Cât de machiavelic şi cât de actual este Niccolò Machiavelli?

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Nu de puţine ori, pentru a justifica sau legi­tima anumite comportamente imorale ori con­trare legii sau pentru a le atenua sau justifica efec­tele negative, cei cărora aceste conduite le aparţin fac apel la sintagma scopul scuză mijloacele^[1].

Cu alte cuvinte, cei despre care e vorba aici susţin sau, uneori, doar sugerează că, dacă scopul este nobil sau măreţ, mijloacele folosite pentru atingerea acestuia sunt pe un plan inferior şi nu contează prea mult natura instru­mentelor utilizate, în special în cazurile în care importanta finalitate urmărită este obţinută.

Auzim, deseori, expresii de tipul: victime cola­terale, pierderi inevitabile, erori scuzabile, efecte neimputabile ş.a. Prin aceste sintagme, cei care au vizat obţinerea unor scopuri, considerate de inte­res public, dar prin modalităţi care îndeobşte nu le fac cinste, de fapt încearcă îndulcirea situaţiei.

Plecând de la conţinutul lucrării Principele (1513, Florenţa), care a făcut istorie şi vâlvă cum puţine cărţi ale vremii au reuşit, în sânul opiniei publice şi în rândul intelectualilor a câştigat teren ideea că autorul acestei cărţi, Niccolò Machiavelli, a promovat în lucrarea sa teza potrivit căreia sco­purile politice pot fi atinse prin orice mijloace^[2].

Mai mult decât atât, ca urmare a succesului cărţii Principele, au apărut termenii machiavelic (adj. – diabolic, drăcesc, comportare fără scrupule, perfidă, vicleană) şi machiavelism (s.n. – sistem politic, bazat pe lipsa de scrupule, echivalent cu amoralitatea politică). În psihosociologia modernă, termenul machiavelism este folosit în accepţiunea de atitudine reflectată în tendinţa de a manipula comportamentul altora în vederea atingerii pro­priilor scopuri, iar personalitatea machiavelică este considerată ca fiind un atribut al oamenilor care se manifestă în acest fel, adică fără scrupule, prin mijloace dolosive sau cu perfidie.

Această conversiune în epitet a numelui ma­relui diplomat şi filosof florentin se pare că se datorează Ordinului Iezuiţilor^[3]. Ca o ironie, ter­menul iezuit este, la rândul său, asociat cu ipo­crizia sau viclenia^[4]. Se impune precizarea că această convertire a numelui purtat de autorul Principelui^[5] în epitet (machiavelic) este o nedrep­tate ce i s‑a făcut lui Machiavelli, deoarece sensul celor scrise de el în carte a fost deformat, cel puţin parţial. În realitate, Machiavelli nici măcar nu a folosit în cartea sa sintagma scopul scuză mij­loacele.

Fragmentul relevant în această chestiune este următorul: „faptele tuturor oamenilor şi mai ales ale principilor, pentru care nu există un alt criteriu de judecată, trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatului lor”.

Cartea lui Machiavelli este departe de a fi ma­chia­velică. Din simpla lectură a pasa­jului operei Principele, reprodus mai sus, rezultă distanţa semantică, faţă de sensul corect, a inter­pretării conform căreia, pentru realizarea sco­pu­rilor politice, pot fi folosite orice mijloace, indi­ferent de natura acestora.

De fapt, lucrarea a fost destinată lui Lorenzo al II‑lea de Médici, pe care autorul a vrut să‑l înveţe cum să devină un bun conducător.

Dintr‑o altă perspectivă, ca rezultat al propriei experienţe politice şi diplomatice, pe care ilustrul gânditor florentin a dobândit‑o în calitate de cancelar al Republicii Florentine, opera lui Machiavelli are o valoare ce o plasează mult dea­supra societăţii medievale, reuşind să traverseze secolele şi să‑şi păstreze în parte actualitatea, deoa­rece sub anumite aspecte aceasta se potri­veşte politicii contemporane.

