Unificarea organizării profesiei de avocat după Marea Unire. Aspecte privind crearea și evoluția baroului României Mari

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Un jurnalist amintea despre semnificația funcției în avocatură, deoarece „precum e decanul așa e și baroul”, despre „luptele” care erau „și personale dar și pentru principii” care s-au dat pentru funcții și care au transformat un barou (Baroul Cluj) „de la preluarea imperiului încoace” într-un „vezuv” „care era pe-aci să se prăpădească sub ruina lavei sale”. Alegerile se făceau „după lupte crâncene și intrigi draconice”, fără ca să se tempereze spiritele și animozitățile, pentru pregătirea viitoarelor alegeri și, deși baroul a fost organizat de lege pe principiul participării democratice la actul decizional, odată ce și-au desemnat reprezentanții în organismele de conducere, avocații nu și-au mai făcut timp pentru a participa la adunările baroului.

Se pare că nici Adunările elective nu se bucurau de o participare mai largă având în vedere că anunțurile de convocare au fost însoțite de rugămintea ca avocații să se prezinte „necondiționat”.

În 1925 la Congresul avocaților stagiari din Transilvania și Bucovina ținut la Cluj, tinerii au remarcat că legea asupra unificării barourilor a cuprins reglementări esențiale: principiul obligativității reprezentării prin avocat, impunerea stagiului de trei ani pentru absolvenții Facultăților de drept și al unui stagiu, dar s-a solicitat expres Uniunii avocaților de către Baroul Cluj să nu-i primească pe tinerii avocați din Ardeal în barourile din vechiul Regat, prin transfer. Avocații decidenți ai barourilor din Ardeal au încercat să se protejeze mai întâi pe ei înșiși prin stoparea pătrunderii în barourile din Transilvania a avocaților din România și apoi prin măsurile vizându-i pe avocații stagiari. Dacă în viziunea avocaților decidenți din barourile transilvănene menținerea condițiilor de intrare în barou de dinainte de unire însemna respect față de profesie, tinerii avocați considerau că exigențele care li s-au impus sunt o cale de a diminua concurența, ținându-i mai mult timp departe de exercitarea liberă a profesiei. Diminuarea duratei stagiului sau chiar desființarea lui au rămas în anii următori deziderate ale absolvenților, neagreate de avocații definitivi. Cererea absolvenților facultăților de drept din toamna anului 1927 de a fi scutiți de stagiu a stârnit proteste din partea avocaților definitivi întruniți în decembrie 1927 la Cluj într-o Adunare a decanilor și a delegaților barourilor din Ardeal și Bucovina. Barourile au privit cu rezerve dorința absolvenților de a ajunge cât mai repede la statutul de avocat definitiv, printre altele, și din dorința de a se proteja de „inflația” de avocați.

S-a ajuns la situația „ca avocatura să fie profesiunea în care intră cine vrea” și „face ce vrea”.

S-a continuat reformarea legislației profesiei de avocat prin crearea de condiții unitare de admitere în Corpul avocaților, obligativitatea doctoratului în drept și examen unitar pentru avocați și magistrați organizat în centrele universitare prin comisii mixte (profesori universitari, înalți magistrați și avocați).

Legea pentru organizarea corpului de avocați din 28 decembrie 1931 a introdus norme existente demult în apusul Europei: stagiul și examenul. Legea a fost completată prin dispozițiile tranzitorii cuprinse în Legea din 6 aprilie 1932.

Legea dădea dreptul absolvenților ca din prima zi de stagiu, pe baza unei delegații generale să fie abilitați avocați, la judecătorii, cu competența prevăzută expres de lege.

Barourile române au ajuns să dețină recordul la cel mai mare procentaj de avocați prin comparație cu populația țării: un avocat la 1.300 de locuitori. În Franța, Italia, Germania, Belgia, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia statisticile arătau un avocat de la 2.800 la 6.200 de locuitori. Parisul, cu peste patru milioane de locuitori avea 1.772 avocați și 611 stagiari. Bucureștiul avea peste 2.800 de avocați definitivi și 2.000 de stagiari.

Tensiunile între generații s-au acutizat în deceniul al patrulea. În ianuarie 1935 studenții de la Facultatea de drept din București au declanșat o grevă în timpul căreia au strigat pe străzile capitalei „Jos legea avocaților”. Cei de la Cluj s-au solidarizat cu ei, considerând legea avocaților un „privilegiu de castă”. Decanii barourilor au fost fermi, mai hotărâți să nu facă schimbări. Întruniți în 9 februarie 1935 într-o Adunare generală extraordinară au votat o moțiune prin care s-au pronunțat împotriva modificării Legii Corpului de avocați și au declarat, în principiu, greva generală a avocaților din România.

Avocații au dispus convocarea colegilor parlamentari la Uniunea avocaților pentru a se constitui un grup parlamentar al avocaților și a-i ruga să lupte pentru apărarea Corpului; s-a convenit ca decizia luată de președintele Uniunii cu privire la apărarea Corpului să fie comunicată de o comisie Primului-ministru, Ministrului Justiției și președinților celor două camere legislative. Menținerea legii organice din 28 decembrie 1931 cu privire la stagiu și admiterea în barouri a fost reafirmată la Congresul general al avocaților din septembrie 1935 de la Târgu Mureș.

Ce au cerut studenții și tinerii avocați?

1. să se admită înscrierea ca stagiar doar cu licența în drept, iar doctoratul în drept să fie obligatoriu doar pentru definitivare;

2. reducerea stagiului de la trei la doi ani, „timp suficient cu familiarizarea cu tehnica și subtilitățile carierei avocațiale”;

3. examenul de liberă practică avocațială să fie echivalent cu cel de intrare în magistratură, urmând ca cei admiși, în ordinea clasificării să poată intra definitiv în magistratură sau avocatură, la cerere;

4. respectarea de către barouri a art. 90 din Legea din 1931 care impune ca, pentru lucrările în birou, avocatul să nu poată întrebuința, în afară de dactilograf, decât stagiari sau avocați;

5. aplicarea art. 101 din Lege care prevede radierea din barou a celor care nu au practicat efectiv avocatura în ultimii doi ani;

6. să se reglementeze prin lege îmbunătățirea stării deplorabile a stagiarilor care muncesc o zi întreagă pentru o remunerație lunară.

Pentru îndeplinirea acestei din urmă cerințe s-a solicitat:

a. să se impună un timbru obligatoriu de asistență a stagiarilor din care să fie echitabil remunerați cei care nu au vreo situație în barou, repartizându-i la asistența judiciară;

b. impunerea titlului de doctor pentru admitere în magistratură, „instituție care, prin rațiunea ei de a fi reclamă o pregătire superioară”;

c. drept al stagiarilor să facă acte de notariat;

d. „având în vedere situația alarmantă, din punct de vedere național, a barourilor (…) (s-a solicitat) numerus clausus pentru o perioadă de 10 ani”.

S-a pus în discuție statutul avocaților definitivi și înlăturarea celor inactivi; s-a pus în discuție statutul magistraților, astfel încât aceștia să nu fie favorizați prin lege comparativ cu avocații, astfel că dobândirea titlului de magistrat să fie condiționată de calitatea de doctor în drept. S-a afirmat cu tărie că, prin solicitările făcute „tânăra generație își pretinde dreptul la muncă, dreptul la viață”.

Problemele profesionale ale avocaților s-au dezbătut la nivel local în cadrul adunărilor generale ale barourilor și la nivel național în cadrul Congreselor naționale ale avocaților sau adunărilor Consiliului general al Uniunii avocaților. O oportunitate pentru avocații din România întregită de a socializa, de a se cunoaște între ei, Congresele avocaților au dobândit treptat o importanță crescândă. Odată cu intrarea în vigoare a Legii din 1931, Congresul avocaților a devenit un organ superior al corpului de avocați, ale cărui decizii erau obligatorii pentru toate barourile i-a apropiat pe avocații români.

Cu toate acestea, probleme pragmatice care au rezultat din unirea politică, precum unificarea legislativă, au stârnit îndelungi controverse.

În 1935, la Consfătuirea Barourilor din Ardeal și Banat s-a prezentat un raport referitor la Jalnica situație materială și morală a avocaților din Ardeal și Banat în care a ridicat problema pauperizării avocaților (circa 80-85% din avocați trăiau în mizerie) și a proletarizării profesiunii, situația amenințând „să se transforme într-o gravă problemă socială, în problema șomajului avocaților, a proletarizării și a anarhizării elitei intelectuale ale țării”. Cauzele „ruinei materiale” a avocaților erau, în opinia lui, „supraproducția de titrați în drept”, de după război, fiscalitatea excesivă, absurdă, încât cetățeanul nu e încurajat să apeleze la serviciile justiției, legea timbrului care i-a transformat pe avocați în „plasatori de timbre” și pe magistrați în „controlori fiscali” degradând rolul magistraturii și al avocaturii, criza economico-financiară, demagogia politică, dar și o criză morală, de degradarea pregătirii avocaților. Avocatura a tins să se transforme „într-o instituție de samsari anonimi, cu o cultură superficială sau în advocați lipsiți de prestigiul și demnitatea indispensabilă exercitării acestei profesiuni oneste”.

Una din cauzele dificultăților financiare ale avocaților a fost concurența pentru clientelă.

În dorința de a asigura o concurență loială s-au luat și măsuri pentru înlăturarea reclamei.

Alături de apărarea profesiei Corpul avocaților a fost preocupat și de protecția socială a avocaților.

Apărarea profesiei de concurența neloială a vizat și avocatura clandestină. Uniunea avocaților a încercat în 1939 să găsească soluții la această problemă pornind de la constatarea că „o seamă de oameni nechemați și necalificați” fac concurență neloială avocaților, printre aceștia numărându-se alături de samsarii de procese propriu-ziși, unii funcționari judecătorești care fac incursiuni în domeniul rezervat avocaților, unii funcționari ieșiți la pensie și ofițeri deblocați. Se afirma cu tărie că „Uniunea avocaților este ferm hotărâtă să caute prin toate mijloacele să curme această stare de lucruri și să curețe profesiunea de avocat de acești paraziți ai ei”.

Pe fondul acestei stări de lucruri, Decanul Baroului București, Iorgu Petrovici a inițiat aplicarea lui numerus clausus în breasla avocaților, ca o modalitate de a stopa intrarea în barouri; se viza suspendarea oricărei înscrieri în barou, pe timp limitat, de 7-10 ani, deoarece numărul stagiarilor era foarte mare (3.600). La inițiativa avocatului Istrate Micescu o parte din membrii baroului din București s-au constituit la 16 februarie 1935 în Asociația națională a avocaților creștini al cărei prim obiectiv a fost obținerea, prin lege, a aplicării imediate în barou a lui numerus clausus pe care l-au numit numerus romanus. În luna septembrie 1935 la Congresul general al Corpului avocaților din Târgu Mureș, la cererea Uniunii avocaților, s-a ajuns la o dezbatere în barouri privind aplicarea acestor măsuri.

Barourile au fost puse în situația de a examina problema românizării barourilor pentru soluționarea crizei avocaturii, a „bolii barourilor”, boală determinată de contextul economic și social și de măsuri demagogice care au dus la „o bolnăvicioasă suprapopulare a barourilor”. În anii 1939-1940 dezbaterile privind proletarizarea profesiei și degradarea acesteia au fost înlocuite cu subiectul gingaș al „românizării profesiei”. În 1939 s-a elaborat Anteproiectul legii pentru reorganizarea corpului de avocați, prin care se urmărea, potrivit ministrului Victor Iamandi, să se „asigure neapărat primatul etnic în barouri”. Se stipula în anteproiect că proporția avocaților pe minorități într-un barou se fixează de consiliul baroului respectiv în raport cu numărul diverselor naționalități din județ.

Odată cu edictarea Decretului-Lege nr. 2650 din 8 august 1940 a început procesul regretabil de purificare a avocaturii, respectiv interzicea practicarea avocaturii de către evrei. S-a decis ca după data de 31 august consiliul unui barou să numească curatori speciali pe lângă fiecare avocat evreu, pentru lichidarea proceselor și cauzelor judiciare pe care le aveau angajate; la numirea curatorilor speciali urmau să fie preferați avocații tineri, în special cei care au fost concentrați sau mobilizați.

Mersul istoriei s-a schimbat dramatic la sfârșitul lunii august 1940.

Primul act al dictaturii regimului Antonescu a fost Legea nr. 509/5 septembrie 1940 prin care Uniunea Avocaților din Romania a fost desființată și s-a reorganizat prin lege transformându-se în Uniunea Barourilor din România.

Legea a constituit o organizare conjuncturală a Corpului de avocați.

Potrivit legii, în orașele în care funcționau tribunale se înființau barouri. Uniunea Barourilor din România si barourile erau instituții de drept public, decanul trebuia să aibă o vechime în profesie de 15 ani, să fie bun creștin; durata mandatului său era de 5 ani. Fostul decan ar fi devenit membru de drept al Consiliului baroului, devenind consilier.

Baroul și Consiliul baroului puteau fi dizolvate la propunerea Ministerului Justiției, care putea să numească chiar și o conducere interimară a baroului.

Legea nr. 440/08.08.1940 a exclus evreii din avocatura prin revizuirea barourilor. Decretul-Lege nr. 3847 din 16 octombrie 1940 a continuat „purificarea”!

Apariția Legii nr. 643/19 decembrie 1944 a impus obligația barourilor de a verifica avocații sub aspectul demnității și incompatibilității morale. A început epurarea avocaților. Legea stabilea obligația barourilor de a verifica avocații sub aspectul demnității/nedemnității profesionale. Consiliile barourilor erau obligate, din oficiu sau la sesizarea oricărei persoane, să verifice dacă avocatul cercetat se face vinovat de săvârșirea unor fapte de natură a aduce atingere prestigiului profesiei. Era considerat nedemn avocatul care:

– s-a pus în slujba fascismului sau a hitleriștilor;

– a introdus, susținut sau propagat ideile fasciste, hitleriste sau legionare;

– a fost membru în asociații care propagau astfel de idei;

– a activat într-o organizație militară, paramilitară, fascistă sau hitleristă;

– în exercitarea profesiei sau în cadrul activităților desfășurate, s-a dedat, față de colegi, la violențe, abuzuri sau a hotărât excluderea din corp (a avocaților evrei – n.n.).

Au fost înființate comisiile de cercetare. Acestea desemnau un avocat raportor, care punea în vedere învinuitului acuzele aduse. În termen de 3 zile, învinuitul urma să depună la Barou apărările de care înțelegea să se folosească (martori, înscrisuri). Sesizarea Comisiei se putea face de către orice persoană interesată (erau luate în cercetare și sesizările anonime). După întocmirea raportului, era sesizată Comisia de Apel, care pronunța o hotărâre executorie. Hotărârile erau pronunțate în unanimitate și puteau fi atacate la Comisia Permanentă a Uniunii Barourilor, în termen de 10 zile.

Comisia putea pronunța hotărâri de achitare (foarte puține), interdicția de a profesa, pe o durată de la 2 la 5 ani, sau, cea mai gravă pedeapsă – excluderea din profesie. În cazul excluderii, avocatul pierdea dreptul la pensie. Cei mai mulți avocați supuși epurării au fost cei de naționalitate germană, suspectați că au fost membrii Grupului Etnic German sau au colaborat cu trupele germane. Au fost victimele unor astfel de hotărâri și avocații de naționalitate română, bănuiți de legături cu cercurile revoluționare, apoi cei care au luptat pe frontul antisovietic sau au avut simpatii față de mișcarea legionară.

S-a contestat ulterior activitatea acestor comisii: modul în care au fost alcătuite (nu s-au respectat dispozițiile legii privind vechimea în profesie a membrilor comisiilor), subiectivismul unor membri care aveau de plătit polițe avocaților ce au aplicat Legea rasială din anul 1940 etc.

Prin aplicarea acestei legi, au fost îndepărtați din profesie un mare număr de avocați de naționalitate germană, dar și de naționalitate română și maghiară, pe considerentul că au avut simpatii față de armata germană sau au activat în organizații de prietenie româno-germane.