Cât de machiavelic şi cât de actual este Niccolò Machiavelli?

28 dec. 2023
Vizualizari: 356
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Nu de puține ori, pentru a justifica sau legi­tima anumite comportamente imorale ori con­trare legii sau pentru a le atenua sau justifica efec­tele negative, cei cărora aceste conduite le aparțin fac apel la sintagma scopul scuză mijloacele[1].

Cu alte cuvinte, cei despre care e vorba aici susțin sau, uneori, doar sugerează că, dacă scopul este nobil sau măreț, mijloacele folosite pentru atingerea acestuia sunt pe un plan inferior și nu contează prea mult natura instru­mentelor utilizate, în special în cazurile în care importanta finalitate urmărită este obținută.

Auzim, deseori, expresii de tipul: victime cola­terale, pierderi inevitabile, erori scuzabile, efecte neimputabile ș.a. Prin aceste sintagme, cei care au vizat obținerea unor scopuri, considerate de inte­res public, dar prin modalități care îndeobște nu le fac cinste, de fapt încearcă îndulcirea situației.

Plecând de la conținutul lucrării Principele (1513, Florența), care a făcut istorie și vâlvă cum puține cărți ale vremii au reușit, în sânul opiniei publice și în rândul intelectualilor a câștigat teren ideea că autorul acestei cărți, Niccolò Machiavelli, a promovat în lucrarea sa teza potrivit căreia sco­purile politice pot fi atinse prin orice mijloace[2].

Mai mult decât atât, ca urmare a succesului cărții Principele, au apărut termenii machiavelic (adj. – diabolic, drăcesc, comportare fără scrupule, perfidă, vicleană) și machiavelism (s.n. – sistem politic, bazat pe lipsa de scrupule, echivalent cu amoralitatea politică). În psihosociologia modernă, termenul machiavelism este folosit în accepțiunea de atitudine reflectată în tendința de a manipula comportamentul altora în vederea atingerii pro­priilor scopuri, iar personalitatea machiavelică este considerată ca fiind un atribut al oamenilor care se manifestă în acest fel, adică fără scrupule, prin mijloace dolosive sau cu perfidie.

Această conversiune în epitet a numelui ma­relui diplomat și filosof florentin se pare că se datorează Ordinului Iezuiților[3]. Ca o ironie, ter­menul iezuit este, la rândul său, asociat cu ipo­crizia sau viclenia[4]. Se impune precizarea că această convertire a numelui purtat de autorul Principelui[5] în epitet (machiavelic) este o nedrep­tate ce i s‑a făcut lui Machiavelli, deoarece sensul celor scrise de el în carte a fost deformat, cel puțin parțial. În realitate, Machiavelli nici măcar nu a folosit în cartea sa sintagma scopul scuză mij­loacele.

Fragmentul relevant în această chestiune este următorul: „faptele tuturor oamenilor și mai ales ale principilor, pentru care nu există un alt criteriu de judecată, trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatului lor”.

Cartea lui Machiavelli este departe de a fi ma­chia­velică. Din simpla lectură a pasa­jului operei Principele, reprodus mai sus, rezultă distanța semantică, față de sensul corect, a inter­pretării conform căreia, pentru realizarea sco­pu­rilor politice, pot fi folosite orice mijloace, indi­ferent de natura acestora.

De fapt, lucrarea a fost destinată lui Lorenzo al II‑lea de Médici, pe care autorul a vrut să‑l învețe cum să devină un bun conducător.

Dintr‑o altă perspectivă, ca rezultat al propriei experiențe politice și diplomatice, pe care ilustrul gânditor florentin a dobândit‑o în calitate de cancelar al Republicii Florentine, opera lui Machiavelli are o valoare ce o plasează mult dea­supra societății medievale, reușind să traverseze secolele și să‑și păstreze în parte actualitatea, deoa­rece sub anumite aspecte aceasta se potri­vește politicii contemporane.

În capodopera Principele, Machiavelli prezintă ceea ce probabil mulți conducători ai vremurilor anterioare sau contemporane lui foloseau, respec­tiv metodele sau mijloacele prin care el considera că guvernanții puteau dobândi și menține puterea politică.

Până la Machiavelli, cetatea și omul au fost considerate obiect comun al gândirii politice, dar prin tezele strălucitului literat, omul a trecut în planul secund, în prim‑plan rămânând statul, alături de noua apariție pe scena publică, socie­tatea civilă, care a luat locul individului[6].

Iată câteva dintre cele mai importante idei ale operei Principele:

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale
  • dacă știi să prevezi din timp lucrurile, însușire care nu‑i este dată decât omului înțelept, poți să înlături cu ușurință relele care se ivesc; dar dacă nu le‑ai văzut dinainte și, în consecință, le lași să se dezvolte până când oricine poate să le constate, este prea târziu să mai poți face ceva împotriva lor[7];
  • firea popoarelor este schimbătoare, fiind mai ușor să‑i convingi pe oameni de un lucru decât să‑i faci să fie fermi în această convingere[8];
  • acela care ajunge principe prin favoarea poporului trebuie să și‑l păstreze prieten, lucru care‑i va fi ușor, deoarece poporul nu cere altceva decât să nu fie asuprit[9];
  • deosebirea este atât de mare între felul în care oamenii trăiesc și felul în care ei ar trebui să trăiască, încât acela care lasă la o parte ceea ce este pentru ceea ce ar trebui să fie mai curând află cum ajung oamenii la pieire decât cum pot să izbutească[10];
  • este mai înțelept să‑ți păstrezi reputația de om zgârcit, care îți creează o faimă proastă, dar lipsită de ură, decât să vrei să‑ți câștigi faima de om darnic și pentru aceasta s‑o dobândești pe aceea de om lacom și jefuitor, ceea ce va însemna atât dezo­noarea, cât și ura oamenilor[11];
  • în politică și cunoaștere trebuie să plecăm de la realitate, iar nu de la ceea ce ar trebui să fie;
  • principele trebuie să se facă în așa fel temut încât, dacă nu‑și câștigă iubirea supușilor, să evite însă ura lor[12];
  • principele trebuie să fie viclean ca vulpea și puternic ca leul[13]. Unui lider politic îi este indispensabil să știe să fie atât animal, cât și om[14];
  • faptele tuturor oamenilor, pentru care nu există un alt criteriu de judecată, trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatului lor. Post factum, mijloacele vor fi considerate mereu oneste[15];
  • un principe care nu este el însuși înțelept nu va putea să fie sfătuit cu folos, afară de cazul în care, printr‑o întâmplare, își pune toată încrederea într‑un singur om care l‑ar călăuzi în toate, iar acesta ar fi un om desăvârșit prin înțelepciunea lui, dar un astfel de om i‑ar lua curând puterea; înțelepciunea principelui nu poate să fie exclusiv rodul sfaturilor bune ale supușilor săi[16];
  • soarta este stăpână pe jumătate din acțiu­nile noastre, dar ne îngăduie să cârmuim noi cealaltă jumătate[17].

În esență, spre deosebire de gânditorii repre­zentativi antici (Platon, Aristotel, Socrate, Cicero ș.a.), care insistau pe etica politică sau pe cap­tarea bunăvoinței populare, Machiavelli, fiind prin excelență pragmatic, susținea că principele (con­ducătorul) trebuie să obțină ordinea socială[18] folosind cu viclenie de fiară puterea de care di­pune, dar având grijă să evite ura poporului, care‑i poate periclita poziția.

Scopul scuză mijloacele? Este o întrebare de mare actualitate și, nu de puține ori, chiar în secolul al XXI‑lea, primește răspunsuri care confirmă, cel puțin parțial, tezele lui Machiavelli, formulate cu peste 500 de ani în urmă.

Sigur, între timp, societatea medievală a dis­părut, s‑a născut și la rându-i s-a stins epoca modernă, au apărut doctrinele politice clasice (liberale, socia­liste, comuniste etc.), omenirea a purtat sute de războaie, dintre care două au avut caracter mon­dial, și am ajuns în era digitală, pe care, în mod cert, Machiavelli nu a anticipat‑o. Dar în pofida acestor transformări radicale, acesta rămâne actual.

Machiavelli nu a fost însă machiavelic, în accep­țiunea comună atribuită acestui termen, cel mai puternic argument în sprijinul acestei afirmații constituindu‑l chiar opera sa, Principele. Celor care nu cred, le recomand lectura lucrării sale.

În realitate, așa cum remarca academicianul Alexandru Balaci, „întreaga operă și viață al lui Niccolò Machiavelli este un lung strigăt de chemare pentru construirea visului național italian[19].

Într‑adevăr, deși există argumente care pot susține opinia că opera lui Machiavelli promovează amoralitatea politică, între coperțile cărții Prin­cipele pot fi găsite argumente cel puțin la fel de grele în favoarea punctului de vedere că părintele politicii (și descoperitorul acesteia) nu era altceva decât un ideolog al rațiunii de stat, fundamentată pe teza prevalenței interesului colectiv (național, patriotic) în raport cu cel individual. Pentru Machiavelli, arta de a guverna este subordonată forțelor rațiunii, care trebuie înțelese în pro­funzime și apoi orientate spre realizarea intere­sului general (colectiv).

Machiavelli, adept al separării moralei comune și a religiei față de politică, a promovat ideea că, deși conducătorii trebuie să țină seama de cele două domenii ale spiritualității umane, politica are morala ei. Morala politică este una „statală, cetă­țenească, bazată pe principiul fundamental al respon­sabilității omului în fața istoriei[20]. În con­cepția lui Machiavelli, esența moralei de stat constă în subordonarea individului față de inte­resele societății (colectivității), care sunt superioare celor individuale, întrucât fiecare om care concură la realizarea intereselor generale (statale, colective, patriotice) contribuie, în același timp, în mod indirect, la progresul individual. Prin aceasta, de fapt, Principele a devenit cartea republicanilor, deoarece recomandările sale nu sunt pentru binele sau mai binele conducătorilor ori prin­ci­pilor, ci pentru cel al oamenilor ce intră în alcă­tuirea statului[21].

Machiavelli a contribuit la apariția statului națio­nal laic italian și este un reper esențial al sus­ținătorilor separării politicii de religie și morală.

Focalizându‑ne atenția asupra prezentului, scrutând peisajul politic contemporan, nu ar trebui să fie considerată o mare îndrăzneală afir­mația potrivit căreia oamenii politici ai zilelor noastre încă se inspiră din ideile lui Machiavelli.

În prezent, discutăm despre alte teme sau orientări, precum: globalism, naționalism, ecolo­gism, fundamentalism, europenism și multe alte curente de gândire politică. De ase­menea, se vorbește de corectitudine politică (politically correct)[22], care promovează protecția vulnerabilităților, se consolidează doctrina dreptu­rilor omului, care are o poziție recunoscută în toate regimurile democratice, își face un loc evi­dent doctrina de securitate contra terorismului ș.a.

Însă uitându‑ne la modul cum se prezintă oamenii politici pe scena guvernării, indiferent de tipul de regim politic în care activează, constatăm că aproape toți aplică aforismul atribuit lui Machiavelli, potrivit căruia scopul scuză mijloacele.

Fie că privim spre regimurile politice din răsărit (cu unele excepții, cum ar fi Japonia), fie că ne uităm spre apus (iarăși cu unele excepții, cum ar fi regimurile autoritariste din America Latină), se observă că ideile ilustrului gânditor florentin sunt încă întâlnite și utilizate în practica politico‑socială, mai mult sau mai puțin evident, respectiv în actul de guvernare și în cadrul relațiilor sociale.

Astfel, dacă în est pare mai vizibilă aplicarea în practică a tezei că principele (conducătorul) trebuie să fie mai degrabă temut decât iubit, în vest este mai evidentă ideea că principele (con­ducătorul) este necesar să fie puternic și viclean.

Oamenii politici contemporani, mai ales în statele cu regimuri democratice vechi, în cele mai multe cazuri, beneficiază de pregătire specială pentru a deține poziții în conducerea statului. Mulți dintre aceștia sunt oameni politici din tată în fiu, urmează școli speciale și studiază știința și arta politică.

Nu în ultimul rând, se poate constata, cu relativă ușurință, faptul că mai toți conducătorii din zilele noastre stăpânesc sau urmăresc să stăpânească știința manipulării, în scopul aparent al guvernării în interesul oamenilor. Excepțiile, care se lasă așteptate, nu sunt multe și nu fac altceva decât să întărească regula menționată mai sus.

Revenind la întrebarea din titlu – Cât de machiavelic și actual este Machiavelli? -, luând în considerare aspectele expuse în cele ce preced, putem spune că acesta nu este cu adevărat machiavelic, dar este încă relativ actual.

În sprijinul acestei afirmații facem trimitere și la spusele academicianului Alexandru Balaci, unul dintre cei mai mari italieniști români[23], care arăta: „Expresia, mult timp infamantă de machia­velism, s‑a acordat mai ales concepției și autorului tratatului Principelui. Niciodată nu a existat o afirmație mai convențională despre un fenomen cu totul secundar. În realitate, Principele este un spirit rinascimental, iar în opera lui Machiavelli omul este în sfârșit reprezentat ca o ființă auto­nomă, care‑și poate afla în dimensiunile pro­priei personalități, ca și statul de altfel, nașterea, viața și moartea, urmând legile natu­rale ale unui organism viu (…). În realitate, în machiavelismul din Principe, gândirea timpurilor moderne își găsește una dintre principalele sale rădăcini[24].

Din păcate machiavelismul este prezent în politica zilelor noastre. Privind spre scena politică, vedem prea puține personaje din spectrul puterii, care se comportă rațional, moral și legal, și prea multe care nu au vocație de conducători autentici, având manifestări superficiale, arogante sau iraționale. Aceștia sunt ratații de la butoane, care au pretenția nedreptățită că reprezintă poporul. Domeniul în care, probabil, beția puterii este cea mai întâlnită este politica. Legitimarea acordată de electorat este, în multe cazuri, justificarea pe care oamenii politici o invocă pentru a acoperi comportamentele lor despotice.

Chiar dacă în alte domenii proporția celor amețiți de putere este mai mică, nicio sferă a relațiilor sociale nu este scutită de prezența unor astfel de persoane. Conduite despotice sunt întâlnite peste tot, în autoritățile publice sau instituțiile publice, în cadrul celorlalte persoane juridice publice ori private, în grupurile sociale, inclusiv în familie.

Mirajul deținerii unor pârghii sau instrumente ale puterii, indiferent de sfera relațiilor sociale avută în vedere, îi îmbată pe unii dintre cei aflați efemer în jilțuri, care voluntar sau involuntar ajung într-o stare de tulburare psihică similară intoxicației cu alcool sau cu alte substanțe psihoactive.

Cei aflați la butoane, după ce se obișnuiesc cu gustul din ce în ce mai irezistibil al ciolanului puterii, se transformă încet-încet în dictatori, ticăloși sau despoți, comparându-se cu cei mai străluciți conducători furnizați de istorie. Probabil, după cum se comportă, Orban se crede ultimul han, Putin se crede ultimul țar, Erdogan – ultimul sultan, iar Xi Jinping – ultimul împărat al Imperiului Celest[25].

Toți cei care suferă de beția puterii au impresia că sunt nemuritori și intangibili. Oamenii care ocupă vremelnic funcții sau demnități au obligația să aibă în vedere faptul că deținerea funcțiilor sau demnităților nu poate constitui scopul lor, ci acestea sunt simple mijloace de atingere a unor obiective generoase, precum înfăptuirea justiției, creșterea nivelului de trai al populației, protecția mediului etc. Guvernarea nu trebuie să fie orientată spre binele oamenilor politici, ci al poporului, iar justiția nu trebuie înfăptuită în folosul judecătorilor, ci al justițiabililor.

Căile prin care liderii politici ajung la puterea partidelor sunt, de multe ori, oculte, lipsite de fairplay și nu asigură meritocrația. De puține ori, conducătorii partidelor politice sunt propulsați în funcții datorită calităților deosebite și de foarte multe ori sunt exponenți ai unor interese clientelare ori ai unor scopuri imorale sau chiar ilicite.

O simplă scrutare a peisajului politic al prezentului este suficientă pentru a ajunge la această concluzie, deoarece la vârful partidelor politice și al statelor vedem persoane nereco­mandate să dețină funcții atât de înalte.

Revenind la cauze, cea principală o constituie, în opinia mea, faptul că în interiorul partidelor politice, fie de facto, fie de iure, nu sunt respectate standardele ce asigură calitatea liderilor. Spre exemplu, nu există suficientă transparență, nu este stimulată performanța, cei care votează pentru alegerea liderilor sunt desemnați pe baza unor criterii îndoielnice, cultura politică a celor care fac politică este precară ș.a. În câteva cuvinte, putem spune că organizarea partidelor politice din prezent este anacronică, desuetă sau necorespunzătoare.

Partidele politice sunt organizații care au rămas încremenite în vremuri revolute. Este necesară o reformare a acestor structuri colective esențiale pentru democrație și statul de drept.

In concreto, printre schimbări ar trebui să se găsească:

  • alegerea democratică și transparentă a con­ducătorilor partidelor politice, după modelul existent în cazul scrutinelor pentru funcțiile elective publice;
  • implementarea unor criterii dure de inte­gritate pentru orice funcție de conducere în cadrul partidelor politice;
  • impunerea unor criterii de competență, atât pentru funcțiile din interiorul partidelor, cât și pentru cele din aparatele administrativ și politic;
  • finanțarea transparentă a partidelor poli­tice și transparența actului decizional;
  • asigurarea accesului presei la informații ce țin de viața partidelor politice.

Trei cuvinte sunt definitorii pentru reformarea unui partid politic: democrația, transparența și integritatea.

Examinând cu detașare modul cum funcționează sistemele puterii în statele cu democrație consolidată, pe baza datelor publice, se poate constata că anumiți funcționari publici, cu diferite ranguri decizionale în aparatul de stat, din dorința de a‑și păstra posturile ori din alte rațiuni, se implică mai mult sau mai puțin în jocul politic, parti­cipând nelegal la urzeala tronurilor. De pildă, prin folosirea unor instituții pentru anihilarea sau scoaterea pe tușă a unor persoane indezirabile[26].

O altă expresie folosită pentru a desemna existența unei puteri (oculte), în afara sistemului obișnuit de putere, este sintagma stat paralel. Această ex­presie este utilizată, de regulă, în regimurile autoritariste sau cu tendințe de acest fel (cu regimuri iliberale), precum Pakistan[27], Turcia[28], Ungaria[29] etc. De câțiva ani, și în România se vorbește despre statul paralel[30].

Este real faptul că în sistemul puterii, chiar dacă vorbim despre state cu democrație veche și autentică, se află cuibăriți și ticăloși sau nemer­nici, care au agendă personală și uită ce atribuții au sau pentru ce sunt plătiți din banii publici, dar numărul acestora nu este superior celorlalți, ci, dimpotrivă, cred că este inferior.

Dintr-o altă perspectivă este validă afirmația potrivit căreia cei mai mulți funcționari publici, care lucrează în sistemul puterii statale, sunt oameni corecți, care‑și respectă atribuțiile ce le‑au fost conferite în baza legii.

Ca cetățean care interacționează frecvent cu reprezentanți ai puterilor statului (judecători, procu­rori, polițiști, grefieri, inspectori, referenți ș.a.), pot spune că cei mai mulți dintre aceștia se comportă așa cum legea le‑o cere. Din păcate, mă întâlnesc și cu situații în care, fie pe față, fie indirect, o parte dintre exponenții puterii statale au o co­n­duită contrară regulilor stabilite pentru desfă­șu­rarea activității lor. Aceștia pot fi considerați pe drept cuvânt ticăloșii siste­mului.

Nu poate fi însă aruncată o anatemă asupra întregului sistem al puterii, deoarece a proceda în acest fel este profund nedrept. Ar fi o incorectitudine față de toți funcționarii publici care sunt de bună‑credință, pregătiți din punct de vedere profesional, cu expe­riență și care respectă legea căreia trebuie să i se supună.

Instituțiile și autoritățile publice sunt precum pădurile, deoarece, în interiorul acestora, pe lângă oamenii cinstiți, se găsesc și ticăloși, la fel cum pădurile au uscăturile lor.

Netrebnicii din sistem se pot găsi într‑o dublă postură. Pe de o parte, aceștia pot deține simple funcții de execuție, fără importanță instituțională, situații în care efectele negative sunt limitate la cazurile de care se ocupă. Pe de altă parte, tică­loșii sistemului se pot afla în poziții de conducere (decizie), situații în care consecințele incorecti­tudinii lor sunt mai grave și mai extinse.

Anatemizarea întregului sistem al puterii, din cauza anumitor reprezentanți ai acestuia, este greșită, din cel puțin două motive.

Primo, cei care se comportă corect nu trebuie să fie băgați în aceeași oală, pentru că răspun­derea juridică este personală, iar nu solidară.

Secundo, tratarea nediferențiată a tuturor func­țio­narilor ce lucrează în sistemul puterii, fără recunoașterea meritelor celor care se comportă potrivit atribuțiilor specifice, generează un risc real de resemnare și frustrare, sentimente care dău­nează dezvoltării personale pozitive și, implicit, asupra eficienței autorităților sau instituțiilor publice.

Sistemul politic democratic din prezent este departe de a fi perfect și, până la inventarea unuia mai bun, trebuie acceptat și îmbunătățit. Sis­temul politic actual este gândit în maniera unei sepa­rații relative a puterilor ce‑l compun, consi­derându‑se că puterile nu trebuie separate, ci trebuie să coopereze unele cu altele și, la nevoie, să se poată controla reciproc[31].

Imperfecțiunile sistemului puterii sunt gene­rate de cusurul uman originar, întrucât omul este imperfect, la fel ca democrația[32].

Într‑o altă ordine de idei, atunci când se con­fruntă cu acte arbitrare sau nelegale, cetățenii sunt îndreptățiți să reacționeze prin utilizarea mijloacelor constituționale și legale, respectiv să atragă atenția asupra conduitei funcționarilor pu­blici incorecți, să sesizeze faptele pe care aceștia le‑au comis, să ceară sancționarea celor vinovați și să se revolte în toate modalitățile prevăzute de lege. În același timp, cetățenii au obligația de acorda respectul cuvenit tuturor celor care își fac datoria potrivit legii.


* Acest articol a fost publicat în revista Palatul de Justiție nr. 2/2023.

[1] A se vedea Gânduri din afara coliviei, Ed. Universul Juridic, 2023.

[2] Machiavelli s-a născut în Florența, în 3 mai 1469, și a decedat în același oraș, în 21 iunie 1527. Este larg răspân­dită ideea că sintagma scopul scuză mijloacele se regăsește în lucrarea Principele, apărută în anul 1513 sub condeiul lui Niccolò Machiavelli, despre care se spune că a fost dedicată lui Lorenzo al II-lea de Médici, autorul inspirându-se din faptele lui Cesare Borgia. Principele este o lucrare scurtă, dar densă, despre arta pragmatismului și a compromisului, despre interesele și forța care dictează în politică.

[3] Acest ordin prestigios, cunoscut și ca Societatea lui Iisus, este un ordin călugăresc al Bisericii Catolice, aflat în serviciul direct al papei. Printre membrii fondatori se nu­mără și Sfântul Francisc Xavier, după care și-a luat numele actualul Papă, Francisc I. Se apreciază că Xavier a convertit cei mai mulți oameni la catolicism din istoria Bisericii, în timpul misiunilor sale în Asia.

[4] Epitet dat unui om ipocrit, intrigant, viclean, perfid.

[5] Epitaful de pe monumentul funerar (scris în latină) are următorul conținut: „Atât de mare nume are încât nu poate exista laudă adecvată”.

[6] I. Ciocău, Scopul scuză mijloacele, disponibil pe https://socioumane.wordpress.com, accesat la data de
7 ianuarie 2018.

[7] N. Machiavelli, Principele, Ed. Mondero, București, 2002, p. 18.

[8] Ibidem, p. 27.

[9] Ibidem, p. 40.

[10] Ibidem, p. 56.

[11] Ibidem, p. 59.

[12] „Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii și una, și alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit” (Principele, p. 61).

[13] „Să fii vulpe pentru ca să recunoști cursele și să fii leu, pentru ca să-i sperii pe lupi. Aceia care procedează numai în felul leului nu se pricep deloc în arta guvernării. Astfel, un stăpânitor înțelept nu poate și nici nu trebuie să-și țină cuvântul atunci când acesta s-ar întoarce împotriva lui și când motivele care l-au făcut să promită un lucru au încetat de a mai exista” (Principele, p. 63).

[14] Ibidem, p. 65.

[15] Ibidem, p. 65. Prin această idee, Machiavelli se apropie de doctrina utilitaristă.

[16] Ibidem, pp. 83-84.

[17] Ibidem, p. 86.

[18] În Principele, Machiavelli spune: „Patria este bine apărată sau cu josnicie sau cu glorie (…)”.

[19] A se vedea prefața la opera Principele.

[20] Ibidem.

[21] A se vedea și J.-J. Rousseau (Contractul social).

[22] Doctrina corectitudinii politice a apărut în S.U.A. și a fost concepută pentru a descrie limbajul, politicile sau mă­surile destinate evitării dezavantajelor membrilor anumitor grupuri din societate. Mai târziu, doctrina a inclus și evitarea limbajului necorespunzător sau a comportamentului de exclu­dere, marginalizare sau discriminare a persoanelor deza­vanta­jate sau aflate în situații vulnerabile. Se vorbește despre drep­tul de a fi vulnerabil. Precizăm că această doctrină este contro­versată, criticii susținând că este o formă de neomarxism.

[23] Alexandru Balaci (n. 12 iunie 1916 – d. 7 martie 2002).

[24] Al. Balaci, op. cit., p. XII.

[25] A se vedea http://www.ilgiornale.it/news/politica/se-potere-droga-1506682.html, accesat în data de 17 februarie 2019.

[26] Pentru implicarea serviciilor de informații în activitatea judiciară și politică, a se vedea D. Morar, Putea să fie altcumva. O istorie subiectivă a justiției postdecembriste, Ed. Humanitas, București, p. 510 și urm.

[27] Expresia a fost folosită de Mazhar Aziz, un pakistanez fost funcționar public, care a încercat să explice, în studiul său „Military control in Pakistan: the parallel state”, de ce sistemul militarizat din țara sa a devenit atât de puternic, încât a dobândit forța unui „stat paralel”.

[28] După tentativa de puci militar din noaptea de 15 iulie 2016, președintele turc, Tayyip Erdoğan, a folosit foarte des expresia de „stat paralel” în conflictul deschis cu mișcarea Gülen (o comunitate condusă de Fethullah Gülen).

[29] În Ungaria, premierul Viktor Orbán vorbește despre faptul că George Soros (economist, activist politic, filantrop și om de afaceri miliardar originar din Ungaria) se află în spa­tele unor forțe care alcătuiesc un sistem de putere orien­tat împotriva intereselor statului maghiar.

[30] În noiembrie 2017, Partidul Social Democrat (P.S.D.) a adoptat o rezoluție de susținere a lui Liviu Dragnea, preșe­dintele acestei formațiuni politice, în lupta sa cu „statul paralel” din România, în contextul în care Direcția Națională Anticorupție începuse urmărirea penală față de liderul P.S.D. de la acea vreme.

[31] După cum spune profesorul R. Rizoiu, „accentul sta­tului de drept nu trebuie pus pe separarea puterilor, ci pe cooperarea și controlul lor reciproc. În plus, este o direcție periculoasă să se stabilească anumite ierarhii între puteri, ele trebuind să aibă importanță egală una față de cealaltă, pentru a putea exercita un control eficient. De asemenea, nu trebuie trasate ziduri de separare între puteri” [R. Rizoiu, Miorița și impreviziunea: un (nou) apel la realism (juridic), studiu disponibil pe juridice.ro/essentials].

[32] Cu privire la două dintre conceptele teoriei juridice actuale, profesorul V. Constantin afirmă: „Faptul că cineva utilizează argumente bazate pe o aparentă legalitate, iar altci­neva îi opune argumente bazate pe o aparentă legiti­mitate nu face decât să pună în lumină adevărul că atât legalitatea, cât și legitimitatea sunt concepte evazive” (V. Constantin, Pozitivism, iusnaturalism, realism – o replică profesorului Radu Rizoiu, disponibil pe www.juridice.ro/essentials).

Cât de machiavelic și cât de actual este Niccolò Machiavelli? was last modified: decembrie 21st, 2023 by Mihai Adrian Hotca

Jurisprudență

Vezi tot

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Mihai Adrian Hotca

Mihai Adrian Hotca

Este avocat coordonator al SCA Hotca, Neagu, Sitaru & Asociaţii; director al Revistei Române de Drept Penal al Afacerilor.
A mai scris: