Montesquieu și penalizarea vieții publice

14 mai 2019
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 710

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Acum 326 de ani, John Locke, în al său „Tratat asupra guvernământului civil” (1690), enunța teoria separației puterilor, care avea să fie desăvârșită de către Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu, în celebra sa lucrare „Despre spiritul legilor” (1748), acesta făcând din „separația puterilor un eficient instrument al siguranței cetățenilor”[1]. Pornind de la faptul că există o înclinație naturală a omului care deține puterea de a abuza de ea, marele scriitor, jurist și filosof iluminist francez a formulat principiul potrivit căruia puterea trebuie stăvilită tot de putere. Astfel, arăta Montesquieu, „separația puterilor reprezintă singurul mijloc prin care se poate asigura respectul legilor într-un stat în care este posibilă existența unui guvern legal”[2]. Așadar, acesta a văzut în separația puterilor în stat „cea mai bună, dacă nu singura garanție a respectării libertăților indivizilor de către autoritățile statale”[3]. Ulterior, conceptul separației puterilor în stat a fost instituționalizat în Constituția Statelor Unite ale Americii, fiind ridicat la rangul de principiu fundamental de drept. Apoi a fost inclus și în constituțiile altor state democratice și pluraliste [de pildă, art. 1 alin. (4) din Constituția României, republicată, prevede: „Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor (…)”].

Din perspectivă diacronică, această teorie s-a născut, pe de o parte, din nevoia de a atenua puterea prin separația sa intrinsecă, putere care în epoca Iluminismului era considerată ca fiind de temut și primejdioasă pentru societatea organizată în stat, și într-un moment istoric în care partidele politice nu erau încă înființate, pe de altă parte.

Conferintele lunii noiembrie
”

De-a lungul timpului, separația puterilor în stat a fost criticată și chiar contestată, mai ales de doctrinele totalitare, unde „puterea era considerată ca un instrument necesar de transformare a omului și a societății”[4].

Apariția partidelor politice a dus la o oarecare nepotrivire a separației celor trei puteri, respectiv puterea legislativă (exercitată de Parlament), puterea executivă (care aparține fie șefului statului, fie prim-ministrului sau, în cel mai rău caz, se împarte între cei doi, cum se întâmplă, din păcate, în România zilelor noastre) și puterea judecătorească (exercitată de organele judiciare), raportată la independența funcțiilor și specializarea organelor în democrațiile constituționale. De pildă, în doctrina de specialitate s-a arătat cu drept cuvânt că: „Apariția partidelor politice, rolul lor deosebit în configurarea instituțiilor juridice și politice determină ca astăzi apărarea sau echilibrul să nu se realizeze între Parlament și Guvern, ci între o majoritate, formată dintr-un partid sau partide învingătoare în alegeri și care dispun în același timp de Parlament și de Guvern, și o opoziție (sau opoziții) care așteaptă următoarele alegeri pentru a-și lua revanșa”[5], fenomen ce se relevă, cu osebire, în sistemele constituționale bipartide.

Pe acest fundal, un rol semnificativ îl joacă responsabilitatea politică, mai bine zis capacitatea sistemului politic de a se autoregla și de a răspunde așteptărilor societății în contextul unei regionalizări și mondializări cu un final tot mai imprevizibil, precum și organizarea, stabilitatea și priceperea instituțiilor statului de a răspunde la schimbările extreme din lumea contemporană.

Pierre Rosanvallon (n. 1948), profesor la Collège de France și director de studii la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris, în cartea sa „Contrademocrația. Politica în epoca neîncrederii”, se referă la un aspect al democrațiilor epocii actuale, care a generat multe discuții și analize, și anume o deplasare a politicului spre penal, ceea ce înseamnă o implicare sporită a puterii judecătorești în viața politică, mai exact o judiciarizare a politicului. Subliniind că ne aflăm în fața unui fenomen complex, cu formă variabilă și cu multiple cauze, profesorul Rosanvallon reține doi dintre factorii numeroși care-l determină, afirmând, printre altele, că: „Primul derivă chiar din natura instituțiilor publice. Penalizarea vieții publice este semnificativă mai ales în sisteme politice instabile și fragile sau în cele în care contradicțiile instituționale împiedică exercițiul responsabilității”[6]. Pentru Europa, autorul prezintă, spre exemplu, cazurile Italiei și Franței. Astfel, în Italia, „incapacitatea sistemului politic de a se autoregla și de a răspunde așteptărilor societății a hrănit emergența în forță a figurii judecătorului în spațiul politic”. Cu referire la exemplul francez, profesorul Rosanvallon consideră că acesta a dat la iveală o deficiență constituțională, și anume greutatea de a face să funcționeze o guvernare bicefală (în cadrul celei de-a V-a Republici), respectiv „de a organiza diarhia dintre prim-ministru și președintele Republicii… Flancat de un Parlament relativ slab, executivul s-a putut elibera de o întreagă serie de proceduri de control practicate în alte regimuri”[7].

Al doilea factor, în opinia lui Rosanvallon, constă în incapacitatea partidelor și a guvernelor rezultate în urma jocului politic al alegerilor de a se adapta și de a răspunde la cerințele cetățenilor, crescând, în acest mod, exigența responsabilității politicului în relația cu alegătorii. Așa fiind, se produce trecerea „din universul democrațiilor de confruntare și de reprezentare” în cel al „democrațiilor de imputare[8].

Văzând toate acestea, nu ne mai miră situația din România, unde încrederea cetățenilor în puterile legislativă și executivă scade dramatic, în timp ce încrederea în puterea judecătorească este mai mare.

Percepția este că lipsa programelor și a proiectelor politice de substanță, desemnarea candidaților pentru alegerile locale și parlamentare în absența unor criterii de competență și integritate, deficiențele de decizie la nivel guvernamental și complexitatea birocratică a structurilor guvernamentale (de pildă, în atragerea și cheltuirea banilor europeni ori a investițiilor străine de anvergură, cu osebire pentru construirea unei infrastructuri corespunzătoare, pentru crearea unui număr însemnat de locuri de muncă, pentru creșterea nivelului de trai al românilor ș.a.) servesc drept cauză pentru dorința cetățeanului obișnuit și tot mai sărăcit de a afla cine este responsabil (penal, în primul rând ) pentru lipsa de performanță a politicului în gestionarea corectă a treburilor țării, în sensul creării binelui comun. În consecință, în ultima perioadă, Direcția Națională Anticorupție a cercetat și trimis în judecată un număr important de politicieni români de rang înalt, care au fost condamnați definitiv pentru infracțiuni de corupție. Acest lucru determină, pentru moment, un șoc la nivelul echilibrului între cele trei puteri ale statului, puterea judecătorească părând, în ochii celor mai puțini avizați, că determină agenda politicului, incapabil să transpună în practică promisiunile făcute în alegeri. Este vorba de acel echilibru generat de raporturile constituționale dintre autoritățile publice, care cunoaște „implicări reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte, implicări ce semnifică echilibru prin colaborare și control”[9]. Astfel, atenția opiniei publice se concentrează tot mai mult asupra sporirii rolului judecătorului și a forței dreptului în încă tânăra noastră democrație, în speranța că prin hotărârile pronunțate de instanțele de judecată în fiecare caz penal vor veni și mult așteptatele soluții politice pentru mai binele societății românești.

Acest fenomen al judiciarizării vieții publice opinăm, asemenea profesorului Rosanvallon, că nu trebuie redus „la simpla chestiune a «concurenței» instituționale dintre magistrați și reprezentanți pentru exercițiul puterii”[10], ci, cu deosebire, trebuie analizat din perspectiva înfăptuirii actului de justiție bazat pe independența și imparțialitatea judecătorului, judecata fiind ea însăși „o formă de acțiune publică, o modalitate de expresie a interesului general într-un caz particular”[11].

Este necesar a menționa succint că independența judecătorilor este o condiție obligatorie pentru existența statului de drept și garanția fundamentală a unui proces echitabil. La rândul lor, instanțele de judecată trebuie să fie independente de puterea executivă, inclusiv de Ministerul Public, și de puterea legislativă. În sens clasic, cerința independenței instanței presupune lipsa oricărei subordonări atât față de puterea politică, cât și față de părți, cu precizarea că, atunci când ne referim la puterea politică, avem în vedere puterea legislativă, dar mai ales pe cea executivă. Totodată, în doctrină s-a arătat că independența puterii judecătorești față de puterea legislativă înseamnă că aceasta din urmă nu poate să intervină în procesul de judecată în altă formă decât cea a emiterii unor legi pe care instanțele să le pună în aplicare. Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat independența instanței de judecată prin raportare la puterea de fapt a unor grupuri de presiune, cu titlu general, sau prin raportare specială la mass-media. Astfel, Curtea de la Strasbourg a relevat că pentru aprecierea îndeplinirii cerinței independenței tribunalului trebuie ținut cont de mai mulți factori, și anume: modul de desemnare a membrilor tribunalului și durata mandatului, existența unei protecții adecvate împotriva presiunilor exterioare, precum și posibilitatea de a verifica dacă tribunalul prezintă aparența de independență. În dreptul român, conform art. 124 alin. (3) din Constituția României, republicată, și art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, judecătorii sunt independenți, se supun numai legii și trebuie să fie imparțiali. Deopotrivă, în activitatea pe care o desfășoară, judecătorii au obligația de a fi imparțiali și de a decide în mod obiectiv, liberi de orice influențe. Este imperios necesar ca imparțialitatea judecătorilor să fie absolută, deoarece încrederea publică și respectul pentru sistemul juridic reprezintă garanțiile eficienței acestuia[12].

Ca o concluzie la cele de mai sus, așa cum se arată justificat în doctrina română de specialitate[13], în organizarea statală, un rol important îl joacă independența autorităților statului, care, deși nu este totală, trebuie totuși să fie una largă. Astăzi, din cauza realității tot mai versatile în care trăim, atât în teoria, cât și în practica dreptului în general și a dreptului constituțional în special, dar și a științelor politice „se manifestă unele rezerve față de teoria clasică a separației puterilor (…)”[14], aspect ce ne determină să punem următoarea întrebare: mai sunt de actualitate în lumea contemporană separația și echilibrul puterilor în stat, precum și menținerea acestora, la nivel de principiu, în constituțiile statelor democratice? Ridicarea acestei întrebări este justificată și din punctul de vedere al proceselor globalizării și globalității societății omenești, inclusiv din acela al mondializării dreptului, aflate în curs de derulare. Subliniem că în epoca postmodernă ne confruntăm cu un proces complex de mondializare multidimensională, cu pericolul uniformizării totalizatoare, cu consecințele eliminării diferențelor și varietății. Prin urmare, omenirea se află din nou la o mare răscruce, ca de atâtea ori în zbuciumata sa istorie. Însă istoria societății omenești ne spune că ori de câte ori aceasta a trecut prin asemenea momente hotărâtoare, au avut loc și preschimbări la nivel instituțional. Acestea presupun reorientări în sfera preocupărilor și descărcarea de noi energii pentru ca autoritățile publice și instituțiile lor să poată face față provocărilor și exigențelor contemporane impuse de societatea post- și transmodernă, ceea ce reclamă forme specifice de exprimare, în contextul unei ordini internaționale transformate radical, cu urmările sale, care la rândul ei se află în plin proces de manifestare. În acest cadru, autoritățile publice se situează printre factorii principali de reacție și formulări de răspunsuri de ordin politic, normativ, economic, cultural și, nu în cele de pe urmă, spiritual, în fața unor asemenea provocări nemaiîntâlnite până acum. De aceea, revine puterilor statului, în principal celei executive și celei legislative, să adopte cea mai adecvată strategie de dezvoltare pentru o Românie deopotrivă membră a Uniunii Europene și a unei lumi mondializate.

În opinia noastră, cel puțin pe termen mediu, separația puterilor va continua să rămână în actualitate, ea fiind încă bine receptată pe plan social, politic și moral atât de membrii cetății, cât și de politicieni, aceasta reprezentând un simbol al luptei tradiționale împotriva regimurilor totalitare și pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Evident, această teorie va trebui să se adapteze în timp real la schimbările excepționale, nemaiîntâlnite până acum, care vizează structurile tradiționale de putere, respectiv legislativă, executivă și judecătorească, care vor trebui să rămână pe mai departe distincte câtă vreme ne referim la state democratice. Și în anii următori, vor exista perioade în care una dintre puteri va avea tendința de a ieși mai mult în evidență în raport cu celelalte. De pildă, pe plan politic se relevă tendința de a prevala, din punct de vedere decizional, puterea executivă, legislativului revenindu-i rolul de reflecție și control al Guvernului. Și, așa cum am constatat din cele menționate mai înainte, când cele două puteri care reprezintă politicul (legislativă și executivă) nu mai reușesc să se adapteze cerințelor mulțimilor, adică înfăptuirii binelui comun, acestea din urmă caută soluții pentru rezolvarea problemelor dificile cu care se confruntă în deciziile justiției, întrucât o instanță judecătorească nu se poate da în lături sub pretext că problema este delicată sau controversată. Ea trebuie să pronunțe o hotărâre, ca expresie a unei dimensiuni a democrației pe care numai aceasta o poate îndeplini, în vreme ce, de cele mai multe ori, decizia politică lipsește. În plus, „o Curte de justiție nu decide numai asupra cazurilor ce-i sunt înaintate. Ritualul său are o funcție de instituire socială. Ea participă la o reașezare în ordine și în normă a lumii”[15].


* Editorialul a fost publicat în Revista Legal Point nr. 2/2016.

[1] A se vedea și I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Separația și echilibrul puterilor ( Articolul 1. Statul român – Comentariu), în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coordonatori) ș.a., Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 13.

[2] C. Călinoiu, V. Duculescu, Drept constituțional și instituții politice, ediție revăzută și completată, Ed. Lumina Lex, București, 2005, p. 116, apud O. Predescu, Convenția europeană a drepturilor omului și dreptul penal român, Ed. Lumina Lex, București, 2006, p. 28 (nota de subsol nr. 16).

[3] C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. C.H. Beck, București, 2005, p. 21, apud O. Predescu, op. cit., p. 28 (nota de subsol nr. 17).

[4] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., p. 14.

[5] Ibidem, p. 15.

[6] P. Rosanvallon, Contrademocrația. Politica în epoca neîncrederii, Ed. Nemira, București, 2010, p. 240.

[7] Ibidem, pp. 240-241.

[8] Ibidem, p. 241.

[9] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., pp. 16-17.

[10] P. Rosanvallon, op. cit., p. 243.

[11] Ibidem.

[12] Referitor la independența și imparțialitatea judecătorilor, precum și la trimiterile făcute în text cu privire la doctrină și la jurisprudența CEDO care vizează acest subiect, a se vedea, pe larg, M. Udroiu, O. Predescu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român, Ed. C.H. Beck, București, 2008, pp. 572-593.

[13] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., p. 14.

[14] Ibidem, p. 15.

[15] P. Rosanvallon, op. cit., p. 251.

Montesquieu și penalizarea vieții publice was last modified: mai 14th, 2019 by Ovidiu Predescu
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter