Dreptul, statul de drept, justiția selectivă și statul nedrept. Gânduri către sine însuși ale unui jurist incurabil

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Privind prin telescopul imaginar oferit de informațiile științifice, putem spune, fără riscul unei failibilități esențiale, că Dreptul i-a fost lui Homo sapiens companion în călătoria sa de-a lungul secolelor. Manifestarea concretă a Dreptului a fost evident una variabilă, în raport cu diferitele epoci sau perioade la care ne referim, fiind impregnată de specificul intereselor sociale existente.

Chiar dacă din preistorie nu avem dovezi concludente, presupunerea rezonabilă, bazată pe datele de care dispunem, ne spune că oamenii primitivi au creat și, totodată, au impus reguli aplicabile grupurilor constituite în vremurile străvechi.

Apoi, coborând în timpurile în care omul a căpătat din ce în ce mai multă inteligență și apropiindu-ne de zilele noastre, apar probe din ce în ce mai relevante că bipedul fără pene (conform definiției lui Platon) a fost tot mai interesat să stabilească reguli aplicabile structurilor sociale existente.

După cum a conchis Darwin, speciile care supraviețuiesc și dăinuie în istorie nu sunt neapărat cele mai puternice și nici cele mai inteligente, ci speciile care au cea mai mare capacitate de adaptare la mediul în continuă schimbare, iar Homo sapiens a avut din belșug o atare particularitate. Dreptul l-a ajutat pe acesta să devină stăpân și să progreseze, ajungând în postmodernitate.

Privind înspre trecutul omenirii, constatăm într-adevăr că rolul esențial al Dreptului a fost acela de a lega populația și puterea de teritoriu. De aceea, Dreptul a fost influențat sau chiar determinat în conținut de oamenii care au exercitat puterea în diferitele epoci istorice. În maniere specifice, fiecare civilizație sau cultură a lăsat amprente asupra Dreptului. După epoca primitivă, în care comportamentele antisociale grave erau reprimate prin răzbunare individuală sau colectivă, Antichitatea a adus oficialitatea realizării actului de justiție.

Dreptul și înfăptuirea justiției sunt două dintre elementele fundamentale ale civilizației (nu întâmplător se spune justitia regnorum fundamentum), existența acestora transmițând încredere în sânul societății.

În pofida situațiilor dificile apărute în ultimii ani (pandemii, războaie etc.), în prezent, există speranță, și ea vine nu doar din faptul că omul are cea mai prosperă perioadă din istorie, ci și din grotele, pădurile și câmpiile preistoriei, în care trăia omul preistoric. Acesta era mai mult bun decât rău, mai degrabă de încredere decât lipsit de încredere, mai curând generos decât egoist și mai cooperant decât conflictual. Dreptatea (realizată prin intermediul procesului judiciar modern, în principal) apare, așadar, ca una dintre invențiile extraordinare ale omului, deoarece societățile, prin legile adoptate, pot fi afabile sau maligne pentru membrii săi.

În această abordare, civilizația apare nu ca o foiță de lemn nobil așezată peste rumeguș presat sau lemn de calitate inferioară, ci ca o coajă de portocală, metaforă care vrea să sublinieze ideea că statul, guvernanții și așezările umane, cu facilitățile și restricțiile lor, sunt totuși comestibile pentru oameni, însă departe de a fi preferate, iar aceștia le acceptă atât timp cât sunt rezonabile, deoarece sub coaja lor protectivă se ascunde un miez bun, suculent – adus din preistorie.

Pe fondul acestor date sociale, mai târziu, a apărut statul ca formă nouă de organizare a puterii obşteşti (sociale). În acelaşi context s‑a născut şi dreptul, ca instrument de exprimare şi impunere a voinţei sociale, cu efecte asupra relaţiilor sociale, deoarece statul a preluat, treptat și progresiv, de la indivizii umani funcţia restabilirii ordinii sociale. Bineînţeles că impunerea dreptului, ca funcţie a statului, a avut mai multe etape în evoluţia sa, până la stadiul conceptului de stat de drept.

În societatea postmodernă se simte un fior de fatalism al totalitarismului, care parcă transpiră și din spusele-avertisment ale lui J.K. Revel, conform cărora: „Până la urmă, s-ar putea dovedi că democrația este un accident al istoriei, o scurtă paranteză ce se închide sub ochii noștri”^[1].

Plecând de la premisa că nu există democraţie pură (perfectă), deoarece, examinând cu atenţie sporită chestiunea limitelor democraţiei, ajungem să ne îndoim de posibilitatea existenţei democraţiei perfecte.

Să luăm un exemplu. Cine face legile? Răspunsul obişnuit la această întrebare este că legiuitorul. Mai concret, răspunsul ar trebui să fie că legislativul (Camera Deputaţilor, Camera Reprezentanţilor, Camera Lorzilor, Senatul ş.a.) este cel care elaborează actele normative. În realitate, se constată că, de cele mai multe ori, legile pe care le adoptă legiuitorul sunt impuse de executiv (de Guvern), care elaborează multe dintre proiectele de lege. Mai mult, în mod excepţional, chiar executivul poate legifera. Dacă ne referim la cele mai frecvente situaţii practice, de fapt, conţinutul normelor juridice este redactat fie de specialişti din executiv, fie de specialişti externi, care nu sunt nici legaţi şi nici preocupaţi de voinţa poporului, ci foarte probabil de crezul lor profesional.

În cazurile în care iniţiativa legislativă provine din interiorul forului legislativ, se aplică procedurile stabilite de acesta. Dar şi în aceste cazuri, cei care fac propunerile, ce ulterior se transformă în legi, nu rareori apelează, pentru redactarea conţinutului normelor juridice, la persoane de specialitate.

Aşadar, în multe situaţii, din perspectivă politică, voinţa legiuitorului este, de fapt, decizia (hotărârea) liderului sau liderilor partidului politic ori coaliţiei de guvernare care deţine majoritatea aleşilor în legislativ. În aceste condiții, se mai poate susţine că liderii menţionaţi mai sus au fost aleşi de popor? La o analiză atentă, observăm că nu este chiar aşa, deoarece conducătorii respectivi nu au fost aleşi prin vot universal şi direct, ci eventual prin scrutine de partid. De pildă, în România, singurul om politic care are legitimitate naţională, dar care nu are rol legislativ direct, este preşedintele republicii.

Deopotrivă, din punct de vedere strict tehnic, nu de puţine ori, voinţa legiuitorului este, în realitate, manifestarea de voinţă a unor specialişti sau experţi în domeniile reglementate de actele normative adoptate de forul legislativ.

In abstracto, se spune că poporul îşi alege reprezentanţii prin care exercită puterea. In concreto însă, pe cine alege poporul? La alegeri poporul votează optând între mai multe variante limitate.

Deşi se spune că oricine poate candida, că oricine poate fi ales preşedinte, parlamentar etc., lucrurile nu stau chiar aşa. Pentru a fi un candidat vizibil sau cu şanse reale sunt necesare resurse, pe care nu întotdeauna le deţin cei mai buni posibili candidaţi.

Listele cu cei care candidează sunt întocmite de liderul partidului sau de un număr restrâns de persoane. În orice caz, nu există o concurenţă reală, democratică şi egală între persoanele care doresc să figureze pe buletinele de vot la alegeri.

Dacă ne uităm la scrutinele din ultimii ani, constatăm că, de regulă, cei care sunt aleşi nu sunt realmente cei doriţi de popor. Poporul alege spunând: Dau votul meu celui mai bun dintre cei care candidează.

Pe baza aspectelor relevate mai sus, se poate desprinde concluzia că, în societatea contemporană (în fapt, așa a fost dintotdeauna), nu există democraţie în sens propriu, deoarece poporul nu deţine puterea în mod efectiv. În societăţile democratice (numite deschise) contemporane, realmente, puterea este a celor care stabilesc candidaţii în alegeri, componenţa membrilor executivului, conducerile instituţiilor fundamentale etc.

Nici reacţiile poporului la actele de guvernare, considerate de acesta contrare voinţei sale, nu reprezintă exercitarea puterii de către cetăţeni, ci mai degrabă acestea sunt forme prin care o parte a poporului urmăreşte impunerea unor obiective privind guvernarea sau blocarea unor măsuri neconvenabile luate sau care urmează a fi dispuse de factorii politici.

Deşi este folosită butada potrivit căreia poporul are întotdeauna dreptate, pot exista şi cazuri când poporul nu ştie ce vrea sau când urmăreşte atingerea unor finalităţi contrare drepturilor şi libertăţilor recunoscute şi care trebuie garantate de sistemul juridic. Istoria, veche sau recentă, consemnează astfel de situaţii în care poporul s‑a înşelat şi a dat sau a fost constrâns să dea puterea în mâna unor dictatori.

În final, ne întrebăm din nou: Ce este democraţia? Îndrăznim să spunem că nu există democraţie fără stat de drept autentic, chiar dacă şi atunci rămâne perfectibilă. De asemenea, fără drepturi şi libertăţi garantate de un sistem judiciar funcţional democraţia este falsă sau o este o dictatură mascată.

Dacă oamenii politici şi toţi cei care exercită prerogative ale puterilor statale nu sunt sau nu devin dictatori, ci acceptă dictatura legilor adoptate conform Constituţiei, putem spune că, deşi departe de a fi perfect, democraţia este cel mai performant sistem politic creat de om. În caz contrar, este vorba despre de o altfel de dictatură (mascată).

În calitate de cetăţean care interacţionează frecvent cu reprezentanţi ai puterilor statului (judecători, procurori, poliţişti, grefieri, inspectori, referenţi ş.a.), pot spune că cei mai mulţi dintre aceştia se comportă aşa cum legea le‑o cere. Din păcate, mă întâlnesc şi cu situaţii în care, fie pe faţă, fie indirect, o parte dintre exponenţii puterii statale au o conduită contrară regulilor stabilite pentru desfăşurarea activităţii lor. Aceştia pot fi considerați pe drept cuvânt ticăloşii sistemului.

Dar nu cred că poate fi aruncată o anatemă asupra întregului sistem al puterii, deoarece a proceda în acest fel este profund nedrept. Ar fi o incorectitudine faţă de toţi funcţionarii publici care sunt de bună-credinţă, pregătiţi din punct de vedere profesional, cu experienţă şi care respectă legea căreia trebuie să i se supună.

Instituţiile şi autorităţile publice sunt precum pădurile, deoarece, în interiorul acestora, pe lângă oamenii cinstiţi, se găsesc şi ticăloşi, la fel cum pădurile au uscăturile lor.

Netrebnicii din sistem se pot găsi într‑o dublă postură. Pe de o parte, aceştia pot deţine simple funcţii de execuţie, fără importanţă instituţională, situaţii în care efectele negative sunt limitate la cazurile de care se ocupă. Pe de altă parte, ticăloşii sistemului se pot afla în poziţii de conducere (decizie), situaţii în care consecinţele incorectitudinii lor sunt mai grave şi mai extinse.

Anatemizarea întregului sistem al puterii, din cauza anumitor reprezentanţi ai acestuia, este greşită, din cel puţin două motive.

Primo, cei care se comportă corect nu trebuie să fie băgaţi în aceeaşi oală, pentru că răspunderea juridică este personală, iar nu solidară.

Secundo, tratarea nediferenţiată a tuturor funcţionarilor ce lucrează în sistemul puterii, fără recunoaşterea meritelor celor care se comportă potrivit atribuţiilor specifice, generează un risc real de resemnare şi frustrare, sentimente care dăunează dezvoltării personale pozitive și, implicit, asupra eficienței autorităților sau instituțiilor publice.

Sistemul politic democratic din prezent este departe de a fi perfect şi, până la inventarea unuia mai bun, trebuie acceptat şi îmbunătăţit. Sistemul politic actual este gândit în maniera unei separaţii relative a puterilor ce‑l compun, considerându‑se că puterile nu trebuie separate, ci trebuie să coopereze unele cu altele şi, la nevoie, să se poată controla reciproc^[2].

Imperfecţiunile sistemului puterii sunt generate de cusurul uman originar, întrucât omul este, la fel ca democraţia, cu anumite defecte^[3].

Într‑o altă ordine de idei, atunci când se confruntă cu acte arbitrare sau nelegale, cetăţenii sunt îndreptăţiţi să reacţioneze prin utilizarea mijloacelor constituţionale şi legale, respectiv să atragă atenţia asupra conduitei funcţionarilor publici incorecţi, să sesizeze faptele pe care aceştia le‑au comis, să ceară sancţionarea celor vinovaţi şi să se revolte în toate modalităţile prevăzute de lege. În acelaşi timp, cetăţenii au obligaţia de acorda respectul cuvenit tuturor celor care îşi fac datoria potrivit legii.

Justiția este activitatea fundamentală a statului de a soluționa diferendele (conflictele, disputele) dintre subiectele de drept. Romanii defineau foarte sugestiv justiția prin adagiul următor: justitia domina et regina omnium virtutum (justiția este stăpâna și regina tuturor virtuților).

Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituție: „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”.

Ab initio, se impune precizarea că statul este o ficțiune juridică inventată de om, care a renunțat la o parte din libertatea sa, cu speranța că va fi fericit, bucurându-se de partea rămasă a libertății sale și, totodată, pentru a beneficia de garantarea exercițiului unor drepturi fundamentale.

Departe de a fi o formă de organizare perfectă, statul este totuși cea mai evoluată entitate politică, dintre cele concepute de mintea umană, destinată recunoașterii și garantării valorilor sociale esențiale.

Pentru a se ridica la nivelul de stat de drept, statul trebuie să ofere garanții efective că supremația Constituției și aplicarea legilor sunt respectate. De asemenea, acesta trebuie să asigure deplina exercitare a drepturilor și garantarea libertăților fundamentale.

În relațiile cu resortisanții săi, statul se manifestă prin instituții și autorități, care, la rândul lor, sunt reprezentate de magistrați, demnitari și alți funcționari. Practic, nivelul unui stat de drept este dat de calitatea profesională și morală a persoanelor fizice care sunt învestite să asigure respectarea valorilor sociale esențiale, garantate prin dispozițiile legii fundamentale.

Realitatea ne înfățișează atât situații în care reprezentanții statului se ridică la înălțimea misiunii ce le-a fost conferită, cât și cazuri în care, din păcate, demnitarii, magistrații sau alți funcționari dezonorează demnitățile sau funcțiile ce le-au fost încredințate.

Sigur, se pot întâmpla accidente regretabile, respectiv situații în care să existe scuze sau justificări instituționale.

Înfăptuirea justiției se realizează prin intermediul organelor competente, în conformitate cu legea și, prin urmare, nu trebuie să fie selectivă, ci egală și echitabilă. În caz contrar, justiția devine selectivă, iar statul – nedrept.

Într-o accepțiune uzuală, prin expresia justiție selectivă se înțelege că, atunci când aplică legea, organele judiciare competente procedează discreționar sau inegal. De asemenea, se poate vorbi despre o justiție selectivă atunci când în situații juridice comparabile organele competente adoptă soluții diferite.

Într-un stat de drept justiția este a poporului, dar înfăptuirea acesteia nu se face în numele poporului, ci în numele legii. Justiția este funcțională din punct de vedere social numai dacă organele ce o înfăptuiesc sunt independente în exercitarea prerogativelor prevăzute de lege.

Poate fi acceptată justiția selectivă? Răspunsul sec este că nu poate fi, deoarece o justiție selectivă este, în realitate, o formă de injustiție.

Sigur, miza socială cea mai mare și consecințele cele mai severe există în privința ilicitului penal (a infracțiunilor). Au organele judiciare penale facultatea să aleagă infracțiunile sau persoanele pe care le sancționează penal? Au organele judiciare posibilitatea aplicării, persoanelor care au comis infracțiuni, a unor tratamente penale inegale în cauze?

În astfel de situații, în care organele judiciare penale pot aplica instituții juridice care împiedică punerea în mișcare sau sting acțiunea penală, apare în discuție problema dacă nu cumva este vorba despre înfăptuirea selectivă a justiției penale. În sens nepeiorativ, în contextul în care discutăm, termenul selectiv înseamnă aplicarea unui tratament diferențiat unor persoane care se află în situații juridice relativ diferite. În accepțiune depreciativă, termenul selectiv înseamnă aplicarea unui regim juridic diferit unor subiecte de drept aflate în poziții comparabile din punct de vedere legal.

Codul penal și Codul de procedură penală cuprind dispoziții care permit judecătorului sau procurorului, după caz, sub rezerva îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, să dispună soluții de renunțare la urmărire penală, clasare, renunțare la aplicarea pedepsei etc.

Justiția, în general, și cea penală, în special, nu poate fi selectivă, întrucât organele judiciare nu au posibilitatea de a alege în mod arbitrar și inegal modalitatea în care aplică legea în cauzele pe care le soluționează. Potrivit Legii fundamentale, justiția nu poate fi diferită, ci trebuie să fie egală (aceeași) și echitabilă pentru toate persoanele care se află în aceeași situație juridică. De asemenea, conform legii, organele judiciare trebuie să fie independente, față de orice autoritate, referitor la soluțiile pe care le dispun în cauzele cu care sunt învestite. Singura obediență pe care organul judiciar este obligat să o respecte este cea față de lege.

Ceea ce este însă inacceptabil pentru recunoașterea unui stat ca fiind stat de drept este lipsa unor reacții instituționale sau a unor instrumente funcționale susceptibile de a limita apariția unui număr mare de derapaje împotriva statului de drept. În astfel de cazuri, statul de drept este nedrept. Mai corect, în astfel de cazuri, statul de drept a eșuat și nu-și mai merită supranumele de drept.

• Statul este nedrept dacă nu asigură standardele minime umane în școli, spitale, spații publice și în penitenciare. Un aforism spune că în țara în care se construiesc școli este din ce în ce mai puțină nevoie de spitale și închisori. Altfel spus, trebuie să tratăm și cauzele unor fenomene, iar nu numai efectele acestora.
• Statul devine nedrept când, contrar legii, în activitatea judiciară sunt acceptate imixtiuni ale unor organe cu alt rol în structura statului. Aici discutăm despre interferența nelegală a unor puteri sau organe în actul de justiție, precum serviciile secrete, partidele politice sau autoritățile administrative.
• Statul este inechitabil când reglementarea prevede existența a 17 instanțe supreme. Este vorba despre cele 16 Curți de Apel și Înalta Curte de Casație și Justiție. Conform art. 126 alin. (3) din Constituție, aceasta asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Deși dispozițiile constituționale sunt clare, toate Curțile de Apel (15, plus Curtea Militară de Apel) sunt de facto Înalte Curți, deoarece nu există nicio cale de atac efectivă împotriva hotărârilor pe care acestea le pronunță în apel (hotărâri definitive). Existența căii de atac a recursului în casație nu schimbă cu nimic chestiunea, în special în materie penală, întrucât această cale extraordinară este ca și inexistentă față de puținele ipoteze în care poate fi legal utilizată. Practica dovedește acest lucru, recursul în casație în materie penală fiind respins în cvasitotalitatea cazurilor.
• Statul este nedrept când, pur și simplu, este spulberată prezumția de nevinovăție, prin expunerea publică a persoanelor necondamnate definitiv, într-o modalitate în care cei care le privesc se gândesc că participă la un spectacol de circ și prin transmiterea către presă a unor informații confidențiale în timpul urmăririi penale, în special în perioada în care instanțele soluționează propunerile de luare a unor măsuri preventive, în scopul ticălos de a exercita presiune asupra judecătorilor. Prin astfel de acțiuni se viciază și se bagatelizează actul de justiție.
• Statul este nedrept dacă legiuitorul nu pune în acord legislația cu deciziile Curții Constituționale, prin care au fost declarate neconstituționale anumite dispoziții legale.
• Statul este nedrept dacă actul de justiție este unul selectiv. Justiția, în general, și cea penală, în special, nu poate fi selectivă, întrucât organele judiciare nu au dreptul de a alege în mod arbitrar și inegal modalitatea în care aplică legea în cauzele pe care le soluționează. Potrivit Legii fundamentale, justiția nu poate fi diferită, ci trebuie să fie egală (aceeași) pentru toate persoanele care se află în aceeași situație juridică. Potrivit legii, organele judiciare sunt independente față de orice autoritate, referitor la soluțiile pe care le dispun în cauzele cu care sunt învestite. Singura obediență pe care organul judiciar trebuie să o aibă este față de lege. Coborând de la discuția abstractă la un nivel concret, vom fi în prezența unei justiții selective, interzisă de lege, atunci când, de pildă:
  • nu se dispune trimiterea în judecată a unei persoane care a comis o infracțiune pentru simplul motiv că a cooperat cu organele judiciare;
  • se formulează, cu știință, mai multe sau mai puține acuzații decât cele care rezultă cert din mijloacele de probă administrate în cauză;
  • se refuză ad nutum încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției;
  • se respinge, fără motive temeinice, cererea privind aplicarea procedurii simplificate;
  • se respinge, fără nicio justificare, o cerere care nu poate fi cenzurată de un alt organ judiciar (de pildă, respingerea nejustificată a unei cereri prin care se solicită probe în cadrul unei căi de atac – apel sau contestație);
  • judecata este vădit dezechilibrată în defavoarea sau în favoarea unei persoane;
  • fără nicio acoperire obiectivă, anumite cauze sunt soluționate cu celeritate sau, dimpotrivă, sunt lăsate în nelucrare;
  • în cauze similare se dispun soluții diferite (de exemplu, clasare și trimitere în judecată);
  • se aplică anumite instituții juridice, fără îndeplinirea condițiilor legale (de exemplu: se dispune sau se prelungește supravegherea tehnică fără niciun indiciu sau fără confirmarea suspiciunii inițiale; se acordă, fără motive, statutul de martor sub acoperire; când organele judiciare folosesc investigatori sub acoperire care efectuează sau acceptă acte de provocare, în lipsa cărora nu s-ar fi comis fapta vizată etc.);
  • organele judiciare nu respectă dispozițiile art. 5 alin. (2) C. proc. pen., respectiv când adună sau administrează probe numai într-un anumit sens (fie numai în acuzare, fie numai în apărare) ș.a.