Efectele Deciziei CCR nr. 250/2019 asupra instituției schimbării încadrării juridice în cursul judecății

11 iul. 2019
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 666

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

1. Introducere

Referitor la momentul procesual al discutării și actul procesual (încheiere, sentință sau decizie) prin care se dispune cu privire la schimbarea încadrării juridice, în practica judiciară, anterioară Deciziei CCR nr. 250/2019, opinia majoritară era în sensul că această operațiune juridică se poate realiza după terminarea cercetării judecătorești (în cauzele cu procedură obișnuită) sau în condițiile art. 377 alin. (4) C. proc. pen. (în cauzele cu procedură simplificată) și era soluționată, în cele mai multe cazuri, direct prin hotărârea judecătorească de dezinvestire (sentință sau decizie, în funcție de stadiul procesual al pricinii – primă instanță sau apel).

Campania Vara reducerilor pe UJmag.ro

Fiind sesizată cu o excepție de neconstituționalitate, având ca obiect dispozițiile din Codul de procedură penală aplicabile situației în care se pune problema schimbării încadrării juridice în faza judecății, prin Decizia nr. 250/2019, Curtea Constituțională a statuat că „dispozițiile art. 377 alin. (4) teza întâi și art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care instanța de judecată se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluționează fondul cauzei[1].

După publicarea Deciziei nr. 250/2019, în mediul juridic au apărut primele analize ale consecințelor juridice ce urmează a fi produse de această hotărâre.

 

2. Ce este schimbarea încadrării juridice a faptei?

Prealabil analizării efectelor Deciziei nr. 250/2019 asupra cauzelor penale pendinte sau soluționate definitiv anterior publicării acestei decizii, pentru o putea exprima puncte de vedere cât mai fundamentate, se impune conturarea accepțiunii conceptului de încadrare juridică.

Uneori, ca expresie echivalentă celei de încadrare juridică, în teorie și practică este utilizată (este adevărat, mai rar) sintagma „calificare juridică”. Este recomandabilă evitarea folosirii acestor expresii – încadrare juridică și calificare juridică – ca similare, deoarece legiuitorul le atribuie semnificații diferite.

Dispoziții relevante, care susțin afirmația de mai sus, se găsesc în art. 49 C. proc. pen., conform căruia: „(1) Instanța sesizată cu judecarea unei infracțiuni rămâne competentă a o judeca, chiar dacă, după schimbarea încadrării juridice (s.n.), infracțiunea este de competența instanței inferioare.

(2) Schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă (s.n.), intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage necompetența instanței, în afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel”.

Din dipozițiile legale citate, rezultă că schimbarea încadrării juridice este o operațiune efectuată de organul judiciar competent (instanță), în timp ce schimbarea calificării faptei este apanajul legiuitorului.

O scurtă incursiune în doctrina de specialitate și în jurisprudența privitoare la această materie relevă o gamă largă de formulări ale definiției încadrării juridice. Redăm în continuare câteva dintre ele:

– Schimbarea încadrării juridice „cuprinde toate textele a căror îmbinare realizează în mod complet caracterizarea juridică a faptei[2];

– Schimbarea încadrării juridice este „introducerea faptei în tiparul legii[3];

– Schimbarea încadrării juridice este o „operațiune ce se realizează în procesul aplicării legii penale” vizând, pe lângă indicarea normei de incriminare, și „aplicarea normelor din partea generală a Codului penal, referitoare la tentativă, participație, pluralitate de infracțiuni, circumstanțe agravante sau atenuante[4];

– Schimbarea încadrării juridice este „acea operațiune efectuată de organul judiciar, de stabilire a concordanței depline între fapta săvârșită și norma de incriminare a acesteia, precum de dispozițiile penale generale aplicabile în tragerea la răspundere penală a făptuitorului pentru fapta săvârșită[5];

– „Încadrarea juridicăa faptei înseamnă stabilirea textului de lege care o prevede și o sancționează și caracterizarea ei ca infracțiune potrivit acestui text. Ea presupune stabilirea textului de lege care prevede infracțiunea în varianta tip sau, dacă este cazul, într-o variantă agravată sau calificată ori într-o variantă mai puțin gravă în comparație cu cea tipică. Dacă fapta constituie tentativă, încadrarea juridică implică stabilirea atât a textului de lege care prevede infracțiunea și pedeapsa aplicabilă, cât și a textului care prevede pedepsirea tentativei acelei infracțiuni. În caz de participație, încadrarea juridică presupune, pe lângă stabilirea textului incriminator al faptei, și determinarea contribuției fiecărui participant la săvârșirea infracțiunii, precum și stabilirea textului de lege care prevede și sancționează acea contribuție. În fine, în caz de pluralitate de infracțiuni sau de acte de executare, încadrarea juridică presupune stabilirea în plus a faptului dacă această pluralitate constituie concurs de infracțiuni, recidivă, pluralitate intermediară sau infracțiune continuată. De asemenea, încadrarea juridică implică stabilirea dispozițiilor legale incident”[6];

– Schimbarea încadrării juridice constă în „stabilirea textului de lege care prevede infracțiunea în varianta tip sau, dacă este cazul, într-o variantă agravată sau calificată ori într-o variantă mai puțin gravă raportat la varianta tipică. Dacă fapta constituie tentativă, încadrarea juridică implică atât stabilirea textului de lege care prevede infracțiunea și pedeapsa aplicabilă, cât și a textului care prevede pedepsirea tentativei acelei infracțiuni. În caz de participație, încadrarea presupune și stabilirea contribuției fiecărui participant și arătarea textului de lege ce o prevede. În caz de pluralitate de infracțiuni sau acte de executare, încadrarea juridică înseamnă arătarea textelor de lege care prevăd concursul, recidiva ori forma continuată[7];

– „Noțiunea de „încadrare juridică” reprezintă „corespondența dintre fapta materială și norma sau normele legale ce i se aplică”. Astfel, scopul încadrării este de a găsi raportul exact dintre fapta și norma penală. Stabilirea încadrării juridice a faptei este esențială deoarece reprezintă în mod implicit și stabilirea temeiului juridic al răspunderii penale. În caz contrar, dacă o faptă nu se poate circumscrie pe o încadrare juridică penală, respectiva faptă nu va constitui infracțiune[8]”;

– „încadrarea juridică a faptei presupune realizarea de către organele judiciare a unei concordanțe între conținutul legal al infracțiunii și conținutul concret al acesteia. De pildă, se poate schimba încadrarea juridică dintr-o infracțiune în altă infracțiune, însă cu reținerea aceleiași laturi obiective, dar cu urmări sau cu împrejurări diferite. Așadar, schimbând încadrarea juridică a faptei, instanța constată ca săvârșită aceeași faptă prevăzută în actul de sesizare, însă cu reținerea sau înlăturarea unor împrejurări de care nu/se face vorbire în rechizitoriu” (Decizia CCR nr.253 din 25 aprilie 2017[9], paragraful 30);

– „ceea ce se urmărește prin schimbarea încadrării juridice este restabilirea unității structurale dintre faptă și încadrarea ei, în situațiile în care, fie operația în sine, care a adus la identificarea normei de drept, a fost greșită, fie datele în care fapta s-a săvârșit nu au fost corect reținute” (Decizia ICCJ nr. 2093/2010[10])

Plecând de la dispozițiile legale relevante (art. 49, art. 377 și art. 386 C. proc. pen. etc.), luând în considerare opiniile exprimate în literatura de specialitate și jurisprudență, consider că încadrarea juridică este operațiunea, efectuată de organele judiciare, de stabilire a corespondenței între fapta pretins comisă și modelul abstract rezultat din norma de incriminare incidentă, cu reținerea normelor generale aplicabile (privind participația și cauzele de atenuare sau agravare a răspunderii penale).

Cu alte cuvinte, încadrarea juridică a faptei cuprinde obligatoriu norma de incriminare, în forma efectiv aplicabilă în cauză (variantă simplă, variantă agravată, varianta atenuată, variantă asimilată) și, eventual (în funcție de situația speței), normele generale privind participația (coautoratul, instigarea și complicitatea), pluralitatea de infracțiuni (recidiva, concursul de infracțiuni și pluralitatea intermediară), tentativa, infracțiunea continuată și circumstanțele atenuante sau agravante. Spre exemplu, Q a comis infracțiunea de complicitate la tentativă de omor, în condițiile circumstanțelor provocării și săvârșirii faptei de trei sau mai multe persoane împreună, prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 32 C. pen. și art. 188 C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 77 alin. (1) lit. a) din același cod.

Schimbarea încadrării juridice nu se poate dispune dacă aceasta ar presupune o altă faptă (care are, în fapt, alte elemente constitutive) sau o faptă amplificată prin alte acte materiale aparținând infracțiunilor continuate sau complexe[11], deoarece am fi în prezența unei extinderi a obiectului sesizării, posibilitate exclusă de plano de către Codul de procedură penală în vigoare.

De exemplu, în ipoteza în care o persoană a fost trimisă în judecată pentru comiterea unei infracțiuni simple sau continuate, dacă din cercetarea judecătorească rezultă cu certitudine că aceasta a comis mai multe acte materiale decât cele reținute în actul de sesizare, noile acte descoperite nu vor putea forma obiect al judecății. Sau, de pildă, în situația în care o persoană este trimisă în judecată pentru furt, dacă din cercetarea judecătorească rezultă neîndoios că aceasta a săvârșit acțiunea de sustragere prin amenințare, instanța va rămâne sesizată cu fapta de furt și nu va putea schimba încadrarea juridică în tâlhărie.

 

3. Examinarea efectelor Deciziei CCR nr. 250/2019

3.1. Care sunt încheierile ce intră sub incidența Deciziei CCR nr. 250/2019?

Decizia CCR nr. 250/2019 vizează atât încheierile prin care instanța respinge, cât și pe cele prin care instanța admite schimbarea încadrării juridice?

După lectura prima facie, la cald, a Deciziei nr. 250/2019 pare mai plauzibilă teza că această hotărâre are în vedere atât încheierile prin care instanța pune în discuție, dar menține încadrarea juridică, cât și pe cele prin care instanța, după punerea în discuție, dispune schimbarea încadrării juridice a faptei descrise în actul de sesizare. La acest punct de vedere a ajuns și domnul avocat drd. A. Stan, după ce a efectuat o analiză a considerentelor și dispozitivului Deciziei nr. 250/2019. Pe scurt, acesta conchide: „Orice pronunțare asupra unei cereri de schimbare (propusă de părți sau invocată din oficiu), chiar dacă ea este în sensul menținerii încadrării date prin actul de sesizare, trebuie realizată separat de hotărârea privitoare la fondul cauzei penale”[12].

Având senzația că-mi scapă ceva, am lecturat din nou considerentele Decizei nr. 250/2019 și, de data aceasta,  am fost tentat să cred că opinia contrară se bazează pe cele mai grele argumente, pentru că, în toate cazurile în care instanța menține încadrarea juridică existentă în actul de sesizare, in concreto nu poate exista o vătămare efectivă a dreptului la un proces echitabil sau a dreptului la apărare.

De asemenea, din conținutul paragrafelor 42 și 46 ale considerentelor Deciziei nr. 250/2019 pare a rezulta teza că instanța de contencios constituțional a avut în vedere numai acele ipoteze în care instanța schimbă încadrarea juridică, iar nu și cazurile în care aceasta păstrează încadrarea juridică existentă. Astfel, în cuprinsul paragrafului 42 al deciziei, Curtea arată: „numai dispunerea schimbării încadrării juridice a faptei, prin hotărâre care nu soluționează fondul cauzei, ulterior punerii în discuția părților a noii încadrări juridice, însă anterior soluționării cauzei, prin sentință sau decizie, asigură caracterul echitabil al procesului și posibilitatea exercitării în continuare a unei apărări efective, în procesul penal, de către inculpat, în condițiile în care doar în raport cu o încadrare juridică în mod definitiv stabilită, în cursul procesului penal, iar nu la finalul acestuia, inculpatul își poate face apărări concrete”. Iar în paragraful 46, Curtea statuează: „pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal și în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare care asigură textului criticat – art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală – conformitatea cu dispozițiile din Constituție și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către instanța de judecată prin hotărâre care nu soluționează fondul cauzei (s.n.), ulterior punerii în discuția părților a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior soluționării fondului cauzei”.

În susținerea acestei opinii pot fi invocate și dispozițiile art. 377 alin. (4) sau 386 alin. (1) C. proc. pen. Astfel, conform art. 377 alin. (4) C. proc. pen.: „Dacă instanța constată, din oficiu, la cererea procurorului sau a părților, că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă. Dispozițiile art. 386 alin. (2) se aplică în mod corespunzător”. Iar potrivit art. 386 alin. (1) C. proc. pen: „Dacă în cursul judecății se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanța este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea”.

În ambele norme citate (art. 377 și art. 386 C. proc. pen.) apare pasajul „încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată”, ceea ce aparent susține concluzia că legiuitorul a avut în vedere numai ipoteza în care instanța schimbă încadrarea juridică.

În pofida argumentelor prezentate mai sus, recitind cu atenție sporită dispozitivul Deciziei nr. 250/2019, mi se pare că acesta este foarte clar, statuând: „dispozițiile (…) sunt constituționale în măsura în care instanța de judecată se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare (s.n.) printr-o hotărâre judecătorească care nu soluționează fondul cauzei”.

Din acest pasaj al dipozitivului Deciziei nr. 250/2019 reiese, fără putință de tăgadă, că instanța se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice printr-o hotărâre care nu rezolvă fondul cauzei. Or, pronunțarea cu privire la schimbarea încadrării juridice înseamnă stabilirea încadrării juridice, după prealabila discutare în contradictoriu a acesteia, și poate consta fie în menținerea, fie în modificarea încadrării stabilite în actul de sesizare.

Într-adevăr, instanța se poate pronunța atât în sensul menținerii încadrării juridice existente în actul de sesizare, cât și în sensul modificării (schimbării) acesteia. Formularea „dacă în cursul judecății se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată” nu exclude ca instanța, după finalizarea dezbaterilor, să aprecieze că încadrarea juridică reținută în actul de sesizare este corectă și să păstreze încadrarea juridică existentă.

Din folosirea verbului a pronunța rezultă voința Curții Constituționale de a statua că orice hotărâre (pronunțare) a instanței, indiferent că este de schimbare sau menținere, referitoare la încadrarea juridică a faptei, în contextul dispozițiilor art. 377 alin. (4) și art. 386 alin. (1) C. proc. pen., trebuie să fie materializată – instrumentum probationis – într-o încheiere (hotărâre prin care nu se soluționează fondul cauzei).

Dintr-o altă perspectivă, fiind cert că dispozitivul Deciziei nr. 250/2019 nu face distincție, în funcție de felul soluției (de menținere sau schimbare a încadrării juridice), nici interpretului nu-i este permis să facă deosebire (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), deaorece s-ar restrânge în mod justificat câmpul de aplicare al acestei decizii.

În fine, presupunând că greutatea argumentelor care sprijină cele două opinii ar fi sensibil egală, nu vedem nicio rațiune pentru care instanțele să nu se pronunțe prin încheieri ori de câte ori soluționează o chestiune privind schimbarea încadrării juridice. Spre exemplu, dacă după terminarea cercetării judecătorești, judecătorul cauzei pune în discuție schimbarea încadrării juridice, invocată din oficiu sau de părți, în cazul în care consideră că aceasta nu trebuie modificată, trebuie să se pronunțe anterior intrării în dezbateri pentru ca părțile să-și poată formula punctele de vedere în raport de o încadrare juridică certă. Replica potrivit căreia, dacă judecătorul nu s-a pronunțat prin încheiere, înseamnă că va menține încadrarea juridică existentă nu satisface exigențele dreptului la un proces echitabil si ale dreptului la apărare, deoarece atât timp cât judecătorul nu s-a pronunțat într-un sens părțile nu sunt sigure în privința obiectului judecății. De altfel, nu există o rațiune superioară care să justifice diferențierea de regim juridic între cele două ipoteze – dispunerea schimbării încadrării juridice și păstrarea acesteia.

În concluzie, consider că Decizia nr. 250/2019 este, ca natură, o decizie interpretativă și are ca sferă de aplicare orice pronunțare (soluție, rezolvare, hotărâre) a instanței cu privire la încadrarea juridică a faptei, indiferent dacă, după dezbatere, instanța menține sau modifică încadrarea existentă și fără să conteze organul sau partea care a invocat chestiunea încadrării juridice.


Articol preluat de pe site-ul http://htcp.eu/efectele-deciziei-ccr-nr-2502019-asupra-institutiei-schimbarii-incadrarii-juridice-in-cursul-judecatii/

[1] Publicată în M. Of. nr. 500 din data de 20 iunie 2019.

[2] G. Marcov, Despre încadrarea juridică, în RRD nr. 2/1967, p. 106-112.

[3] O. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1976, p. 14. A se vedea și I. Dobrinescu, Schimbarea încadrării juridice în cursul judecării procesului penal, în RRD nr. 11/1970, p. 22.

[4] V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal. Partea specială. Teorie și practică judiciară, Ed. Wolters Kluwer, 2007, p. 25.

[5] I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, 2008, p. 10.

[6] N. Volonciu, colectiv, ed. Hamangiu, 2015, sintact.

[7] A. Stan, Câteva observații asupra efectelor Deciziei CCR nr. 250/2019 privind schimbarea încadrării juridice a faptei, www.universuljuridic.ro, accesat la data de 5 iulie 2019.

[8] V. Dobozi, Când schimbarea încadrării juridice devine colacul de salvare al rechizitoriului, www.hotnews.ro.

[9] Publicată în M. Of. nr. 570 din 18 iulie 2017.

[10] Apud V. Dobozi, op. cit.

[11] N. Volonciu, op. cit., sintact.

[12] A. Stan, op. cit.

Efectele Deciziei CCR nr. 250/2019 asupra instituției schimbării încadrării juridice în cursul judecății was last modified: iulie 11th, 2019 by Mihai Adrian Hotca
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Mihai Adrian Hotca

Mihai Adrian Hotca

Este doctor în drept din 2007 cu specializarea în Științele penale, profesor universitar și membru al Baroului București.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter