Unificarea organizării profesiei de avocat după Marea Unire. Aspecte privind crearea și evoluția baroului României Mari

30 nov. 2018
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 147

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 30 de zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Deplina constituire a statului național unitar român – rezultat al unificării provinciilor istorice românești – Basarabia, Bucovina și Transilvania cu patria mamă – este un proces politic, economic, social, cultural, juridic îndelungat.

Simpla aderare statală a fost mai ușor de înfăptuit. Procesul integrării complete, aparent ușurat de existența unor compatibilități organice a provinciilor unite cu vechiul regat a fost o activitate complexă, neuniformă și de durată, influențată de particularități, diversități și neconcordanțe, dintre cele mai diferite, care au îngreunat unificarea instituțională deplină, inclusiv în ce privește profesia de avocat.

Efectele Legii nr. 212/2018 în activitatea instanțelor și a justițiabililor; Principalele modificări aduse Legii contenciosului administrativ

Nivelul de dezvoltare a profesiei de avocat și tipurile de relații economice care au configurat evoluția profesiei, structura socială și viața politică în fiecare dintre provinciile nou integrate și vechea Românie, structura națională (etnică) a avocaților, dar și a populației care apela la serviciile profesionale ale acestora sunt factorii care au configurat particularitățile de organizare unitară și, apoi, de evoluție a Baroului național. În plus, sistemul juridic al României, incluzând legislația și parlamentul, administrația și justiția, în principiu era esențialmente diferit de cele din provinciile, ulterior reunite: Regatul României avea o legislație privind profesia de avocat de influență franceză, în vreme ce Transilvania suporta efectele dreptului maghiar și parțial, limitat, pe cel austriac, partea nordică a Bucovinei, devenită austriacă, era sub influența acestei legislații, iar în Basarabia era în vigoare legislația rusească, țaristă.

Efectele acestor diferențe juridice, în raport de durata lor, duritatea oprimării pe baze etnice au influențat viața social-economică și politică locală, inclusiv în formarea unor tradiții specifice, reflectate chiar în mentalul colectiv al comunității profesionale a avocaților. Instituția notarului public și a cărților funciare pentru Ardeal, Bucovina și Banat au configurat practici profesionale specifice privind activitatea avocaților în materia încheierii actelor juridice și a publicității imobiliare.

Noua Românie (devenită Mare) trebuia să-și revizuiască, din temelii, vechea legislație și să o așeze pe noi baze care să permită modernizarea ei, inclusiv legislația privind profesia de avocat.

Fie prin modalitatea tehnică a extinderii exprese a legislației românești, în vigoare la acea dată, în noile provincii, concomitent cu abrogarea expresă a vechilor reglementări locale, fie prin adoptarea directă a unor noi reglementări, perfecționate succesiv, cuprinzând și norme cu caracter abrogativ pentru legislația românească anterioară, deja existentă, unificarea legislativă a profesiei de avocat a determinat o nouă organizare a profesiei și, implicit, construirea și perfecționarea Baroului național.

Provenind dintr-un spațiu cu tradiții juridice diferite de cele din vechiul Regat, în general, avocații din Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia au dorit să le prezerve pe cât posibil în procesul de unificare legislativă.

Un prim pas s-a făcut de Congresul Național al avocaților români din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, desfășurat la Sibiu în 19-20 ianuarie/1-2 februarie 1919. La Congres au participat și membri ai Consiliului Dirigent: Iuliu Maniu (președinte) și Aurel Lazăr (Ministru al Justiției).

Congresul a condus la organizarea pe criterii regionale, prin constituirea Uniunii avocaților români din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, cu rolul de a le apăra interesele materiale și morale. Propunerea era corespunzătoare propunerii de a se înființa o secție ardelenească a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a constatat o viziune diferită de cea din vechiul Regat privind profesia de avocat, asupra formării profilului intelectual al avocatului, asupra modului de organizare a baroului.

Pentru a evita concurența avocaților din vechiul Regat și pentru a se proteja, Congresul de la Sibiu a hotărât că oricare avocat ce dorește să profeseze în teritoriile nou unite să aibă pregătirea și „calificarea” cerută pentru accesul în profesia de avocat din aceste teritorii.

În documentele emise de Consiliul Dirigent s-a folosit denumirea de barou, după exemplul din vechiul Regat, ca un prim pas cu valoare simbolică spre unificarea terminologiei.

S-a propus o reorganizare a Camerelor de avocați (corespunzătoare Barourilor, în viitor – n.n.) cu reședințele în: Sibiu, Brașov, Deva, Arad, Timișoara, Oradea, Cluj, Bistrița și Miercurea Ciuc (pentru întreg Ținutul Secuiesc).

Camerele urmau să își păstreze intactă autonomia. Limba oficială în profesia de avocat și în evidențele profesionale urma să fie limba română. Toți avocații din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș urmau să fie obligați să depună un nou jurământ de fidelitate și anume: „Jur pe atotputernicul Dumnezeu de a fi credincios regelui Ferdinand I și Statului Român, de a respecta cu sfințenie legile țării, precum și decretele și ordonanțele Consiliului Dirigent din Sibiu, de a împlini chemarea mea de advocat cu onoare, punctualitate și conștiință. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”.

Jurământul sau promisiunea solemnă urmau să fie depuse la sediul Camerei avocaților, într-o ședință plenară, iar avocații din provincie l-au depus înaintea șefului judecătoriei de ocol. Forul în fața căruia s-a depus jurământul/promisiunea solemnă urma să-i elibereze fiecărui avocat un certificat atestator.

Decretul I din 24 ianuarie 1919 al Consiliului Dirigent al Transilvaniei – intitulat Despre funcționarea în mod provizoriu a serviciilor publice, aplicarea legilor, despre funcționari și întrebuințarea limbilor – a constituit temeiul pe baza căruia s-a emis Ordonanța nr. 121/1919 referitoare la judecători, avocați și notari publici. Paragraful 4 stipula că toate organele judiciare (magistrați, procurori, avocați, notari publici) trebuie să depună un nou jurământ de fidelitate, față de statul român. Conform paragrafului 7, avocații, notarii publici și experții care nu voiau să depună jurământul/promisiunea „nu vor mai putea funcționa în această calitate a lor”. Pentru a veni în ajutorul avocaților și notarilor publici care nu știau limba română, prin paragraful 8 li s-a acordat o perioadă de grație pentru învățarea acesteia, de șase luni de la intrarea în vigoare a ordonanței. O parte din juriști au refuzat depunerea jurământului.

Prin Decretul nr. XV barourile au fost reorganizate cu asigurarea continuității activității lor și cu un număr mai mic de avocați decât cel prevăzut de lege. Până atunci nu se putea organiza un barou cu mai puțin de 30 avocați. Toate autoritățile civile și militare și organele subordonate acelora erau obligate să pretindă de la avocatul care se prezenta pentru vreun client să prezinte dovada depunerii jurământului. Cei care nu au depus jurământul au fost îndepărtați din profesia de avocat.

Resortul de Justiție al Consiliului Dirigent a apelat la avocați pentru a trece în magistratură pentru a se rezolva o problemă acută, cea a românizării justiției. Numirea în profesia de magistrat a avocaților români s-a solicitat să fie soluționată astfel încât în posturile de președinți de Tribunale, de Curți de Apel și de judecători la Curtea de Casație să fie numiți judecători și avocați care au cel puțin zece ani vechime, iar avocații care îndeplinesc condiția de vechime să fie numiți judecători cel puțin cu rangul de consilieri la Curtea de Apel, indiferent de postul ocupat, iar vechimea în profesia de avocat să se considere la avansări și la pensionare ca vechime echivalentă în magistratură. Avocații care urmau să ocupe funcții publice să fie suspendați din profesie – instituție nou introdusă în reglementări privind profesia de avocat.

În procesul de reorganizare instituțională s-a integrat și formarea Consiliului suprem disciplinar al avocaților.

În paralel cu eforturile de reorganizare a barourilor, Consiliul Dirigent s-a preocupat și de organizarea examenelor de admitere în corpul avocaților și în magistratură. În 12-25 martie 1919 Consiliul Dirigent a instituit provizoriu o Comisie de examinare pentru examenele de capacitate ale avocaților și magistraților cu sediul la Cluj. Jumătate din membrii comisiei era formată din avocați. Ca obiect de examen s-a introdus dreptul constituțional român. La începerea examenelor, istoria consemnează declarația președintelui Comisiei care a identificat un nou început: „baza unui viitor plin de garanție, că magistratul și advocatul român va fi cel mai credincios apărător a voinței, a simțului de drept a poporului român”.

În această etapă istorică au existat dispoziții comune pentru magistrați și avocați în ceea ce privește accederea în aceste profesii juridice. Recunoscându-se importanța practicii avocațiale s-a stabilit ca o condiție de admitere la examen efectuarea unei practici efective de cel puțin trei ani, dintre care doi după dobândirea diplomei de doctor în drept. Potrivit legii, unul din cei trei ani de stagiu urma să fie efectuat pe lângă un avocat. Obligația era prevăzută și ca o condiție pentru dobândirea calității de magistrat (practicant judecătoresc). Dacă nu era îndeplinită această condiție, președintele Curții de Apel urma să confere practicantului judecătoresc un concediu, timp în care practicanții aveau să îndeplinească, „fără întrerupere” practica pe lângă un avocat. Practicantul își putea alege singur avocatul pe lângă care dorea să facă practica sau președintele Curții de Apel putea cere decanului baroului să-l repartizeze pe lângă un avocat.

Un prim pas legislativ spre unificarea profesiei s-a făcut prin Legea pentru unificarea funcționării corpului de avocați, votată în Parlamentul României în ședințele din 10 iunie și 15 iulie 1921. Prin cele trei articole ale sale a urmărit să confere avocaților libertatea de a se înscrie în orice barou din țară. Legea stipula:

– art. 1 – orice avocat înscris la unul din barourile din țară va putea pleda în fața oricărei instanțe judecătorești din întreg Regatul și orice avocat înscris la orice barou va putea cere transferarea și înscrierea în alt barou;

– art. 2 – orice legi, regulamente, ordonanțe, dispoziții etc. cu caracter local sau regional, moștenite de la Imperiul rus și de la cel austro-ungar, relativ la această lege se abrogă;

– art. 3 – Ministerul de Justiție va da instrucțiuni cuvenite pentru executarea acestei legi în termenul de mai sus fixat.

Dispozițiile legii nu s-au aplicat în totalitate în barourile din Banat, Ardeal și Bucovina. Conducerea unor barouri din aceste zone a refuzat să înscrie avocații proveniți din Regat, cu motivarea că astfel profesiunea de avocat își va pierde din prestanță deoarece acei avocați sunt slab pregătiți, nu cunosc dreptul locului și constituie o concurență pentru avocații deja existenți. S-au produs incidente la barourile din Cluj, Târgu Mureș și Arad.

Evoluția legislației și starea profesiei până în 1948

Prin Legea pentru organizarea corpului de avocați edictată prin Decretul nr. 610 din 19 februarie 1923 s-a preluat din tradiția avocaturii transilvănene (Legea nr. XXXIV din 1874) prevederi referitoare la stagiu și examenul de intrare în barou, precum și tradiții ale avocaturii din vechiul Regat, respectiv Legea pentru organizarea Corpului de avocați din 1 martie 1907.

La scurt timp, prin Decretul-Lege din 1925 pentru modificarea art. 120 din Legea din 1923, s-a prevăzut că puteau profesa ca avocați toți absolvenții unei facultăți de drept cu o durată de trei ani. S-a deschis calea pătrunderii masive a avocaților din vechiul Regat în barourile din Transilvania și Banat.

Întâlnirea a două tradiții profesionale diferite a accentuat concurența profesională.

Unificarea profesională a avut merite și s-a confruntat cu tradiții și mentalități profesionale diferite. Dacă în Transilvania și Banat avocații își desfășurau activitatea în birouri riguros organizate, cu „cancelarii”, secretari, condici de termene, registre de evidență a cauzelor, iar onorariile în cauzele procesuale de stabileau de instanțele judecătorești în baza unui tarif fix (clientul fiind astfel protejat de onorarii exagerate), avocații din vechiul Regat erau obișnuiți cu o atmosferă de lucru mai relaxată. Mulți aveau, potrivit unui contemporan, biroul într-un buzunar, evidențele și termenele într-un carnet din celălalt buzunar. Existau chiar veritabile butade: „regățenii îi apostrofează mereu pe «doftorii» ardeleni, iar ardelenii pe regățeni «cu diplome din Paris»”!

Avocații din Banat erau absolvenți ai facultăților de Drept de la Budapesta, Viena, Pojon (Bratislava), Cluj, Târgu Mureș, Oradea.

După susținerea examenului de licență, studenții urmau cursuri doctorale, iar, după un an, primeau, ca urmare a examenelor susținute, titlul de doctor (în Drept, științe juridice, științe politice). Încă din timpul facultății, se puteau angaja în birourile avocaților, perioada lucrată servea pentru reducerea stagiului. Dacă absolventul deținea titlul de doctor, stagiul profesional era de un an. Stagiul profesional obișnuit era de 3 ani, se desfășura sub îndrumarea unui avocat cu experiență, maestrul fiind aprobat de către Cameră. După efectuarea perioadei de stagiu, se susținea examenul de avocat – „censura”. Odată cu promovarea acestuia, se depunea jurământul, se elibera diploma de avocat, apoi avocatul își putea deschide birou propriu. Examenul pentru dobândirea calității de avocat sau magistrat era comun, candidații aveau aceeași bibliografie, examenul se desfășura în fața aceleiași comisii. Odată cu promovarea examenului, avocatul putea deveni magistrat sau avocat. Ulterior, magistratul putea solicita înscrierea în Barou, fără a susține un alt examen. În perioada interbelică, un mare număr de magistrați/avocați au trecut dintr-o profesie în alta. În perioada stagiului profesional, avocatul stagiar era angajat al maestrului, primea lunar o sumă de bani pentru activitatea desfășurată. Stagiarul nu avea clientelă proprie, nu putea angaja cauze, se putea prezenta în fața instanțelor judecătorești, în substituirea maestrului, pe baza unei procuri emise de către acesta.

În vechiul Regat, situația stagiarului era total diferită. Stagiarul își desfășura activitatea independent, putea angaja cauze proprii, imediat după înscrierea pe tabloul avocaților stagiari, nu era obligat să efectueze stagiul în biroul unui avocat definitiv.

Conform noii legi, decanul și consiliul urmau să fie aleși pe timp de trei ani de către o adunare electivă prezidată de fostul decan dacă nu mai candida sau, în caz contrar, de cel mai în vârstă membru al consiliului (din nou, dacă nu candida) sau de cel mai în vârstă dintre avocații prezenți. Votul era obligatoriu și secret, iar candidatul la funcție trebuia să aibă o vechime în exercițiul profesiunii de cel puțin 10 ani (inclusiv stagiul și anii petrecuți în magistratură, dacă era cazul).

Misiunea decanilor nu a fost una simplă, având să se confrunte cu o serie de animozități, de tensiuni între membrii baroului, alimentate și de opțiunile lor politice diferite, pe care le-a gestionat cu dificultate.

Si atunci, imediat după adoptarea legilor noi, avocații și-au concentrat atenția asupra preluării conducerii baroului: alegerile au stârnit totdeauna nu puține orgolii! Documentele vremii atestă că au existat permanent tensiuni între grupurile de influență conturate în jurul unor personalități puternice, influente, cu vechime în barou!

Erau foarte dese demisiile.

Într-o lucrare monografică despre istoria Baroului Cluj se consemnează că una din demisii a fost înaintată de decanul Baroului Cluj pentru că a fost criticat că l-a invitat la comemorarea lui Avram Iancu pe președintele Uniunii avocaților, Dem. I. Dobrescu.


Unificarea organizării profesiei de avocat după Marea Unire. Aspecte privind crearea și evoluția baroului României Mari was last modified: decembrie 7th, 2018 by Gheorghe Florea
9 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Gheorghe Florea

Gheorghe Florea

Este doctor în drept procesual civil, avocat, membru al Baroului București, președinte al UNBR și lector în cadrul INPPA.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter