siguranță este posibilă și atâta siguranță câtă libertate este posibilă. Raportul dintre libertate și siguranță nu se schimbă precum raportul dintre extremitățile unui balansoar, ci se extinde sau se restrânge ca o armonică.

VII. Criteriul de validare a normelor juridice

11. VALIDITATEA NORMELOR JURIDICE. S‑a făcut de multă vreme distincție între legalitate și legitimitate. În sistemul democrației constituționale, această distincție este esențială. Constituirea autorităților publice prin raporturi de reprezentare pe verticală ascendentă presupune constituirea periodică a unei majorități și a unei minorități corespunzătoare. Puterea legiuitoare se constituie pe temeiul acestei logici procedurale, care s‑a dovedit a fi, de‑a lungul istoriei, cea mai potrivită pentru a asigura alternanța la putere, împiedicând derapajele autoritare sau totalitare. Desigur, această finalitate este posibilă numai dacă majoritatea nu devine ea însăși autoritară sau totalitară. Majoritatea nu este criteriul de validare a normelor juridice, pentru că nu conferă prin ea însăși legitimitate. Altfel spus, puterea legiuitoare, care emite norme juridice, pe temeiul voinței majoritare, are nevoie de o instanță superioară care să cenzureze eventualele derapaje. Constituția și instanțele de contencios constituțional au rolul de a cenzura derapajele puterii legiuitoare și de a asigura legitimitatea normelor juridice, de drept public sau de drept privat, care reglementează spațiul privat și spațiul public. În acest fel se asigură și aplicarea corectă a adagiului tot ce nu este interzis este permis, în spațiul privat, și a adagiului tot ce nu este permis este interzis, în spațiul public.

În acest sens, s‑a precizat că, în condițiile democrației constituționale, s‑a produs o schimbare radicală „în interiorul sistemului dreptului obiectiv: principiile și valorile întemeietoare ale societății, având valoare constituțională, adică fiind obiect al contrac­tului social, nu pot fi schimbate sau încălcate nici de către legiuitor, întrucât sursa lor nu mai este voința acestui legiuitor, nici măcar voința unei Constituante, întrucât această voință doar le consacră, ele preexistând teoretic oricărei înfățișări concrete a demo­crației constituționale. Dintr‑o perspectivă, sursa acestor principii și valori este una naturală, dintr‑o altă perspectivă, preferabilă, este una divină.

Ca urmare, singura diviziune esențială în cadrul sistemului dreptului obiectiv este aceea dintre normele cu valoare constituțională și normele subordonate…

Nivelul constituțional al dreptului obiectiv este cel care asigură protecția juridică a libertății persoanei, inclusiv respectarea modului de constituire, de organizare și funcționare a autorităților publice pentru a asigura această libertate.

În ultimele decenii, nivelul constituțional de apărare a libertății persoanei, mai ales în raporturile pe verticală, adică în cele stabilite între subiectele de drept privat și autoritățile publice, a fost dublat de sisteme de protecție juridică internațională, cu carac­ter universal sau regional, precum și de un set de valori și norme de drept european”^[61].

Așadar, în sistemul democrației constituționale, criteriul de validare a normelor juridice sintetizează valorile și principiile – conforme rațiunii naturale, ca reflex al rațiunii divine – consacrate în Constituție, în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în dreptul Uniunii Europene.

VIII. Concluzii

12. DIMENSIUNILE DREPTULUI OBIECTIV CA INSTRUMENT AL SCHIMBĂRII. Normele juridice conțin prescripții de comportament (comenzi, permisiuni și interdicții) menite să asigure schimbarea de la o situație prezentă la o situație viitoare. Acțiunile (actele, abținerile) și activitățile (cu durată mai mică sau mai mare) omenești sunt reglementate ca mijloace prin care se realizează această schimbare. Un legiuitor înțelept trebuie să țină seama de distincția între ceea ce este necesar, ceea ce este posibil și ceea ce este imposibil, astfel încât normele juridice să fie în mod rațional aplicabile.

De aproape un secol filozofii dreptului și logicienii fac cercetări aprofundate pentru a descifra mecanismele subtile și complexe prin care sistemul dreptului obiectiv (înțeles ca realitate autonomă, ca ontologie normativă) direcționează acțiunile și activitățile subiectelor de drept, în raporturile dintre ele, ca agenți ai schimbării de la o situație prezentă la o situație viitoare. Logica propozițiilor a fost asociată în mod firesc cu logica schimbării și cu logica acțiunii în infrastructura logicii deontice pentru a oferi o imagine cât mai fidelă a proceselor de elaborare a normelor juridice și de aplicare a lor în practica socială. Ontologia normativă a justificat dezvoltarea acestor domenii noi ale logicii pentru a pune mai bine în lumină aspectele particulare ale epistemologiei, praxiologiei și axiologiei în universul juridic.

Din această perspectivă, dreptul obiectiv nu este doar o simplă reflectare a realității sociale. Într‑un fel, fiind o creație a omului, sistemul normativ se aseamănă cu arta, în sensul că se autonomizează în raport cu realitatea reflectată^[62]. Modul de autonomizare este însă diferit: în timp ce arta se autonomizează folosind elementele realității reflec­tate pentru a construi o ficțiune, dreptul se autonomizează folosind elementele realității sociale reflectate pentru a construi un model praxiologic, adică un model al schimbării prin actele, acțiunile și activitățile subiectelor de drept. Formele și intensitatea schim­bării sunt diferite, plecând de la schimbări banale, cum ar fi aceea produsă prin execu­tarea obligațiilor născute dintr‑un contract de vânzare, și ajungând până la schimbări de mare amploare, realizate prin proiecte investiționale complexe, pe baza unor scenarii juridice îndelung elaborate.

Așa cum se întâmplă cu orice invenție omenească, dreptul obiectiv poate fi utilizat pentru scopuri diferite, unele ca manifestare a ideii de bine, altele ca înfățișări ale ideii de rău. La fel ca în filozofia generală, și în filozofia dreptului axiologia este indisolubil legată de ontologia normativă, de epistemologia și de praxiologia specifice domeniului juridic. Valorile și scopurile care întemeiază orice sistem normativ sunt esențiale pentru înțelegerea acestuia și pentru respectarea prescripțiilor lui în practica socială.

13. PROFESIONIȘTII DREPTULUI ȘI ROLUL JURISPRUDENȚEI. Rezultă că schimbarea propriu‑zisă urmărită de orice normă juridică, inclusă ca model în prescripția ei, este rezultatul oricărui proces de aplicare a dreptului. Acțiunile și activi­tățile umane concrete transformă modelul schimbării în realitatea schimbării. Dacă este așa, de ce este mai plină de înțeles afirmația că jurisprudența este adevărata viață a dreptului decât afirmația că realizarea în practica socială este adevărata viață a dreptului?

Aplicarea dreptului în practica socială este, de regulă, neconflictuală, adică desti­natarii normelor juridice nu au dificultăți în înțelegerea și în executarea comenzilor, permisiunilor sau interdicțiilor pe care acestea le conțin. Ca urmare, dreptul nu se îmbogățește cu noi sensuri ale normelor juridice sau cu clarificarea sensurilor existente. Ori de câte ori apar însă dispute privind interpretarea și aplicarea normelor juridice, iar aceste dispute generează litigii care sunt soluționate de instanțele judecătorești, sensurile normative sunt stabilite pe cale jurisprudențială. Precedentele judiciare și, mai ales, soluțiile pronunțate prin hotărârile preliminare ori prin cele care rezolvă recursurile în interesul legii pun în lumină adevărata viață a dreptului prin înțelesurile noi și prin îmbogățirea sferei de aplicare a fiecărei norme juridice cu o cazuistică din ce în ce mai amplă.

În acest sens, jurisprudența este adevărata viață a dreptului, fără a ignora sau a diminua importanța celeilalte modalități de realizare a dreptului.

Profesiile juridice sunt importante nu numai pentru că ele slujesc la aplicarea dreptului obiectiv, ci și, în primul rând, pentru că profesioniștii dreptului nu preiau mecanic textele de lege, ci le internalizează, le descifrează sensurile prin raportarea la situațiile de fapt concrete și, când este necesar, stabilesc cadrul faptic și juridic al dispu­telor care apar. Mai mult decât atât, judecătorii rezolvă aceste dispute nu numai sub aspectul percepțiilor diferite asupra faptelor, ci și sub aspectul interpretării normelor juridice relevante.

Din această perspectivă, fiecare profesie juridică joacă un anumit rol. Consilierii juridici, avocații, mediatorii, notarii, executorii judecătorești, specialiștii în insolvență, polițiștii, jandarmii, funcționarii cu atribuții juridice, procurorii și judecătorii sunt slujitori ai legii nu în sensul aplicării ei mecanice, ci prin adaptarea sensurilor ei la problemele complexe pe care le ridică viața reală, de multe ori cu elemente de noutate imposibil de anticipat de autoritatea legiuitoare. Dacă, așa cum s‑a spus și s‑a repetat, dreptul este făcut pentru oameni, iar nu oamenii pentru drept, sistemul normativ nu este un pat al lui Procust, ci un complex de prescripții menite să apere valorile fundamentale ale comunității.

Actele, acțiunile și activitățile prin care se realizează aceste prescripții constituie motorul schimbărilor sociale, dar, pentru ca să nu apară dereglări și crize grave, ele trebuie să fie mereu raportate la valorile avute în vedere de fiecare prescripție nor­mativă. Profesioniștii dreptului au misiunea dificilă, dar plină de noblețe, de a asigura această corelație dintre înțelesul normelor juridice și valorile care justifică permisiunile, comenzile și interdicțiile. Pentru acești profesioniști, democrația constituțională și economia de piață liberă întemeiată pe proprietatea privată nu trebuie să fie niciodată clișee, ci nucleele conceptuale și cadrele instituționale care dobândesc viață și sens prin valorile care consolidează libertatea și siguranța persoanei, mai ales în situații excep­ționale, de criză gravă, când aceste valori sunt amenințate.