De la Balș la Drajna sau de la marile la micile proiecte

28 mai 2019
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 157

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Undeva prin anul 2014, merg la Craiova să văd cu ochii mei cum se face justiție din vocație, căci nu mă gândeam la mândrie locală când am aflat că 14 judecători împart un birou, mai mic decât al meu, într-o clădire declarată monument istoric pentru că Tudor Vladimirescu înnoptase cândva acolo. Semnez la prima oră câteva documente în minister și plec către Bănie, spunându-i șoferului că nu ne grăbim, cu gândul că vom ajunge puțin după prânz, când se mai liniștește vuietul din instanțe.

Pentru că drumul pe autostradă îți oferă doar imaginea trecerii timpului cu viteză, pun mâna pe telefon și sun doi prieteni cu rădăcini locale pentru a-mi oferi câteva perspective asupra spiritului oltenesc. Mă bucur de conversație și zâmbesc la gândul că va fi cu siguranță interesant să văd valențele locale ale iscusinței și abilității unor oameni în a obține ce vor, așa că îmi propun doar, cu umor și la nevoie, cu ironie, să ies din încurcătură atunci când, probabil, voi afla că mă aflu în centrul Pământului.

În vederea pregătirii întâlnirii cu judecătorii, fusesem rugat să anunț când ies din orașul Balș. Mă simt cumva dator să am inițiativă și să anunț venirea când apreciez că mai am de făcut cam 20 de minute, adică atunci când mă apropii de orașul lui Petre Pandrea, avocatul ce fusese condamnat de foștii lui colegi judecători la 15 ani de muncă silnică pentru că a ponegrit și calomniat în modul cel mai grosolan statul democratic popular.

 Simt un oftat la celălalt capăt al firului și aflu că voi face probabil cu o ora mai mult decât timpul estimat de mine. Înțeleg repede de ce atunci când mașina se oprește brusc până să apuc să văd indicatorul orașului. Bănuind că și Balșul trebuie să fi fost la un moment dat centrul Pământului și că toate drumurile către București, Slatina și Craiova plecau din piața orașului, încerc totuși să rămân optimist și îmi spun că până ajung eu în centru sigur poliția va îndepărta factorul de blocaj.

Expresia: „Ghinion, nu ai ce să faci” nu era celebră la vremea respectivă, dar acesta a fost sentimentul atunci când mi s-a părut că mare parte din populația micului oraș ocupase toate trecerile de pietoni de pe DN , într-o agitație continuă despre care aveam să aflu că și ea reprezintă parte a spiritului oltenesc.

Nu știu dacă americanii de la Ford se gândesc, când își duc marfa către Constanța, că o oră pierdută în Balș e, de fapt, o oră câștigată pentru educarea lor în spirit național, căci pe marginea drumului putem observa câteva case construite în stilul arhitectural brâncovenesc – important element de identitate românească ale cărui origini se găsesc în Oltenia domnească a Vâlcii – așa cum îi place să spună academicianului Răzvan Teodorescu.

Folosind cuvinte diferite, românii și americanii gândesc cumva la fel – când noi zicem că în tot răul e și un bine, iar ei spun că fiecare problemă reprezintă, de fapt, o oportunitate, căci la ce altceva ne putem gândi când un tir plin cu autoturisme noi rămâne în pană, decât că toți haiducii lui Iancu Jianu s-au călugărit și s-au retras demult la Mănăstirea Măinești de la marginea orașului, adică un obiectiv turistic ce ar trebui vizitat.

Uzina Ford, ca și Uzina Dacia, expediează producția către port și pe calea ferată, spre deliciul băieților mici care rămân cu gura căscată la mașinile strălucind în soare, cărate către o lume pe care îsi doresc să o descopere într-o zi, dar și al băieților mari care privesc cu nostalgie când mai văd o garnitura de tren cu 15-20 de vagoane.

Drajna este locul în care nostalgia se transformă în deznădejde, în neputință, căci la ce altceva te poți gândi când, primul la barieră fiind, te uiți cum americanii și francezii cu mașinile lor sau kazahii cu cisternele de petrol de la Midia trebuie să fi fost sigur o înțelegere să te împiedice să ajungi la o importantă reuniune care poate schimba în bine soarta țării, pentru că altă explicație nu îți vine pentru cele trei trenuri care împiedică bariera să se ridice timp de 45 de minute. Csf, ncsf.

Patrioți fiind, uităm, uneori, că, în drumul copilăriei noastre către litoralul românesc, rămâneam blocați la aceeași barieră, pe care însă o iertam atunci, pentru că ne oferea nesperata ocazie să găsim o tonetă cu mici, bere și, uneori, chiar Pepsi.

Ce pot să creadă ialomițenii, gălățenii sau brăilenii care lucrează la etajul 30 în Pipera, își petrec timpul prin Promenada sau Băneasa Mall și își încearcă mașinile pe primii 100 de km din A2, când elanul lor se frânge, la propriu, sub o barieră grea de metal la Drajna?

Sigur e o conspirație a acelorași capitaliști care ne dau lucruri strălucitoare la prețuri piperate și ne împiedică să contribuim la dezvoltarea locurilor noastre natale, căci după primele două drumuri în care, câte o oră pe sens, avem bilet gratis la producțiile industriale, ne dăm seama că nimic nu e gratis, iar timpul nostru e cel mai prețios lucru pe care îl avem în această viață.

În ultimii ani, am rămas de cel puțin 4-5 ori blocat la bariera de la Drajna, dar am și cel puțin două selfie-uri cu bariera ridicată, semn că norocul nu m-a părăsit chiar de tot. Am văzut oameni care se certau pe o sticlă de apă, când afară erau 40 de grade, copii rușinați care se ascundeau după portiera mașinii când își dădeau pantalonii jos, dar și disperare pe fețele celor câțiva proprietari ai caselor de până în barieră, pentru că și adulții au lucruri de rezolvat atunci când stau mult într-un loc.

M-am întrebat de multe ori de ce nu reușim să facem un pod, un pasaj, ceva, într-o zonă aproape liberă de orice constrângeri naturale sau de construcții. Căutând răspunsul, nu în afara țării, ci în noi înșine sau, în cel mai fericit caz, în jurul nostru, m-am dus cu gândul la versurile lui Adrian Păunescu:

Capul lui Mihai Viteazul ne-a lăsat numai cu trupul

Nu contează că străinii nu aveau nici pui de scrupul

Eu, de-o singură întrebare, mă scârbesc și mă mai mânii

Totuși, unde au fost românii? Totuși, unde sunt românii?

Românii sunt încă aici, dar vor o țară ca afară, fără să fie foarte clar dacă acest lucru trebuie chiar să îl facem noi sau este necesar să vina cineva din afară? Poate o moștenire culturală, împotriva căreia ar trebui să luptăm prin educație, ne împiedică să vedem că țara nu e de lăsat, iar acest lucru ni-l arată tot cei de afară atunci, când nu avem suficientă încredere în noi.

În 2011, Marea Britanie a trimis o navă de război în portul Benghazi, anunțându-și cetățenii că în ziua de luni… la ora 18, o navă de război va fi în port pentru 12 ore, unde sunt chemați toți britanicii care vor să fie evacuați din Libia. La întrebarea cu ce să ajungă din zona de conflict în port, răspunsul a fost sec: așa cum au venit. Noi am ridicat avioane militare, și, timp de o săptămână, am evacuat sute de oameni, punând tricolorul pe aeroportul din Malta, folosit drept cap de pod, în cea mai mare operațiune aeriană românească de la cel de al Doilea Război Mondial.

În 2012, România a trimis, cu eforturi uriașe, singurul avion capabil să zboare până la Tokyo, pentru a evacua 20 de copii aflați în pericol, după un cutremur devastator în Japonia. Au fost și alte țări europene care au oferit sprijin propriilor cetățeni, dar, la scurt timp de la sosirea acasă, au emis factura de transport.

Astăzi, România este singura țară din UE care își avertizează cetățenii prin sms atunci când intră într-o țară cu risc la adresa vieții sau integrității lor,   comunicându-le datele de contact ale celei mai apropiate misiuni diplomatice.

Și ca să ne demonstreze că avem o țară ca afară, mii de tineri francezi studiază, tot astăzi, la universități din București, Iași sau Cluj, iar dacă aceștia nu v-au convins și locuiți în capitală sau Ilfov, mergeți să vă faceți pașaport și o să vedeți un serviciu public mai ceva ca afară, după cum mi-a relatat zilele trecute un prieten care se uita și atunci la ceas să vadă dacă nu a stat cumva, pentru că, din momentul în care a intrat în noul sediu de la pașapoarte și până a ieșit cu toate procedurile îndeplinite, au trecut fix 5 minute.

Pentru că așa este trăită tinerețea, cu patimă, cu speranță, dar și cu dezamăgiri, așa a fost și cu tinerețea democrației românești, cu toate lucrurile care trebuiau să se întâmple dintr-o dată. Neputință și rea credință par să-și fi dat mâna, pentru a duce la atomizarea unei societăți, care, pentru scurt timp, a părut că a ieșit de sub blestemul celui mai mare dușman: noi înșine.

Speranțele s-au legat la început de senioritatea unor decidenți politici, care, în pofida unor suferințe personale, au avut tăria să stea în jurul  mesei rotunde, la Snagov, în 1995, și să definească transpartinic marile proiecte ale țării. Ne-am amintit ulterior că suntem și urmașii lui Vlad Țepeș și ne-am lăsat seduși de ideea unor țepe în piața publică care să răzbune neîmplinirile unor zeci de ani, refuzând să credem că somnul națiunii poate naște, din nou, monștri.

Anticipând sau știind ce se va întâmpla, un filosof care a ales pragmatismul în anii 90, lansa o întrebare cu tâlc: ce e de făcut când nimic nu mai e de făcut? Răspunsul filosofic e mai complex, dar fiecare poate avea la îndemână o soluție practică.

În urmă cu trei ani de zile, le spun colegilor mei într-ale politicii, că pentru a conecta decizia politică la așteptările oamenilor, este nevoie de soluții de bună guvernare care să răspundă unor nevoi imediate ale societății.

Actul de guvernare presupune, desigur, asumarea unor ținte macroeconomice de natură să asigure resursele de gestionare și de dezvoltare ale țării, dar, cum timpul nu mai are răbdare cu nimeni, palierul strategic trebuie derulat concomitent cu palierul soluțiilor de zi cu zi.

Oau, răspunde unul dintre interlocutori și-mi aruncă o privire în care am încercat să deslușesc dacă este o apreciere sinceră sau o formă de condescendență.

Mai toate guvernele și-au propus să demareze măcar unul dintre marile proiecte ale țării. Poate că a venit timpul ca micile proiecte realizate să fie măsura unei bune guvernări. Până vom construi autostrada Craiova-Pitești, putem face o centură la Balș și una la Slatina, până vom conecta Moldova cu autostrăzi pornind din București sau Ardeal, putem să realizam câteva centuri, cum ar fi la Adjud, Bacău sau Beclean.

Energiile de inteligență și eficiență trebuie canalizate către obținerea sprijinului propriului popor prin fapte, căci altfel există riscul de a ne prăbuși sub povara propriei noastre libertăți.

Cu sprijinul colegilor din Senat, am identificat în 2017, un număr de 89 de proiecte din toate județele, proiecte locale a căror realizare ar avea un impact regional sau național și care astăzi au devenit priorități politice și guvernamentale, astfel că centura de la Balș sau pasajul suprateran de la Drajna au astăzi calendare asumate contractual pentru realizare și câțiva încăpățânați care se vor asigura că și promisiunea publică înseamnă tot contract, care trebuie respectat cu sfințenie.

În ultimii ani, am bătut țara de la un capăt la altul, am vorbit cu mii de oameni spunându-le ce voi face. Am fost primit cu deschidere de cele mai multe ori, dar acolo unde promisiunile neonorate de-a lungul anilor nu lăsaseră loc decât neîncrederii, le-am putut spune doar să mai aibă o dată încredere.


* Articolul este preluat de pe site-ul https://robertcazanciuc.wordpress.com/

De la Balș la Drajna sau de la marile la micile proiecte was last modified: mai 28th, 2019 by Robert Cazanciuc
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter