Unificarea organizării profesiei de avocat după Marea Unire. Aspecte privind crearea și evoluția baroului României Mari

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Prin Legea nr. 363/30 decembrie 1947 pentru constituirea Statului român în Republica Populară Română, s-a impus avocaților depunerea unui nou jurământ în termen de 3 zile:

„Jur de a fi credincios poporului și de a apăra Republica Populară Română împotriva dușmanilor din afară și dinăuntru.

Jur a respecta legile Republicei Populare Române și de a păstra secretul în serviciu”.

Jurământul era specific și a fost dat de toți funcționarii publici!

Profesia de avocat între 1948-1989

La scurt timp, prin Legea 3/1948 s-au desființat Barourile și s-au înființat Colegiile de avocați din România prin reorganizarea barourilor existente. Legea a preluat în parte criteriile de „epurare”, „democratizare” sau „purificare” ale legislației anterioare. Au fost excluși din profesie numeroși avocați, fără declararea oficială a motivelor. Majoritatea pentru delictul de opinie.

Ministrul Justiției aprecia: „Corpul avocaților a fost cel mai din urmă care a înțeles să se încadreze în ritmul vremii”.

Avocații care nu au fost tolerați de regimul politic au dispărut.

Au fost desființate consiliile barourilor, fiind înlocuite de comisiile interimare. Acest act normativ a avut un efect prelungit în timp asupra profesiei.

Politica puterii față de Corpul Avocaților a produs efecte până în anul 1990. Uneori și în prezent există o „nostalgie” a subordonării față de Minister!

Potrivit dispozițiilor legii, avocații erau obligați să depună cereri de înscriere în Colegiu până la data de 31 ianuarie 1948. În mod expres, se prevedea că nu vor putea profesa decât persoanele care vor dovedi că îndeplineau următoarele condiții: au exercitat efectiv profesia de avocat (trebuiau justificate minim 10 cauze pe an în fața instanțelor), avocatura a constituit principala sursă de existență, au exercitat profesia în mod demn și nu au avut atitudini antidemocratice în viața publică sau profesională. Fiecare avocat trebuia să completeze un chestionar amplu, care se depunea la Comisie și se verifica amănunțit.

Cererea de înscriere era analizată de către o Comisie formată din 3 membri. Aceștia studiau raportul întocmit de către un consilier raportor și decideau admiterea sau respingerea cererii. Comisiile nu erau obligate să justifice hotărârea adoptată. Hotărârile erau definitive, dar puteau fi atacate cu recurs la Uniunea Colegiilor. Recursurile, în marea lor majoritate, erau respinse. Legea mai prevedea că toate cererile formulate după data de 31 ianuarie 1948 (indiferent de motiv) trebuie respinse ca tardive.

Din cuprinsul legii, rezultă faptul că puteau fi înscriși în Colegiu doar avocații care nu aveau altă sursă de existență decât avocatura. Majoritatea avocaților aveau în proprietate locuințe, terenuri agricole, imobile închiriate, din care realizau venituri.

O categorie aparte o reprezentau avocații în vârstă, aflați aproape de pensionare. Aceștia au fost sfătuiți să solicite pensionarea, pentru a nu mai fi trecuți prin filtrul comisiilor de verificare. După întocmirea dosarului de pensionare, dosarul se trimitea la Casa Centrală de Pensii, care, după verificare, comunica avocatului că nu poate beneficia de pensie, deoarece nu îndeplinea condițiile. De regulă se constata că avea alte surse de venit.

Veteranii de pe frontul de est în al doilea Război mondial și avocații care au făcut parte din partidele istorice au fost respinși la înscrierea în Barou. La fel s-a procedat cu foștii decani ai Baroului, consilierii – unii personalități remarcabile. Toți au rămas fără surse de existență, după naționalizare.

În perioada 1950-1954, elitele avocaturii, foștii membri ai partidelor politice, demnitari, pretori, prefecți au fost reținuți de către organele de Miliție/Securitate (pentru verificări), anchetați, trimiși în lagărele de muncă și în închisorile comuniste – pentru reeducare – majoritatea fără a fi judecați. Unii au plătit cu prețul vieții pentru acuze imaginare.

S-a redus drastic numărul avocaților care au fost înscriși în colegiile nou înființate.

Legea nr. 39/13 februarie 1950 a pregătit transformarea profesiei după modelul sovietic. Acest act normativ stabilea o nouă politică de primire în avocatură. Se puteau înscrie în Colegiu absolvenții școlilor juridice cu durată de un an. Nu puteau exercita profesia (deși aveau calitatea de avocat cu studii complete și chiar doctorate) moșierii, fabricanții sau cei care au exploatat munca salariată, cei care au fost condamnați pentru infracțiuni care aduceau atingere bazei economice sau bazei sociale ale României.

Potrivit Instrucțiunilor Ministerului Justiției, avocații aveau sarcina de a apăra interesele justițiabililor, potrivit „adevărului material și după principiile legalității socialiste”.

Art. 34 al Legii prevedea dreptul avocatului, care avea o vechime de un an, să beneficieze de concediul legal de odihnă, plătit din fondul Colegiului, durata acestuia fiind asimilată salariaților din câmpul muncii.

Suma achitată avocatului pe perioada concediului era stabilită de către conducerea Colegiului.

Avocatura era subordonată Ministerului Justiției, se exercita în cadrul Colegiilor de Avocați, unde s-au înființat Birouri Colective de Asistență Juridică, ce funcționau pe lângă fiecare instanță.

În anul 1952, se produce o nouă reorganizare a profesiei, are loc desființarea Barourilor raionale. Avocații din aceste Barouri vor face parte din Colegiul Avocaților regional.

Decretul nr. 281/21 iulie 1954 a deschis calea „colectivizării” profesiei de avocat. Fără a analiza amănunțit acest act normativ, consider necesar a scoate în evidență câteva dintre principalele prevederi ale acestuia.

Avocatura era subordonată Ministerului Justiției, care stabilea direcțiile de dezvoltare ale acesteia. Consiliul Colegiului era format dintr-un număr de membri, stabilit în funcție de numărul avocaților care erau înscriși. Consiliul era ales pe o durată de 2 ani. Acesta și Adunarea generală desemnau/alegeau președintele Colegiului. O perioadă, președintele Colegiului era persoana angajată și retribuită.

În art. 26, se prevedea, în mod expres, că puteau fi primiți în Barou, ca avocați pledanți, și persoanele care nu erau absolvenți ai unor facultăți de științe juridice sau ai unei școli juridice, organizate de către Ministerul Justiției, dar care au avut calitatea de judecători, procurori, anchetatori penali sau jurisconsulți, timp de 3 ani.

Acest act normativ a fost în vigoare, cu mici modificări, până la data de 28 februarie 1990, dată la care a fost promulgat Decretul-lege nr. 90, act normativ care a deschis calea transformării profesiei, a creat premisele apariției Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat. Au fost organizate formele actuale de exercitare a profesiei.

Profesia de avocat. Obligații față de societate

Legea nr. 51/1995 a fost modificată și completată în mai multe rânduri, adesea necorelat. În prezent, reglementările trebuie să fie perfecționate, fără a se ignora esențialul: garanțiile exercitării profesiei pe bază de lege trebuie să satisfacă prioritar nevoi ale celor care recurg la servicii profesionale calificate, iar valorile și principiile sacrosante ale profesiei trebuie reglementat la nivel legal!

Nu mi-am propus să analizez evoluția cadrului legislativ al profesiei. Interesează cadrul instituțional care este în prezent reglementat prin lege și modul în care Corpul profesional se implică în viața cetății.

Avocații au multiple obligații: față de clienți; față de propria profesie și instituțiile acesteia, față de sistemul judiciar, dar și față de societate, în ansamblul său.

Corpul profesional al avocaților, astfel cum acesta este organizat prin legi nu își poate îndeplini obligațiile față de sistemul judiciar și față de societate decât dacă există poziții și soluții decise cu consultarea prealabilă a avocaților.

Istoria profesiei de avocat în România de după Războiul de întregire demonstrează prin fapte că avocaturii române nu i-a fost, nu îi este și nu poate să-i fie hărăzită „înțepenirea istorică”.

Avocatul român are încă dreptul să se măsoare cu istoria, față de istoria profesiei sale!

Modelul cultural al profesiei de avocat specific vremurilor din preajma și de după anul 1918, a dezvăluit „factura morală” trainică a avocatului român, bazată pe valori autentice profesionale și morale. Avem obligația să-l evidențiem fără ca profesia să fie menită a „îngheța” în acest proiect.

Dimpotrivă! Vremurile s-au schimbat și sunt în continuă schimbare.

Viața profesională de zi cu zi demonstrează că în profesia de avocat se confruntă tradițiile cu pragmatismul într-un mediu real în care se aplică norme juridice moderne într-o realitate care, cu încăpățânare, acceptă greu noutățile și ține la „mentalități”!

Legislația nouă conține un import masiv de norme juridice. Inevitabil mersul procedurilor judiciare și extrajudiciare este și va fi încă distorsionat.

Reconstrucția culturii juridice corespunzătoare noilor coduri va mai dura.

Echilibrul în interpretarea și aplicarea legii, reconstrucția mentalităților și deprinderilor în înțelegerea, interpretarea și aplicarea regulilor din noile coduri sunt esențiale.

Legiuitorul însuși stă încă „la masă” pentru a finaliza opțiuni legislative propuse cu caracter corectiv.

Viața demonstrează că nimeni nu are monopolul adevărului, monopolul soluțiilor corecte sau al răspunsului corect, unic.

Avocații au susținut și susțin totdeauna corectarea unor posibile erori, printr-o acțiune subordonată postulatului potrivit căruia dreptatea judiciară se împarte de oameni pentru oameni, ființe sortite greșelii, iar justiția făcută „omenos” este poarta înțelegerii corecte a rolului avocatului în Cetate.

Ce este important pentru avocați? Să transmită cetățenilor că valorile promovate de profesie sunt valori supreme pentru cei care apără dreptul și cred în lege!

Baroul național român, în accepțiunea pe care tradiția organizatorică impusă după Marea Unire a impus-o instituțional prin organizarea Uniunii Avocaților din România, nu a rezistat istoriei!

În prezent, se impune o distincție: Uniunea Națională a Barourilor din România nu este Uniunea Avocaților din România! Avocații nu au raporturi directe decât cu barourile din care fac parte.

Membrii UNBR sunt barourile!

Și în prezent sunt voci care promovează și susțin ca organizarea și funcționarea instituțiilor profesiei cu vocație națională să funcționeze după modelul statelor federale, iar baroul local să devină „independent”, fiind insuficientă „autonomia” prevăzută de legea actuală!

Cine știe ce este hărăzit baroului român, mult mai slab dacă nu este unit, în fața pericolelor ce bântuie profesia de avocat pe plan european și mondial!

Vremurile s-au schimbat atât de mult, încât în ultimii 2-3 ani au determinat reforme ale sistemelor de justiție în toată lumea. Nu numai în Ungaria sau Polonia, ci și în Franța legile justiției sunt controversate cu privire la independența parchetului, independența avocatului etc.

În plus, în mod particular, România ultimilor douăzeci de ani, cu o complicitate „suspectă” a autorităților a permis și permite exercitarea fără drept a profesiei de avocat, uzurparea titlului profesional de avocat, iar după 2007, chiar „exportul” de titluri profesionale falsificate privind calitatea de avocat cu vocația de a exercita profesia în Uniunea Europeană.

Statele europene civilizate nu pot înțelege cum în România o „avocatură paralelă”, autorizată cu încălcarea legii de judecători români și menținută și întreținută de procurori și judecători, dar și de autorități administrative, funcționează și ocupă spațiul public concomitent cu o altă creație – „statul paralel”!

Se pare că mediul este prielnic celor care sunt „în paralel”!

Fiecare dintre noi, avocații, în funcție de „agenda profesională” urmărim cu atenție orice proiect de act normativ care are tangență cu profesia încă din faza publicării spre dezbatere publică, pentru a avea timp pentru o reacție bine fundamentată.

Viața intensă și accelerată din incinta instanțelor, mișcarea continuă sub presiunea timpului și a nevoii de ocupație profesională reală, ziua profesională împărțită între obligații și clienți, impun profesiei un ritm aparte, caracterizat printr-o atmosferă de grabă, de preocupare, în continuă căutare de soluții rapide pentru propria existenta profesională.

Nerealizările, eșecurile sunt adesea explicate prin „starea profesiei”! Adesea ne mulțumim să adoptăm soluții, opinii, modalități de abordare în funcție de ceea ce auzim ori ni se comunică, zilnic, mai ales de cei care au interes, au acest rol, au timp!

Nu este vreme pentru verificări privind zvonurile, soluțiile, mai ales dacă „ne convin”!

Profesia, în ansamblu, însă, nu își poate permite reacții emoționale la evenimentele și „vremurile” sub care trăim! Putem provoca dezbinări, reacții care ar viza ori „eticheta” toata profesia, acuze de „partizanat politic” etc.

Experiența „colectivismului în profesia de avocat”, care a făcut în istorie mult rău dezvoltării profesiei, determină o poziție de expectativă a profesiei în ansamblul său deoarece profesia ar trebui implicată doar cu convingerea că majoritatea avocaților în numele cărora se vorbește, mai ales în public, au aceeași părere cu cel care vorbește în numele avocaților!

Situația este mult mai gravă în contextul actual, în care justiția a ajuns o miză politică.

Avocații știu că este prioritară remedierea încrederii cetățeanului în justiție, fără de care nu mai există justiție! Nici încredere în avocat!

Asta se întâmplă atunci când lipsesc reglementări menite să țină pasul cu vremurile, să asigure garanții pentru drepturile fundamentale ale cetățeanului și implicit pentru buna funcționare a sistemului de justiție prin accesul la justiție, echilibrarea balanței între acuzare și apărare, etc. Un proces de recâștigare a încrederii durează ani, dar pentru asta trebuie să existe un început.

Legile nu pot ține pasul cu vremurile.

De aceea, avem nevoie de mai mult efort decât oricând pentru a impune forța argumentului logic al avocaților în interpretarea și aplicarea corectă a legii.

Și, nu în ultimul rând, avem nevoie de unitate în rândul profesiilor implicate în sistemul de justiție, după modelul responsabilității și puterii de conlucrare în construcția instituțională a statului român modern, pe care au dovedit-o generațiile care au realizat Marea Unire!