În capodopera Principele, Machiavelli prezintă ceea ce probabil mulţi conducători ai vremurilor anterioare sau contemporane lui foloseau, respec­tiv metodele sau mijloacele prin care el considera că guvernanţii puteau dobândi şi menţine puterea politică.

Până la Machiavelli, cetatea şi omul au fost considerate obiect comun al gândirii politice, dar prin tezele strălucitului literat, omul a trecut în planul secund, în prim‑plan rămânând statul, alături de noua apariţie pe scena publică, socie­tatea civilă, care a luat locul individului^[6].

Iată câteva dintre cele mai importante idei ale operei Principele:

• dacă ştii să prevezi din timp lucrurile, însuşire care nu‑i este dată decât omului înţelept, poţi să înlături cu uşurinţă relele care se ivesc; dar dacă nu le‑ai văzut dinainte şi, în consecinţă, le laşi să se dezvolte până când oricine poate să le constate, este prea târziu să mai poţi face ceva împotriva lor^[7];
• firea popoarelor este schimbătoare, fiind mai uşor să‑i convingi pe oameni de un lucru decât să‑i faci să fie fermi în această convingere^[8];
• acela care ajunge principe prin favoarea poporului trebuie să şi‑l păstreze prieten, lucru care‑i va fi uşor, deoarece poporul nu cere altceva decât să nu fie asuprit^[9];
• deosebirea este atât de mare între felul în care oamenii trăiesc şi felul în care ei ar trebui să trăiască, încât acela care lasă la o parte ceea ce este pentru ceea ce ar trebui să fie mai curând află cum ajung oamenii la pieire decât cum pot să izbutească^[10];
• este mai înţelept să‑ţi păstrezi reputaţia de om zgârcit, care îţi creează o faimă proastă, dar lipsită de ură, decât să vrei să‑ţi câştigi faima de om darnic şi pentru aceasta s‑o dobândeşti pe aceea de om lacom şi jefuitor, ceea ce va însemna atât dezo­noarea, cât şi ura oamenilor^[11];
• în politică şi cunoaştere trebuie să plecăm de la realitate, iar nu de la ceea ce ar trebui să fie;
• principele trebuie să se facă în aşa fel temut încât, dacă nu‑şi câştigă iubirea supuşilor, să evite însă ura lor^[12];
• principele trebuie să fie viclean ca vulpea şi puternic ca leul^[13]. Unui lider politic îi este indispensabil să ştie să fie atât animal, cât şi om^[14];
• faptele tuturor oamenilor, pentru care nu există un alt criteriu de judecată, trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatului lor. Post factum, mijloacele vor fi considerate mereu oneste^[15];
• un principe care nu este el însuşi înţelept nu va putea să fie sfătuit cu folos, afară de cazul în care, printr‑o întâmplare, îşi pune toată încrederea într‑un singur om care l‑ar călăuzi în toate, iar acesta ar fi un om desăvârşit prin înţelepciunea lui, dar un astfel de om i‑ar lua curând puterea; înţelepciunea principelui nu poate să fie exclusiv rodul sfaturilor bune ale supuşilor săi^[16];
• soarta este stăpână pe jumătate din acţiu­nile noastre, dar ne îngăduie să cârmuim noi cealaltă jumătate^[17].

În esenţă, spre deosebire de gânditorii repre­zentativi antici (Platon, Aristotel, Socrate, Cicero ş.a.), care insistau pe etica politică sau pe cap­tarea bunăvoinţei populare, Machiavelli, fiind prin excelenţă pragmatic, susţinea că principele (con­ducătorul) trebuie să obţină ordinea socială^[18] folosind cu viclenie de fiară puterea de care di­pune, dar având grijă să evite ura poporului, care‑i poate periclita poziţia.

Scopul scuză mijloacele? Este o întrebare de mare actualitate şi, nu de puţine ori, chiar în secolul al XXI‑lea, primeşte răspunsuri care confirmă, cel puţin parţial, tezele lui Machiavelli, formulate cu peste 500 de ani în urmă.

Sigur, între timp, societatea medievală a dis­părut, s‑a născut şi la rându-i s-a stins epoca modernă, au apărut doctrinele politice clasice (liberale, socia­liste, comuniste etc.), omenirea a purtat sute de războaie, dintre care două au avut caracter mon­dial, şi am ajuns în era digitală, pe care, în mod cert, Machiavelli nu a anticipat‑o. Dar în pofida acestor transformări radicale, acesta rămâne actual.

Machiavelli nu a fost însă machiavelic, în accep­ţiunea comună atribuită acestui termen, cel mai puternic argument în sprijinul acestei afirmaţii constituindu‑l chiar opera sa, Principele. Celor care nu cred, le recomand lectura lucrării sale.

În realitate, aşa cum remarca academicianul Alexandru Balaci, „întreaga operă şi viaţă al lui Niccolò Machiavelli este un lung strigăt de chemare pentru construirea visului naţional italian”^[19].

Într‑adevăr, deşi există argumente care pot susţine opinia că opera lui Machiavelli promovează amoralitatea politică, între coperţile cărţii Prin­cipele pot fi găsite argumente cel puţin la fel de grele în favoarea punctului de vedere că părintele politicii (şi descoperitorul acesteia) nu era altceva decât un ideolog al raţiunii de stat, fundamentată pe teza prevalenţei interesului colectiv (naţional, patriotic) în raport cu cel individual. Pentru Machiavelli, arta de a guverna este subordonată forţelor raţiunii, care trebuie înţelese în pro­funzime şi apoi orientate spre realizarea intere­sului general (colectiv).

Machiavelli, adept al separării moralei comune şi a religiei faţă de politică, a promovat ideea că, deşi conducătorii trebuie să ţină seama de cele două domenii ale spiritualităţii umane, politica are morala ei. Morala politică este una „statală, cetă­ţenească, bazată pe principiul fundamental al respon­sabilităţii omului în faţa istoriei”^[20]. În con­cepţia lui Machiavelli, esenţa moralei de stat constă în subordonarea individului faţă de inte­resele societăţii (colectivităţii), care sunt superioare celor individuale, întrucât fiecare om care concură la realizarea intereselor generale (statale, colective, patriotice) contribuie, în acelaşi timp, în mod indirect, la progresul individual. Prin aceasta, de fapt, Principele a devenit cartea republicanilor, deoarece recomandările sale nu sunt pentru binele sau mai binele conducătorilor ori prin­ci­pilor, ci pentru cel al oamenilor ce intră în alcă­tuirea statului^[21].

Machiavelli a contribuit la apariţia statului naţio­nal laic italian şi este un reper esenţial al sus­ţinătorilor separării politicii de religie şi morală.

Focalizându‑ne atenţia asupra prezentului, scrutând peisajul politic contemporan, nu ar trebui să fie considerată o mare îndrăzneală afir­maţia potrivit căreia oamenii politici ai zilelor noastre încă se inspiră din ideile lui Machiavelli.

În prezent, discutăm despre alte teme sau orientări, precum: globalism, naţionalism, ecolo­gism, fundamentalism, europenism şi multe alte curente de gândire politică. De ase­menea, se vorbeşte de corectitudine politică (politically correct)^[22], care promovează protecţia vulnerabilităţilor, se consolidează doctrina dreptu­rilor omului, care are o poziţie recunoscută în toate regimurile democratice, îşi face un loc evi­dent doctrina de securitate contra terorismului ş.a.

Însă uitându‑ne la modul cum se prezintă oamenii politici pe scena guvernării, indiferent de tipul de regim politic în care activează, constatăm că aproape toţi aplică aforismul atribuit lui Machiavelli, potrivit căruia scopul scuză mijloacele.

Fie că privim spre regimurile politice din răsărit (cu unele excepţii, cum ar fi Japonia), fie că ne uităm spre apus (iarăşi cu unele excepţii, cum ar fi regimurile autoritariste din America Latină), se observă că ideile ilustrului gânditor florentin sunt încă întâlnite şi utilizate în practica politico‑socială, mai mult sau mai puţin evident, respectiv în actul de guvernare şi în cadrul relaţiilor sociale.

Astfel, dacă în est pare mai vizibilă aplicarea în practică a tezei că principele (conducătorul) trebuie să fie mai degrabă temut decât iubit, în vest este mai evidentă ideea că principele (con­ducătorul) este necesar să fie puternic şi viclean.

Oamenii politici contemporani, mai ales în statele cu regimuri democratice vechi, în cele mai multe cazuri, beneficiază de pregătire specială pentru a deţine poziţii în conducerea statului. Mulţi dintre aceştia sunt oameni politici din tată în fiu, urmează şcoli speciale şi studiază ştiinţa şi arta politică.

Nu în ultimul rând, se poate constata, cu relativă uşurinţă, faptul că mai toţi conducătorii din zilele noastre stăpânesc sau urmăresc să stăpânească ştiinţa manipulării, în scopul aparent al guvernării în interesul oamenilor. Excepţiile, care se lasă aşteptate, nu sunt multe şi nu fac altceva decât să întărească regula menţionată mai sus.

Revenind la întrebarea din titlu – Cât de machiavelic şi actual este Machiavelli? -, luând în considerare aspectele expuse în cele ce preced, putem spune că acesta nu este cu adevărat machiavelic, dar este încă relativ actual.

În sprijinul acestei afirmaţii facem trimitere şi la spusele academicianului Alexandru Balaci, unul dintre cei mai mari italienişti români^[23], care arăta: „Expresia, mult timp infamantă de machia­velism, s‑a acordat mai ales concepţiei şi autorului tratatului Principelui. Niciodată nu a existat o afirmaţie mai convenţională despre un fenomen cu totul secundar. În realitate, Principele este un spirit rinascimental, iar în opera lui Machiavelli omul este în sfârşit reprezentat ca o fiinţă auto­nomă, care‑şi poate afla în dimensiunile pro­priei personalităţi, ca şi statul de altfel, naşterea, viaţa şi moartea, urmând legile natu­rale ale unui organism viu (…). În realitate, în machiavelismul din Principe, gândirea timpurilor moderne îşi găseşte una dintre principalele sale rădăcini”^[24].

Din păcate machiavelismul este prezent în politica zilelor noastre. Privind spre scena politică, vedem prea puţine personaje din spectrul puterii, care se comportă raţional, moral şi legal, şi prea multe care nu au vocaţie de conducători autentici, având manifestări superficiale, arogante sau iraţionale. Aceștia sunt ratații de la butoane, care au pretenția nedreptățită că reprezintă poporul. Domeniul în care, probabil, beţia puterii este cea mai întâlnită este politica. Legitimarea acordată de electorat este, în multe cazuri, justificarea pe care oamenii politici o invocă pentru a acoperi comportamentele lor despotice.

Chiar dacă în alte domenii proporţia celor ameţiţi de putere este mai mică, nicio sferă a relaţiilor sociale nu este scutită de prezenţa unor astfel de persoane. Conduite despotice sunt întâlnite peste tot, în autorităţile publice sau instituţiile publice, în cadrul celorlalte persoane juridice publice ori private, în grupurile sociale, inclusiv în familie.

Mirajul deţinerii unor pârghii sau instrumente ale puterii, indiferent de sfera relaţiilor sociale avută în vedere, îi îmbată pe unii dintre cei aflați efemer în jilțuri, care voluntar sau involuntar ajung într-o stare de tulburare psihică similară intoxicaţiei cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive.

Cei aflați la butoane, după ce se obișnuiesc cu gustul din ce în ce mai irezistibil al ciolanului puterii, se transformă încet-încet în dictatori, ticăloși sau despoți, comparându-se cu cei mai străluciți conducători furnizați de istorie. Probabil, după cum se comportă, Orban se crede ultimul han, Putin se crede ultimul țar, Erdogan – ultimul sultan, iar Xi Jinping – ultimul împărat al Imperiului Celest^[25].

Toţi cei care suferă de beţia puterii au impresia că sunt nemuritori şi intangibili. Oamenii care ocupă vremelnic funcții sau demnități au obligația să aibă în vedere faptul că deținerea funcțiilor sau demnităților nu poate constitui scopul lor, ci acestea sunt simple mijloace de atingere a unor obiective generoase, precum înfăptuirea justiției, creșterea nivelului de trai al populației, protecția mediului etc. Guvernarea nu trebuie să fie orientată spre binele oamenilor politici, ci al poporului, iar justiția nu trebuie înfăptuită în folosul judecătorilor, ci al justițiabililor.

Căile prin care liderii politici ajung la puterea partidelor sunt, de multe ori, oculte, lipsite de fairplay şi nu asigură meritocraţia. De puţine ori, conducătorii partidelor politice sunt propulsaţi în funcţii datorită calităţilor deosebite şi de foarte multe ori sunt exponenţi ai unor interese clientelare ori ai unor scopuri imorale sau chiar ilicite.

O simplă scrutare a peisajului politic al prezentului este suficientă pentru a ajunge la această concluzie, deoarece la vârful partidelor politice şi al statelor vedem persoane nereco­mandate să deţină funcţii atât de înalte.

Revenind la cauze, cea principală o constituie, în opinia mea, faptul că în interiorul partidelor politice, fie de facto, fie de iure, nu sunt respectate standardele ce asigură calitatea liderilor. Spre exemplu, nu există suficientă transparenţă, nu este stimulată performanţa, cei care votează pentru alegerea liderilor sunt desemnaţi pe baza unor criterii îndoielnice, cultura politică a celor care fac politică este precară ş.a. În câteva cuvinte, putem spune că organizarea partidelor politice din prezent este anacronică, desuetă sau necorespunzătoare.

Partidele politice sunt organizaţii care au rămas încremenite în vremuri revolute. Este necesară o reformare a acestor structuri colective esenţiale pentru democraţie şi statul de drept.

In concreto, printre schimbări ar trebui să se găsească:

• alegerea democratică şi transparentă a con­ducătorilor partidelor politice, după modelul existent în cazul scrutinelor pentru funcţiile elective publice;
• implementarea unor criterii dure de inte­gritate pentru orice funcţie de conducere în cadrul partidelor politice;
• impunerea unor criterii de competenţă, atât pentru funcţiile din interiorul partidelor, cât şi pentru cele din aparatele administrativ şi politic;
• finanţarea transparentă a partidelor poli­tice şi transparenţa actului decizional;
• asigurarea accesului presei la informaţii ce ţin de viaţa partidelor politice.

Trei cuvinte sunt definitorii pentru reformarea unui partid politic: democraţia, transparenţa şi integritatea.

Examinând cu detaşare modul cum funcționează sistemele puterii în statele cu democraţie consolidată, pe baza datelor publice, se poate constata că anumiţi funcţionari publici, cu diferite ranguri decizionale în aparatul de stat, din dorinţa de a‑şi păstra posturile ori din alte rațiuni, se implică mai mult sau mai puţin în jocul politic, parti­cipând nelegal la urzeala tronurilor. De pildă, prin folosirea unor instituții pentru anihilarea sau scoaterea pe tușă a unor persoane indezirabile^[26].

O altă expresie folosită pentru a desemna existenţa unei puteri (oculte), în afara sistemului obişnuit de putere, este sintagma stat paralel. Această ex­presie este utilizată, de regulă, în regimurile autoritariste sau cu tendinţe de acest fel (cu regimuri iliberale), precum Pakistan^[27], Turcia^[28], Ungaria^[29] etc. De câțiva ani, şi în România se vorbeşte despre statul paralel^[30].

Este real faptul că în sistemul puterii, chiar dacă vorbim despre state cu democraţie veche şi autentică, se află cuibăriţi şi ticăloşi sau nemer­nici, care au agendă personală și uită ce atribuţii au sau pentru ce sunt plătiţi din banii publici, dar numărul acestora nu este superior celorlalţi, ci, dimpotrivă, cred că este inferior.

Dintr-o altă perspectivă este validă afirmaţia potrivit căreia cei mai mulţi funcţionari publici, care lucrează în sistemul puterii statale, sunt oameni corecţi, care‑şi respectă atribuţiile ce le‑au fost conferite în baza legii.

Ca cetăţean care interacţionează frecvent cu reprezentanţi ai puterilor statului (judecători, procu­rori, poliţişti, grefieri, inspectori, referenţi ş.a.), pot spune că cei mai mulţi dintre aceştia se comportă aşa cum legea le‑o cere. Din păcate, mă întâlnesc şi cu situaţii în care, fie pe faţă, fie indirect, o parte dintre exponenţii puterii statale au o co­n­duită contrară regulilor stabilite pentru desfă­şu­rarea activităţii lor. Aceştia pot fi considerați pe drept cuvânt ticăloşii siste­mului.

Nu poate fi însă aruncată o anatemă asupra întregului sistem al puterii, deoarece a proceda în acest fel este profund nedrept. Ar fi o incorectitudine faţă de toţi funcţionarii publici care sunt de bună‑credinţă, pregătiţi din punct de vedere profesional, cu expe­rienţă şi care respectă legea căreia trebuie să i se supună.

Instituţiile şi autorităţile publice sunt precum pădurile, deoarece, în interiorul acestora, pe lângă oamenii cinstiţi, se găsesc şi ticăloşi, la fel cum pădurile au uscăturile lor.

Netrebnicii din sistem se pot găsi într‑o dublă postură. Pe de o parte, aceştia pot deţine simple funcţii de execuţie, fără importanţă instituţională, situaţii în care efectele negative sunt limitate la cazurile de care se ocupă. Pe de altă parte, tică­loşii sistemului se pot afla în poziţii de conducere (decizie), situaţii în care consecinţele incorecti­tudinii lor sunt mai grave şi mai extinse.

Anatemizarea întregului sistem al puterii, din cauza anumitor reprezentanţi ai acestuia, este greşită, din cel puţin două motive.

Primo, cei care se comportă corect nu trebuie să fie băgaţi în aceeaşi oală, pentru că răspun­derea juridică este personală, iar nu solidară.

Secundo, tratarea nediferenţiată a tuturor func­ţio­narilor ce lucrează în sistemul puterii, fără recunoaşterea meritelor celor care se comportă potrivit atribuţiilor specifice, generează un risc real de resemnare şi frustrare, sentimente care dău­nează dezvoltării personale pozitive și, implicit, asupra eficienței autorităților sau instituțiilor publice.

Sistemul politic democratic din prezent este departe de a fi perfect şi, până la inventarea unuia mai bun, trebuie acceptat şi îmbunătăţit. Sis­temul politic actual este gândit în maniera unei sepa­raţii relative a puterilor ce‑l compun, consi­derându‑se că puterile nu trebuie separate, ci trebuie să coopereze unele cu altele şi, la nevoie, să se poată controla reciproc^[31].

Imperfecţiunile sistemului puterii sunt gene­rate de cusurul uman originar, întrucât omul este imperfect, la fel ca democraţia^[32].

Într‑o altă ordine de idei, atunci când se con­fruntă cu acte arbitrare sau nelegale, cetăţenii sunt îndreptăţiţi să reacţioneze prin utilizarea mijloacelor constituţionale şi legale, respectiv să atragă atenţia asupra conduitei funcţionarilor pu­blici incorecţi, să sesizeze faptele pe care aceştia le‑au comis, să ceară sancţionarea celor vinovaţi şi să se revolte în toate modalităţile prevăzute de lege. În acelaşi timp, cetăţenii au obligaţia de acorda respectul cuvenit tuturor celor care îşi fac datoria potrivit legii.