În partea cealaltă a binelui și a răului. Prolog la o nouă paradigmă a moralei, a dreptului și a justiției

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Viața! Legat de ea s-au exprimat atâtea păreri, s-au formulat o groază de definiții, unele mai docte decât altele. Personal consider că viața este un dar condiționat de alegerea între bine și rău în funcție de cunoașterea unei epoci sau a alteia. Dar cine decide ce este bine ori ce este rău? Zicerile din Cartea Sfântă („Să nu furi!”, „Să nu ucizi!”, „Să nu preacurvești!” ș.a.) ori din alte religii, norma morală, interesele de moment ale celor puternici susținute prin însăși norma juridică, diverse conjuncturi ori chiar conjecturi etc.?^[1] Pot doar să-mi închipui că viața este esențială și că fiecare secundă a ei contează; că adevărul și sistemul de valori din jurul său, precum și dorința/dragostea pentru adevăr a omului sunt impulsurile care îi guvernează existența, care însă ar trebui răsplătite mai înainte de orice aici, pe pământ. Dar neadevărul, judecățile false care au direcționat adesea acțiunile oamenilor de-a lungul zbuciumatei istorii a societății omenești în favoarea opresiunii și crimelor milenare fără de sfârșit unde pot fi ele plasate? Încercarea sisifică de a răspunde la o asemenea întrebare filosofică, în principal, mă duce cu gândul la Friedrich Nietzsche, cel care a pledat pentru o filosofie a viitorului opusă celei dogmatice, ca, de pildă, doctrina Vedanta în Asia și platonismul în Europa, precum și creștinismul, acel platonism pentru „popor”, care aprecia că „A recunoaște neadevărul drept condiție a vieții înseamnă, firește, a opune rezistență într-un mod periculos sentimentului obișnuit al valorii; iar o filozofie care îndrăznește să facă una ca asta se plasează singură deja dincolo de bine și de rău”^[2].

Și poate tot acolo, uneori, fie-mi permis să afirm, ar trebui să fie locul adevărului judiciar pronunțat de o instanță judecătorească. Aceasta pentru că, prin natura sa, fiecare om consideră că dreptatea este de partea sa, fie că a acționat ori ba în litera și spiritul de moment a ceea ce se consideră a fi bine sau rău. Astfel, vom întâlni puțini semeni de-ai noștri care să fie mulțumiți de o hotărâre judecătorească (de pildă, pronunțată într-o cauză civilă, ca să nu mai vorbim de sentințele date în cauzele penale) care contravine intereselor lor și aceasta chiar și în situațiile în care, în mod evident, instanța a stabilit un adevăr judiciar neîndoielnic.

După cum se știe și așa cum ne spune și adagiul „Fiat iustitia, pereat mundus” [„Să se facă dreptate (chiar de ar fi) să piară lumea”], scopul dreptului, începând cu Roma antică și până în zilele noastre, l-a constituit realizarea dreptății. Și mai știm că în cadrul unui stat de drept care se vrea just și corect în aplicarea legii, fără excese (atunci când înfăptuirea justiției este dusă la absurd, „când aplicarea normelor legale produce, practic, efectul opus celui urmărit de legiuitor”), este necesară o legătură strânsă dintre drept și morală. Așa fiind, „morala, fără drept, este imperfectă, lipsindu-i instrumentul de implementare, iar fără morală dreptul nu este decât un sistem mecanic incapabil de o apreciere corectă a realității”^[3]. Și pentru ca o sentință judecătorească să nu dispună în favoarea „răului” devenit peste noapte „bine”, magistratul de scaun trebuie să cunoască în egală măsură atât norma juridică, cât și norma morală și să acționeze cu dreaptă judecată pentru pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice. Și, uneori, trebuie să o facă chiar dincolo de bine și de rău…

De asemenea, cel ce nu știe ce este binele, nu știe ce este răul, adică ceea ce este moral sau imoral. Deopotrivă, se spune că omul are mai multă înclinație spre rău, care ar fi și cea mai cumplită putere a sa, el fiind considerat și cel mai nemilos dintre animale, însă „animalul a cărui evoluție nu s-a încheiat încă (s.orig.)”^[4]. Și aceasta în contextul în care ni se amintește mereu că trebuie să facem bine, să fim solidari, să ne iubim unii pe alții, chiar și pe cei răi, în speranța că se vor îndrepta cândva… Așadar, pentru ca să se fi ajuns la bine e posibil să fi fost nevoie ca mai înainte să se fi manifestat răul. Dar când oare a început răul? Și cum a lăsat el locul binelui tocmai pentru aș lua răgazul necesar să (re)înceapă iarăși? Există o linie de separare între rău și bine, și dacă da, atunci care ar fi aceea?

Friedrich Nietzsche arăta că omul (acel ce care dorește să fie supraînălțat pentru a deveni „Supraom”) caută „să fie mai bun sau mai rău”, deoarece răul cel mai mare este folositor pentru cel mai mare bine, bucuria fiind prilejuită „de păcatul cel mare, ca și de marea mângâiere (s.orig.)”^[5]. Același Nietzsche într-o altă operă a sa ne atrage atenția, oarecum profetic, că într-o zi poate „conceptele cele mai solemne pentru care lumea a luptat și a suferit cel mai mult, cele de «Dumnezeu» și de «păcat», nu ni se vor mai părea mai importante decât i se par unui bătrân jucăria și mâhnirea unui copil. Și poate că atunci «bătrânul» va avea nevoie de o altă jucărie și de o altă mâhnire – rămânând tot copil, veșnic un copil!”^[6].

Și cum o nouă eră bate la ușa omenirii – Era Inteligenței Artificiale (IA) – cu privire la care nu putem încă prevedea cu precizie unde ne vor conduce tehnologiile azi emergente, sigur pentru „bătrânul” zilelor noastre, adică pentru cei mulți, tot mai mulți oameni simpli, săraci și neajutorați trebuie găsită o nouă „jucărie”, o nouă credință, poate generată de ChatGPT 3, 4 ș.a., pentru afirmarea unui alt bine și a unui alt rău; din nefericire cu același scop: cei mai mulți dintre oamenii comuni (inclusiv creatorii de valori din știință, arte, filosofie etc.) care constituie majoritatea în societate trebuie sacrificați din nou, jertfiți mereu și mereu pentru ca cei puțini, tot mai puțini și influenți oameni ai planetei să profite din plin de realizările noii ordini digitale. Cu toate acestea, modul în care „IA va interacționa cu sacrul, cu căutarea spiritualității, cu practica rugăciunii depinde numai de noi, deoarece acesta atingând cel mai sensibil, gingaș și subtil resort al vieții – forul nostru interior -, trebuie tratat cu cea mai mare atenție și răspundere”^[7].

În același timp consider că „pe măsură ce societatea IA va atinge un anume grad de dezvoltare, chiar ajungând la nivelul de inteligență conștientă, se va impune cu necesitate crearea unui Drept al IA, ca element important și de nedespărțit al transformării digitale a societății. Însă deosebit de important și de luat aminte pentru viitorul speciei noastre este faptul că atât societatea IA, cât și dreptul IA nu sunt inevitabile (s.orig.), ci ele sunt produsele deciziilor noastre (s.orig.)”^[8] – mai bune ori mai rele...

Mai mult, trăim de la început și până la ultima suflare cu iluzia că știm ce este bine și ce este rău în încercarea noastră de a fi deasupra celorlalți („dorința de a domina”) prin orice mijloace; după cum mult trâmbițata căutare a adevărului, în orice epocă istorică a umanității, nu a însemnat nimic altceva decât voință de putere susținută prin (ne)adevăruri politice (morale), ideologice, religioase, etnice ș.a. Cât timp acestea au corespuns intereselor de moment ale celor aflați la butoanele puterii, ele întruchipau binele, adevărul de care cine s-ar fi dezis în fapt era catalogat drept un rău social. Însă fiecare dintre noi percepe diferit ce este bine și ce este rău. Mutatis mutandis statele și mai nou atotputernicele multinaționale procedează la fel. De aici și veșnica stare de conflict ce caracterizează, din zorii săi, specia homo sapiens (la nivel de indivizi, dar mai ales la nivel de grupuri mai mici ori mai însemnate) în lupta sa fără sens pentru putere de dragul puterii, pentru supremație în cadrul speciei, pe de o parte, dar și față de celelalte specii de pe planetă, pe de altă parte. Acest lucru reprezintă principala cauză a numeroaselor crize care s-au manifestat de-a lungul a mii și mii de ani și care azi au devenit tot mai sofisticate cu ajutorul tehnologiilor avansate [a se vedea recent încheiata pandemie de COVID-19, războaiele comerciale și conflictele privind probleme economice și de securitate (mai ales între SUA și China), războaiele informaționale, criza ecologică ori războiul din Ucraina sau conflictul mereu reîncălzit din Orientul Mijlociu, ca să nu mai vorbim de zona atât de încinsă și de disputată a Mării Chinei de Sud – „cea mai importantă întindere de apă pentru economia mondială (…) cea mai periculoasă întindere de apă din lume, locul în care militarii Statelor Unite și China s-ar putea ciocni cel mai ușor”^[9]].

Tot aici se înscrie și impasul democrației considerată de unii cea mai avansată formă de organizare și de conducere a unei societăți, încă imposibil de înlocuit cu o altă formă mai bună, adică răul cel mai mic, dacă mă întrebați pe mine. De exemplu, democrația liberală se confruntă cu o estompare, dacă nu chiar cu o negare tot mai accentuată a valorilor tradiționale, inclusiv a celor creștine pe care le-a moștenit, favorizând afirmarea mediocrității de sus până jos, precum și a dorințelor sale care devin morale în dauna primelor. Aceasta se manifestă la nivelul statului de drept și al instituțiilor sale tot mai neputincioase în fața acțiunilor anarhiste și a curentelor politice extremiste de dreapta ori de stânga, ce încearcă să-și impună propria morală prin distrugerea paradigmei moralei de tip liberal. Și cred că, parafrazându-l pe Nietzsche, dar în contextul lumii de azi, iubirea pentru aproapele va fi înlocuită cu teama de aproapele ori, și mai rău, cu disprețul provenit din iubire (atât față de aproape, cât și față de dușman), în special când iubim cel mai mult. Ceea ce înseamnă că minciuna statală cu nerușinare susținută în numele popoarelor în pericol de a fi distruse pe altarul luptei dintre globalitate versus suveranitate, impostura, setea de răzbunare, corupția de toate felurile, negarea tot mai apăsată a cunoașterii fundamentale, ca și a valorilor autentice rezultate din lecturile avansate și din practicile de lectură intensive de-a lungul întregii vieți, în favoarea unei cunoașteri superficiale provenite în principal de pe internet și din rețelele de socializare și a falselor valori cu obstinație promovate prin diverse mijloace puse la dispoziție de mediul digital și nu numai, pierderea propriului sentiment de demnitate și a „încrederii în sine, coloana ei vertebrală” pe fondul augmentării spiritului gregar în dauna celui individual, insecuritatea, estomparea participării active la o societate democratică în calitate de cetățeni bine informați, toate acestea și altele de aceeași natură cu ele ajung să reprezinte binele, să devină morale; în timp ce spiritele înalte care ar putea fi cu adevărat importante pentru societate și care nu se află la remorca intereselor meschine de partid și de stat, iar mai nou corporatiste, precum și ideile lor novatoare sunt stigmatizate cu pecetea răului, făcând să sângereze trupul democrației tot mai fragile a zilelor noastre.

Văzând toate acestea, totuși cum să nu îi dai dreptate filosofului care, acum mai bine de o sută de ani, referitor la stat scria următoarele: „Stat? Ce-i asta? (…) Statul este cel mai rece dintre toate dihăniile reci: minte cu răceală și iată minciuna ce scornește din gura lui: «Eu, statul, eu sunt norodul». E o minciună! (…) Pretutindenea unde încă mai este un popor, el nu pricepe statul și-l urăște ca pe o piază rea și o abatere de la obiceiuri și legi (…) fiecare norod își are graiul său despre bine și rău; vecinul lui nu-l înțelege. El a născocit acest grai pentru deprinderile și legile sale. Dar statul minte în toate graiurile lui de bine și de rău, și în tot ce spune – minte, tot ce are, e de furat. (…) Prea din cale-afară de mulți oameni vin pe lume: Statul a fost născocit pentru cei care sunt de prisos!… (…) Uitați-vă numai la oamenii aceștia de prisos! Ei pradă operele născocitorilor și comorile învățaților: și totul se preschimbă pentru dânșii în boală și lehamite! (…) Ei găsesc bogății și tot mai săraci sunt. Vor puterea, și mai întâi de toate, simbolul puterii: bani mulți – asta vor neputincioșii aceștia!”^[10].

Și, nu în cele din urmă, criza societății dominate de stres în care trăim, ceea ce face să „contribuim inconștient, în nenumărate moduri, la generarea bolilor care ne afectează (multe dintre ele letale, s.n.)”^[11]. La fel, nu putem omite depresiile mai ales în rândul tinerelor generații – generațiile tehnologiilor digitale, ale internetului ori inteligenței artificiale – care, paradoxal sau nu, nu își găsesc propria identitate, propriile modus operandi și modus vivendi în actuala societate, tot mai indiferentă față de integrarea acestora și, pe cale de consecință, pentru asigurarea sustenabilității și durabilității a tot ceea ce înseamnă omul și antropocentrismul.

Așadar, asemenea timpului, binele și răul sunt relative. Evident numai pentru noi, oamenii, care nu știm încă ceea ce este binele și răul, deoarece, așa cum ne zice Zarathustra al aceluiași invocat Nietzsche, cel care știe este doar „Făuritorul”, care „numai el creează binele și răul tuturor lucrurilor!”^[12] Ori, fie-mi iertat, proverbiala noastră ignoranță.

Tot așa stau lucrurile cu totalitatea noastră, și mă refer aici la SINE – ca arhetip al ordinii, ce permite ca psihicul să coexiste cu trupul în această aventură telurică numită viață, căreia cum afirmă C.G. Jung îi este și țel -, acea combinație specială și unică dintre conștient și inconștient. „Nu există nici o speranță ca vreodată să atingem chiar și numai o conștiență aproximativă a sinelui, deoarece, oricât am putea conștientiza, tot va mai exista o cantitate nedeterminată și indeterminabilă de inconștient, care aparține și ea totalității sinelui”^[13]. Iar dacă paradoxul Creației ce constă în faptul că inconștientul reprezintă biblioteca întregii cunoașteri universale la care însă nu avem acces decât în proporții reduse se confirmă, susținerile lui Jung par a avea un fundament solid.

Întorcându-mă la Nietzsche, așa-zisele „bine” și ”rău” – „cuvinte grosolane și valori bădărănești” – ce ni se inculcă de societate chiar din momentul primelor respirații, ne împiedică sistematic să ne cunoaștem sinele și să deprindem a ne iubi pe noi înșine „cu o dragoste sănătoasă și care susține: pentru ca să înveți
a te suferi pe sine și să nu vagabondezi deloc”^[14]. Așa fiind, ar însemna ca „bine pentru toți” să derive din drepturile naturale ale omului („bine al meu”), iar „rău pentru toți” să rezulte din acțiunile ori inacțiunile prin care se încalcă acestea („rău al meu”).

Însă firescul acestor lucruri materializat într-o societate mai bună nu îl vom găsi decât dincolo de bine și de rău, adică de acea „veche nebunie care se numește bine și rău”^[15]. Un dincolo care ne-ar permite să ne cunoaștem pe noi înșine și, prin urmare, să accesăm mai multe informații din inconștientul individual și din cel colectiv, adică din marea cunoaștere cosmică, pentru a găsi acea armonie ce susține universul și a o transplanta aici, pe pământ.

Pentru aceasta apreciez că ar fi de dorit o schimbare de paradigmă a moralei care domină de milenii lumea, și anume „morala ca o formă de teamă”^[16] ce, cu voie ori fără voie, ne plasează sub conducerea unor lideri mediocri, care nu se preocupă de nevoile mulțimilor și care nu se întreabă la modul serios și responsabil de ce sunt preocupate acestea. În acest fel, aceștia riscă să răstoarne mașina lumii cu capul în jos în prăpastia valorilor false, estompând astfel flagrant evoluția umanității spre acel țel al integrării în armonia universală prin cunoașterea și respectarea legilor acesteia, ce include cu pregnanță și cunoașterea Sinelui.

Și, nu în ultimul rând, s-ar impune o nouă paradigmă a dreptului și a justiției, fondată pe necesitatea perceperii și rezolvării problemelor lumii de azi – una a înaltelor tehnologii, în care nevoia de adaptare a dreptului și a justiției la ritmul accelerat al progresului acestora constituie o urgență absolută.

Altfel, în afara unor reglementări responsabile, tehnologiile – inclusiv cea a inteligenței artificiale -, pot aduce mai multe prejudicii decât avantaje umanității. Și aceasta de cealaltă parte a binelui și a răului…