„Am vizat de început o reașezare spiritual-culturală a instituțiilor de profil care să contribuie la recâștigarea încrederii populației în actul de justiție”. Interviu cu Robert Marius Cazanciuc, vicepreședinte, Senatul României, ministru al Justiției (2013-2015)

Avem ocazia și privilegiul de a discuta pe îndelete despre unul dintre proiectele de excepție, care va marca peste timp strădania breslei juridice, a guvernelor și administrației centrale și locale, dar și a unor persoane ca dvs. de a lăsă Bucureștiului o moștenire arhitecturală impresionantă – un Cartier al Justiției. Unul dintre foștii miniștri ai justiției, omolog al dumneavoastră, vă numea public, la un moment dat, „mamă și tată” al acestui proiect istoric. De unde o astfel de catalogare? Cum și când a răsărit ideea acestuia?

În primul rând, mulțumesc pentru interesul acordat acestui proiect și mă bucur să aud că sunt oameni respectați, care leagă acest proiect de numele meu.  Prin primăvară anului 2013, la începutul mandatului de ministru al justiției, am purtat o discuție cu secretarul general al ministerului de la acea vreme, Alexandra Șinc, o fostă colegă de facultate, care, din păcate, astăzi nu mai este printre noi, despre situația sediilor instanțelor și parchetelor din București, despre ce putem face în mod concret pentru o schimbare benefică deopotrivă magistraților și publicului.

Începuserăm amândoi o carieră de procuror în 1995, iar și primul birou l-am avut în Palatul de Justiție, această bijuterie de arhitectură care la acea vreme ne producea coșmaruri, amenințând să cadă pe noi la primul cutremur. Am cerut o situație cu toate clădirile de justiție din Capitală și a nevoilor de investiții pentru fiecare dintre ele.

Cunoșteam în mod direct câteva dintre sedii unde lucrasem în anii anterior, cum ar fi superba  clădire a Judecătoriei Sector 6 de pe Știrbei Vodă, unde ca student făcusem practică în arhiva instanței sau moderna clădire a Parchetului General, unde lucrasem ca procuror. Ne-a fost clar în scurt timp că dincolo de costuri și durată nu vom putea rezolva prin extinderi decât într-o mică măsură pentru principala problemă: supraaglomerarea. Soluția unor construcții noi a venit cumva natural.

De ce ați simțit nevoia ca Justiția română să fie reunită într-un ansamblu urbanistic dedicat, propriu? Ce beneficii ați vizat încă de la începuturi?

Am marcat pe o fotografie făcută din satelit Bucureștiului cele 17 sedii ale instituțiilor din justiție de la acea vreme, anul 2013, am printat-o și i-am găsit un loc vizibil în birou, alături de o hartă de dimensiuni mari, 2/3 m, făcută de Ministerul Apărării la solicitarea mea, pe care delimitasem teritorial curțile de apel și punctasem toate localitățile unde erau parchete, instanțe și penitenciare. Cred că și acum este acea hartă în biroul ministrului.

Am pornit de la acea fotografie cu sediile împrăștiate în tot orașul, și parcă resimțeam fizic presiunea, nervozitatea celor obligați să acceadă la dreptate. Știam din proprie experiență greutățile și costurile legate de transportul dosarelor între aceste locații, dificultățile avocaților de a asigura apărările atunci când aveau cauze la diferite instanțe în aceeași zi, într-o capitală în care, deși sediile sunt în zona centrală, blocajele permanente de trafic duceau de nepermis de multe ori la blocaje în administrarea justiției.

A fost vorba despre o inițiativă cu adevărat originală, o idee în premieră pe plan regional, sau   v-ați inspirat din experiențele similare europene?

Ideea a apărut în discuțiile purtate în biroul ministrului justiției și pornind de la realitatea din București. Am început ulterior să vedem dacă este posibil un asemenea proiect, discutând cu arhitecți, urbaniști, studiind ce au mai făcut și alții prin lume.

Am găsit astfel două proiecte în derulare, ambele în fază de desen  proiect, la Paris și la Madrid. în Franța și Spania. În iulie 2013 am avut la Paris o întâlnire cu omologul francez, Christiane Taubira, și cu echipa sa dedicată construirii de proiect pentru unui nou palat de justiție la Paris. Francezii încredințaseră proiectul unuia dintre cei mai mari arhitecți ai lumii, Renzo Piano, care propusese reunirea mai multor instanțe, parchete și a poliției judiciare într-un singur sediu, ridicat în trepte și pe multe etaje, constrânși cumva și de lipsa și mai ales de valoare uriașă a terenurilor din Paris.

Inovativ și îndrăzneț, conceput ca parteneriat public-privat, proiectul a avut parte de unele sincope, dar în anul 2018 a fost dat în folosință. Interesant a fost că francezii lucraseră mai bine de 10 ani la stabilirea unor standarde și fluxuri pentru toate sediile noi de instanțe și parchete. Acea uriașă documentație a fost pusă și la dispoziția noastră, iar astăzi și noi avem asemenea standarde, pornite de la acea cooperare.

Mai aproape de conceptul pe care deja îl elaborasem era proiectul spaniol. Ideea le-a venit înaintea noastră, dar dispute interne și costuri crescute au făcut că astăzi să îi depășim.

În octombrie 2013 am efectuat o vizită la Madrid pentru a discuta cu omologul spaniol, Alberto Ruiz Gallardon, despre proiectele lor de investiții în tribunale și penitenciare. Spaniolii au stabilit, în fapt practic, cel mai ridicat standard european în materie de construcție de penitenciare, pornind de la experiența dictaturii franchiste. Ministrul Gallardon mi-a spus următoarele: după înlăturarea lui Franco, cei care au preluat puterea și fuseseră deținuți politici au decis demolarea tuturor penitenciarelor în care zeci de ani fuseseră încarcerați, spunând că ceea ce au trăit ei nu trebuie să mai trăiască nimeni, niciodată, în Spania.

Madridul are un concept care seamănă cu al nostru, respectiv mai multe construcții pe o suprafață întinsă. Ideea le-a venit înaintea noastră, dar dispute interne și costuri crescute au făcut că astăzi să fie în urma noastră.

Londra derulează în faza de construcție deja un Cartier al Justiției chiar în centrul orașului, un proiect superb de regenerare urbană, care îmbină reabilitarea unor clădiri vechi cu extinderi inspirate din arhitectura vechilor clădiri londoneze.

Vorbim despre un proiect încadrat în seria inițiativelor de „regenerare urbană” a Capitalei. Cum ar trebui „tradus”, înțeles și asimilat acest concept?

Ceea ce a fost odată un tradițional cartier evreiesc bucureștean, demolat pentru a face loc unui complex multifuncțional Cântarea României, practic un mall în accepțiune modernă, este astăzi cea mai mare groapă făcută de mâna omului în capitala țării.

Îmi aduc aminte de o discuție cu reprezentanții Băncii Mondiale care au prezentat la Tokyo acest proiect ca fiind unul dintre cele mai importante de regenerare urbană din Europa, toată lumea fiind surprinsă acolo că într-o capitală europeană există 11 ha de teren neutilizat chiar în centrul orașului.

O parte din trupul Bucureștiului în care se locuia în acord cu nevoile și viziunea de la sfârșitul secolului XIX și începutul de secol XX a fost smulsă pentru a face  loc viziunilor socialiste despre locuire urbană. Revoluția din 1989 a venit prea târziu pentru a mai salva cartierul evreiesc și prea devreme pentru a finaliza noua construcție pentru care au fost realizate doar fundațiile.

Practic, astăzi avem câteva hectare de fundații abandonate de 35 de ani, utilizate ca loc de depozitare nelegală a diverselor tipuri de deșeuri, curățate din când în când pentru a nu pune în pericol sănătatea publică. Cartierul Justiției va reda acest spațiu orașului, îl va readuce la viață printr-o funcțiune specifică centrului unui oraș: clădiri publice destinate Justiției, integrate perfect într-un complex urbanistic ce remodelează la nivelul mileniului trei întrega zonă, atât funcțional, cât și estetic.

Din capul locului, s-a pus problema ca pe suprafața de peste 5 hectare, reprezentând jumătate din fostul teren Esplanada, aflat pe bulevardul Unirii, să se ridice 6 blocuri, cea mai mare înălțime fiind de 11 etaje. (45 m), circa 1.000 de locuri de parcare, spații verzi, fântâni arteziene și o promenadă. Aici se vor strămuta toate instituțiile-cheie din Justiție – ministerul de resort, Curtea de Apel București, tribunalele Capitalei, Ministerul Public și parchetele, Consiliul Superior al Magistraturii, Inspecția Judiciară, Institutul Național al Magistraturii și Școala de Grefieri, UNBR, INPPA, Baroul București și Casa de Asigurări a Avocaților. Cum au primit aceste instituții vitale ideea de a se muta în casă nouă, de a conlocui într-un cartier propriu? Cum ați armonizat orgoliile, umorile și criticile venite din partea colegilor magistrați și juriști?

Încă de la început, obiectivul nostru nu a fost de a rezolva doar problema locativă a diverselor instituții din justiție, ci de a realiza o apropiere a justiției către cetățean, pe de o parte prin integrarea acestui obiectiv într-un flux natural al orașului și conectarea lui cu alte funcțiuni urbanistice de bază, și pe de altă parte printr-o arhitectură care să nu-l strivească, să nu îl sperie pe cetățean, ci să genereze respect, admirație pentru public și responsabilitate pentru magistrați.

Am încercat să folosim simbolistica drept unul dintre elementele importante care pot să contribuie la încrederea în justiție. Un celebru arhitect spaniol, Santiago Calatrava, spunea că o clădire publică nu trebuie construită ieftin, ci ea trebuie să reflecte spiritul unui popor.

Justiția nu este doar una dintre puterile statului – ea este locul în care oamenii vin să își caute dreptatea. Locul din centrul cetății în care se înfăptuia dreptatea în imperiul roman se numea basilica, denumire folosită începând cu secolul IV pentru a denumi lăcașul de cult, parcă tocmai pentru a sublinia misiunea specială pe care o au cei care trebuie să împartă dreptatea pe pământ.

Am vrut, de asemenea, pornind și de la experiența anilor când Justiția a fost când hulită, când iubită, ca ansamblul arhitectural să reflecte principiul „egalității de arme” între cei chemați să contribuie la înfăptuirea justiției în beneficiul cetățeanului. Acesta este unul dintre motivele pentru care mi-am dorit ca avocații să fie parte a acestui concept.

Vorbind de simbolistică, unul dintre obiective a fost și este de a readuce cea mai înaltă instanță din România, Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ), dintr-un sediu al fostei Securități înapoi în Palatul de Justiție, cu siguranță cea mai frumoasă clădire de justiție din România, construită de Carol I între anii 1890-1895, și a reflecta astfel litera și spiritul Constituției, care arată că justiția se înfăptuiește în România de către ÎCCJ și celelalte instanțe de judecată.

Am avut norocul ca în perioada în care am fost ministru să am în Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) colegi cu multă experiență profesională și de viață, magistrați cu vocație, care au fost de la început încântați și alături de mine pe parcursul întregii perioade în care l-am gestionat direct.

Toată lumea era impresionată, dar și întristată puțin de faptul că nu vor vedea prea curând un asemenea proiect realizat. Ca ministru, am vizitat, împreună cu colegii din CSM, toate curțile de apel, toate tribunalele și mare parte dintre judecătoriile din România, unde am vorbit cu câteva mii de magistrați. La început au primit cu rezervă propunerile mele despre diverse proiecte, dar pe măsură ce ele se realizau, oamenii au început să aibă încredere și astfel am primit multe invitații de a vizita sedii de instanțe sau parchete unde am ajuns să discutăm la ora unu sau două noaptea, în funcție de drumurile făcute prin țară. Așa și în cazul acestui proiect: pe măsură ce magistrații au văzut primele imagini arhitecturale și au început să fie adoptate memorandumuri și hotărâri de către Guvern sau legi de către Parlament, oamenii au început să prindă încredere că este doar o chestiune de timp până se va realiza.

Cum a evoluat, în cei peste 10 ani, proiectul în cauză? Unde au fost cele mai multe opreliști și de ce?

De la momentul lansării publice a ideii construirii unui Cartier al Justiției, în luna mai 2013, au trecut mai bine de 10 ani. Un interval destul de mare la prima vedere, dar necesar, având în vedere amploarea proiectului, în care am trecut prin fazele obligatorii realizării oricărei construcții, începând de la identificarea nevoii edificării, concept, evaluări, expertize tehnice și juridice, acte normative, studii pregătitoare, proiectare și multe altele. Toate acestea, realizate într-o succesiune legală, dar și practică, au determinat unele ajustări, reașezări, dar conceptul inițial a fost păstrat.

Din afara echipei de proiect și în raport cu așteptările magistraților și ale justițiabililor, un interval de 10 ani nu este deloc mic, și poate părea că au existat opreliști, adică un fel de bariere care ar fi fost puse proiectului de-a lungul timpului.

Dacă ne referim la bariere, ele ar trebui privite mai degrabă ca un interval mare de timp și nu ca un blocaj, aș spune că principala opreliște a fost proiectul însuși, complexitatea și ineditul său. Nu doar conceperea și proiectarea unei țesături extrem de complexe între toate clădirile din complex, dar și clarificarea situației juridice a unui teren care reflectă și el evoluția societății românești din ultimii 30 de ani, cu revendicări, restituiri, procese și diverse încercări de a se realiza ceva, a necesitat o muncă uriașă și soluții juridice inovatoare pentru situații de fapt și drept care nu se mai întâlniseră până la acest moment. Față de evaluările inițiale a crescut și numărul instituțiilor prezente în Cartier, precum și nevoie lor de spații și soluții. Această dinamică a cerințelor a condus și ea la un timp mai îndelungat pentru armonizarea soluțiilor.

Și eu mi-aș fi dorit ca lucrurile să evolueze mai repede, dar orice ardere de etapă sau tratare superficială ar fi putut conduce la întârzieri și mai mari sau la soluții greșite, care să conducă la blocarea proiectului.

M-am liniștit cumva văzând rigoarea cu care se lucra, exemplele de bună practică din Germania, unde pregătirea proiectarea pentru marile proiecte de infrastructură durează mai mult decât execuția. Dacă proiectul este bine făcut și finanțarea este asigurată, atunci un constructor bun nu are decât să monteze un puzzle care va reflecta imaginea dorită.

Avem, din păcate, multe exemple greșite în România, dar este unul notoriu, al centurii Bucureștiului, unde o proiectare greșită și un caiet de sarcini întocmit deficitar au făcut condus ca o lucrare relativ simplă să nu fie finalizată la mai bine de 10 ani de la începerea ei, cu niște costuri aproape incalculabile pe seama economiei blocate de neputință.

Care a fost „odiseea” proiectării acestui ansamblu arhitectural de proporții? Cine s-a implicat pe parcurs, cu ce rezultate? De unde s-a obținut sprijinul decisiv? Ce abordare au avut aici specialiștii, de pildă, Universitatea de Arhitectură Ion Mincu?

Aș începe cu o scurtă povestioară care se leagă și de întrebarea anterioară. În urmă cu doi-trei ani m-am întâlnit cu primarul Capitalei la un eveniment organizat de o ambasadă. Domnul Nicușor Dan mi-a spus că s-a gândit bine, că a discutat și cu unii arhitecți și că nu crede că locul ales pentru Cartierul Justiției este cel mai potrivit.

Am tras aer în piept ca să rămân calm și l-am întrebat unde ar fi locul potrivit. Mi-a răspuns cu aparenta sa naivitate binecunoscută că nu știe unde, dar că ceea ce dorim noi nu este potrivit.

I-am spus că nu va fi deloc convingător în fața celor câteva sute de oameni implicați în realizarea acestui proiect în aproape 10 ani și că cea mai corectă atitudine ar fi să caute soluții pentru sprijinirea proiectului, dacă cineva îi va cere sprijinul.

I-am reamintit și domnului primar general câteva repere din evoluția proiectului: În anul 2013, Ministerul Justiției a contractat Universitatea de Arhitectură Ion Mincu – Facultatea de Urbanism, pentru ca pe baza cerințelor de spațiu colectate de la instituțiile din justiție să ne propună trei posibile locații pentru construirea unui Cartier al Justiției.

Amplasamentele propuse au fost: Casa Radio, o construcție aproape demolată situată pe Bulevardul Eroilor, generoasă din perspectiva dimensiunii spațiului, dar cu o situație juridică complexă greu de descurcat, terenul din fața Academiei Române, sediul din Calea 13 Septembrie, la fel de generos ca și primul, dar greu accesibil din perspectiva transportului în comun, care ar trebui să deservească un ansamblu urbanistic de mari dimensiuni, iar a treia locație a fost spațiul cunoscut public drept Esplanada de pe Bulevardul Unirii.

Câștigătorul a fost spațiul Esplanada, pentru că a întrunit atât criteriile urbaniștilor, cum ar fi accesul ușor al publicului prin faptul că terenul este delimitat de patru bulevarde, toate având transport în comun, apropierea de stația de metrou Unirea, care permite deschiderea unui punct de acces chiar în apropierea locației propuse, dar și ale ministerului, precum și dorința de a grupa instanțele în aceeași zonă, Esplanada fiind situată vizavi de cea mai mare instanța din România, respectiv Tribunalul Municipiului București (TMB).

Mi s-a părut cumva că orașul aștepta ca acest teren viran să primească o destinație de justiție pentru ca întreagă zona să capete o amprenta unică de justiție și cultură.

Imaginați-vă un triunghi care are pe linia de bază o instituție de justiție, TMB, și două de cultură, aflate în continuare, pe aceeași linie – Biblioteca Națională și Opereta Română – iar în interiorul triunghiului se află Cartierul Justiției, cu un vârf care poate însemna o nouă instituție de cultură, cum ar fi o sală de concerte dedicată Festivalului George Enescu.

Un asemenea plan urbanistic, în care Justiția se află în mijlocul unor instituții de cultură și ambele se întrepătrund într-o încercare comună de a retrasa liniile unui cartier dispărut în mod nedrept, poate reprezenta o formă de memorial, dar și o reașezare spiritual-culturală a instituțiilor de justiție care să contribuie la recâștigarea încrederii populației în actul de justiție înfăptuit de magistrați preocupați în primul rând de nevoia de dreptate și echilibru social în cadrul cetății, unde sunt chemați să jure pe Biblie că vor respecta Constituția și legile țării, că vor apăra drepturile și libertățile fundamentale.

Cum a decurs până azi algoritmul spinos la finanțării proiectului, evaluat estimativ la sute de milioane de dolari? Cum au înțeles guvernele care s-au perindat să continue și să sprijine acest proiect?

Guvernele pun în aplicare un program de guvernare al partidelor care câștigă alegerile. Toate partidele politice care au fost la guvernare, începând cu anul 2016, au avut în programul politic de guvernare, la capitolul Justiție, finalizarea proiectului privind Cartierul Justiției.

Susținerea nu a venit doar pentru faptul că era corect politic să susții Justiția, ci pentru că el răspunde unei necesității din perspectiva cetățenilor și a magistraților. Când un proiect, fie el de construcție sau legislativ, pleacă de la o nevoie reală, este foarte dificil să nu îl susții sau să te opui doar din motive politicianiste.

Îmi aduc aminte, când eram în guvern, că la un moment dat premierul a cerut ministrului de finanțe să prezinte o situație cu investițiile blocate în stadii de finalizare de 80-90%. Analiza a arătat că majoritatea erau blocate pentru că ele nu porniseră de la nevoi sociale reale, ci de la ambițiile unor decidenți de a bifa realizarea unor proiecte care în accepțiunea lor ar fi fost apreciate ca utile sau chiar de la interese particulare și de grup.

Valoarea proiectului va fi mult mai mare decât valoarea estimată inițial, pentru că, pe de o parte, a crescut numărul instituțiilor prezente în Cartier, deci s-a mărit suprafața construită, iar pe de altă parte, a crescut mult prețul materialelor și al forței de muncă. Cu excepția guvernului Cioloș, toate guvernele de după anul 2015 au adoptat cel puțin un act normativ de sprijinire a proiectului.

Cum s-au poziționat cei șapte miniștri ai justiției aflați la cârma instituției în toată această perioadă față de acest proiect?

Am sentimentul că toată lumea a vrut să pună cel puțin o cărămidă la acest proiect, făcând lucruri curente sau luând decizii cu implicații mai mari, în funcție de durata mandatului și, desigur, de personalitatea fiecărui ministru.

Era clar pentru toată lumea că anvergura unui asemenea  proiect nu permitea realizarea lui  într-un singur mandat, chiar în situația optimistă, dar puțin probabilă, a unuia de 4 ani. Fiind membru al comisiei juridice din Senat, am avut avantajul de a participa la audierile a 6 din cei 7 miniștri ai justiției de după mandatul meu (nu eram membru al Parlamentului la audierea doamnei ministru Raluca Prună) și am constatat că toți făcuseră vorbire în discursurile lor despre necesitatea continuării proiectului Cartierului Justiției.

Dar edilii din București – primarii generali și de sector?

Au fost uneori dezbateri publice care nu au fost neapărat încurajatoare pentru Cartier, mai ales din partea actualului primar general, pornite din neînțelegerea nevoii sociale sau din alte viziuni cu privire la destinația amplasamentului selectat. Este plin orașul de idei bune, care, din diverse motive, nu au mai trecut din faza de planșetă în faza de construcție efectivă, Bucureștiul având, din păcate, o reputație destul de pătată la nivel extern din cauza multelor concursuri de arhitectură organizate cu participare internaționala, dar nefinalizate niciodată.

Când a fost însă vorba de a se lua decizii de către Consiliul local sau general necesare derulării proiectului, nu pot spune că s-a opus cineva, ci că au fost căutate soluții care să urnească lucrurile, mai ales după ce toată lumea a văzut că toți pașii au fost gândiți si parcurși extrem de riguros din perspectivă juridică de către Ministerul Justiției.

Cred că toți edilii au dorit să se poată spune, în mod firesc, că și în mandatul lor s-a făcut ceva pentru a se găsi o soluție pe măsura acestui spațiu cu o valoare urbanistică aproape de neprețuit.

De la începuturi, a existat o deschidere și o bună colaborare cu Banca Mondială privind acest proiect. Care au fost etapele esențiale de pe parcurs și în ce stadiu ne aflăm astăzi?

Ideea Cartierului a venit într-un moment în care ministerul avea o îndelungată experiență de derulare a unor proiecte mari de investiții cu finanțare de la Banca Mondială. Practic, aproape toate construcțiile noi de sedii de instanțe mai mari sau mai mici și reabilitările clădirilor monument istoric fuseseră au fost realizate până atunci prin programe derulate cu Banca Mondială.

Dincolo de accesul la finanțare la costuri mai mici decât din alte surse și de experiența Băncii în derularea unor proiecte majore, ceea ce mi s-a părut interesant a fost și procedura de elaborare, derulare și eventual contestare, care, practic, nu te lasă să greșești. Acestea au fost principalele argumente care ne-au făcut să ne gândim să alegem Banca Mondială (BM) ca partener pentru acest proiect.

Banca știa bine nevoile de investiții în infrastructura sistemului judiciar, așa că a fost deschisă ideii unei noi colaborări pentru un asemenea proiect.

Pentru a fundamenta necesitatea acestui nou parteneriat, am utilizat documentele de la instanțe și parchete privind situația spațiilor din București, studiul de amplasament realizat de Universitatea de Arhitectură Ion Mincu, dar și un concept urbanistic/arhitectural realizat de arhitectul Petre Năstase, din  echipa Universității, care a propus trei funcțiuni majore pentru spațiul de 11 ha delimitat de patru bulevarde, și în principal de Bulevardul Unirii: Cartier pentru Justiție, o sală multifuncțională de concerte, care să poată fi utilizată pentru a putea atrage la Festivalul George Enescu mari orchestre, care să aibă o acustică la cele mai înalte standarde internaționale, sală care să poată fi înconjurată de un parc, iar o a treia funcțiune – să fie de clădiri de birouri publice sau private.

Conceptul a fost dezvoltat pe baza unui concurs de soluții organizat cu studenții din anii V și VI  de la Arhitectură, care, plecând de la cele trei funcțiuni, au realizat zeci de machete cu viziunile lor asupra celor mai potrivite soluții pentru acest sit unic.

Banca a apreciat mixul de soluții avansate de noi, integrarea perfectă a proiectului în conceptul de renaștere, care să dea viață zonei pe întreg parcursul unei zile, cu activități de birou în prima parte și activități de cultură și recreere în partea două, fiind un argument important în decizia de a se implica în acest proiect, pe care l-au apreciat de la început ca fiind de regenerare urbană și nu doar o finanțare de infrastructură judiciară.

Cum vă spuneam, BM este un partener care ia lucrurile foarte în serios și pentru a analiza viabilitatea proiectului îmi aduc aminte că au contractat o importantă casă de audit care a realizat un studiu pe câteva zeci de pagini în care au analizat aspectele economice, juridice și de urbanism, concluzionând că proiectul poate fi realizat.

Pe baza conceptului prezentat de noi și al numeroaselor discuții, au mai făcut un lucru care merită amintit, respectiv organizarea unui concurs de soluții la care au invitat primele cinci cele mai mari firme forme de arhitectură din lume, plătind din fonduri proprii o sumă importantă pentru a pune pe harta Bucureștiului o soluție a unei companii celebre de arhitectură. Toată munca realizată în ultimii ani are la baza soluția propusă de Gensler, cea mai mare firmă de arhitectură din SUA.

Din fericire, astăzi suntem în acel moment cunoscut în aviație ca the point of no return, adică punctul de la care imediat după decolare un avion nu se mai poate întoarce, și sper ca anul acesta, cel târziu anul viitor, să vedem și primele utilaje în teren.

Desigur, în spatele tuturor demersurilor laborioase și interminabile care au vizat proiectele tehnice, memorandumurile, înțelegerile și montajele financiare, au existat și există „oameni nevăzuți”, consilieri care s-au dedicat major acestei cauze. Ne-ați putea preciza numele unora și rolul lor important în toată această „saga”?

Fără oameni dedicați nu poate fi realizat nici un proiect, cu atât mai puțin unul de o asemenea complexitate. Probabil la finalul acestui proiect vor putea fi evidențiate multe lucruri care s-au făcut pentru prima dată în România, pornind de la conceptul urbanistic, trecând prin cel juridic,  unde nu doar că a trebuit clarificată situația a zeci de parcele mici de teren cu un istoric extrem de complex, dar a trebuit descâlcită o întreagă „pânză” de acte normative mai vechi sau mai noi.

Toată această muncă presupune multă implicare personală, iar aici Cartierul a fost norocos cu un lider ca Andrei Pană, cu multă experiență în derularea proiectelor cu BM, un fel de one man show care îndeplinește concomitent mai multe funcții: jurist, inginer, economist, urbanist etc. În mandatul meu, secretarul de stat direct responsabil de proiect a fost Liviu Stancu, nu doar un avocat respectat, dar și un om care din pasiune a studiat multă arhitectură, așa că această desemnare a venit „mănușă”, cum se spune. Un liant important al proiectului a fost și Radu Teodorescu, secretar general al MJ și responsabil de finalizarea tuturor marilor proiecte derulate de minister în ultimii 10 ani. Aș vrea să remarc, de asemenea,  contribuția semnificativă a celor trei arhitecți profesori la Universitatea de Arhitectură, respectiv Petre Năstase, Tiberiu Florescu și George Mitrache, precum și a arhitectului șef al capitalei, Ștefan Dumitrașcu.

Cum reușiți să rămâneți devotat și implicat în acest megaproiect, veghind îndeaproape evoluțiile sale, fără a mai fi un decident direct?

Cartierul Justiției s-a născut în mandatul meu de ministru al justiției, mandat care a durat suficient cât să avem timp să trecem de la faza de idee, la un proiect care a pornit pe propriul lui drum, sinuos, anevoios, dar un drum cu o singur sens: înainte!

În perioada de coagulare a conceptului m-am întrebat adeseori dacă nu facem ceva greșit, dacă nu ar fi potrivit să mai așteptăm, să ne gândim bine, pentru că nu înțelegeam de ce până atunci nu fusese demarat un asemenea proiect absolut necesar pentru București.

Nu am un răspuns foarte clar, dar poate atunci s-au adunat energiile pentru apariția Cartierului, un cumul de factori obiectivi și subiectivi, o dorință fermă de a construi efectiv ceva în viață, și multă, foarte multă încăpățânare.

Nu a fost doar o „încremenire în proiect”, cum spune filozoful, ci o credință puternică că, indiferent cât ar dura și cât de complex ar fi, se poate realiza, și nu pentru că spune Robert Cazanciuc, ci pentru că este așteptat de cetățeni, de cei care participă la realizarea actului de justiție și în egală măsură de oraș, care de 35 de ani se chinuie să închidă o rană în mijlocul trupului său.