Societatea deschisă – Răul cel mai mic

29 mai 2019
Vizualizari: 1450
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Motto: Toți oamenii – obișnuiți sau geniali – vor să trăiască mai bine, fiind totodată supuși greșelilor și, unii dintre aceștia, predispuși ticăloșiilor.

Merită să apărăm civilizația actuală, așa cum este ea conturată, cu bune sau cu rele, încercând să o optimizăm?

Cei dezamăgiți, persecutați, discriminați sau dezavantajați de administrațiile statale actuale ori de instituțiile publice chemate să transpună în practică legile ar putea spune că, pentru ei, civilizația are valoare nulă sau le este chiar ostilă, deoarece au numai probleme ori sunt victime ale unor nedreptăți, precum: ceilalți sunt bogați, ei sunt săraci; ceilalți sunt educați, iar ei au o pregătire precară; ceilalți sunt șefi, ei sunt supuși ș.a. Majoritatea oamenilor care repudiază societatea postmodernă și, în general, civilizația pot fi plasați în categoria mai largă a persoanelor vulnerabile, antisociale sau anarhiste. Aceștia renegă statul și autoritatea lui ori îl blamează, asociind toate nedreptățile cu el, fapt pentru care consideră că statul este un factor injust inutil.

O subcategorie a cestor oameni îi cuprinde pe cei care sunt sau doar se cred victime ale societății (persoanele care se autovictimizează). Autovictimizarea (autoflagelarea morală) este starea psihologică autoindusă trăită de un om care pretinde că se află în postura de persoană lezată (victimă, persoană vătămată, persoană prejudiciată). Orice persoană poate fi victimă reală a unor fapte sau poate fi vătămată de anumite evenimente ori se poate găsi în alte situații de vulnerabilitate. Însă, autovictimizarea este termenul care desemnează pretenția necorespunzătoare adevărului, pe care anumiți oameni o au, susținând că se găsesc în situații de vulnerabilitate care necesită protecție[1]. Ponderea autovictimizării în cadrul diferitelor grupuri sociale este, totuși, diferită de la o societate la alta, în funcție de anumiți factori, precum: zona geografică, cultura, istoria, naționalitatea, regimul politic s.a[2].

Cei care se autovictimizează, anarhiștii sau antisocialii sunt adepții ideii că se trăia mult mai bine în perioada când civilizația și statul nu existau, iar oamenii viețuiau în simbioză cu Mama Natură.

În opoziție cu indivizii care manifestă nostalgie pentru societățile tribale sunt cei care consideră că civilizația contemporană merită a fi apărată, deoarece este, până la urmă, rezultatul a ce a reușit omenirea mai bun în întreaga sa evoluție.

Lăsând nuanțele la o parte, din cele arătate mai sus, rezultă existența a două categorii de oameni: unii care consideră că civilizația este o involuție și alții care văd civilizația postmodernă ca pe o treaptă superioară în evoluția omului.

Alături de cele două grupe de indivizi, în societatea de azi își mai găsește locul încă cel puțin una: a celor care, fiind nemulțumiți de ceea ce s-a făcut, cred că se mai pot realiza multe lucruri pentru a schimba pozitiv lumea în care trăim. Aceștia sunt cei dopați cu credința că societatea contemporană nu și-a atins apogeul, în niciun colț de lume, fiind posibile și necesare retușuri sau schimbări de parcurs. Sunt oameni care trăiesc sub pragul subzistenței, care nu au acces la educație sau la sistemul sanitar, care se află încorsetați de factori sociali diverși etc. Mai mult, scrutând comunitățile actuale, în limitele propriei capacități, am constatat la nivelul societății existența unor pusee de disconfort, inclusiv în cele mai râvnite democrații.

În fața acestor imperfecțiuni și probleme, a căror evidență ni se pare grăitoare, apare ca inevitabilă întrebarea: Care este drumul ce duce la asanarea problemelor societății postmoderne? Sau, altfel adresată întrebarea: Acest drum se găsește în cadrul societăților deschise clasice sau trebuie construite altele, pe baza altor principii?

Popper definea societatea deschisă ca o construcție politică ce „respinge autoritatea absolută a ceea ce este doar statornicit și tradițional, încercând totodată să păstreze, să dezvolte și să tradiții, vechi sau noi, potrivite cu standardele de libertate, umanism și critică rațională[3].

Valorificând ideile lui Popper, definesc societatea deschisă ca fiind construcția politică în care oamenii beneficiază efectiv de drepturile și libertățile fundamentale, garantate în cadrul unui stat de drept ce funcționează în mod democratic.

Teza de la care trebuie să pornim atunci când conturăm elementele societății deschise este aceea că acest tip de construcție politică este incompatibil cu societatea închisă, la fel cum ziua nu poate fi confundată cu noaptea. Nuanțele de gri – echivalentul zorilor sau amurgului – nu trebuie acceptate nici ele în conceptul de societate deschisă. O astfel de nuanțăeste iliberalismul.

Principiile societății deschise repudiază tribalismul sau totalitarismul. Unora le poate părea ca fiind o afirmație superficială, aceea că multe state democratice sunt impregnate cu elemente totalitare (comuniste, naziste, fasciste etc.). Nici iliberalismul, care se manifestă în ultimii ani (a se vedea, de pildă, regimurile din Turcia și Ungaria) nu poate fi acceptat ca o formă a societății deschise.

În acest sens, prof. O. Predescu arăta foarte judicios următoarele: „Pe plan politic ideologiile tradiționale de dreapta, stânga ori de centru se confruntă cu mari probleme fiind pe cale de a-și pierde identitatea, cum este cazul în multe state din Uniunea Europeană. Locul lor pare să fie luat de forme recurente naționaliste ori populiste cu tendințe extremiste și/sau radicale. La fel democrațiile de tip occidental sunt amenințate de iliberalism, care are vădite tendințe autocratice, punând în pericol însuși staul de drept prin asaltul asupra valorilor democratice, în principal asupra justiției și a drepturilor și libertăților omului[4].

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Iliberalismul[5] este un curent politic apărut ca o reacție față de liberalismului de tip occidental.

În ceea ce privește diferențele principale dintre liberalism și iliberalism O. Nahoi le surprinde foarte bine. Iată ce ne spune acesta: „Pentru liberal, libertățile reprezintă condiții de bază pentru o societate de succes. Pentru iliberal sunt o sursă de dezordini… Pentru liberal, diversitatea este fascinantă, ceea ce este diferit este incitant. Pentru iliberal, diversitatea este o problemă, ceea ce e diferit poate fi amenințător sau demn de dispreț. Pentru liberal, statul este bun în măsura în care este neutru și deranjează cât mai puțin raporturile dintre oameni. Pentru iliberal, statul este bun în măsura în care intervine pentru a stabili raporturile dintre oameni potrivit convingerilor sale. Pentru liberal, minoritatea trebuie ascultată și protejată. Pentru iliberal, majoritatea dictează. Pentru liberal, importantă este funcționarea instituțiilor. Pentru iliberal, forța liderului…[6].

În discursul său de la Băile Tușnad (2014), premierul maghiar Viktor Orbán afirma: „Noul stat pe care-l construim în Ungaria nu este nici un stat-națiune, nici un stat liberal, nici un stat-providență. Este un stat iliberal”[7].

Recurența sau răbufnirea accentelor totalitariste, în cadrul anumitor regimuri politice recent sau relativ recent instalate la putere, își are explicația în faptul că, deși există state de drept și regimuri politice democratice foarte seducător conturate în legi, în fapt acestea nu sunt funcționale sau funcționează fals ori necorespunzător.

În acest context trebuie să amintim și de dictaturile luminateîntâlnite în anumite zone ale globului (de pildă, în Thailanda sau Emiratele Arabe Unite).

De asemenea, în societatea noastră postmodernă se simte un fior de fatalism al totalitarismului. Acest fior transpiră și din spusele-avertisment lui J.K. Revel, conform cărora: „Până la urmă, s-ar putea dovedi că democrația este un accident al istoriei, o scurtă paranteză ce se închide sub ochii noștri[8].

Nu se poate trece mai departe fără semnalarea faptului că societatea deschisă este deseori pusă în discuție de către cei care acceptă profețiile istoricecare au devenit din ce în ce mai isterice, mulți ajungând să creadă sau doar să afirme în mod viclean că ei sunt cei chemați să le înfăptuiască. Aici discutăm de sindromul Omului providențial.

Plecând de la Heraclit, continuând cu Platon și ajungând la Hegel etc., au existat și există multe filozofii sociale, care au ca deviză teza: „urmează-l pe Conducător, pe Marele Om de Stat, sau devino tu însuți Conducător”[9]. Aici discutăm despre sindromul Tătucului națiunii, personaj întâlnit în regimurile comuniste (a se vedea, de pildă, regimul din Coreea de Sud, care-l are ca reprezentant pe Kim Jong Un).

Până la urmă, constatăm că unii dintre indivizii societății postmoderne sunt atrași de ideea revoltei împotriva civilizației, din motive diverse și, uneori, complexe.

Popper arată că anumiți oameni au: „nemulțumiri profunde față de o lume care nu se află și nici nu se poate afla la nivelul idealurilor noastre morale și al visurilor noastre de perfecțiune[10].

O altă explicație a acestei situații, alături ce cea oferită de Popper, este aceea că mulți dintre cei care exprimă puncte de vedere, în sensul celor de mai sus, sunt subiectivi sau influențați în opiniile lor de factori, precum: dependența de promotorii unor curente politice; captivarea lor de frumusețea utopiei; înclinația spre idealism etc.

Un alt pericol la adresa societății deschise îl constituie populismul,curent politic din ce în ce mai răspândit în lume, în special pe bătrânul continent.În 2018, The Guardian scria că, în 20 de ani, partidele populiste au reușit triplarea susținerii electorale în Europa, obținând suficiente voturi pentru a deține funcții guvernamentale în 11 țări și contestând astfel ordinea politică pe continent[11].

Relativ recent, prințul Charles al Marii Britanii a vorbit la Radio BBC despre primejdia populismului, persecutarea minorităților religioase și a discriminărilor existente în lume. Pe un ton foarte sobru, acesta a spus că pericolele de menționate mai sus au « un efect extrem de îngrijorător », fiind ca un« ecou al zilelor întunecate din anii ᾽30 »[12].

Populismul are multiple cauze, printre care se numără: eșecul proiectelor globale sau regionale (ascensiunea populismului în Europa este cauzată, inter alia, de ratarea parțială a obiectivelor politice și economice de către instituțiile UE); fragilitatea unor instituții publice, relevată cu prilejul crizei din 2008; migrația; terorismul; problemele religioase etc. În esență, este vorba de eșecuri politic-economice.

Tot aici se impune să discutăm și despre istoricism. Problema istoricismului, spune Popper, este că: „individul uman apare ca un simplu pion, ca un instrument oarecum insignifiant în evoluția de ansamblu a omenirii. Actorii cu adevărat importanți pe Scena Istoriei sunt într-o atare perspectivă, fie Popoarele Mari și Marii lor Conducători, fie Marile Clase sau Marile Idei[13].

În concluzie, referitor la societatea deschisă, Popper arata: „gândirii îi revine rolul de a înfăptui revoluții pe calea dezvoltării critice, în locul recurgerii la violență și război; că marea tradiție a raționalismului occidental este de a purta bătălii cuvintelor și nu a săbiilor. Iată de ce civilizația noastră occidentală este în mod esențial pluralistă, iar urmărirea unor țeluri sociale monolite ar însemna moartea libertății: a libertății de gândire, a căutării libere a adevărului, iar, odată cu aceasta, moartea raționalității și a demnității omului[14].

Din premisele expuse în cele ce preced, mi se pare că se desprinde teza potrivit căreia societatea deschisă, cu toate problemele ei, care trebuie recunoscute și asumate, este răul cel mai mic, care trebuie ales dintre soluțiile aflate pe masă, întrucât cele rămase sunt vădit mai rele.


* Este preluat de pe site-ul http://htcp.eu/societatea-deschisa-optiunea-unui-om-de-pe-zebra/.

[1] A se vedea M.A. Hotca, Viața prin ochii unui avocat, Ed. Universul Juridic, 2018, p. 109.

[2] Cauzele autovictimizării sunt multiple și este greu de făcut un inventar infailibil al acestora, dar foarte probabil pe unul dintre primele locuri se situează neîncrederea în semeni. Aceasta – neîncrederea – este una dintre componentele profilului psihocultural al unui popor, care apare ca o consecință a orientării sale spre scepticism.

[3] K. Popper, Societatea deschisă și dușmanii săi, Ed. Humanitas, p. 12.

[4] O. Predescu, Drepturile omului și ordinea mondială. Cum trăim într-o lume a schimbărilor excepționale, Ed. Universul Juridic, p. 19. Referitor la pericolul iliberalismului, prof. O. Predescu precizează, cu mult temei, următoarele „Uniunea Europeană se confruntă cu asaltul așa-numitei „democrații iliberale” – o formă ideologică, consecință a „noului reflux al democrației”, unul de tip autoritarist. Pe scurt, așa cum se arată în literatura de specialitate, iliberalismul este „o democrație low cost”, o specie a democrației în care se afirmă și conduc cei legitimați de votul politic, deși nu susțin valorile democratice, lipsindu-i pe cetățeni – votanți ori nevotanți ai lor – de principalele drepturi și libertăți fundamentale, prin forțarea limitelor constituționale în materie” (Op. cit., p. 67). Iliberalismul este denumnit și prin alte expresii, ca de exemplu: democrație parțială, democrație de mâna a doua, democrație cu intensitate redusă, democrație vidă, pseudodemocrație,regim hibrid, democrație ghidată etc.

[5] Sintagma „democrație iliberală” îi aparține lui Faried Rafiq Zakaria, ziarist și autor de cărți în principal din domeniul politic. Pentru dezvoltări privind iliberalismul, a se vedea C. Pîrvulescu,Calea spre iliberalism este larg deschisă,disponibil la adresa www.bursa.ro; C. Pîrvulescu, Devine America iliberală?, disponibil la adresa www.observator cultural.ro).

[6] O. Nahoi, Liberali și iliberali – o comparație,articol disponibil la adresa www.dilemaveche.ro.

[7] A se vedea V. Damian, Le Monde: „Iliberalismul, acolo unde se prăbușește democrația”, disponibil la adresa https://www.rfi.ro. Pentru un punct de vedere din interiorul curentului politic, a se vedea articolul lui G. Schopflin, Ce este iliberalismul?, disponibil la adresa https://revista22.ro.GYÖRGY SCHÖPFLIN este membru al Fidesz – Magyar Polgári Szövetség – Kereszténydemokrata Néppárt și a fost ales în Parlamentul European în 2004, 2009 și 2014. Acesta este de părere că: „Într-un sens istoric general, ne aflăm în mijlocul unei schimbări de paradigmă politică în Europa. Marele proiect liberal al piețelor libere și al drepturilor omului și-a atins apogeul. Aproximativ un sfert din populație este loial proiectului în Vest – o proporție mult mai mică în Europa Centrală, poate 10 procente –, dar o opoziție polarizată devine din ce în ce mai puternică. Slăbirea curentului liberal principal este palpabilă”.

[8] Citat de S. Critchley, În faza cu fotbalul, ed. Baroque Books & Arts.

[9] K. Popper, op. cit., p. 19.

[10] Idem, p. 19.

[11] A se vedea articolul,The Guardian: Populismul este în ascensiune, afectând sistemul politic din Europa,disponibil la adresa www.mediafax.ro.Iată un fragment din acest aerticol: „Partidul antiausteritate Syriza a obținut 27% și ulterior 36% din voturi în alegerile din Grecia, formațiunea Partidul Independenței Marii Britanii (UKIP) a stimulat votul în favoarea Brexit, iar Marine Le Pen, din partidul Frontul Național, a ajuns în turul al doilea al scrutinului prezidențial din Franța. Partidul Alternativă pentru Germania (AfD) este prima formațiune de extremă-dreapta care a ajuns după al II-lea Război Mondial să ocupe locuri în parlamentele din toate landurile germane și să aibă peste 90 de reprezentanți în Bundestag. În Italia, formațiunea de dreapta Liga Nordului și Mișcarea Cinci Stele (antisistem) sunt la guvernare, iar în Ungaria partidul de dreapta Fidesz deține majoritatea parlamentară. Se observă și o ascensiune a populiștilor de stânga, precum partidul spaniol Podemos și mișcarea franceză Franța Nesupusă”.

[12] A a se vedea, O. Predescu, op. cit., p. 49. Pentru dezvoltări ale acestui subiect, a se vedea și: Al. Cruceru, Ororile trecutului pot reveni, disponibil la adresa www.stiripesurse.ro,

[13] Idem, p. 23.

[14] Idem, p. 536.

Societatea deschisă – Răul cel mai mic was last modified: mai 29th, 2019 by Mihai Adrian Hotca

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Mihai Adrian Hotca

Mihai Adrian Hotca

Este avocat coordonator al SCA Hotca, Neagu, Sitaru & Asociaţii; director al Revistei Române de Drept Penal al Afacerilor.
A mai scris: